Sunteți pe pagina 1din 11

COMPUŞI MACROMOLECULARI

Compuşi macromoleculari – substanţe chimice formate din molecule de


dimensiuni foarte mari în comparaţie cu a substanţelor obişnuite. Proprietăţile acestor
substanţe sunt o consecinţă atât a compoziţiei cât şi a structurii respectiv a mărimii
macromoleculelor.
Carbonul şi siliciul sunt elementele care au proprietatea (aproape exclusivă)
de a forma compuşi macromoleculari datorită capacităţii lor de concatenare - legarea
între ei a atomilor în număr foarte mare. La carbon legăturile se stabilesc între atomi
de acelaşi fel (-C-C-) dar la siliciu legăturile se realizează prin lanţuri în care se repetă
unitatea -Si-O- . Cele mai importante macromolecule sunt cele formate din atomi de
carbon, cu mult mai numeroşi şi mai stabili. Aceştia sunt compuşi macromoleculari
organici, şi mai sunt denumiţi (impropriu) polimeri sau mase plastice, deşi nu toate
prezintă plasticitate. Proprietăţile lor sunt determinate de structura şi mărimea
macromoleculelor dar şi de aditivii din material. Numărul atomilor care alcătuiesc o
macromoleculă variază de la 103 - 106. Fiecare macromoleculă are o unitate
structurală numită „mer” provenită dintr-un monomer, care se repetă de foarte multe
ori formând un polimer. Mărimea macromoleculei se exprimă prin: masa moleculară,
gradul de polimerizare sau numărul de elemente din catenă.
Istoric. Materialele macromoleculare naturale (lâna, pielea, lemnul, mătasea şi
mai târziu cauciucul 1 ) au fost cunoscute şi utilizate din cele mai vechi timpuri fiind
supuse unor mici modificări (de exemplu tăbăcitul pieilor). Din secolul XIX au
început să fie utilizate noi materiale obţinute prin modificarea chimică a materialelor
naturale – materiale semisintetice – dintre care putem aminti cauciucul vulcanizat,
acetatul de celuloză (pe baza celulozei obţinute din lemn). Astfel încă din 1811 Henri
Braconnot a făcut cercetări de pionierat în domeniul derivaţilor celulozei fiind prima
cercetare din domeniul chimiei macromoleculare. Apoi în 1939 Goodyear a descoperit
vulcanizarea cauciucului cu sulf deschizând drumul spre aplicaţiile practice ale
acestuia produs natural al arborelui de cauciuc. Ulterior în 1872 s-a descoperit
plastifierea nitrocelulozei cu camfor (o cetona naturală) ceea ce a dus la descoperirea
celuloidului prima masa plastică folosită pe scară largă (filme cinematografice,
obiecte casnice etc). Azi acest material se mai utilizează doar pentru mingi de tenis de
masă. Primul polimer sintetic obţinut în laborator – acidul polilactic (acidul 2-
hidroxipropionic)- a fost sintetizat încă din 1833 de Gay Lussac şi Pelouze prin
încălzirea acidului lactic.
Secolul trecut (XX) a fost marcat de utilizarea pe scară largă (industrială) a
materialelor macromoleculare sintetice fie sub forma maselor plastice prelucrabile fie
sub formă de cauciuc, fire sau fibre sintetice. Astfel primul polimer aplicat practic
bakelita descoperit de medicul Leo Baekeland 2 în 1907 şi produs industrial deja în
1909 pentru obiecte casnice sau izolatori electrici (prize, stekere etc). Dar înţelegerea
faptului că polimerii sunt alcătuiţi din molecule uriaşe cu legături covalente a apărut
doar în 1922 când Staudinger foloseşte denumirea de polimer pentru aceste molecule.
După 1970 au apărut şi materialele compozite bazate pe macromolecule sintetice.
După forma macromoleculelor, acestea se pot clasifica în 3 categorii:
• Macromolecule filiforme (lanţuri) care au elasticitate, plasticitate şi
tendinţa de a se îmbiba sau dizolva în solvenţi şi

