Sunteți pe pagina 1din 8

IMAGINAȚIA

1. Accepțiunile termenului de ,,imaginație’’


De-a lungul anilor, s-au formulat diverse accepțiuni ale imaginației, dintre care cele mai importante sunt următoarele patru:
a. Imaginația ca producere sau formare de imagini
Acesta este prima și cea mai răspândită accepție a imaginației. Majoritatea filosofilor și psihologilor consideră că
imaginație este simpla producere, formare de imagini, fie prin reproducerea percepțiilor și senzațiilor în lipsa obiectului care
le-a provocat, fie prin creația fantezistă a omului.
b. Imaginația ca mobilitate a spiritului
Această accepție a fost formulată de Gaston Bachelard în lucrarea sa Aerul și visele publicată în anul 1997.
Dacă imaginația produce imagini, ea nu este numai atăt, ci tinde spre descoperirea noului, ineditului. Prin modifcarea și
schimbarea, transformarea imaginilor, informațiilor, prin folosirea procedeelor de combinatorică imaginativă (aglutinare,
multiplicarea, omisiune etc), imaginația este o adevărată mobilitatea a spiritului, a sufletului.
c. Imaginația ca o experimentare mentală
Această accepție a fost infordusă de Jeanne Bernis în 1954, în lucrarea dedicată imaginației.
În ambele forme ale imaginației (reproductivă și creatoare), confruntarea imaginilor, ideilor se relizează ca un veritabil
experiment mintal.
d. Imaginația ca o combinatorică imaginativă
Această accepție a fost formulată și susținută de psihologul român Paul Popescu-Neveanu. Acesta susține că ceea ce
primează în abordarea imaginației este ,, dinamismul și potențialul ei transformativ și combinatoric ce duce la apariția de
imagini noi’’ (Paul Popescu-Neveanu, 1977, p359). Combinatorica posedă chiar un câmp mai extins decât combinatoricile
reglementate logic. Explicația rezidă nu numai în bogăția imaginii, în spontaneitatea ei imediată și în gradul ei înalt de
prezență, ci și în aceea că imaginile ei fac parte din ,,temele interne’’, dobândind, datorită pulsiunilor interne, un excepțional
dinamism. Prin funcția sa combinatorică imaginația conduce mai mult spre invenție decât spre înțelegere.
Una dintre funcțiile cele mai importante ale combinatoricii imaginative este funcția analitico-sintetică; imaginația
reunește ceea ce în realitate este despărțit și heterogen, detașează fenomene care în real sunt date împreună, ea corelează
diferitele laturi ale vieții sufletești.
Prin combinatorica transformativă, ca și prin alte caracteristici ale ei, imaginația ,, se instituie ca o zonă a libertății
și disponibilităților, ca o latură constructivă inovatoare, creatoare a SPU, ca un mod de a fi al personalității umane. (Paul
Popescu-Neveanu, 1977, p.382)
2. Definiție
Imaginația este procesul psihic cognitiv intelectual de combinare, recombinare și transformare a datelor, imaginilor,
informațiilor cu scopul de a crea un produs nou, numit proiect.
3. Caracterizare generală
În procesul de adaptare activă, transformativă și creatoare, câmpul cunoașterii umane se lărgește foarte mult, omul fiind
capabil de performanța unică de a realiza unitatea dintre trecut, prezent și viitor. Detașându-se de prezentul imediat, omul își
proiectează și organizează acțiunile, anticipând atât rezultatul, cât și drumul de parcurs pentru a-l obține. Și toate aceste
performanțe sunt capabile doar datorită imaginației.
Imaginația este specific umană, ea apărând doar atunci când celelalte procese și funcții psihice s-au manifestat. Acestea
sunt: dezvoltarea reprezentărilor, acumularea de experiențe de viață, dezvoltarea inteligenței, apariția limbajului.
Imaginația interacționează cu toate celelalte procese psihice, îndeosebi cu memoria, gândirea și limbajul.
Spre deosebire de memorie care are caracter reproductiv, adică este cu ctât mai eficientă cu cât este mai fidelă față
de cele învățate, imaginația este cu atât mai valoroasă cu cât rezultatele sale se deosebesc mai mult de ceea ce există deja în
experiența anterioară a subiectului, chiar a societății. Dar imaginația n-ar putea exista fără datele furnizate de funcția
mnezică, adică cea care oferă informații, material pentru combinatoricile sale.
De asemenea, dacă prin gândire omul cunoaște și înțelege ceea ce este general, esențial, necesar, din realitatea
existentă sau ceea ce este ipotetic posibil, fundamentat logic, imaginația explorează necunoscutul, se îndreaptă către ceea ce
este posibil, spre ceea ce va fi. Gândirea, inteligența ghidează și dirijează producția imaginativă, iar imaginația, la rândul ei,
participă la elaborarea ipotezelor și la găsirea strategiilor de rezolvare a problemelor.
Imaginația implică, mecanismele limbajului. Dezvoltarea imaginației este într-o anumită măsură dependentă de nivelul
limbajului. Cuvântul ca instrument al activității mintale permite evocarea selectivă a ideilor și reprezentărilor, vehicularea și
punerea lor în cele mai variate relații, în raport cu o idee directoare.
Condiția energetică a elaborărilor imaginative este tensiunea emoțională care reprezintă elementul activator, prin
care se asigură restructurarea informațiilor și obținerea noului. Procesul însuși de combinare și recombinare implică
interacțiuni cu toate relațiile, profunzimea înțelegerii, orientările dominante, trăirile profunde ale evenimentelor ,experiența
de viață, dinamica temperamental, într-un cuvânt toată personalitatea. Astfel, produsul imaginativ exprimă personalitatea,
originalitatea acesteia și este el însuși original, fie în raport cu experiența individuală, fie cu cea socială.
Modul de evocare a datelor experienței interioare, felul în care intervin operațiile gândirii și procedeele combinative ale
imaginației, sunt puternic influențate de factorii afectivi-motivaționali, cu funcțiile lor orientative. Motivele și trăirile afective
întrețin o receptivitate crescută pentru anumite elemente ale realului permit aducerea acestora în prim-plan, reliefarea lor
după alte criterii, diferite de ale gândirii, generează legături și restructurări inedite. Momentele de intensă trărie afectivă
corespund unor faze de maximă productivitate imaginativă. Nivelul crescut al afectivității, chiar când are o tonalitate
negativă, este mai favorabil combinărilor imaginative decât tensiunile joase pozitive.

