PELINUL

A început sezonul pelinului! De la sfârşitul lunii aprilie şi până-n octombrie,

preparatele medicinale din pelin ne ajută să fim mai sănătoşi-fizic şi psihic.

Planta era folosită frecvent în numeroase zone geografice ale lumii, iar pentru
strămoşii noştri daci pelinul era un panaceu.

Prima atestare documentare

O primă atestare documentară, care recomanda modul de administrare a acestui

panaceu, a fost descoperită pe un papirus egiptean care datează din anul 1600
înainte de Hrisos.

Mai târziu, în Evul Mediu, pelinul devenise o plantă importantă, indicată de

medicina practicată în schituri şi mănăstiri. În renumita sa carte „Farmacia
verde-miracolul vindecării bolilor”, preotul german Sebastian Kneipp prezenta
un bilanţ al rezultatelor miraculoase ale experienţei cu pelin, folosită de el timp
de o jumătate de veac şi făcea pelinului o recomandare foarte utilă: „Cine
suferă de stomac sau de ficat, în loc să întindă mâna după tutun, mai bine să
ia de două- trei ori pe zi câte o priză de pelin uscat pe care să-l presare cu
două degete peste prima lingură de supă, sau să-l pună în mâncare, ca pe
piper”.

Planta are o acţiune complexă

Preparatele cu efecte medicinale din pelin : infuzia, pulberea, lichiorul, siropul

sau tinctura sunt eficiente în afecţiuni precum edemele renale, anorexia, gastrita
hipoacidă, hemoroizii şi rănile care se vindecă greu. Eugen Giurgiu, doctor în
biochimie, cu competenţe în fitoterapie şi nutriţie, recomandă pelinul pentru
acţiunea sa complexă asupra căilor gastro-intestinale: ”Infuzia de pelin face o
curăţenie generală în acest sector, distruge inclusiv viermii intestinali,
tratează diabetul şi are calităţi depurative. Mai mult, preparatele din pelin, pe
lângă faptul că sunt tonice amare, revitalizante gastrice şi intestinale, acestea
stimulează şi anumite zone pe creier, fiind apreciate ca tonice cerebrale. De
asemenea, în cazul bolnavilor de ciroză, tratamentul cu pulbere de pelin,
administrat sublingual (o jumătate de linguriţă de trei ori pe zi), timp de 21 de
zile, ajută la eliminarea lichidului”.

Un remediu simplu combate răcelile

Persoanelor cu imunitate scăzută, care răcesc frecvent li se recomandă să picure

în fiecare nară câte 8-10 picături de ceai de pelin în fiecare seară.

Cura cu vin de pelin din secolul al XII-lea

Un leac inedit, recomandat de celebra călugăriţă vizionară Hildegard van
Bingen, trăitoare în secolul al XII -lea, a supravieţuit timpului şi a salvat viaţa a
mii şi mii de bolnavi.

În opinia terapeutei Hildegard, cura de primăvară cu vin de pelin trebuie urmată

din luna mai până-n octombrie. Vinul de pelin amestecat cu miere, care se
prepară foarte uşor, trebuie consumat din trei în trei zile, dimineaţa, înainte de
micul dejun. Hildegard susţine că efectele curei sunt extraordinare pentru tot
organismul.

Cum se prepară leacul

Culegeţi pelinul în luna mai sau iunie, în perioada când luna este în creştere,
apoi stoarceţi sucul din frunzele proaspete de pelin cu ajutorul storcătorului de
fructe. Într-un litru de vin curat, de casă, adăugaţi 150 g de miere şi 40 ml suc
de pelin. Licoarea obţinută o puneţi într-un vas care se lasă să se încălzească pe
aragaz Când vinul a atins punctul de fierbere, luaţi vasul de foc, strecuraţi vinul
şi păstraţi-l în sticle curate.

Tratamentul trebuie urmat dimineaţa

Vinul se administrează înainte de micul dejun (câte 20 ml) din trei în trei zile,
adică se bea porţia în prima zi, a doua zi va fi pauză, a treia zi se bea din nou,
apoi va fi din nou pauză.

Principiile amare din compoziţia pelinului regenerează vasele de sânge şi

stimulează glandele cu secreţie internă. După începerea curei, rezultatele
acesteia sunt vizibile.