1
Cauciuc înseamnă în limba indienilor sud-americani arborele care plânge.
2
bakelita a fost sintetizată din fenol şi formaldehidă în condiţii controlate de temperatură şi presiune.
• Macromolecule bidimensionale care de asemenea au plasticitate, sunt
parţial solubili şi au tendinţa de umflare în solvenţi. Aici distingem
două categorii:
- plastomeri termoplastici – se înmoaie la încălzire şi prin
răcire revin la starea iniţială,
- plastomeri termoreactivi – după încălzire şi răcire, nu mai
revin la starea iniţială – suferă transformări chimice.
• Macromolecule tridimensionale – polimeri termorigizi – au
comportamentul unor solide covalente: nu se înmoaie la încălzire ci se
descompun termic fără topire, au rezistenţe mecanice apreciabile şi
sunt insolubili.

Proprietăţi generale ale maselor plastice


Cele mai importante proprietăţi ale polimerilor sunt următoarele:
1° Proprietăţi termice.
Spre deosebire de substanţele cristaline, polimerii nu au puncte de
transformare fixe (nete), iar trecerea de la solid la lichid se face intr-un interval de
temperatură, caracteristic fiecui tip de material. Aceasta se poate explica prin faptul
că, la compuşii macromoleculari, pe lângă forţele principale (legături chimice), care
leagă atomii în cadrul macromoleculei, mai există şi alte legături secundare – forţe
van der Waals, legături de hidrogen, punţi de legătură de S, O, etc. Forţele secundare
sunt de tării diferite şi la creşterea temperaturii se desfac pe rând începând cu cele mai
slabe şi terminând cu cele mai puternice. Pentru comportarea maselor plastice la
încălzire, se definesc mai mulţi parametrii caracteristici:
- temperatura de înmuiere (rigidizare) – T1 – temperatura la care începe mişcarea
microbrowniană – datorită deplasării diferitelor porţiuni sau segmente ale
macromoleculelor, fără a se separa unele de altele,
- temperatura de curgere – T2 – temperatura la care începe mişcarea browniană
liberă a macromoleculelor. Peste această temperatură substanţa este lichidă.
Aceste caracteristici se referă mai ales la macromolecule filiforme. Valorile
acestor temperaturi se stabilesc prin determinări experimentale şi depind de tipul de
aparatură utilizat.
2°. Proprietăţi mecanice.
Depind de structura şi mărimea macromoleculei şi pot fi foarte variate, de la
substanţe rigide (cu elasticitate redusă), până la materiale flexibile şi extensibile.
Substanţele cu molecule tridimensionale au în general cea mai bună rezistenţă
mecanică.
La polimerii filiformi, proprietăţile mecanice depind de temperatură. La
temperaturi joase, polimerul se comportă ca un material rigid, cu rezistenţă mare la
întindere, care scade cu creşterea temperaturii, acesta devenind tot mai elastic (stare
supraelastică). La un moment dat, polimerul se deformează permanent (deformaţie
vâsco-plastică) iar peste această temperatură, materialul devine plastic.
3° Plasticitatea este proprietatea de a suferi deformări durabile la acţiunea
unei forţe exterioare. Compuşii macromoleculari se comportă ca nişte lichide foarte
vâscoase, procesul de curgere începând imediat ce începe solicitarea. Viscozitatea lor
scade mult cu creşterea temperaturii (de ~ 10 ori pentru fiecare 10°C). Astfel, pentru
majoritatea lor, domeniul de prelucrare este cam acelaşi (100 – 160°C). Acest lucru
este important pentru alegerea tehnologiei de prelucrare.
4° Densitatea. Compuşii macromoleculari sunt materiale uşoare (de
aproximativ 2 ori mai uşoare decât aluminiul). Acest fapt, ca şi buna rezistenţă
mecanica, le face utilizabile în industria aeronautică, navală, automobile, construcţii,
etc.
5° Proprietăţi dielectrice – majoritatea masele plastice sunt buni izolatori
electrici –folosite în electrotehnică. Fac excepţie cele cu structuri ce fac posibilă
deplasarea electronilor.
6° Conductibilitatea termică – sunt buni izolatori termici, mai ales produsele
expandate datorită aerului din porii acestora.
7° Proprietăţi optice. Multe mase plastice au proprietăţi optice forte bune în
sensul că sunt transparente pentru lumina vizibilă şi UV. Astfel unele pot înlocui
sticla, fiind totodată şi incasabile.
8° Proprietăţi de antifricţiune. Multe mase plastice au coeficienţi de frecare
mici şi ungerea lor se face mai uşor decât la piesele metalice. De aceea se folosesc la
construirea de lagăre, roţi dinţate, role etc mai ales când durata de serviciu este
redusă.
Alături de proprietăţile enunţate mai sus, avantajoase din punct de vedere
tehnic, masele plastice au şi câteva dezavantaje care limitează folosirea lor.
9° Stabilitatea termică este destul de redusă – majoritatea pot fi utilizate
numai până la ~ 70°C. Totuşi, există câteva produse care rezistă până la 2-300°C.
10° Îmbătrânirea este un fenomen care are loc în timp, datorită unor reacţii
lente sub acţiunea oxigenului din atmosferă (şi mai periculos este ozonul), a umidităţii
şi a radiaţiilor UV. Aceasta determină degradarea obiectelor din mase plastice în timp,
prin modificarea culorii, scăderea rezistenţei mecanice etc. Acest fenomen micşorează
durabilitatea compuşilor macromoleculari, limitând utilizarea lor în anumite domenii.