1
4. Funcții
a) Funcția combinatorică sau creativă= realizată prin procedeele de combinatorică imaginativă (aglutinare,
amplificare, modificare, substituție etc) și cu obținerea produsului numit proiect (nou pentru subiect, cât și pentru
subiect și întreaga societate)
b) Funcția de a asigura continuitatea vieții psihice = adaugă o nouă dimensiune timpului psihologic și anume
viitorului psihologic. Prin imaginație, omul anticipează, proiectează o activitate sau o posibilă rezolvare a unei
probleme, detașându-se de prezent și de trecut, dar folosind imformații prezente sau/și stocate în memorie.
c) Funcția de adaptare= imaginația ne pune în acord cu realitatea și cu specificul solicitărilor ei, astfel spus, ne
adaptează la cerințele realității. Imaginația are rol adaptativ, adică asigură adaptarea individului la realitate.
Imaginația apare ca un veritabil mijloc de echilibrare a omului cu mediul înconjurător. Omul se adaptează nu doar
la realitatea actuală, prezentă, ci și la realitatea posibilă; nu numai la modificările produse deja, ci și la cele care
urmează a se produce într-un viitor.
d) Funcția de ilustrare = imaginația ilustrează conținuturile conștiinței care prin natura lor pretind figurarea concretă,
intuitivă; imaginația ilustrează, dar și rezumă, așa încât ea este o figurare simbolică.
e) Funcția de realizare = constă în materializarea abstractului; imaginația întoarce gândirea spre concretul pe care
conceptul îl demontează, funcția de realizare presupune și verificarea unei idei printr-un exemplu.
f) Funcția de indicare = imaginația marchează un conținut, îl delimitează , îl opune altuia sau altora, îl asociază cu
altele; ea este un indiciu, o marcă, o etichetă, o aluzie;
g) Funcția de semnificare = imaginația explică, rezumă, precizează, servește gândirii care generalizează, marchează
fluiditatea gândirii, continuitatea experienței personale, ea este concomitent trecur și viitor, evocă, anticipează,
prelungește; totodată poate fi și mai puțin activă; ca urmare, ea trenează, reține, împiedică.
h) Funcția multiplicatorie

