UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

MASTERAT
SPECIALIZAREA: DREPT JUDICIAR PRIVAT
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: IFR
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

REFERAT LA DISCIPLINA:
SISTEME JUDICIARE EUROPENE

Titlul referatului:
Organizarea sistemului judiciar în Franţa

Profesor de disciplina:
Conf. univ. dr. Sebastian Spinei

STUDENT:
GHIORGHIȚĂ NICOLAE
Anul: I

Anul universitar 2016-2017

Semestrul II
 Organizarea sistemului judiciar în Franţa

Cuprins:
 Noţiuni introductive privind conceptul de jurisdicţie
 Organizarea sistemului judiciar în Franţa – precizări prealabile
 Jurisdicţiile de drept judiciar
- Jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale;
- Jurisdicţiile penale;
- Curţile de Apel;
- Curtea de Casaţie;
- Jurisdicţiile administrative
 Ministerul Public
 Consiliul Superior al Magistraturii
 Consiliul Constituţional
 Curtea de Conturi

 Noţiuni introductive privind conceptul de jurisdicţie

Sistemul judiciar, reprezintă în orice stat democratic o componenta esenţială a

civilizaţiei şi progresului social, constituind o importantă disciplină juridică care se studiază
azi în majoritatea facultăţilor de drept din ţările democratice.
Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni, două dintre acestea fiind relevante în
procesul de înfăptuire a justiţiei si prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice
stat democratic.
Într-o prima accepţiune , termenul de jurisdictie desemnează „puterea de a decide
asupra conflictelor ivite între subiecte de drept – persoane fizice sau juridice -prin aplicarea
legii”. 1Termenul provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvânt compus din jus (drept) si
dicere (a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul.
Într-o a doua aceptiune, jurisdicţia desemneaza totalitatea organelor prin care statul
distribuie justiţia.2 Constituţia şi legea de organizare a sistemului judiciar se refera uneori la
„instanţe” si „tribunale” tocmai în aceasta accepţiune. Acesta accepţiune a conceptului de
jurisdictie prezinta interes teoretic si practic din punct de vedere al studiului organizării
sistemului judiciar, de aceea în prezentarea ce urmează se va avea în vedere această accepţiune
a termenului de juridicţie.

1
D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, citat de I. Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed. All Beck, 2002, pag. 1
2
E Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Institutul de Arte Grafice “Lupta”, Bucureşti, 1932, vol.1, pag. 303, citat de I. Leş,
Sisteme judiciare comparate, pag. 2.

2
 Conceptul de jurisdicţie se utilizează şi cu referire la teritoriul în cadrul căruia se
exercită „puterea de a spune dreptul”.
Jurisdicţia este susceptibilă de a fi clasificată după mai multe criterii care se referă la
perezenţa intereselor contrarii (existenţa unei controverse, a unui litigiu), materia supusă
judecăţii, întinderea atribuţiilor şi la normele juridice sau principiile aplicabile.3
Jurisdicţia contencioasă şi jurisdicţia graţioasă sau voluntară
Jurisdicţia contencioasă reprezintă principala componentă a activităţii desfăşurate de
organele judiciare.
Jurisdicţia graţioasă este la fel de important, existând în prezent o amplificare a
atribuţiilor necontencioase conferite prin lehge instanţelor judecătoreşti.
Jurisdicţia civilă, penală, administrativă şi constituţională
Această diviziune are ca şi criteriu distinctiv materia supusă judecăţii. Jurisdicţia civilă
şi penală este de competenţa aceloraşi organe judiciare, diferenţa dintre ele fiind dată de
natura cauzelor supuse judecăţii.
Jurisdicţia administartivă vizezază cauze privind contemnciosul administrativ.
Jurisdicţia constituţională se realizezază printr-un organ specializat al statului – Curtea
Constituţională şi are ca scop exercitarea unui control asupra constituţionalităţii legilor.
Jurisdicţia de drept comun şi jurisdicţia specială
Cele două tipuri de jurisdicţie se disting pe criteriul amplitudinii atribuţiilor conferite
diferitelor autorităţi judiciare. Jurisdicţia de drept comun are atribuţii ce se răsfrâng asupra
tuturor acuzelor civile. Jurisdicţia specială are o sferă de acţiune limitată şi se întinde doar
asupra cauzelor ce-i sunt atribuite în baza unei legi speciale.
Jurisdicţia de drept şi jurisdicţia în echitate
Distincţia între aceste două tipuri de jurisdicţie este dată de regulile aplicabile litigiului
supus judecăţii.
Jurisdicţia de drept se caracterizează prin preexistenţa unor reglementări juridice pe care
judecătorul trebuie să le aplice în activitatea sa.. În cadrul jurisdicţiei în echitate sunt incidente
reguli care işi au originea în sentimentele „de echitate naturală”.4
În sistemele moderne de drept judecătorul aplică reguli juridice stabilite de autoritatea
legislativă, având îndatorirea de a fi interpretul fidel al legii. Doar excepţional ordinea de
drept permite judecătorului să aplice unele reguli de echitate.5