Prelucrarea materialelor din polimeri se poate face prin următoarele


procedee:
- Turnare – la elastomeri fuzibili care prin răcire trec în stare rigidă ,
- Presare - la polimerii termoplastici şi termoreactivi – procedeul cel mai
folosit,
- Prelucrare mecanică – la polimeri tridimensionali sau rigidizaţi prin răcire,
- Expandare – utilizată pentru obţinerea materialelor poroase.

Clasificarea maselor plastice


Clasificarea se poate face în funcţie de provenienţă, modul de obţinere şi
catena de bază.
După provenienţă:
● Produşi naturali : - cauciucul natural, celuloza, amidonul etc,
- răşinile naturale,
● Produşi artificiali:
1° Derivaţi din produse naturale: - din celuloză, din proteine, din
cauciuc natural, din lignină, din asfalt, din uleiuri sicative.
2° Produşi de sinteză: - de polimerizare, de policondensare, de
poliadiţie.
După natura catenei se disting polimerii: carbocatenari şi heterocatenari.
După proprietăţile termomecanice se disting:
• elastomeri, plastomeri (termoplaste sau mase termoreactive), fire şi
fibre (obţinute prin tragere din topitură sau soluţie).
Compuşi macromoleculari de sinteză
Se pot obţine compuşi macromoleculari pornind de la substanţe simple, numite
monomeri, prin trei procedee (reacţii) generale de sinteză:
• polimerizare,
• policondensare şi
• poliadiţie.

Compuşi de polimerizare (termoplastice)