Psihologia contemporană reduce funcțiile imaginației doar la trei:


a) De expresie a realului, simțit sau gândit;
b) De deformare a realului, fie pentru a-l simula, fie pentru a-i explora posibilitățile
c) De relevare a unui real ascuns.
Multitudinea și varietatea funcțiilor imaginației consacră nu doar locul și rolul ei de excepție în viața personală și socială
a omului, dar și faptul că ea reprezintă una dintre cele mai înalte cuceriri ale psihismului uman.
Plămădită în condițiile acțiunii, ale interdependenței umane, ale necesității depășirii prezentului și înscrierii omului în
universul imprevizibil al viitorului, imaginația suplinește golurile din cunoaștere, din acțiune, din trăire, oferă personalității
momente de încântare, dar și de chin, înalță omul pe culmi sau îl afundă în abisuri și tenebre.
5. Procedee ale imaginației
Definiție: Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală, presupunând o succesiune mai mult sau mai puțin
riguroasă de compuneri, descompuneri și recompuneri, de integrări și dezintegrări, ducând la rezultatele variabile cantitativ
și calitativ.
1) Aglutinarea = constă într-o nouă organizare mentală a unor părți ușor de identificat și care au aparținut unor
lucruri, ființe, fenomene etc. acest procedeu a fost larg utilizat în mitologie, creându-se imaginea sirenei,
centaurului etc. Astăzi este folosit în creația tehnică.
2) Amplificarea și diminuarea = modificarea proporțiilor, a dimensiunilor unei structuri inițiale obținându-se un nou
efect. A fost folosită în creațiile literare pentru copii (Setilă, Flămânzilă etc), în literatura SF (extratereștrii), și în
tehnică, mai ales în direcția miniaturizării aparaturii electronice cu păstrarea calităților funcționale.
3) Multiplicarea sau omisiunea = modificarea numărului de elemente structurale, păstrându-se identitatea acestora.
Efectul nou rezultă din schimbarea numărului. Un asemenea procedeu a stat și la baza unor creații celebre ale lui
Brâncuși (Coloana Infinitului, Masa Tăcerii). În tehnică, un asemenea procedeu se identifică în construirea rachetei
cosmice în trepte. În basme, prin acest procedeu s-au creat personaje ca ,,balaurul cu șapte capete’’. Omisiunea
poate fi procedeu în crearea personajelor mitologice (Ciclopul), iar în tehnică a autovehiculelor pe pernă magnetică.
4) Diviziunea și rearanjarea pot fi aplicate independent sau în corelație asupra acelorași elemente inițiale. De multe
ori se pornește de la o realitate existentă, se caută criterii noi d grupare și, pe această bază, se pot face diviziuni
multiple, unele dintre acestea având corespondent în realitate, altele fiind un proiect nou. Multe din produsele de
larg consum au apărut din divizarea unor funcții complexe umane și apoi realizarea tehnică doar a unora din ele,
așa cum ar fi brațul mecanic. Rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunoscute, dar dispunerea
lor în alte corelații. Așa s-a procedat la construcția unor autoturisme cu motor în față sau în spate.
5) Adaptarea= are aplicabilitate și în artă și în tehnică. Constă în aplicarea unui obiect, a unui element, sau a unui
principiu funcțional într-o nouă direcție.
6) Substituția = constă în înlocuirea într-o structură existentă a unui element, a unei funcții, a unei substanțe etc. În
tehnica modernă se fac frecvente înlocuiri ale unor materiale tradiționale cu altele cu calități superioare și mai puțin
costisitoare. De exemplu, o mare extindere o are substituirea, prin ceramică, a unor materiale tradiționale în
fabricarea motoarelor.
7) Modificarea = presupune păstrarea unor elemente ale structurilor cunoscute și schimbarea altora, obținându-se
efecte noi. În domeniul industriei bunurilor de larg consum se aplică frecvent schimbarea formei, volumului,
culorii. Exemplu: botaniștii au creat laleaua neagră, modificând culoarea.
8) Schematizarea= foarte mult utilizată în proiectarea tehnică, în arhitectură, în grafică etc. Esența acestui procedeu
constă în selecția numai a unor însușiri și omiterea, cu bună știință a celorlalte. Schița robot a unei persoane are la
bază un astfel de procedeu.

2
9) Tipizarea = este folosită în creația literară cu deosebire și presupune identificarea generalului și apoi transpunerea
lui într-un produs nou care îmbină, în manieră autentică, generalul cu fenomenalul. Un personaj literar tipic, o
situație tipică sunt produse pe baza unor astfel de procedee.
10) Analogia = are la bază identificarea unor elemente comune și a celor necomune la două serii de obiecte sau
fenomene, unele dintre acestea fiind bine cunoscute, iar celelalte numai parțial știute, dar pe baza elementelor
comune putându-se investiga și ceea ce este încă necunoscut și mai greu accesibile. De exemplu, pe baza acestui
procedeu s-a elaborat modelul cosmic al atomului.
11) Empatia= aplicabilă în artă, tehnică, educație ș.a. Ea este o transpunere imaginară în plan perceptiv, intelectiv,
afectiv în altceva, acest altceva putând fi o persoană, un obiect un fenomen etc. , facilitând, prin acesta,
descoperirea de noi aspecte și înțelesuri. Ea are un loc deosebit în creația actoricească, dar și în activitatea
educatorului. Manifestând empatie față de elevi, profesorul reușește să-i înțeleagă mai bine, să găsească cea mai
accesibilă formă de predare a cunoștințelor, să aleagă cea mai bună formă de ajutor pe care le-o poate da.
6. Formele imaginației
Fiind un proces foarte complex, imaginația se desfășoară în forme variate. Astfel, le putem clasifica în funcție de mai
multe criterii.
A) În funcție de prezența/absența efortului voluntar:
1. Imaginație voluntară: visul de perspectivă, imaginația reproductivă, imaginația creatoare;
2. Imaginație involuntară: visul din timpul somnului, reveria
B) Activă/pasivă:
1. Imaginație activă: imaginația creatoare, imaginația reproductivă, visul de perspectivă
2. Imaginație pasivă: visul din timpul somnului, reveria