 Organizarea sistemului judiciar în Franţa

Franţa este ţara cu un vechi şi stabil sistem judiciar care, spre deosebire de cel român la
acest moment cunoaşte două sisteme de jurisdicţie: jurisdicţiile de drept comun (ordinul
judiciar) realizate prin intermediul instanţelor judecătoreşti în fruntea cărora se află Curtea de

3
I. Leş, op.cit., pag. 23
4
I. Leş, op.cit., pag. 27
5
Astfel de reguli sunt prevăzute expres în legislaţia columbiană

3
Casaţie şi jurisdicţiile administrative ce au în frunte Consiliul de Stat. Ordinul judiciar
soluţioneatză cauzele civile şi cele penale. În ceea ce priveşte jurisdicţiile de drept
administrativ, soluţionează contenciosul administrativ şi sunt structurate în Franţa
contemporană într-un sistem particular de organizare, prin faptul că alcătuiesc practic un
sistem propriu.
Cele două sisteme au deplină autonomie, neexistând un raport de subordonare între ele
şi nici vreo formă de control reciproc. Acesta este şi motivul pentru care conflictele de
competenţă ale instanţelor se rezolvă de către Tribunalul de conflicte – un tribunal special
organizat, alcătuit din judecători din ambele jurisdicţii.

 Jurisdicţiile de drept judiciar

Sistemul judiciar francez, ca orice sistem de organizare a instanţelor judecătoreşti, este

structurat într-o formulă piramidală, în vârful căreia se află Curtea de Casaţie. În cadrul
acestui sistem sunt organizate atât jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale, cât şi cele având
caracter penal. Sistemul francez se caracterizează şi prin existenţa unor instanţe specializate.6

 Jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale

Jurisdicţiile civile, comerciale şi sociale cuprind Les tribunaux de grand instance –
tribunale de mare instanţă în număr de 181 în, les tribunaux d’instance – tribunale de instanţă
în număr de 471, les tribunaux de commerce – tribunale comerciale, les Conseils de
prud'hommes – tribunalele muncii, les tribunaux paritaire de baux ruraux – tribunale agricole
sau pentru bunuri rurale, les jurisdiction en matière de sécurité sociale – jurisdicţiile în
materie de securitate socială.

Les tribunaux de grand instance (tribunalele de mare instanţă) sunt instanţe de drept
comun, corespondentele judecătoriei din dreptul românesc. Acestea sunt conduse de către un
preşedinte şi sunt alcătuite din cel puţin un judecător, un judecător de instrucţie şi un procuror.
Tribunalul de mare instanţă este o jurisdicţie de drept comun, prin urmare competenţa
sa materială acoperă soluţionarea tuturor cauzelor civile, mai puţin cele date de lege în
competenţa altor instanţe, existând şi unele limitări funcţie de natura litigiilor sau de valoarea
pretenţiilor invocate. Astfel litigiile de natură comercială sunt conferite tribunalelor
comerciale, iar cele de muncă tribunalelor prud'hommes.
Aceste tribunale au şi o competenţă exclusivă privitoare la starea persoanelor şi
relaţiilor de familie, acţiunile reale imobiliare, materia executării silite, a proprietăţii
incorporale şi a procedurilor colective deschise împotriva persoanelor juridice de drept privat
sau împotriva agricultorilor.
Competenţa teritorială a tribunalelor de mare instanţă nu corespunde în mod obligatoriu
unei circumscripţii administrative determinate. Regula generală este aceea că există un

6
I. Leş, op.cit., pag. 364

4
tribunal în fiecare departament, dar pot fi mai multe în funcţie de numărul populaţiei şi de
căile de acces la aceste instanţe.

