Sunteți pe pagina 1din 8

Una dintre cele mai delicate probleme care se pune în chestiunile legate de amenajări interioare este

”cui aparține proiectul? Cine are drept de veto sau de decizie asupra lui?” mai ales în proiectele ce
aparțin unor beneficiari particulari, cu funcțiuni de tip locuință privată, această problemă devine
chiar acută, un punct spinos ce adesea crează neînțelegeri și rupturi în relația dintre arhitect și
beneficiar. De la această dispută, uneori, pot pleca deficiențe grave în realizarea proiectelor, de la
abateri de stil, greșeli de execuție, kitch-uri. La prima vedere răspunsul este cât se poate de simplu:
orice lucru aparține cui îl plătește, în cazul de față, beneficiarului. Dar chestiunea este puțin mai
delicată de atât.

Rezultatul final al unui proiect de amenajare are două fețe foarte bine identificate. Este inițiat,
finanțat și , la final, un produs în exclusivitate destinat beneficiarului său. Ideal, este ceva ce ar trebui
să să-i vină ca o mănușă. Clientul vine cu câteva chestiuni importante în definirea proiectului și este
vorba desigur de buget și de o viziune asupra soluțiior, atât din punct de vedere stilistic cât și
funcțional. Arhitectul îi desenează visele. Așteptările sunt, desigur, foarte mari. Ceea ce nu poate el
controla însă (aici vorbesc despre un beneficiar obișuit și nu de unul care are legătură cu branșa) sunt
piața de materiale și manoperă, soluțiile tehnice posibile de realizare și, în cele mai multe cazuri, o
cultură vizuală și o tehnică de punere împreună a tuturor acestor necunoscute. Mai mult decât atât,
atunci cînd își definește dorința, beneficiarul se bazează pe experiența sa anterioară și tinde să
rămână cantonat în aceasta. Mă refer mai ales la funcțiuni necesare și conexiunea dintre ele. Adică
nu are mereu la cunoștință și nu este mereu deschis la faptul că lucruile pot funcționa și altfel, că,
până la urmă, se poate mai bine decât are el cunoștință. De aceea ar trebui să se lase complet pe
mâna specialistului angajat de el. În realitate nu este deloc așa. Se spune :”tot românul se pricepe cel
mai bine la fotbal și la arhietctură”.

Fig. 1 Imagine din hotelul New Montana din Sinaia

Fig. 2 Stereotomie pardoseală a primei amenajări a hotelului


New Montana din Sinaia.

Arhitectul ar trebui să aducă și să rezolve, în ecuația proiectului, din prisma unei persoane
profesioniste care are experiența pieței și a tehnicilor dar și o cultură vastă, toate capitolele legate de
acest subiect. Are, în plus un know-how în funcționarea activităților din multe domenii. Nu sunt de
acord, tocmai pentru ca acest know-how să fie unul real, de calitate, că toți suntem buni la toate, mai
ales când este vorba despre stil, despre anumite specialități funcționale, tehnici de punere în operă
etc. Această dispută este foarte vie chiar în cadrul școlii de arhitectură românești. Eu cred în
specializare experiența mi-a dovedit-o. Un proiect de amenajare înterioară nu este doar un concept
grafic abstarct, foarte frumos colorat și cu personalitate. Acestea sunt doar planșe de prezentare pe
care orice student care termină Facultatea de Interior UAUIM ar trebui să le poată face excelent. De
la acesta până la realizarea efectivă sunt trepte fără de care totul rămâne pe hârtie. Sunt detaliile de
execuție, materialele componente, aparatura inclusă, furnizori, manoperă etc. Le spun studenților
mei că cele mai frumoase planșe de concept nu valorează nimic dacă nu se bazează efectiv pe
lucrurile concrete din care este alcătuită o amenajare interioară. Rezolvarea funcțiunilor trebuie să fie
corespunzătoare specificului, fluentă, eficientă, inteligentă și, de ce nu, inventivă și acest know-how
nu se capătă doar din cărți-desigur sunt punctul de plecare foarte important- ci mai ales din
experiență. Tocmai pentru că o amenajare este un proiect atât de complex, care conține și vise-
viziuni ,cultură dar și materiale concrete, eu susțin specializarea. Un designer specializat în baruri și
cluburi, de exemplu, are pe masă nu numai instrumente de desen și prezentare ci și furnizori de
materiale specifice care se folosesc doar aici, furnizori de mobilă pentru asemenea funcțiuni,
furnizori de lumină, de aparatură etc. Asemenea relații și contacte nu se fac peste noapte așa cum
colaborarea bună dintre echipele din domenii diverse și conexe se rodează în timp. De asemenea
cunoaște, dacă nu cumva chiar și deține, o echipă sau mai multe care știu să instaleze, să pună în
operă toate cele de mai sus. Fiecare funcțiune are nevoie de un set specific din categoriile enumerate
, inclusiv de acest know-how și asta nu se realizează peste noapte. Eficiența unui designer specializat
într-o funcțiune nu va fi aceeași în toate funcțiunile, nu spun că nu se poate.

