Sunteți pe pagina 1din 1

Omul și timpul

Raportul dintre timp și om este ceva esențial astfel că din acest penct de vedere
se disting trei tipuri de om: omul orientat către trecut, caracterizat de sentimentul
nostalgiei; omul prezentului și omul orientat spre viitor. Timpul reprezintă un
fundament al operei poetice eminesciene. Poetul nostru naţional a conştientizat
trecerea ireversibilă a timpului şi faptul că doar omul de geniu, creatorul de artă, de
valori spiritual, poate rezista în conştiinţa umanităţii independent de valurile
secolelor. Eminescu poate fi inclus cu uşurinţă în tipologia omului creator, iar acest
fapt este vizibil chiar dacă avem cunoştinţe măcar superficiale cu privire la opera
marelui poet. Ţinînd cont de nepăsarea sau chiar ura contemporanilor faţă de
persoana şi opera acestuia, Eminescu a intuit cu dibăcie nemurirea sa în plan
spiritual, fiind conştient că posteritatea, chiar dacă şi aceasta este uneori nedreaptă,
va recunoaşte valoarea operei sale şi îl va plasa în canonul literar, fapt ce s-a şi
întîmplat.
O idee susţinută de Eminescu cu privire la timp şi geniu este aceea a prezentului
etern, care prezintă lumea ca o serie de greşeli, tipologii sau situaţii asemănătoare,
timpul neaducînd cu sine evoluţia înspre bine a societăţii sau firii omului.
Limitarea spirituală a omului de rînd şi contemplaţia omului de geniu sunt stări
care se succed în timp, curgerea anilor neafectînd această realitate. În opera lirică
Glossă, poetul nostru naţional propune ca şi soluţie a acestei ordini imperfecte
detaşarea geniului faţă de întîmplările şi intrigile prezentului(Nu spera și nu ai
teamă,/Ce e val că valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămîi la toate
rece).
În concepția schopenhaueriană, "voinţa de a trăi", se manifestă într-un prezent
etern, singura cale de vindecare a fricii de moarte. Manifestarea prezentului etern
determină feeria iluzorie a trecutului şi a viitorului. Prezentul văzut ca o clipă
suspendată între trecut şi viitor e o idee ce se regăseşte în poezia Cu mîine zilele-ţi
adaogi. Portul, convins că prezentul e singurul timp în care omul trăieşte, dezvoltă
ideea în versurile:
Cu mîine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi.
Şi ai cu toate asta-n faţă
De-a pururi ziua de azi.
Cînd unul trece altul vine,
În astă lume a-l urma,
Precum cînd soarele apune
El şi răsare undeva. "
În concluzie, geniul, care reprezintă o matrice a liricii, dar şi a prozei
eminesciene, este o fiinţă profund diferită de ceilalţi, o persoană neînţeleasă, care,
cultural, va trăi veşnic, dar în timpul vieţii va fi trist şi contestat.Astfel, el este
singurul care conştientizează absurdul vanităţii umane, supusă timpului, căruia îi
rezistă doar omul creator şi meritele sale.