Les tribunaux d’instance (tribunalele de primă instanţă) ocupă un loc aparte în cadrul
sistemului judiciar francez. Aceste tribunale reprezintă jurisdicţii pentru micile creanţe.
Tribunalele de instanţă nu au magistraţi proprii ci aceştia sunt desemnaţi de tribunalul
de mare instanţă. Preşedintele tribunalului de mare instanţă are competenţa de a exercita un
control cu privire la funcţionarea tribunalelor de instanţă din raza de activitate a acelui
tribunal.
Competenţa lor materială a acestor instanţe este limitată la litigiile privitoare la micile
creanţe dar aceasta se extinde şi asupra unor acţiuni rurale privind privind graniţuirea şi
servituţile. Legea îi congferă de asemenea judecătorului de instanţă, pe lângă atribuţiile
jurisdicţionale, şi unele nejurisdicţionale precum autentificarea şi eliberarea unor acte
notariale.

Les tribunaux de commerce (tribunalele comerciale). Acestea sunt cele mai vechi
jurisdicţii din Franţa care funcţionează din secolul al XV-lea.
Particularitatea acestor tribunale de comerţ vizezază modul lor de alcătuire. Judecătorii
consulari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestor instanţe sunt aleşi în funcţie, iar nu
numiţi. Alegerea lor se face dintre comercianţi, bineînţeles dacă îndeplinesc anumite condiţii
prevăzute de lege, pentru un mandat de 2 ani, cu posibilitatea reînnoirii pe perioade de 4 ani.
Acesti judecători consulari nu sunt retribuiţi pentru această activitate, împrejurare care a atras
şi acuzaţii grave împotriva acestora în legătură cu lipsa lor de imparţialitate.
Competenţa tribunalelor comerciale priveşte diferendele dintre comercianţi. În litigiile
comerciale cu valoarea de până la 2000 de euro, instanţa are competenţă exclusivă, judecând
în primă şi ultima instanţă. Pentru abateri disciplinare, judecătorii consulari sunt sancţionaţi
chiar cu decăderea din dreptul exercitării funcţiei.

Les Conseils de prud'hommes (tribunalele de muncă) sunt instanţe de drept comun în

materia litigiilor de muncă cu rolul de a soluţiona, cu putere de lucru judecat, litigiile dintre
angajaţi şi angajatori şi de a încerca concilierea părţilor. De aceea Roger Perrot remarca, pe
bună dreptate, că rolul primordial al jurisdicţiei de muncă este concilierea părţilor, hotărârea
neintervenind decât în lipsa unei asemenea concilieri.7

Orice cerere promovată în faţa tribunalului de muncă trebuie supusă unei secţii speciale,
care poartă denumirea de birou de conciliere – bureau de conciliation – acesta având misiunea
de a încerca obţinerea unei soluţii amiabile. Această fază prealabilă de conciliere este
obligatorie. Dacă concilierea (care este o primă fază a judecătii) nu este obţinută, se trece la a
doua fază, a soluţionării cauzei în faţa biroului de judecată, compus din 2 consilieri de muncă
ai salariaţilor şi 2 ai patronatelor. În această materie este constituită regula parităţii, adică
7
I. Leş, op.cit., pag. 369

5
hotărârea trebuie întotdeauna sa fie dată de cei 4 membri ai biroului de judecată. Divergenţele
acestora determină repunerea pe rol şi prezidarea completului de un judecător delegat de la
tribunalul de instanţă.
Competenţa materială acoperă litigiile izvorâte din contractul de muncă dintre angajat şi
angajator. Din punct de vedere teritorial, competenţa aparţine tribunalului în circumscripţie
căruia se află unitatea în care s-a prestat activitatea.