Reacţia de polimerizare este procesul de înlănţuire a unor molecule simple,
nesaturate – monomeri - prin care rezultă un polimer, fără formare de produşi
secundari. Reacţia de polimerizare este o reacţie în lanţ, care prezintă cele trei faze
cunoscute: iniţierea (activarea), creşterea lanţului şi dezactivarea (întreruperea). Ca
iniţiatori de polimerizare se folosesc de obicei oxidanţi, de exemplu: H2O2, peroxid de
benzoil, persulfat de potasiu etc.
Reacţia de polimerizare în general este de forma:
nA → -(A)n
unde A este monomerul iar n este gradul de polimerizare (care poate atinge zeci şi
sute de mii). Polimerul se obţine din monomer prin modificări generate de iniţiator
prin care se obţin valenţe libere. Astfel de exemplu din monomerul clorură de vinil,
CH2=CHCl – gazos la temperatura camerei, se poate obţine policlorura de vinil
(polimer):
n CH=CH2 → [-CH=CH2]n-
‫׀‬ ‫׀‬
Cl Cl
Dacă natura monomerilor este diferită, adică se folosesc două tipuri de
monomeri, are loc o copolimerizare:
mM + nN → -M – N – M – N – M – N - .......
În funcţie de procedeul tehnologic folosit, plecând de la acelaşi monomer, se
pot obţine produşi cu structuri şi proprietăţi diferite. Astfel există:
• polimeri liniari şi
• polimeri ramificaţi.
Proprietăţile acestora diferă. De exemplu, polietilena de înaltă densitate are mai
puţine ramificaţii, 5 ... 15 ramificaţii la 1000 atomi de carbon, faţă de polietilena de
joasă densitate care are 20 ... 40 ramificaţii la 1000 atomi de carbon.
Polimerii reticulaţi iau naştere atunci când prin sinteză sau ulterior lanţurile se
leagă între ele prin „punţi” transversale pe catenele filiforme rezultând astfel o reţea
tridimensională. Aici noţiunea de macromoleculă îşi pierde semnificaţia amintită
deoarece întreg materialul este compus dintr-o singură moleculă uriaşă.
Copolimerii sunt formaţi din doi sau mai mulţi „meri” iar succesiunea acestora
poate fi dirijată prin sinteză în mai multe variante ducând la proprietăţi diferite:
Structura acestora poate fi una din următoarele tipuri:
• Întâmplătoare –A-A-B-A-B-B-B-A-...
• Alternantă -A-B-A-B-A-B-A-B-...
• Bloc-copolimeri –B-B-B-B-A-A-A-A-...
• Copolimeri grefaţi A-A-A-A-A-A-A-....
| |
B B
| |
B B
Terpolimerii sunt copolimeri formaţi din trei monomeri diferiţi. Un exemplu este
copolimerul ABS (iniţialele de la monomerii: acrilonitril+butadienă+stiren).

Tehnologia polimerizării
Polimerizarea, la scară industrială, poate avea loc prin mai multe procedee:
1° Polimerizarea în bloc. Monomerul, în stare lichidă (fără solvent) se
transformă treptat, sub acţiunea catalizatorilor (activatori), într-o masă compactă,
transparentă, sub un anumit regim de încălzire. Acest procedeu permite obţinerea de
produşi cu masă moleculară foarte mare (M ~ 105 - 106).
2° Polimerizarea în soluţie. Monomerul este dizolvat într-un solvent. Se obţin
polimeri solubili, cu masă moleculară relativ mică – „lacuri”- care se pot utiliza ca
atare sau se obţine polimerul în urma evaporării solventului.
3° Polimerizarea în emulsie. Este metoda cea mai răspândită. Monomerul
lichid se dispersează în apă cu ajutorul emulgatorilor (stabilizatori de emulsie). Ca
emulgatori se folosesc suri ale unor acizi graşi (oleaţi, palmitaţi), sulfonaţi aromatici
etc. Procesul de polimerizare are loc cu viteză mare, la temperatură joasă şi este uşor
de controlat. Reacţia poate avea loc şi la cald, în prezenţa catalizatorilor. Se obţin aşa
numitele „latexuri sintetice”, din care polimerul se precipită ulterior cu un electrolit,
de ex. Al2(SO4)3. Polimerii ce se sintetizează astfel nu sunt solubili în apă. Procedeul
se aplică de ex. la clorura de vinil, acetatul de vinil.
4° Polimerizarea în suspensie (în perle sau în picături). Monomerul lichid se
dispersează mecanic în apă, în prezenţa unor stabilizatori de suspensie solizi, de ex. :
gelatină, amidon, gumă arabică, talc, caolin, Al(OH)3 etc. Produsul de reacţie - o
substanţă solidă - este o suspensie grosieră care se filtrează şi se usucă.
Reacţia chimică de polimerizare prin care se leagă monomerii utilizaţi ca
materii prime (unu sau mai mulţi) este o reacţie în lanţ care implică trei etape:
• Iniţiere,
• Propagare,
• Întrerupere.
Iniţierea este etapa în care o moleculă de monomer se descompune sau poate participa
la o reacţie ce are drept produs o „specie activă” care poate fi una din următoarele:
- un radical liber, un cation, un anion, un complex de coordinare.
Specia activă iniţiază polimerizarea adiţionându-se la o altă moleculă de monomer.
Reacţia decurge astfel încât să rezulte un nou radical. Monomerul iniţial este prima
unitate care se va repeta în polimer.
Caracteristicile reacţiei de polimerizare sunt următoarele:
1. după iniţiere formarea polimerului are loc rapid (10-1 – 10-6 sec),
2. concentraţia speciei active este foarte coborâtă (de ex. l radicali liberi este
10-8 M),
3. transformarea legăturii C=C în legătură C-C este exotermică. De aceea este
necesară o răcire a amestecului de reacţie,
4. Rezultă polimeri cu mase moleculare mari104-107 u.a.m.