Fig. 3, proiect de amenajare al unui apartament în stil neo-clasic. Cornișa luminoasă-tip scafă amplifică înălțimea. Câteva
ancadramente simulează clasicele ”oglinzi”. Culoarea gri însă este o tușă contemporană. Mobilierul este ales să țină acest
ton, de clasic minimalist, redus doar la câteva elemente care să-l sugereze.

Așadar, la prima vedere, totul se explică simplu. Beneficiarul comandă, pe baza nevoilor și bugetului
său, un proiect de amenajare pe care arhitectul, pe baza experienței în domeniu și geniului său
creator, îl realizează. Să citim o poveste atunci, a unui coleg de breaslă: ”am avut un beneficiar care
dorea o casă. Omul stătea în mediul rural, așa că am creat ceva rustic, cu influnețe locale, nu are
importanță zona. Oricum omului i-a plăcut propunerea mea...totul în afară de un singur lucru: wc în
casă nu putea accepta. Camera de baie da dar el să-și facă nevoile în casă nu putea sub nicio formă.
M-a lăsat mască: mi-a cerut cu cea mai mare seninătate să-i fac, la casa lui cu două nivele, utilată cât
se poate de modern, chiar cu vreo 3 băi, la 4 dormitoare, wc în curte așa cum pomenise. Și omul
avea un argument: nu-și putea face nevoile și pângări un loc curat și, până la urmă sacru, care era
casa lui, locul unde stătea, mânca și unde dormea. N-am reușit să-l conving cu niciun chip așa că a
trebui să plec ca să mă pot gândi: cu niciun chip nu puteam să-mi pun numele și ștampila pe un
proiect cu wc în curte...pe de altă parte casa era a lui, el știa mai bine cum o vrea....” Și atunci, revin
la prima întrebare: cui aparține proiectul?

Fig. 4,5, Afirmații des întâlnite ale beneficiarilor


”furați” de peisajul complex al proiectelor.

Un proiect de arhitectură sau amenajaări interioare este un vis nu numai pentru beneficiar ci și
pentru creatorul său. Pornește de la coordonatele concrete, oferite de beneficiar dar totul se
transformă într-un vis frumos: proiectul său. Pune acolo speranțele, personalitatea, talentul, sufletul
său nu numai cunoștințele și munca. Rezultă un produs artistic personal. De fapt legea apără și
declară proiectul de arhitectură și design ca proprietatea intelectuală a creatorului său. Aceasta nu
numai ca pe o afirmare dar și pentru asumarea unei responsabilități. Pentru că acest cuvânt,
”responsabilitate” aruncă o lumină gravă asupra întrebării: ”cui aparține un proiect de amenajare
interioară? Beneficiarului sau designerului?” Conceptul, ”aparține” este unul complex definit, printre
altele și de ”responsabilitate”. Bun sau rău, frumos sau urât, reușit sau nu, totul este nu numai creația
dar și responsabilitatea cuiva. Beneficiarul cere și arhitectul desenează, concepe. Beneficiarul
plătește ceva ce va folosi iar designerul se străduiește să transpună în realitate visul. O amenajare
interioară este nu numai visul beneficiarului ci și al designerului. La prima vedere, răspunsul este
simplu: obiectul final este al cui plătește, deci al beneficiarului. În realitate adevărul este, ca de
obicei, la mijloc. Așa cum amenajarea interioară este un ”obiect” complex, cu multe planuri, de la vis
la materie, acest verb frust și important, „aparține”, capătă valențe multiple. La fel și conceptul de
”responsabilitate”. Cred că totul, de la creație până la realizare, de la frumos până la responsabilitate
este, de fapt, împărțit între părți: dorință-vis, concept-design, execuție, buget.

Fig. 5, Casa-expo, de la muzeul Vitra, Berna, lucrare Fig. 6 Casa mult visată de majoritatea
deconstructivistă, o valoare la care se raportează adesea un arhitect beneficiarilor, datoită simbolurilor clasiciste de
modern opulență și importanță pe scara socială.

Degeaba totul merge ca uns dacă bugetul nu permite realizarea viselor la standardele dorite de
beneficiar și arhitect. Degeaba ai buget și concept dacă nu ai cu cine pune în operă toate acestea.
Degeaba ai buget și execuție dacă nu ai disponibile materiale (de exemplu conceptele futuriste care
necesită materiale greu de găsit și de operat). Degeaba ai totul în afară de un artist care să te
înțeleagă și să dispună de talentul necesar spre a concepe ceva calitativ. Și, în final, degeaba ai totul,
dacă beneficiarul nu înțelege, nu este interesat și nu dorește ceva frumos, nou, inovativ, de calitate.
Ca în povestea de mai sus. Cuvintele cheie pentru ca un proiect final să fie de calitate sunt:
compatibilitatea (între cele trei părți, execuție, artist și beneficiar), armonia și dialogul. Acestea devin
punctele esențiale fierbinți, care pot distruge totul sau face să se realizeze totul bine.