Ce efecte are cura

Vinul de pelin activează circulaţia, combate slăbiciunea rinichilor ( insuficienţa

renală), melancolia, limpezeşte vederea, revigorează inima şi plămânii şi
îmbunătăţeşte digestia. Totodată, cura asigură rezistenţă la infecţii, tratează şi
previne ateroscleroza, afecţiunile metabolice (guta şi reumatismul), diabetul
senil (cel de tip II), reduce valorile anormale ale grăsimilor din sânge (colesterol
şi trigliceride). De asemenea, s-a mai dovedit că, pe parcursul curei, rezistenţa
organismului în sezonul virozelor şi gripelor creşte , revigorând corpul după
vindecarea infecţiilor.

O cură simplă trebuie urmată şapte zile

În general, o cură cu preparate din pelin trebuie urmată timp de şapte zile, fără
pauze. În acest timp, se respectă un regim alimentar strict, fără nicio abatere de
la recomandările terapeutului.

Ce restricţii alimentare se respectă în timpul curei

Persoana care urmează o cură cu preparate din pelin trebuie să elimine din dieta
zilei carnea, peştele, ouăle, produsele de cofetărie şi de patiserie, iar despre
consumul de alcool şi de tutun, nici nu poate fi vorba. În schimb, cine urmează
cura poate să se înfrupte cu fructe, cu legume, cu uleiuri vegetale şi, după caz,
cu nuci.

Mierea sau dulceaţa atenuează gustul amar

Şi cantitatea zilnică de pâine se reduce la 200 g, evitându-se pâinea proaspătă.

În schimb, se recomandă pâine mai uscată sau pâine prăjită. Sunt persoane care
ocolesc terapia cu pelin din cauza gustului amar al plantei. În acest caz,
preparatul ales trebuie amestecat cu puţină miere sau cu dulceaţă.
 ANGHINARE (CYNARA SCOLYMUS) - BENEFICII ŞI PROPRIETĂŢI

 Denumire populară: anghina, aina, anghinarie

 Denumire științifică: Cynara scolymus

Descriere

Anghinarea este o plantã ierboasã de origine mediteraneanã, la noi cultivându-

se mai ales în regiunile din sudul ţãrii. În primul an se dezvoltã frunze lungi de
pânã la 1 m şi late de 30 cm, cu margini crestate, de culoare albicioasã, cu peri
deşi.

Fiind sensibilã la temperaturi scãzute, pe timpul iernii trebuie protejatã de frig

prin acoperire cu frunze sau paie. În al doilea an, dintre tulpinile înalte apar şi
flori mari de culoare violacee şi formã globuloasã.
În scop terapeutic se utilizează frunzele de anghinare, care au gust amar şi se
recolteazã de 3-4 ori pe an, dupã maturizare, încã din primul an, în lunile iunie-
septembrie.

Cuprins

Descriere
Anghinare - Compoziţie

Anghinare - Acţiune

Anghinare - Indicaţii terapeutice

Anghinare - Contraindicaţii

Anghinare - Compoziţie

Frunzele de anghinare conţin polifenoli (cinarina şi alţi produşi clorogenici),

flavonoizi (cinarozida, scolimozida), un principiu amar (cinaropicrina),
cinaratriol, compuşi sterolici (taraxasterol, pseudotaraxasterol, stigmasterol şi
betastigmasterol), săruri de potasiu, provitamina A şi numeroase enzime.

sus

Anghinare - Acţiune

Preparatele din anghinare au acţiune colereticã, colagogã, antitoxicã hepaticã,

hipolipemiantã, diureticã, stimuleazã excreţia colesterolului prin bilã, scad
nivelul de colesterol din sânge şi stimuleazã pofta de mâncare.

sus

Anghinare - Indicaţii terapeutice

Anghinarea, ca remediu fitoterapeutic, este indicatã în insuficienţe hepatice şi
renale, hepatitã cronicã şi cirozã hepaticã, calculozã biliarã, aterosclerozã,
hipercolesterolemii, anorexie, balonare, adjuvant în tratamentul hipertensiunii
arteriale, intoxicaţii, balonare, inapetenţă, greaţă şi durerile abdominale.