Principalii produşi de polimerizare utilizaţi


• Polimeri ai hidrocarburilor olefinice (alchene).
Polietilena
Se obţine prin polimerizarea etilenei:
nCH2=CH2 → - CH2 – (CH2)n- CH2 –
Rezultă o masă albă, opalescentă, insolubilă în apă sau solvenţi, foarte stabilă
chimic, foarte uşor (densitatea cea mai mică), dar cu stabilitate termică redusă.
În funcţie de condiţii (catalizatori, temperatură presiune) se pot obţine
polimeri liniari cu grad de polimerizare diferit: produşi solizi, transparenţi folosiţi
pentru vase, ambalaje (pungi, plase), pelerine etc, sau produşi lichizi, utilizaţi ca
lubrefianţi. Unii produşi au proprietăţi mecanice bune în sensul că se pot prelucra
prin presare, injectare, extrudere, suflare (vid). Se utilizează pentru izolarea cablurilor,
ca material anticoroziv (vase pentru reactivi corozivi, ex. HF sau solvenţi).
• Polimeri de butadienă
Cauciucul sintetic
n CH2 CH CH CH2 [ CH2 CH CH CH2 ] n
butadiena polibutadiena

n CH2 CH CCl CH2 [ CH2 CH CCl CH2 ] n


cloropren neopren (clorcauciuc)

Se poate realiza polimerizarea în bloc sau în emulsie.


Prin copolimerizarea butadienei cu stirenul se obţin copolimeri butadien-stirenici
– cauciuc BUNA S. Ca iniţiatori de polimerizare se folosesc peroxizi, persulfaţi.
Aceşti polimeri sunt rezistenţi la uzură, la variaţii de temperatură, la dizolvanţi.
Copolimerii acrilo-butadien-stirenici- ABS – cu proprietăţi ce diferă în funcţie
de raportul monomerilor, se utilizează în construcţia de maşini – au rezistenţe
mecanice bune, rezistenţă la uzură.
• Polimeri vinilici au structura generală:
n CH=CH2 → [-CH=CH2]n-
‫׀‬ ‫׀‬
R R

Policlorura de vinil- PVC se sintetizează pornind de la clorura de vinil:


CHCl=CH2 adică R din ecuaţia de mai sus se înlocuieşte cu Cl. Polimerizarea se poate
face în bloc, în soluţie sau în emulsie. Se livrează sub formă de granule sau măcinată.
Este unul dintre produşii cei mai utilizaţi în multe domenii: conducte pentru canalizări
(au înlocuit conductele de plumb), ţevi, covoare, izolatori, elemente de construcţii,
etc.
Poliacetatul de vinil – PVA se sintetizează prin reacţia:
CH=CH2 → [-CH=CH2]n-
‫׀‬ ‫׀‬
COO-CH3 COO-CH3
Acetat de vinil Poliacetat de vinil

