STILURILE FUNCŢIONALE

1. STILUL TEHNICO-ŞTIINŢIFIC:

Caracteristici:
 Este propriu cuniaşterii şi comunicării din domeniul ştiinţelor exacte, ale tehnicii.
 Respectă normele limbajului literar.
 Are caracter obiectiv; prezintă idei şi raţionamente, judecăţi.
 Apelează la stereotipia construcţiilor sintactice.
 Impune topica normală.
 Expresivitatea este aproape zero.
 Număr relativ mare de locuţiuni conjuncţionale.
 Calităţi ale stilului: claritate, concizie, proprietatea termenilor.
 Vocabularul este specializat fiecărui domeniu ştiinţific, remarcându-se prin:
- Terminologie tehnico-ştiinţifică cu sens denotativ (propriu).
- Neologisme cu caracter internaţional.
- Sinonimia rar întâlnită.
- Cuvinte monosemantice care nu permit echivocul (interpretarea în mai multe moduri).
- Numeroase cuvinte derivate cu prefixe şi pseudoprefixe neologice sau compuse savante.
 Comunicările sunt însoţite de mijloace extralingvistice: planşe, tabele, hărţi, scheme etc.
 Modalităţi de realizare:
- Monolog scris (lucrări, documente ştiinţifice şi tehnice) şi oral (prelegeri, expuneri, comunicări cu
caracter ştiinţific şi tehnic).
- Dialog oral (în cadrul colocviilor, seminariilor şi al dezbaterilor ştiinţifice).

Compoziţii specifice stilului:

Comunicare ştiinţifică – text scurt care informează cercurile de specialişti despre contribuţiile
personale aduse de un cercetător, pe baza unor documente, cu scopul de a clarifica o anumită
problemă dintr-un anumit domeniu de activitate ;
Descriere ştiinţifică – compoziţie în care se relatează pe baza observaţiei directe a realităţii
obiective trăsăturile caracteristice ale unui obiect, fiinţe, aspecte sau fenomene din natură, a unei
activităţi umane;
Disertaţie – expunere în care se tratează o problemă în mod ştiinţific, detaliat;
Naraţiune ştiinţifică – compoziţie care relatează întâmplări precise în ordine cronologică şi într-
unm limbaj simplu, clar, concis;
Paralelă – compoziţie în care se prezintă, simultan, asemănările şi deosebirile dintre două obiecte,
persoane, personaje literare, fenomene, opere, evenimente etc. cu scopul de a scoate în evidenţă, prin
comparaţie, trăsăturile lor definitorii;
Sinteză – text de întindere mai mare în care se tratează, sintetic, o problemă de amploare, pe baza
cercetării unui bogat material documentar;

2. STILUL RELIGIOS:

Caracteristici:
Acest stil corespunde cunoaşterii şi comunicării de tip religios.

1
 Stilul religios s-a dezvoltat în două variante, în strânsă legătură cu cele două moduri de a fi
ale textului religios şi de realizare a comunicării. Un prim aspect face referire la varianta cărţilor
sacre care s-au fixat în scris, aceleaşi, indiferent de spaţio-temporalitatea intrării în procesul de
comunicare. A doua este varianta textului liturgic şi a rugăciunii, de esenţă orală, chiar dacă acestea
au ca punct de plecare textele scrise.

Compoziţii specifice stilului:

Precuvântarea şi predica.

3. STILUL OFICIAL-ADMINISTRATIV (DE UTILITATE SOCIALĂ):

Caracteristici:
 Este propriu comunicării în domeniul social, economic, diplomatic, administrativ.
 Respectă normele limbii literare sub toate aspectele: fonetic, gramatical, ortografic, lexical.
 Vocabularul este specific, sărac, tipizat, fără relief stilistic.
 Se caracterizează prin obligativitatea unor formule consacrate, clişee sintactice fixe, uniformizate,
clare, concise.
 Are un caracter obiectiv, impersonal; comunicările sunt neutre, lipsite de încărcătură afectivă.
 Se remarcă prin claritatea exprimării, accesibilitate, precizie, cu o exprimare rigidă.
 Se foloseşte o terminologie specifică: paragraf, formule fixe, formule de adresare, introductive, de
încheiere.

Compoziţii specifice stilului:

Act de vânzare-cumpărare; adeverinţă; bon; cerere; chitanţă; curriculum vitae; memoriu de
activitate; proces verbal; referat.

4. STILUL PUBLICISTIC (AL PRESEI):

Textul publicistic este o variantă a textului nonliterar. Se încadrează în presa scrisă şi

audiovizuală. Unele texte reproduc informaţii propriu-zise, altele îâmbină informaţia cu o prezentare
sau o comentare a acesteia, care poate presupune şi o anumită implicare afectivă a autorului.
Textele publicitare sunt mesaje informative cu un conţinut foarte scurt, aproape telegrafic,
prin care se anunţă fapte diverse.