 Visul din timpul somnului – presupune o înlănțuire de imagini, emoții, reflecții care apar în starea de somn
paradoxal și față de care subiectul este mai mult spectator, neputându-le dirija și nici înțelege imediat și de aceea
par ca absurde și haotice. În unele vise, imaginile se derulează cu o anumită coerență, ca scenele unei piese de
teatru, de aceea spunem că are caracter scenic. De cele mai multe ori acestea sunt legate de dorințele și așteptările
persoanei care nu sunt satisfăcute în starea de veghe sau sunt chiar inhibate conștient și voluntar. În stare de somn,
când reglajele slăbesc, dorințele apar îm prim-plan și actualizează acele imagini care sunt legate de satisfacerea lor.
Dar efectul reprimării se mai poate păstra încă, motiv pentru care aceste dorințe se pot asocia cu imagini care
reprezintă un fel de îndeplinire deghizată a lor. De aceea, visele au caracter simbolic. În timpul visului se produ
fenomene de reordonare și resistematizare a informațiilor și de aceea, în formarea imaginilor, pot apărea rezultatele
unor astfel de prelucrări. În acest caz, visul implică unele combinări noi, originale sau chiar soluționări ale unor
probleme care frământă persoana în timpul stării de veghe.
 Reveria – oricine se află într-o stare de relaxare tinde să-și lase gândurile să vagabondeze. Pornind de la ceea ce
vede sau de la o idee care i-a rămas în minte, începe să se deruleze, în plan mintal, un șir nesfârșit de imagini și idei
propulsate de dorințe și așteptări. Pe acest fond de relaxare, ele evoluează într-o direcție fantezistă, persoana le
urmărește pasiv și din când în când intervine cu o ușoară dirijare tot în direcția dorințelor. Reveria este un fel de
experiment mintal privind îndeplinirea dorințelor și tendințelor și poate reprezenta, într-o anumită măsură, un fel de
satisfacere fictivă a acestora, reducând, astfel, tensiunea internă psihică, generată de ele. Reveria poate ocaziona
combinații noi și originale care pot fi valorificate în formele superioare ale imaginației. De aceea, unii autori
recomandă reveria de scurtă durată ca o cale de stimulare a creativității. Dar reveria prelungită poate fi defavorabilă
dezvoltării personalității pentru că satisfacerea fictivă a dorințelor poate anula activitatea reală, practică eficientă.
 Imaginația reproductivă – formă activă, conștientă și voluntară, constând în construirea mintală a imaginii unor
realități existente în prezent sau în trecut, dar care nu pot fi percepute direct. Această formă de imaginație se
deosebește de memoria imaginilor, pentru că produsele ei nu au corespondent în experiența anterioară și totodată
sunt rezultatul unui proces de combinare imaginativă. De aceea, ea se mai numește și imaginație reconstitutivă,
fiind cu atât mai valoroasă cu cât se aproprie de mai mult de real. Totodată, ea facilitează înțelegerea unor relații
mai abstracte prin construirea mintală a suportului imagistic. Imaginația reproductivă întreține interesul și starea
optimă de atenție în lectura unor cărți etc.
 Imaginația creatoare – cea mai complexă și valoroasă formă a imaginației voluntare și active. Ea se deosebește de
cea reproductivă pentru că este orientată spre ceea ce este posibil, spre ceea ce ține de viitor, spre ceea ce este nou.
Produsul imaginației creatoare este un proiect mintal, caracterizat prin noutate, originalitate și ingeniozitate.
Combinatorica sa este complexă, desfășurată în mai multe faze (prepararea, incubația, iluminarea,
verificarea/aplicarea) și este caracterizat prin: bogăția procedeelor, ineditul utilizării lor, valorificarea combinațiilor
inconștiente, unificarea tuturor disponibilităților personalității, susținere afectiv-motivațională valoroasă.
Imaginația creatoare este stimulată și susținută de motive și atitudini creatoare: interesul pentru nou, trebuința de
autorealizare, încrederea în posibilitățile proprii, curiozitatea, respingerea rutinei, tendința de a se aventura în
necunoscut. Imaginația creatoare este implicată în toate activitățile omului. Ea face posibilă apariția unor ipoteze,
inventarea unor noi căi și metode, a unor construcții tehnice, producții artistice etc.
 Visul de perspectivă – formă activă și voluntară a imaginației, constând în proiectarea mentală a drumului propriu
de dezvoltare în acord cu posibilitățile personale și cu condițiile și cerințele sociale. Are o funcție importantă în
motivarea activităților curente, a opțiunilor profesionale, a acțiunilor de autoformare și autorealizare.
7. Imaginația ca proces predilect al creativității
Mulți oameni de știință au arătat că pentru creație, în orice domeniu, nu sunt suficiente numai construcțiile logice.
Acestea din urmă se caracterizează prin rigurozitate, prin desfășurarea cu respectarea strictă a unor reguli și în cadrele
circumscrise raționalului, realului, existentului. Imaginația depășește aceste cadre, explorează necunoscutul, inexistentul, și,
în anumite limite, incredibilul, lărgind considerabil câmpul cunoașterii umane, inovând, inventând, generând noul. În actul