Cea mai folosită metodă de polimerizare este cea în soluţie. Se foloseşte sub
formă de soluţie la obţinerea alcoolului vinilic (R este în acest caz -OH) şi sub formă
de lac (lacuri „duco”) pentru grunduri, ca adeziv pentru înlocuitori de piele, etc. Prin
polimerizare în emulsie - tip „latex” - este utilizat la tratarea pieii şi a ţesăturilor.
Este un produs transparent, incolor, uşor (ρ=1,19 g/cm3), atacat de acizi şi
baze tari, solubil în solvenţi organici dar stabil la benzină, petrol, uleiuri, se îmbibă
puţin în apă, la 150° se depolimerizează. Are o foarte bună adezivitate faţă de sticlă,
piele, ţesături, etc.
Polimetacrilatul de metil – plexiglas (sticla organică) se sintetizează astfel:
nCH2 = C(CH3)-COOCH3 → -[ CH2 - C(CH3)-COOCH3 ]n-
Esterul metilic al acidului metacrilic Polimetacrilatul de metil
Se obţine prin polimerizare în bloc. Are stabilitate chimică faţă de apă, solvenţi,
uleiuri, NaCl. Se foloseşte ca sticlă securit, incasabilă.
Polistirenul are radicalul R constituit din gruparea fenil (-C6H5). Este un
produs transparent (permeabil la lumină, are rezistenţă chimică mare, proprietăţi
dielectrice bune. Se foloseşte ca: plăci, foi, izolator pentru cabluri electrice, obiecte
casnice, fabricare de lentile, piese electronice, de radio, TV, cabluri, piese auto,
echipament medical, veselă, etc. Reacţia de sinteză este:
CH2 CH ... CH2 CH CH2 CH CH2 CH ...

stiren polistiren

Politetrafluoretilena – teflonul se sintetizează prin reacţia perfluoretenei:


n F2C = CF2 → - [F2C - CF2 ]n-
Este un material care rezistă la temperaturi mai ridicate (câteva sute de grade), la
variaţii de temperatură, la agenţi chimici. Se utilizează ca material anticoroziv, la ţevi,
garnituri, material termo- şi electroizolant, în construcţia de maşini, la veselă
rezistentă la temperatură etc.

Reacţia chimică de policondensare pleacă de la 2 monomeri bi- sau poli-


funcţionali şi se caracterizează prin faptul că pe lângă formarea polimerului se elimină
un produs secundar – un compus cu masă moleculară mică provenit din fragmente ale
monomerilor - notat în continuare xy (de regulă H2O, NH3 sau HCl):
n(A-x) + n(B-y) → (A-B)n + nxy
O reacţie tipică de condensare este esterificarea – reacţia dintre un acid şi un alcool,
cu eliminare de apă:
HO-R1-OH + HOOC-R2-COOH → HO-R1-O-CO-R2-COOH + H2O
dialcool diacic poliester

Caracteristicile reacţiei de policondensare sunt următoarele:


1. Reacţia este mai lentă şi de aceea sunt necesare timpuri de reacţie mai lungi
(ore sau zile),
2. Toţi monomerii sunt convertiţi rapid în oligomeri, astfel încât concentraţia
lanţurilor este mare,
3. Reacţia necesită o energie de activare mare ceea ce determină că deşi se
folosesc catalizatori amestecul de reacţie se încălzeşte.
4. Se obţin mase moleculare moderate < 105,
5. Reticularea se produce când există monomeri cu 3 sau 4 grupări funcţionale.

În condiţii speciale de policondensare, se pot obţine lanţuri mai lungi. În această


reacţie este importantă eliminarea produsului secundar, pentru deplasarea cât mai
pronunţată a echilibrului spre dreapta şi obţinerea de compuşi cu molecule cat mai
mari.

Produşi de policondensare
Structura produşilor de policondensare depinde de numărul de funcţiuni
reactive ale monomerilor, de raportul concentraţiilor şi de modul de înlănţuire a
moleculelor. Compuşii de policondensare fac parte din categoria compuşilor
termoreactivi.
Tipuri de produşi de policondensare.

● Răşini fenolice (fenoplaste) sunt produşii obţinuţi prin policondensarea


fenolilor cu aldehide.
Cele mai cunoscute sunt răşinile fenolformaldehidice (bachelite) care se obţin
prin condensarea fenolului cu formaldehida. Fenolul are poziţiile cele mai reactive în
„orto” şi „para”.