Puține cazuri am avut când totul a mers ca la carte. Mă întorc din nou la specializare. Tadao Ando, un
corifeu al arhitecturii internaționale, spunea că el realizează doar 30% din ofertele pe care le
primește din pricina compatibilității cu clienții săi. Tadao Ando este modelul de arhitect cu un anumit
stil și nu face niciun rabat de la el. Rezultă proiecte de o calitate desăvârșită. Știi din capul locului că,
dacă vrei o locuință futuristă, de exemplu, nu mergi la Tadao Ando. Nu știm cât de mulțimiți sunt
beneficiarii săi dar el poate rămâne astfel un nume al perfecțiunii stilului său. Lecția pe care ne-o dă
el este că primul lucru de care trebuie să ții cont este compatibilitatea dintre arhitect și beneficarul
său. Să aibă aceleași valori sau măcar asemănătoare, despre stiluri, artă, gust, modernitate etc. Să
viseze la fel. Un beneficiar cu vederi conservatoare nu se va putea înțelege cu un arhitect futurist și
amândoi se vor contra până ce vor rupe colaborarea.

Un alt punct sensibil este respectul dintre cei doi și nu mă refer la formule de politețe. Beneficiarul ar
trebui să se bucure că specialistul ales de el are cunoștinșe în domeniile abordate și nu să-i țină lecții
despre subiect ca și cum le-ar ști pe toate. Majoritatea beficiarulor cu care am colaborat mă
considerau un desenator util să le facă un proiect pe comandă, în timp ce ei înșiși abia dacă realizau
ce voiau de fapt. Nicio clipă nu-și puneau probelma că eu pun personaliate și suflet în proiect care
este, de fapt creația mea. Dar, și aici este un dar care întoarce sensul problemei: acest vis al meu ca
designer, trebuie să fie inspirat de dorințele și visele beneficiarului, să țin cont de nevoile sale, de
bugetul său, de felul cum vede și vrea lucrurile. Să fac ceva doar pentru și din mine, ca artist, nu duce
decât la un produs artistic, poate frumos, dar gol, lipst de realiatate și înseamnă, de fapt, că nu-mi
respect beneficiarul, că dau dovadă de egoism și orgoliu artistic. Uneori merge și așa dar, mai ales la
funcțiunule legate de locuire individuală, nu prea.

Dacă toate aceste câteva chestiuni cheie pe care le-am dezbătut mai sus nu funcționează cum
trebuie, lucrurile se sfârșesc prost. Nu mi-a trebui să caut mult exemple. Iată acesta este un hotel pe
care l-am vizitat de curând, pentru o amenajare. Am întâlnit probleme foarte comune, des întâlnite în
amenajări interioare, rezultate dintr-o proastă colaborare între specialități: instalații, rezistență,
arhitectură.

Iată exemplu de poziționarea


grinzii pe stâlp pur și simplu
întâmplătoare. Este una dintre
cele mai des întâlnite probleme Pozarea total inestetică a
cu care ne confruntăm în instalațiilor de încălzire face
amenajări interioare. Soluțiile ar fi fost, fie să se dificilă soluția de amenajare.
redimensioneze, corelat grinda pe stâlp,
fie să se mascheze la amenajare.
Alte probleme cu care m-am confruntat cel mai adesea sunt lipsa de coordonare, în proiectare, ale
celor trei importante axe: ferestre-uși-circulația dintre ele. Și, din nou, pozarea instalațiilor pe pereți.
O cameră mare de hotel care, din pricina proastei organizări și unui desen neinspirat, anulează
suprafața generoasă, cu probleme la mobilare și amenajare. Este una dintre cele mai comune
probleme în amenajări interioare. Am întâlnit încăperi cu suprafețe extrem de mari care, din pricina
faptului că nu erau delimitate corect de plinuri (pereți) care nu aveau un raport pozitiv față de goluri
(uși, ferestre), nu se puteau mobila sau aria efectivă de utilizat devenea foarte mică din pricina
circulațiilor care le traversau.

Se observă ca sunt postate corpuri de încălzire pe


ambii pereți,fire electrice pozate la vedere.
Acestea sunt greșeli grave de proiectare, datorate
faptului că dirigintele de șantier a fost beneficiarul
care se pricepe la toate.

