Sunteți pe pagina 1din 2

Jocul serios

Generaţia mea a asociat prea adesea şcoala cu frica. Ieşiţi din mâinile unui sistem plin de
ambiguităţi şi nedreptate, în care oamenii cu vocaţie erau întâmplători, am confundat adesea şi cu
uşurinţă autoritatea cu forţa şi reţinerea prudentă cu respectul. Am întâlnit prea rar profesori ca să
râdă, să transforme învăţarea în bucurie şi să lase urme durabile în noi. Desigur, spre anii de şcoală
nu poţi privi decât cu bucuria dureroasă a nostalgiei, pentru că eram atât de tineri, atât de hotărâţi,
atât de îndrăgostiţi. Dar şcoala, şcoala mea, a ştiu să preia şi să să trasforme în aur prea puţin din
toate acestea.

Obligaţi să trăim în lumea rece şi complicată dintre comunism şi democraţie (adică între ceea
ce era deja prea comunist şi ceea ce nu era încă democraţie), bucuria noastră se desfăşura aproape
exclusiv în imaginaţie. Iar jocurile noastre se desfăşurau în afara şcolii. Şcoala trebuia să rămână ceva
serios. La şcoală veneam să învăţăm, nu să râdem. La şcoală nu se râde, aşa cum la masă nu se
vorbeşte.

Tinerii de azi, spre deosebire de noi, s-au văzut aruncaţi într-o lume a divertismentului (prea)
facil, uşor de accesat, uşor de consumat, uşor de împărtăşit. Spre desosebire de nooi, ei râd tot
timpul. Adesea, fără rost. Bulele lor hedoniste nu au ferestre, au pereţi invizibili, dar opaci, prin care
nu răzbat decât arareori sunete sau culori din afară. Şcoala (care, nu e aşa, “se făcea altfel pe
vremuri”) le livrează prea rar motive de bucurie. Nu s-au schimbat prea multe în această privinţă.
Bucuria este văzută încă precum o vină. Există încă elevi daţi afară din oră pentru că „au râs” sau „au
vorbit neîntrebaţi”. Doar că, spre deosebire de noi, generaţiile de azi nu vor aştepta, înfrigurate şi
încolonate, bucuria. O vor căuta acolo unde ea este superificială şi profund seducătoare, irezistibilă şi
insaţiabilă, în torentele puţin adânci ale (social)media, în abundenţa desfrânată a industriei uciderii
timpului. Descumpăniţi, tot mai descumpăniţi, fără să le mai înţelegem lumea, rămânem adesea să
plângem, stupid, vremurile când „şcoala era altfel”, adică vremuri care nu au fost niciodată aurorale,
dar pe care le regretăm cu plăcerea înfiorată a nostalgiei, pentru că, de fapt, era atât de tineri, de
frumoşi şi de îndrăgostiţi şi de hotărâţi.

În faţa dezertării lor şi în faţa nepuţintei noastre, e vremea să descoperim şi să redescoperim


jocul. Pentru că destinul omului este jocul, încă de când, cu ochi de sugar, începe să descopere
lumea. Pentru că nimic nu este mai serios şi mai seducător pentru un copil precum jocul. Jocul,
despre care filosoful Johann Huizinga spunea că este în acelaşi timp, „ ordine, încordare, mişcare,
solemnitate, încântare”. Suntem oare suficient de sătui de deşertul şcolar încât să ne facem din joc,
noi şi ei, iarăşi punte, mijloc de comunicare şi de atingere, cadrul oricărei seriozităţi?

Numai cei cu adevarat mari ştiu să se joace. Marii profesori. Şi absolut toţi marii artişti.
Pentru că jocul, altceva decât joaca, este intrinsec legat de frumuseţe. Trebuie să avem puterea să ni-
l impunem ca formă comună de terapie, ca mijloc prin care ne putem smulge din mijlocul
mediocrităţii care ne sufocă precum iedera. Dincolo de încruntarea solemnă, de rictusul dogmatic şi
de orbire, există jocul serios. Dincolo de lejeritatea distracţiei, de trivializarea şi batjocorirea
strădaniei stă seriozitatea ludică. Între urâţenia solemnă şi hlizeala dezarticulată, există frumuseţe şi
joc. Pentru că, după cum spune acelaşi Huizinga, „jocul este strâns împletit cu ritmul şi armonia, cele
mai nobile manifestări ale capacităţii de percepţie estetică din câte i-au fost dăruite omului.”E timpul
să ne reamintim că „legăturile dintre joc şi frumusete sunt solide şi multiple.”

Să reînvăţăm să ne jucăm, aşadar, şi, prin asta, să ne contaminăm unii pe alţii cu sentimentul
de a fi acasă atunci când suntem la şcoală.