3
creației, imaginația interacționează strâns cu gândirea reproductivă și mai ales cu cea productivă sau divergentă pe care le
completează și le depășește.
Disponibilitatea pentru creație a imaginației se explică prin trăsăturile ei centrale.
1. Prelucrează un material cognitiv divers: imagini, idei, imagini conceptualizate și semnificative.
2. Valorifică toate combinatoricile care abar în sfera subconștientului și inconștientului.
3. Dispune de procedee specifice de procesare a datelor experienței anterioare și de o mare libertate în organizarea și
desfășurarea lor.
4. Este susținută de procesele afectiv-motivaționale care pun în centrul transformărilor imaginative Eul și dau astfel o
perspectivă umană tuturor dimensiunilor sale.
5. Este legată de toate procesele și capacitățile psihice și mai ales de personalitate pe care o exprimă și îi oferă noi
direcții de autorealizare.

8. Metode de stimulare a creativității

Creativitatea este o structură caracteristică psihicului, ce face posibilă realizarea unor producţii şi opere noi. Ea se relevă şi se
defineşte ca o însuşire deosebit de complexă a întregii personalităţi, care implică componente intelectuale, afective, voluntare
şi caracteriale. După Bontaş şi Nicola, creativitatea – este o capacitate (proprietate, dimensiune) complexă şi fundamentală a
personalităţii, care sprijinindu-se pe date sau produse anterioare, în îmbinarea cu investigaţii şi date noi, produce ceva nou,
original, de valoarea şi eficienţă ştiinţifică şi social-utilă, ca rezultat al influenţelor şi relaţiilor factorilor subiectivi şi obiectivi
– a posibilităţilor şi calităţilor persoanei şi a condiţiilor ambientale ale mediului socio-cultural. Ea poate fi considerată şi ca
aptitudine sau dispoziţie a intelectului de a elabora idei, teorii, modele noi, originale. Imaginaţia este funcţia psihică esenţială
procesului de creaţie. Fără muncă, însă , fără experienţă, nu se realizează nimic original, iar inteligenţa contribuie la
aprecierea critică a produselor create. Edison spunea că în creaţie este nevoie de 99% transpiraţie şi 1% inspiraţie.
Prin educarea intelectului şi a unor procese intelectuale (imaginaţia, gândirea, memoria) se realizează educarea creativităţii.
Viaţa, în toate domeniile ei, necesită ca aproape fiecare individ să realizeze unele operaţii noi, ca urmare a unor combinări şi
recomandări, asocieri a datelor elementelor existente, care se obiectivează în anumite soluţii (metode) utile şi mai eficiente.
Creativitatea propriu-zisă necesită înzestrări şi capacităţi intelectuale deosebite, care să se obiectiveze în produse noi,
originale, nemaiîntâlnite până în acel moment şi care determină schimbări calitative (de valoare şi eficienţă) într-un domeniu
anumit.
Fiecare individ posedă o doză de creativitate. Marii pedagogi: Jean Piaget, Comarova, Nicola susţin că, de la naştere, copilul
posedă doar o anumită potenţialitate creativă, care sub influenţa procesului educativ şi a mediului se dezvoltă noi nivele ale
creativităţii exprimate prin originalitate şi inventivitate.
Creativitatea, fiind dimensiunea principală a omului contemporan trebuie să constituie o problemă centrală a şcolii. Pentru a
dezvolta capacităţile creatoare ale elevilor, cadrele didactice trebuie să cunoască în primul rând trăsăturile comportamentului
creator, care se referă la: nivelul de inteligenţă generală; gândirea divergentă; fluenţa gândirii; receptivitatea faţă de
probleme; spiritul de observare; imaginaţia creatoare; originalitatea; capacitatea combinatorie; perseverenţa, iniţiativa;
nonconformismul în idei.
Creativitatea este un proces complex, care angajează întreaga personalitate a elevului, ce urmează a fi dezvoltată pe diferite
căi, atât în procesul de învăţământ cât şi în cadrul activităţilor extraşcolare. Şcoala, definită prin atribute ca accesibilitate,
creativitate, flexibilitate si continuitate (V. Chiş, 2002, p. 36), reprezintă principalul factor care poate contribui, decisiv, la
valorificarea creativităţii potenţiale a elevilor, la stimularea înclinaţiilor lor creative si de educarea creativităţii (M. Ionescu,
2007, p. 412).
Metodele de stimulare a creativităţii, pot fi definite ca un sistem de procedee
specifice, polivalente, orientate spre dezvoltarea mentală a elevului, prin oferirea de
oportunităţi pentru a încerca idei noi, modalităţi noi de gândire si de rezolvare a problemelor. Strategia pentru o predare
creativă în scoală reprezintă organizarea proiectivă a unei înlănţuiri de situaţii educaţionale prin parcurgerea cărora elevul
dobândeşte cunoştinţe noi, priceperi, deprinderi si competenţe. Încurajarea elevilor să înveţe dincolo de a memora şi a utiliza
niveluri mai profunde de gândire şi sprijinirea cadrelor didactice în aplicarea strategiilor de predare creativă sunt benefice atât
cadrelor didactice cât şi elevilor.