Produsul care condensează în poziţia „orto” cu formare de lanţuri se numeşte


novolac şi se obţine în mediu acid.
Dacă reacţia are loc în mediu bazic se obţin mai multe tipuri de produşi, în
funcţie de condiţii, cu aspect şi proprietăţi diferite:
- rezolul (bachelita A) – fuzibilă, uşor solubilă
- rezitolul (bachelitaB) – se obţine prin încălzirea rezolului, este parţial
solubilă şi are o reţea stratificată.
- rezita (bachelitaC) – se obţine prin încălzirea rezitolului, este insolubilă,
termorigidă şi are reţea tridimensională. Aceasta este bachelita
propriuzisă.
Materiile prime pentru obţinerea răşinilor formaldehidice sunt iesftine. Fenolii
şi crezolii se obţin prin gazeificarea cărbunilor iar aldehida formică se obţine din
alcool metilic (CH3OH).
Există şi o serie de răşini fenolice modificate, cu adaosuri de răşini naturale,
care le conferă proprietăţi deosebite.

● Răşini aminice (aminoplaste)


Se obţin prin condensarea formaldehidei cu substanţe ce conţin funcţia amino.
a) Răşini anilin-formaldehidice – prin condensarea anilinei cu formaldehida
Când condensare se face în mediu slab acid se obţin răşini asemănătoare colofoniului,
(sacâzului) cu masă moleculară mică:
NH2 NH NH
2 2

-H2O ... CH2 ...


+ CH2O

anilina formaldehida polimer anilin-formaldehidic

În mediu puternic acid, reacţia are loc şi în poziţiile „para”. Răşinile anilinice sunt
mase cheratinoase, termoplastice între 160 – 210°C.

b) Răşini ureo-formaldehidice – prin condensarea ureei cu formaldehida:

NH2 NH CH2 OH NH CH2 OH


O C +CH2O
+ CH2O O C O C
NH2 -H2O NH2 -H2O NH CH2 OH
ureea formaldehida monometiloluree dimetiloluree

Prin condensarea acestor molecule cu eliminare ulterioară de apă se obţin


macromolecule cu reţele liniare:
NH CH2 OH NH CH2 OH NH CH2 OH
O C O C O C
NH2 + NH2 + -nH2O
NH2
monometiloluree
NH CH2 N CH2 N CH...2
O C O C O C
NH2 NH2 NH2

polimer ureo-formaldehidic

Grupele aminice se reticulează ulterior tot în prezenţa formaldehidei dând reţele


tridimensionale. Acestea sunt mase plastice care nu sunt rezistente la apă deoarece au
grupări hidrofile (-OH, -NH2 ) libere şi au caracter de schimbători de ioni. Se obţin
obiecte prin presarea prafului la cald. Se pot obţine sub formă de spume, formând un
material poros extrem de uşor numit ampora, folosit ca material de izolaţie.
c) Răşini melaminofermaldehidice - din melamină şi formaldehidă:
NH2
N C
H2N C N CH2O
N C
NH2 formaldehida
melamina
În urma reacţiei de policondensare se formează reţele spaţiale cu structură complicată.
Reacţia este cu totul analogă celei de la răşinile ureo-formaldehidice prezentate
anterior. Au proprietăţi mecanice şi termice superioare. Se utilizează mult la
fabricarea furnirului pentru mobilier.

● Poliesteri – se obţin prin condensarea alcoolilor polivalenţi (glicol,


glicerină) cu acizi bibazici (acid ftalic, maleic etc) din reacţie rezultând şi apă. Sunt
mase rigide, insolubile, cu reţea spaţială. Se utilizează ca atare sau armate cu fibre de
sticlă, în construcţii la fabricarea de pereţi despărţitori, în electrotehnică pentru
diferite piese etc.
Printre cei mai importanţi poliesteri se numără şi polietilentereftalatul
(prescurtat PET) care se obţine industrial altfel: prin reacţia de trans-esterificare dintre
tereftalatul de dimetil cu etilen glicol. Structura lanţului este:
( CH2 CH2 O CO C6H4 CO O )
n
o
Materialul este un solid alb amorf cu punctul de înmuiere la 260 C utilizat şi pentru
obţinerea fibre sau obiecte casnice.
Răşinile gliptalice se obţin de la glicerină cu anhidridă ftalică rezultând în
afară de poliesterul tridimensional şi apă. Se dau mai jos formulele glicerinei şi
acidului ftalic.
CH2OH CO
CHOH O
CH2OH
CO
glicerina anhidrida acidului ftalic
Aceste răşini modificate cu adausuri de uleiuri sicative, colofoniu, răşini
naturale sau sintetice, dau nişte lacuri cu importante utilizări pentru protecţia
lemnului, a sârmei sau ca material de izolaţie.