Stilul publicistic prezintă o varietate excepţională de forme publicistice: articolul de ziar,

ştirea, grupajul de ştiri, relatarea, editorialul, cronica sportivă, cinematografică, teatrală,
programul de spectacol, reportajul etc.

5. STILUL BELETRISTIC (ARTISTIC):

Caracteristici:
 Are funcţie de comunicare în operele literar-artistice.
 Exprimă idei şi sentimente prin intermediul imaginii artistice, apelând la imaginaţia şi sensibilitatea
cititorului.
 Prezintă o serie de calităţi estetice proprii: cursivitate, eufonie (succesiune armonioasă de vocale şi
de consoane, care are drept efect o impresie acustică plăcută), naturaleţe, simetrie, variaţie etc.
 Expresivitatea se realizează prin valorificarea resurselor expresive ale tuturor nivelelor limbii:
fonetic, lexico-semantic, morfo-sintactic.

2
  Bogăţia şi varietatea limbajului artistic provin din valorificarea tuturor sectoarelor lexicului:
arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni populari şi dialectali, cuvinte argotice, cuvinte
polisemantice, sensuri figurate şi valorificarea relaţiilor paradigmatice (sinonimice, antonimice)
dintre cuvinte.
 Se folosesc toate modurile de expunere: naraţiunea, descrierea, dialogul şi monologul.
 Este un stil conotativ; mesajul este expresiv, comunică idei şi emoţii estetice.

Compoziţii specifice stilului:

Analiza literară, conspectul, comentariul literar, caracterizarea, disertaţia, eseul, paralela,

recenzia, rezumatul, transformările de texte, sinteza etc.

REGISTRELE STILISTICE

1. STILUL ORATORIC:

Stilul oratoric se caracterizează prin folosirea unei fraze ample, cu un anume ritm interior, în cadrul
căreia sunt utilizate frecvent figurile retorice.
Oratoria este arta de a compune şi de a rosti discursuri; arta de a vorbi frumos în public, de a
convinge un auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare de
un stil ales; este un ansamblu al regulilor care ajută la însuşirea acestei arte.

Compoziţii specifice stilului:

Alocuţiunea, intervenţia, cuvântul, toastul, dezbaterea, discursul, disertaţia etc.

Caracteristici ale compoziţiilor oratorice:

 Sunt destinate a fi „rostite” (mai rar citite) în faţa unor adunări mai mult sau mai puţin numeroase, în
funcţie de evenimentele care le-au prilejuit.
 Apelează la procedee specifice tehnicii vorbirii libere, având ca obiectiv principal convingerea
auditoriului în legătură cu o anumită temă.
 Utilizează, ca modalităţi de expresie, atât mijloace lexicale, sintactice şi stilistice, adecvate
conţinutului comunicării şi auditoriului, cât şi mijloace extralingvistice nonverbale care influenţează
într-o oarecare măsură calitatea şi eficienţa expunerii.
 Exersarea dicţiei corespunzătoare prin: asigurarea clarităţii şi perceperii exacte a cuvintelor,
intensitatea vocii şi debitul verbal.
 Adeziunea afectivă şi nuanţarea vorbirii în funcţie de participarea sinceră la conţinutul comunicării;
adaptarea la dispoziţia şi reacţiile ascultătorilor.

2. STILUL EPISTOLAR:
Este propriu compunerilor-corespondenţă, cu o exprimare decentă, indiferent de destinatar.
Caracteristici:
 Are o întrebuinţare generală.
3
  Foloseşte mijloace lingvistice variate: exprimări regionale, populare, argotice.
 Este caracterizat prin naturaleţe.
 Are o anumită încărcătură emoţională ce se exprimă prin: lexic popular, familiar şi regional,
interjecţii, augmentative, diminutive, superlative, topica afectivă a enunţului.
 Foloseşte formule consacrate: de datare, de încheiere, semnătură.

3. STILUL ÎNALT (FORMAL):

Este propriu comunicărilor orale cu subiecte elevate. Este utilizat în situaţii oficiale sau de înalt nivel
profesional sau cultural.

4. LIMBAJUL (STILUL) ACADEMIC:

O manieră de execuţie artistică articifială, conformistă, care refuză înnoirea.

5. STILUL ARGOTIC:
Este limbajul convenţional, folosit numai de anumite categorii sociale (studenţi, elevi, răufăcători,
vagabonzi) cu scopul de a nu fi înţeleşi de restul societăţii.

6. LIMBAJUL COLOCVIAL (FAMILIAR, INFORMAL):

Stilul colocvial este propriu comunicării în mediile intime, cu familia, colegii şi prietenii foarte
apropiaţi.