4
I. Brainstorming
Se porneşte de la următoarea idee:
„Nimic nu se critică, nimic nu se şterge, fără atitudini sau prejudecăţi, cât mai multe idei!”
Metoda are drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluţii, de idei, privind modul de rezolvare a unei
probleme, în speranţa că, prin combinarea lor se va obţine soluţia optimă. Calea de obţinere a acestor idei este aceea a
stimulării creativităţii în cadrul grupului, într-o atmosferă lipsită de critică, neinhibatoare, rezultat al amânării momentului
evaluării .

Brainstorming-ul se desfăşoară în cadrul unui grup nu foarte mare (maxim 30 de persoane), de preferinţă eterogen din
punct de vedere al pregătirii, sub coordonarea unui moderator, care îndeplineşte rolul atât de animator cât şi de mediator.
Durata optimă este de 20–45 de minute.
Etapele realizării:
1. Etapa de pregătire care cuprinde:
a) faza de investigare şi de selecţie a membrilor grupului creativ;
b) faza de antrenament creativ;
c) faza de pregătire a şedinţelor de lucru; (pe scurt: reunirea unui grup preferabil eterogen de 5-12 persoane care timp de o oră
dezvoltă cât mai multe idei pe o temă)
2. Etapa productivă, de emitere de alternative creative, care cuprinde:
a) faza de stabilire a temei de lucru, a problemelor de dezbătut;
b) faza de soluţionare a subproblemelor formulate;
c) faza de culegere a ideilor suplimentare, necesare continuării demersului creativ;
3. Etapa selecţiei ideilor emise, care favorizează gândirea critică:
a) faza analizei listei de idei emise până în acel moment;
b) faza evaluării critice şi a optării pentru soluţia finală.
Avantajele utilizării metodei brainstorming sunt multiple:
ü obţinerea rapidă şi uşoară a ideilor noi şi a soluţiilor rezolvatoare;
ü costurile reduse necesare folosirii metodei;
ü aplicabilitatea largă, aproape în toate domeniile;
ü stimulează participarea activă;
ü dezvoltă creativitatea, spontaneitatea, încrederea în sine prin procesul evaluării amânate;
ü dezvoltă abilitatea de a lucra în echipă;
Limitele brainstorming-ului:
ü nu suplineşte cercetarea de durată, clasică;
ü depinde de calităţile moderatorului de a anima şi dirija discuţia pe făgaşul dorit;
ü oferă doar soluţii posibile nu şi realizarea efectivă;
ü uneori poate fi prea obositor sau solicitant pentru unii participanţi;
ü poate să apară fenomenul numit „chiul social“ (când responsabilitatea se împarte între mai mulţi indivizi, unii depun mai
puţin efort).
II. Starbursting (Explozia stelară)
Starbursting (eng. “star” = stea; eng. ”burst” = a exploda), este o metodă de dezvoltare a creativităţii similară
brainstormingului. Începe din centrul conceptului şi se împrăştie în afară, cu întrebări, asemeni exploziei stelare.