Administrare:

În afecţiunile hepato-biliare se preparã o infuzie din 2 linguriţe de plantã uscatã

şi mãrunţitã, la 300 ml apã. Se bea în trei reprize, cu 30 de minute înaintea
meselor principale. Pânã la servirea mesei se recomandã ca pacientul sã stea
culcat pe partea dreaptã. Dupã10 zile, preparatul se poate face mai concentrat (4
linguriţe la 300 ml apã), iar dupã alte 10 zile, cu prudenţã, se poate prepara
infuzia din 5 linguriţe de plantã uscatã, la 300 ml apã. Tratamentul se poate
relua, dacã mai este necesar, dupã o pauzã de o lunã. În mod curent, frunzele de
anghinare se asociazã cu diferite plante medicinale (mentã, pelin, brusture etc.).

Pentru stimularea poftei de mâncare se recomandã o infuzie din 1 linguriţã de

plantã uscatã, la 1 canã cu apã şi se bea câte ½ de canã înainte de masã. Şi în
cazul afecţiunilor renale sau al hiperlipidemiilor, infuzia se preparã la fel,
administrându-se 2-3 cãni pe zi.

sus

Anghinare - Contraindicaţii

Nu se administreazã în stadiul acut al bolilor hepato-biliare şi renale si nici

inclus in vreun altfel de preparat in cazul litiazei biliare.

Contraindicat în alăptare (reduce lactaţia).

La unele persoane poate provoca reacţii alergice.

 GENŢIANA (GENTIANA LUTEA) - BENEFICII ŞI PROPRIETĂŢI

 Denumire populară: genţiană, trigoaie, abrameasca, cahincea, dundura,

ochincea
 Denumire științifică: Gentiana lutea

Descriere

Genţiana este o plantă erbacee pusă sub protecţia legii şi declarată monument al
naturii, pentru pericolul actual de a dispărea din flora autohtonă. Aceasta creşte
în flora spontană a României din zona de câmpie până la cea subalpină, la
marginea pădurilor.

Există 4 mari speciii de genţiană, şi anume:

- genţiana galbenă (Gentiana lutea) - are o alură impozantă, ajungând la

înălţimi de 60-120 cm, având o rădăcină puternică, groasă, maronie la exterior
şi gălbuie la interior; tulpina este erectă, goală la interior, iar pe aceasta sunt
aşezate frunze mari, oval-eliptice, a căror dimensiune scade spre partea
superioară a tulpinii; florile se pot găsi în partea superioară a tulpinii, sunt
aşezate în cime, iar culoarea este galben-aurie, iar seminţele sunt plate şi foarte
uşoare.

- genţiana roşie (Gentiana purpurea), deosebindu-se prin florile în formă de

clopoţel, galbene la interior şi roşii aprins la exterior.

- genţiana pătată (Gentiana punctata), ce se deosebeşte prin florile galbene

stropite cu puncte negre

- genţiana pannonica ce are zimţii caliciului arcuiţi spre spate, de culoare

grena-violet.

În scop terapeutic se folosesc rizomii şi rădăcinile recoltate din luna august

până toamna târziu.

Cuprins

Descriere
Compoziţie
Acţiune
Indicaţii terapeutice
Precauţii şi contraindicaţii
sus
Compoziţie

Straturile exterioare şi mijlociu ale rădăcinii conţin picături de grăsime semi-

stabilă, de culoare galbenă, datorită conţinutului bogat în iod. Rădăcina
genţianei conţine substanţe amare, oligozaharide, acizi fenolici, taninuri, lupeol,
uleiuri esenţiale în cantitate foarte mică şi altele.

sus
Acţiune

Genţiana reprezintă un amarum ce poate fi utilizat ca stomahic în caz de

dispepsie sau de tulburări digestive cronice. Aceasta acţionează la nivelul
sistemului nervos, provocând o creştere evidentă a secreţiilor la nivelul
mucoasei stomacului, al glandelor digestive, ce stau sub influenţa ficatului,
vezicii biliare şi pancreasului.

sus
Indicaţii terapeutice

Preparatelele fitoterapeutice pe bază de genţiană sunt recomandate în cazul

pierderii poftei de mâncare şi al tulburărilor digestive, precum şi pentru
combaterea balonării şi constipaţiei, a indigestiei, a afecţiunilor hepatice, a
parazitozelor digestive şi a anemiei, precum şi în stările febrile, viroze, oboseală
cronică, neurastenie, anorexie.

Preparate pe bază de genţiană

- Infuzia se prepară din 20 g de rădăcină uscată, peste care se toarnă 500 ml de

apă clocotită şi se lasă la infuzat.