Caracteristici:
 Pendulează între abundenţă şi economie.
 Are o mare încărcătură afectivă.
 Presupune relaxarea şi naturaleţea comunicării.
 Încalcă frecvent normele de exprimare corectă.
 Recurga la îmbinarea dintre mijloacele verbale şi nonverbale în actul comunicării.
 Se manifestă particularităţi regionale sau socio-profesionale.

7. LIMBAJUL COSMOPOLIT:
Constă în admiraţie exagerată faţă de tot ce este străin.

8. LIMBAJUL DIDACTIC (PEDAGOGIC):

Caracteristici:
 Este propriu învăţământului, manualelor, activităţii elev-profesor, studentului.
 Se foloseşte în spaţii destinate special învăţământului: săli de clasă, amfiteatre, săli de lectură.
 Este specific activităţilor didactice.
 În acest tip de limbaj interferează toate trăsăturile stilurilor funcţionale.

4
 CALITĂŢI ALE STILULUI

1. CLARITATEA:
 Exprimarea limpede a gândurilor şi a sentimentelor într-o comunicare.
 Conşinutul se realizează printr-o suficientă reliefare şi prin înlănţuirea logică a ideilor.
 Accesibilitatea conţinutului, în funcţie de însuşirile receptorului.
 Selectarea şi constituirea unor structuri care să nu permită decât interpretarea intenţionată.
 Construcţii sintactice corecte.

Opuse clarităţii sunt:

a). OBSCURITATEA: text ilizibil; pronunţare incorectă a cuvintelor; folosirea unor sensuri
necunoscute (arhaice, neologice, străine); folosirea unor sensuri necunoscute; cuvinte şi structuri
sintactice neobişnuite.
b). NONSENSUL: comunicare în care se formulează şi se exprimă idei contradictorii, generând
absurdul („să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica”)
c). ECHIVOCUL: comunicare confuză, care poate avea mai multe înţelesuri şi se poate interpreta în
mai multe feluri („în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi...între fruntaşii politici”).
d). PARADOXUL: o opinie contrară celei general acceptate sau care evidenţiază o contradicţie faţă
de uzul curent („Industria română e admirabilă, sublimă […] dar lipseşte cu desăvârşire”).
e). ERMETISMUL: tendinţă în literatură (mai ales în poezie) de a folosi, uneori cu ostentaţie, un
limbaj obscur, dificil, criptic.
f). PLEONASMUL: repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte diferite aflate în relaţie de
subordonare („a se bifurca în două”).
g). TAUTOLOGIA: repetarea aceleiaşi idei prin două cuvinte diferite, aflate în relaţie de coordonare,
de asociere, sau repetarea aceluiaşi cuvânt în funcţii sintactice diferite („cerşeşte milă şi îndurare”,
„femeia-i tot femeie”).
h). TRUISMELE: adevăruri banale, lipsite de valoare („Soarele răsare la est şi apune la vest”).

2. PROPRIETATEA:
 Presupune cunoaşterea aprofundată a înţelesurilor de bază, secundare şi figurate ale cuvintelor.
 Alegerea registrului lingvistic adecvat conţinutului.
 Concordanţă deplină între conţinut şi expresie.

Opuse proprietăţii sunt:

a). Amestecul de elemente specifice unor stiluri diferite.
b). Neadecvarea formei la conţinut.

3. PRECIZIA:
 Folosirea riguroasă, precisă, a cuvintelor, a formelor, a structurilor pentru exprimarea ideilor.
 Organizarea clară, logică, concisă; absenţa digresiunilor.

Opuse preciziei:
a). PROLIXITATEA: comunicarea lipsită de concizie, care abundă în detalii nesemnificative, şi
repetă aceeaşi idee sub diverse forme.
b). DIGRESIUNEA: abatere, pe parcursul expunerii, de la ideea centrală prin introducerea şi
dezvoltarea extensivă a altor idei, paralele şi suprapuse celei centrale, idei care îndepărtează pe
cititor de la subiect, abat atenţia de la ideea centrală şi slăbesc puterea de concentrare.
5
4. CORECTITUDINEA: respectarea normelor limbii literare.

Opus corectitudinii:
ANACOLUTUL: construcţie sintactică incorectă, rezultată din intersectarea a două construcţii
diferite. Constă în întreruperea neaşteptată a continuităţii sintactice pricinuită de neconcordanţa
dintre unităţile psihologice şi cele gramaticale ale enunţului. („ei, cum au dat de căldurică, pe loc li
s-au muiat picioarele”).

5. PURITATEA: utilizarea cuvintelor, a formelor, a structurilor sintactice admise de limba literară.

Opus purităţii este abuzul în folosirea cuvintelor cu sensuri arhaice, neologice, argotice.