Așezarea greșită a ușilor în partiu atrage după sine trasee De exemplu, în cazul prezentat în poze, ușa de la
de circulație care fac totul greu de mobilat.
De exemplu, în cazul prezentat în poze, ușa de la
baie trebuia așezată în micul vestibul creat din
configurația partiului, visavi de cea de intrare în
cameră. Mobilarea neinspirată a acestui vestibul,
lasă descoperită inabil o laterală de dulap.

Așa cum explic în poze, un proiect de amenajare este compus din foarte multe specialități. Dacă la
realizarea construcției, totul se poate coordona, mă refer la specialitățile enumerate mai sus, un
designer de interior are în față spații gata, de cele mai multe ori cu instalațiile deja pozate. Ideal ar fi
măcar acestea să poată fi modificate conform cerințelor pentru că golurile de fereastră, majoritatea
ușilor și pereților nu se pot desface. De aceea, mizând pe specializarea fiecăruia în parte, așa cum
argumentam mai sus, cel mai bine este ca și proiectul de amenajări interioare să intre de la bun
început în ecuația realizării unui imobil, orice funcțiune ar fi el. Astfel de greșeli nu ar fi posibile dacă
echipa arhitect-designer-executant-benefiar funcționează bine.

În afară de deficiențele legate de capitole importante cum sunt cele descrise mai sus, sunt și altele,
de finețe și stil. O amenjare este obligatoriu concepută specific pentru spațiul pe care îl înnobilează.
Ea nu este doar răspunsul cerințelor beneficiarului dar și un mijloc estetic pentru a îmunătăți cât de
mult posibil spațiul interior, netezind neconcordanțele, punând în evidență calitațile și mascând
defectele. Designul interior începe și de la cerințele beneficiarului dar și de la o analiză amănunțită a
spațiului în ceea ce privește lumina naturală, proporțiile dintre înălțime și suprafață, forma și
configurația spațială etc. Prin efecte și trișuri vizuale se va încerca să se obțină modificări în bine ale
spațiului interior.
De exemplu, nu este recomandat ca într-un spațiu scund să faci tavane cu vitralii, așa ca în exemplul colorat de
mai jos. O posibilă soluție ar fi ca în loc de un plafon suspendat decorat care micșorează înălțimea nu numai din
modul de montaj dar și din efectul estetic care îngreunează vizual, să alegi doar o decorație în stil.

Un spațiu restrâns nu va fi avantajat de o amenajare Este știința arhitectului de interior să echilibreze toate
bogată în decorații și elemente de tot felul. elementele ca să obțină un efect de mărire și nu de
micșorare. Zone nude vor alterna cu cele decorate.
Un spațiu mic, amenajat potrivit, poate părea mai mare. Iată un exemplu al unei mici camere de zi,
de doar 10 mp, care nu ne deranjează din pricina asta. Uneori decorația face toți banii! Tapetul cu
model romboidal mărește vizual suprafața peretelui iar covorul face același lucru cu pardoseala. În
schimb corpurile de mobilier sunt minimaliste, cu forme simple și dimensiuni suficiente. Culoarea
albă a mobiliei corp este comună cu cea a peretelui pentru un aport vizual minim. Am mizat pe
înălțimea de trei metri a camerei, pe care am pus-o în valoare cu corpul de iluminat, scafa și desenul
tapetului, pentru a oferi destul spațiu. Pentru că, de fapt, oamenii trăiesc în spațiu tridimensional și
nu în plan, așa cum uită mulți teoreticieni.

Acestea sunt doar câteva trișuri sau secrete de lucru a unui designer de interior, căpătate mai
degrabă în practică. O întreagă lume se ascunde în spatele unui proiect de amenajări interioare, care
se află, la propriu, cu capul în nori și cu tălpile pe pământ. Doar dacă știi cum se fac lucruile poți
obține cu puțin, un efect maxim, așa că designerul nu doar că îți face casa mai frumoasă dar poate să
economisească și bani. Mi se pare o mare lipsă de considerație și de cultură să crezi că te pricepi la
toate. În realitate fiecare primește ceea ce cere așa că să nu ne mirăm de construcțiile abominabile
sau interioarele urâte cu care ne întâlnim. Cu totul altfel ar stra lucruile dacă fiecare ar căuta, cu
respect, știința celuilalt, potrivită exact cu nevoile sale. Ceea ce este și mai grav este că nici măcar
arhitecții proiectanți nu au această perspectivă asupra lucrurilor: cred că un arhitect poate face de
toate și că meserie de designer de interior este ceva ușor, superfluu, pe care o poate face oricare
dintre ei. Desigur, oricine poate sa-și dea culoare pe pereți, să aleagă din Dedeman un tapet și mobilă
de la Ikea. Dar asta nu înseamnă design de interior, nu va remedia nicio problemă a spațiului, nu va
pune în valoare spațiul și nu va realiza nimic special altceva decât o simplă mobilare.

S-ar putea să vă placă și