- Decoctul de genţiană se prepară din 20 g de rădăcină pisată ce se fierbe în

500 ml de apă timp de 5-10 minute.

- Pulberea se obţine prin măcinarea fină a rădăcinii uscate

- Tinctura de genţiană se prepară din 30 g de rădăcină mărunţită ce se lasă la
macerat în 200 ml de alcool de 40 grade pentru 10-15 zile. După macerare se
filtrează şi se pot administra 10-15 picături pe zi.

- Siropul de genţiană se prepară din 10 g de rădăcină ce se opăresc în 150 ml de

apă, după care se strecoară şi se adaugă 200 g de zahăr. Amestecul se fierbe
puţin pentru a obţine un sirop mai gros.

sus
Precauţii şi contraindicaţii

În cazul depăşirii dozelor prescrise, poate provoca unele efecte adverse, cum ar
fi durerile de cap.
Femeile însărcinate sau care alăptează nu trebuie să consume genţiană.
Persoanele care suferă de ulcere gastroduodenale sau de hipertensiune de
asemenea nu trebuie să consume genţiană.
 CICOARE (CICHORUM INTHYBUS) - BENEFICII ŞI PROPRIETĂŢI

 Denumire populară: cicoare, cicoare de camp, cicorie amara, dudau, floarea

secerei, scai voinicesc, incingatoare, sporis, scaluset de casa, dorulet paza
drumului,
 Denumire științifică: (Cichorum inthybus)

Descriere

Cicoarea este o plantă erbacee răspândită prin lanurile de cereale sau creşte
spontan la marginea drumurilor şi este folosită din cele mai vechi timpuri pentru
proprietaţile ei tămăduitoare. Era cultivată încă din Egiptul Antic şi folosită
pentru tratarea bolilor hepato-biliare.

În scop terapeutic se folosesc rădăcinilerecoltate toamna târziu cât şi părţile

aeriene recoltate în timpul înfloririi. Cicoarea este înlocuitorul traditional al
cafelei, fiind asemanatoare la gust .
Cuprins

Descriere
Compoziţie
Acţiune
Indicaţii terapeutice
Precauţii şi contraindicaţii
sus
Compoziţie

Întreaga plantă de cicoare conţine un suc lăptos, al cărui constituent major - cam
45-60% - este inulină. Acidul fenolic se găseşte în flori, iar rădăcinile conţin
lactone sesquiterpenice amare.

sus
Acţiune

Cicoarea are proprietăţi eupeptice, colagoge (stimulează evacuarea vezicii

biliare şi totodată o fluidifică, secreţiille digestive şi ajută funcţia ficatului),
împiedică formarea pietrelor la fiere, reglează funcţia glicogenetică a ficatului,
stimulează funcţia pancreasului şi normalizează glicemia, fiind eficientă în caz
de diabet zaharat, datorită uleiurilor volatile şi rezinelor au acţiune diuretică,
depurativă (favorizează eliminarea toxinelor din organism, curăţă sângele), efect
laxativ, grăbind evacuarea colonului şi îmbunătăţind digestia, stimulează funcţia
cerebrală, favorizează concentrarea, creşte atenţia, îmbunătăţeşte memoria, fiind
importantă pentru susţinerea activităţii intelectuale intense, efecte tonifiante
generale.

Indicaţii terapeutice

Preparatele pe bază de cicoare sunt recomandate în caz de boli hepatice şi

biliare, constipaţie, diabet zaharat, oboseală fizică şi intelectuală.

Administrare:
Frunzele proaspete pot fi utilizate în salate de crudităţi, având acţiune benefică
asupra ficatului, de curăţare a sângelui şi detoxifiere generală; sucul
poaspăt poate fi consumat în amestec cu lapte (1-2 linguri de suc la o cană de
lapte băute dimineaţa pe stomacul gol sau seara inainte de culcare) poate avea
aceleaşi efecte.

Infuzia se prepară din 2 linguriţe cu varf de cicoare măruntită la o cană de apă

clocotită care se lasă la infuzat 1-2 minute, apoi se strecoară şi se bea cu
înghitituri mici înainte de masă.

În tratamentul afecţiunilor rinichilor şi ale ficatului se foloseşte decoctul de

cicoare (puneţi 15-30 g de amestec de rădăcină, frunze şi flori la 1 I de apă,
fierbeţi timp de 5 minute ,strecuraţi şi beţi 1 cană înainte de prânz şi de masa de
seară) sau băuturi instant (adăugaţi 1 linguriţă cu vârf de cicoare instant la o
cană de apă clocotită, adăugaţi lapte şi îndulciţi după gust).