5
Se scrie ideea sau problema pe o foaie de hârtie şi se înşiră cât mai multe întrebări care au legătură cu ea. Un bun punct de
plecare îl constituie cele de tipul: Ce?, Cine?, Unde?, De ce?, Când?. Lista de întrebări iniţiale poate genera altele,
neaşteptate, care cer şi o mai mare concentrare.
Etapele realizării:
1. Propunerea unei probleme.
2. Colectivul se poate organiza în grupuri preferenţiale.
3. Grupurile lucrează pentru a elabora o listă cu cât mai multe întrebări şi cât mai diverse.
4. Comunicarea rezultatelor muncii de grup.
5. Evidenţierea celor mai interesante întrebări şi aprecierea muncii în echipă.
6. Facultativ, se poate proceda şi la elaborarea de răspunsuri la unele dintre întrebări.
III. Tehnica 6 / 3 / 5
Tehnica 6/3/5 este asemănătoare brainstorming-ului. Ideile noi însă se scriu pe foile de hârtie care circulă între participanţi, şi
de aceea se mai numeşte şimetoda brainwriting. Tehnica se numeşte 6/3/5 pentru că există:
n 6 membri în grupul de lucru, care notează pe o foaie de hârtie câte 3 soluţii fiecare, la o problemă dată, timp de 5 minute
(însumând 108 răspunsuri, în 30 de minute, în fiecare grup)
Etapele metodei 6/3/5:
Împărţirea clasei în grupe a câte 6 membri fiecare.
1. Formularea problemei şi explicarea modalităţii de lucru. Elevii primesc fiecare câte o foaie de hârtie împărţită în trei
coloane.
2. Desfăşurarea activităţii în grup. În această etapă are loc o îmbinare a activităţii individuale cu cea colectivă. Pentru
problema dată, fiecare dintre cei 6 participanţi, are de notat pe o foaie, 3 soluţii în tabelul cu 3 coloane, într-un timp
maxim de 5 minute. Foile migrează apoi de la stânga spre dreapta până ajung la posesorul iniţial. Cel care a primit
foaia colegului din stânga, citeşte soluţiile deja notate şi încearcă să le modifice în sens creativ, prin formulări noi,
adaptându-le, îmbunătăţindu-le şi reconstruindu-le continuu.
3. Analiza soluţiilor şi reţinerea celor mai bune.
Se centralizează datele obţinute, se discută şi se apreciază rezultatele
Avantajele aplicării tehnicii 6/3/5 sunt următoarele:
ü oferă elevilor mai puţin comunicativi posibilitatea de a se exprima;
ü similar brainstorming-ului, stimulează construcţia de „idei pe idei”;
ü încurajează solidaritatea în grup şi competiţia între grupuri, îmbinând munca individuală cu cea de echipă;
ü are caracter formativ-educativ, dezvoltând atât spiritul de echipă cât şi procesele psihice superioare (gândirea cu operaţiile
ei: analiza ideilor emise de ceilalţi, comparaţia, sinteza, generalizarea şi abstractizarea; dezvoltă imaginaţia, creativitatea,
calităţile atenţiei etc);
Dezavantajele
ü rezultă din constrângerea participanţilor de a răspunde într-un timp fix;
ü pot exista fenomene de contagiune negativă între răspunsuri;
ü elevii pot fi influenţaţi de soluţiile anterioare, intrând într-un blocaj creativ;
IV. Metoda Philips 6 / 6
Metoda Philips 6/6 a fost elaborată de către profesorul de literatură J. Donald Philips (de unde provine şi numele)
care a testat-o la Universitatea din Michigan. Este similară brainstorming-ului şi tehnicii 6/3/5, însă se individualizează prin
limitarea discuţiei celor 6 participanţi la 6 minute. Acest fapt are ca scop intensificarea producţiei creative, ca şi în cazul
tehnicii 6/3/5.
Etapele metodei Philips 6/6
1. Constituirea grupurilor de câte 6 (4 membri + 1 secretar + 1 conducător de grup).