● Poliamide
Se obţin prin condensarea diaminelor cu acizi bibazici, sau autocondensarea
aminoacizilor.
Reacţia generală este:
H2N-(CH2)n-NH2 + HO-CO-(CH2)m-COOH =
= -HN-(CH2)n-NH-CO-(CH2)m-CO-NH-(CH2)n- ......

Macromoleculele poliamidelor sunt filiforme (lanţuri lungi) şi folosesc la obţinerea


fibrelor sintetice cu o mare varietate de aplicaţii practice. Primele fibre sintetice au
fost fabricate în SUA (încă din1935) şi s-au numit nylon. Au urmat fibrele tip capron,
relon, orlon etc. Diversitatea lor la ora actuală este aproape nelimitată.

Prodişi de poliadiţie
Reacţia de poliadiţie are caracteristici foarte asemănătoare cu cea de
policondensare. Printre cei mai utilizaţi polimeri obţinuţi astfel se numără:

● Poliuretanii
Au structuri filiforme cu o structură de tipul:
CH2 COO (CH2)3 NH COO (CH2)3
Se obţin prin reacţia de poliadiţie dintre di-izocianaţi (O=C=N-R-N=C=O) şi dioli sau
polioli ( de exemplu HO-R-OH) unde R este un radical hidrocarbonat. Istoric primul
poliuretan cunoscut s-a obţinut încă din 1937 din 1,6 - hexaametilendiizocianat şi 1,4-
butandiol:
n OCN (CH2)6 NCO + n HO (CH2)4 OH
1,6-hexametilendiizocianat 1,4-butandiol
O O
O C NH (CH2)6 NH C O (CH2)4
Se poate observa că poliuretanii sunt în acelaşi timp şi poliesteri şi poliamide
îmbinând proprietăţile celor doua materiale.
Se poate aminti produsul numit Perlon U cu proprietăţi asemănătoare
poliamidelor şi folosesc la fabricarea fibrelor sintetice. Sunt însă mai rezistente la
temperatură (p.t. 183°C), la agenţi chimici şi au o mai mare rezistenţă la tracţiune
decât poliamidele.
În industria lacurilor se folosesc materiale formate din poliuretani combinaţi
cu glicerină şi poliesteri. Policondensarea continuă şi după aplicarea lacului, formând
la cald pelicule foarte rezistente.

● Răşinile poliepoxidice, sunt produse extrem de valoroase pentru adezivi,


lacuri sau ca răşini de turnare. Epoxizii sunt compuşi ce au în structură oxizi de
etilenă. Structurile răşinilor sunt poliepoxidice complicate şi variate. Un exemplu
general de reacţie de reticulare a răşinilor epoxidice (poliadiţie) este:
CH CH CH CH
O OH NH
+ H2N R NH2
R
CH CH OH NH
O
CH CH
Prelucrarea lor se face sub formă de topitură sau în soluţie cu agent de întărire (acid
polibazic, anhidridă ftalică) sau o diamidă, la o temperatură potrivită în funcţie de
răşină şi de adaos. Se pot obţine:
- plastomeri cu proprietăţi adezive foarte bune,
- lacuri pentru izolaţii, protecţii.
Răşini pentru turnare – au proprietăţi mecanice foarte bune (rezistenţă şi
tenacitate ridicată) având structură spaţială. Sunt transparente, se pot prelucra prin
aşchiere, pot fi polizate. Sunt izolatori electrici pentru curenţi de înaltă frecvenţă.
Utilizările răşinilor epoxidice sunt numeroase: Adezivi pentru oţel, beton, lemn,
etc., la asamblarea de piese metalice, umplerea de rosturi, corectarea unor defecte
(goluri, fisuri) în metale, la asamblarea prefabricatelor din beton. Cu anumite
adausuri minerale se obţine un chit denumit epochit.