Precauţii şi contraindicaţii

Persoanele care suferă de un blocaj sau de o inflamaţie a intestinelor trebuie să

consulte un specialist în medicina plantelor înainte de a consuma cicoare.
 PĂPĂDIE (TARAXACUM OFFICINALIS)

- BENEFICII ŞI PROPRIETĂŢI

 Denumire populară: păpădie, buhă, floarea- broaştei, floarea- mălaiului,

gălbinele-grase
 Denumire științifică: Taraxacum officinalis

Păpădia este o plantă perenă ierboasă, care creşte până la înălţimi de 10-30 cm.
Frunzele adânc zimţate se desprind de la bază, iar singura floare galbenă apare
în aprilie şi mai. Floarea este urmată de seminţe, fiecare încununată de perişori
moi, care sunt luate de curenţii de aer, ajutând la răspândirea plantei.

În scop teraputic se recoltează rădăcina şi frunzele, care sunt uscate pentru a fi

folosite la infuzii, extracte buvabile şi capsule.
Cuprins

Păpădia - Compoziţie
Păpădia - Acţiune
Păpădia - Indicaţii terapeutice
Păpădia - Precauţii şi contraindicaţii
Păpădia - Compoziţie

Rădăcina şi frunzele sunt bogate în fructoză şi insulină; conţin principii active

(lactone sesquiterpenice), acizi fenolici şi steroli. Frunzele au în compoziţie şi
flavonoide, săruri de potasiu şi cumarine.

Păpădia - Acţiune

Preparatele pe bază de păpădie au acţiune depurativă, detoxifiantă,

remineralizantă, stomahică, hepatică, colagogă, calmantă, sedativă.

Păpădia - Indicaţii terapeutice

Preparatele pe bază de păpădie sunt indicate în caz de dischinezii biliare,

dispepsii, colopatii, hepatite acute si cronice, ciroză hepatică, litiază biliară,
microlitiază renală, detoxifiere, reumatism, ulcere aftoase, gastrită.

Administrare:

Pentru detoxifiere şi pentru îmbunătăţirea funcţiei ficatului se pot

consuma frunzele crude(sub formă de salată), de 2-3 ori pe zi, înaintea
meselor.

Extern, se aplică cataplasme (fruze zdrobite) pentru ameliorarea eczemelor,

psoriazisului, arsurilor infectate etc.
Siropul de papadie se prepară din toată planta (cu tot cu rădăcina), culeasă cu
grijă să nu se rupă pentru a nu lăsa să se scurgă latexul, conservând principiile
active ale plantei, se spală bine cu apă rece, apoi se toacă mărunt şi se pune într-
un borcan cu tot cu latexul scurs, cu mai mult de jumatate miere de albine,
amestecând bine conţinutul, se acoperă şi se lasă la macerat 2 săptamani, apoi se
consumă câte 1-2 linguriţe de 2- 3 ori pe zi timp de 2- 3 săptămâni; benefic
pentru bolile tubului digestiv, boli hepato-biliare.

Tintura de păpădie se administrează câte o linguriţă dizolvată în jumatate pahar

de apă, de 3-4 ori pe zi şi are efect antidiabetic, aperitiv, colagog, depurativ,
hipocolesterolemiant, laxativ.

Păpădia - Precauţii şi contraindicaţii

Nu folosiţi păpădia pentru a îmbunătăţi secreţia biliară fără recomandarea unui

medic, pentru că problema poate fi de fapt un blocaj sever al căilor biliare,
afecţiune pentru care păpădia este contraindicată.
 ROSTOPASCA

Rostopasca, planta miraculoasă care ne redă vederea şi ne scapă de negi.