6
Secretarul fiecărui grup are în plus, sarcina de a consemna ideile colegilor.
Conducătorul este cel care dirijează dezbaterea în cadrul grupului şi prezintă concluziile.
2. Înmânarea temei/problemei ce urmează a fi dezbătută în particular, de către fiecare grup şi motivarea importanţei
acesteia.
3. Desfăşurarea discuţiilor pe baza temei, în cadrul grupului, timp de 6 minute.
Acestea pot fi libere, în sensul că fiecare membru propune un răspuns şi la sfârşit se reţin ideile cele mai importante sau pot fi
discuţii progresive în care fiecare participant expune în cadrul grupului său o variantă care e analizată şi apoi se trece la
celelalte idei.
4. Colectarea soluţiilor elaborate
Conducătorii fiecărui grup expun ideile la care au ajuns sau ele sunt predate în scris coordonatorului colectivului
(profesorului).
5. Discuţia colectivă este urmată de decizia colectivă în ceea ce priveşte soluţia finală, pe baza ierarhizării variantelor pe
tablă. Dezbaterea în plen este reuniunea propriu-zisă şi debutează cu expunerile liderilor; intervenţiile sunt libere; se
realizează selecţia şi ierarhizarea soluţiilor.
6. Încheirea discuţiei se face în urma prezentării din partea profesorului a concluziilor privind participarea la desfăşurarea
activităţii şi a eficienţei demersurilor întreprinse. Evaluarea generală a ideilor este realizată de către profesor; el sintetizează
informaţiile şi susţine motivaţional interacţiunea participanţilor.
Avantajele metodei Philips 6/6
ü sunt similare braistorming-ului şi tehnicii 6/3/5, în ceea ce priveşte facilitarea comunicării, obţinerea într-un timp scurt a
numeroase idei, prin intensificarea demersului creativ şi prin stimularea imaginaţiei tuturor participanţilor.
ü permite întărirea coeziunii grupului şi angajează elevii/studenţii în (auto)evaluare.
ü cooperarea din interiorul echipei se îmbină cu competiţia dintre grupuri.
Dezavantajele apar atunci când numărul elevilor nu este multiplu de 6 şi mai pot fi create de limita de timp impusă, de 6
minute.
V. Discuţia panel
În engleză termenul „panel” înseamnă „juraţi”. Şi în acest caz e vorba de participarea unor colectivităţi mai mari. Discuţia
propriu-zisă se desfăşoară într-un grup restrâns („juraţii”) formate din persoane foarte competente în domeniul respectiv.
Ceilalţi – pot fi zeci de persoane – ascultă în tăcere ceea ce se discută, dar pot interveni prin bileţele trimise „juraţilor”.
Uneori bileţelele sunt din hârtie colorată: cele albastre conţin întrebări, cele albe – sugestii, cele roşii – păreri personale.
Mesajele sunt primite de unul din membrii participanţi la dezbatere, care introduce în discuţie conţinutul unui bileţel, când se
iveşte un moment prielnic (de aceea i se spune ”injectorul de mesaje”). Discuţia este condusă de un animator. La sfârşit,
persoanele din sală pot interveni şi în mod direct, prin viu grai. În încheiere animatorul face o sinteză şi trage concluziile.
VI. Sinectica
Sinectica îşi trage denumirea de la cuvântul grecesc "Synectikos", care are semnificaţiile de unire, combinare, analogie fără
legătură evidentă între componente. Sinectica urmăreşte să îmbine în actul creaţiei situaţii aparent eterogene şi din diferite
domenii aşa cum ar fi: trecerea de la concret la abstract şi invers; trecerea de la sistemele biologice la cele tehnice; imaginarea
unor soluţii ce depăşesc limitele controlului raţional imediat etc.
Metoda presupune parcurgerea următoarelor etape de baza:
1. Enunţarea problemei în forma dată
2. Analiza problemei
3. Sugestii imediate sau ”purjare”
4. Enunţarea problemei aşa cum a fost ea înţeleasă
5. Creşterea ”distanţei metaforice” utilizând analogia directă, analogia personală sau conflictul condensat
6. Eventuala repetare a etapei 5 în alt context
7. Adaptarea forţată a fanteziei

7
8. Generarea unor soluţii posibile
In prima etapa, participanţilor li se explica tema printr-o enunţare generală a problemei, după care urmează o analiza a
acesteia, pornind de la general la particular. Pe timpul analizei persoana care a prezentat problema o va descrie şi va răspunde
la toate întrebările care vor apărea în cursul detalierii. In timpul analizei pot
apărea soluţii imediate la problema prezentată. În acest sens noile idei pot fi definite ca idei de principiu, idei fundamentale
sau idei pilot. Această etapă este tocmai cea de ”purjare” deoarece este destinată eliberării mintii participanţilor de orice idei
preconcepute care ar putea influenta în mod negativ găsirea de soluţii originale-viabile. După această etapa, problema poate fi
redefinita după cum a fost ea înţeleasă, conducătorul grupului preluând sarcina de a o dirija către o ”excursie creativa” unde
va predomina analogia, inversia, empatia, fantezia, metafora, precum şi alte tehnici intuitive de creaţie.