Consumată în exces, poate deveni toxică 24 ianuarie 2016, 06:04 deAngela
SabauDevino fan Salvează în arhivă download pdf print article +2 (8 voturi)
cuvinte cheie:rostopasca tratament naturist negi vedere slabita depurativ
medicina naturista toxic baia mare maramures 2 comentarii 363 share inShare
Aboneaza-te la newsletter Abonare Rostopasca Foto: Adevărul Rostopasca
este una din cele mai valoroase plante pentru tratarea afecţiunilor pielii, dar şi a
celor oculare sau hepatice. În cărţile vechi despre plantele medicinale este
amintită drept ”buruiană de cele sfinte”, lucru care vorbeşte despre ”prestigiul”
acestei plante în medicina naturistă. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Fratele mai
mare al lui Fidel şi Raul Castro a murit la vârsta de 91 d... Forţele kurde au
salvat o tânără suedeză ţinută ostatică de Statul Isl... Dragobetele, ziua
erotismului la români: de ce erau fugărite fetele de... Rostopasca a fost
cunoscută încă din cele mai vechi timpuri ca o plantă tămăduitoare, folosită cel
mai adesea pentru afecţiunile pielii, împotriva negilor în special, dar şi pentru
afecţiunile oculare. Astfel, în cartea sa ”Sănătate din farmacia Domnului”,
Maria Treben (considerată una din cele mai cunoscute specialiste în medicina
pe bază de plante) descrie rostopasca drept una din cele mai importante plante
folosite în medicina naturistă. Nu trebuie lăsată deoparte atenţionarea asupra
riscului de supradozaj. În acest caz, poate deveni otrăvitoare. Poate tocmai din
această cauză, mai arată autoarea, în zilele noastre rostopasca are o ”reputaţie”
atât de proastă. În cultura populară mai este cunoscută sub denumirea de
gălbinare, hilindunea, iarba-rândunelei, mac sălbatic, măselariţă, negeloasă,
scânteiuţă sau buruiană de cele sfinte. Denumirea ştiinţifică a plantei este
”Chelidonium” şi provine din grecescul ”helidonous” care înseamnă rândunică,
probabil din cauza faptului că perioada de înflorire coincide cu sosirea
rândunelelor. Cel mai cunoscut remediu este împotriva negilor, tratamentul
constând în folosirea sucului plantei direct pe piele. De asemenea, autoarea mai
descrie utilizarea sucului din rostopască pentru cataractă sau vedere slăbită. ”Se
ia o frunză de rostopască, se spală, iar tulpina ei fragedă se zdobeşte între
degete, umezite în prealabil. Zeama astfel obţinută este aplicată, ţinând ochii
bine închişi, înspre coada ochiului”, scrie autoarea în cartea sa. Rostopasca este
foarte utilă ca depurativ, ajută la curăţarea şi regenerarea sângelui. Curăţă
ficatul, este folosită cu suces în afecţiunile biliare, renale şi hepatice, dar şi
împotriva hemoroizilor. Mai are efect împotriva bolilor de piele, bătături,
veruci, eczeme, dar şi pentru fibrom uterin, infecţii cu trichomonas, candida,
chlamydia. Stimulează tonusul şi peristaltismul (contracţiile) vezicii biliare, este
hipolipemiant (reduce lipidele), hipocolesterolemiant (reduce colesterolul),
analgezic, antispastic, antiinflamator, sedativ şi narcotic al centrilor nervoşi
superiori, antibacterian, antimicotic, antiviral, antitumoral. Pentru negi (sau
afecţiuni ale pielii), se aplică de două-trei ori pe zi suc de rostopască, timp de
câteva zile (maxim o săptămână). Pentru afecţiunile ginecologice se recomandă
spălăturile vaginale cu infuzie de rostopască. Pentru tumori se recomandă
folosirea de cataplasme în amestec cu rădăcină de tătăneasă. Şi tinctura de
rostopască, cu propolis şi tătăneasă este utilă în tratarea acestora. Ajută, de
asemenea, în tratarea rănilor, psoriazis, infecţii ale pielii. Pentru afecţiunile
interne, cura nu trebuie să depăşească 10 zile, după care se recomandă pauză de
10 zile şi se poate relua. Atenţie! Rostopasca, în cantităţi mari, este toxică! La
peste şapte grame consumate pe zi, poate da intoxicaţii, la 20-30 de grame
ingerate, poate da intoxicaţii severe, iar la 50-60 de grame ingerate, poate
produce intoxicaţii mortale. De aceea este recomandat ca, înainte de începerea
unui tratament cu rostopască, să fie consultat un medic specialist în medicina
naturistă. Nu se administreză gravidelor. În stare uscată este mai puţin toxică
decât în stare crudă. Mai puteţi citi: Trei erori grave în tratatarea infecţiilor
urinare. Urolog: „Cea mai mare greşeală este să te tratezi după reclamele TV“