Les tribunaux paritaire de baux ruraux

Tribunalele paritare de bunuri agricole au fost create prima dată în 1944, fiind înfiinţate
în scopul de a soluţiona litigiile dintre proprietarii de bunuri rurale, respectiv dintre arendaşi şi
chiriaşi.
Acestea funcţionează câte unul în circumscripţia fiecărui tribunal de instanţă. Ele sunt
jurisdicţii de primă instanţă, cu excepţia litigiilor cu valoare de până la 2000 de euro în cazul
cărora judecă şi în ultimă instanţă. Acesta este alcătuit dintr-un preşedinte-judecător la
tribunalul de instanţă şi de 4 asistenţi assesori, doi din partea arendaşilor şi doi din partea
chiriaşilor. Aceste tribunale sunt jurisdicţii intermitente, cu o activitate nepermanentă, în
sesiuni ocazionale.

Les jurisdiction en matière de sécurité sociale

Jurisdicţiile de securitate socială cuprind de fapt două categorii: o jurisdicţie socială şi
una de ordin pur medical.
Tribunale de securitate socială au competenţă generală, soluţionând toate litigiile dintre
organismele de securitate socială şi beneficiarii acestora, iar în litigii cu valoare de până la
2000 de euro judecă şi în ultimă instanţă.
Competenţa lor teritorială se întinde asupra circumscripţiei teritoriale a unui organism
de securitate socială. În alcătuirea acestui tribunal intră un judecător de profesie şi 2 asesori
numiţi pe un mandat de 3 ani, unul reprezentând salariaţii iar celălalt patronatele.
Jurisdicţia medicală are un caracter tehnic, pur medical şi are ca scop soluţionarea
litigiilor privitoare la invaliditate, incapacitate de muncă, îngrijiri medicale, malpraxis,
funcţionând în fiecare direcţie regională. Acestea sunt alcătuite din judecători, medici, un
reprezentant al administraţiei de muncă, un reprezentant al patronilor şi un repreznetant al
salariaţilor.
O particularitate a acestei jurisdicţii constă în faptul că apelul este de competenţa unei
Curţi naţionale pentru incapacitate şi asigurări pentru accidente de muncă.

 Jurisdicţiile penale
Jurisdicţiile penale franceze sunt jurisdicţii de instrucţie şi de judecată, distincţia fiind
dată de caracterul diferit al activităţii de instrucţie faţă de activitatea de soluţionare a litigiului
şi de aplicare concretă a pedepsei ori de absolvire de răspundere penală. În materie penală se
distinge activitatea de urmărire penală, activitatea de instrucţie şi cea de judecată propriu-zisă.

6
Numai ultimele două intră în competenţa de atribuire a unui judecător sau a unei instanţe de
judecată.8
Jurisdicţiile de judecată se împart la rândul lor în jurisdicţii de drept comun şi de
excepţie.

Jurisdicţiile de instrucţie nu au o activitate proprie procesului penal, împlinind

determinarea probelor, stabilirea vinovăţiei, luarea măsurilor de arestare a învinuitului şi a
inculpatului. În materie penală, pentru protecţia drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti şi în
spiritul şi litera art. 6 din Convenţia Euroipeană a Drepturilor Omului, instruirea şi judecata se
fac de organe diferite.
Sesizarea judecătorului de instrucţie este obligatorie în cazul crimelor şi facultativă în
cazul delictelor. Sesizarea se poate face de Ministerul Public sau de victimă.
În dreptul comun, judecătorul de instrucţie este un magistrat al tribunalului de mare
instanţă, numit prin decret preşedinţial, cu puteri de informare şi de instrucţie. El este un
anchetator având atribuţia de a strânge probe privind existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei
persoanei cercetate. În desfăşurarea activităţii sale poate da ordonanţe pentru luarea măsurilor
precum detenţia provizorie sau trimiterea în judecată. Jurisdicţia realizată de judecătorul de
instrucţie este una de primă instanţă.
Există însă şi o jurisdicţie de instrucţie de al doilea grad care se realizează de camera
de acuzare formată din trei magistraţi ai Curţii de Apel. Camera de acuzare are competenţa de
a soluţiona toate apelurile îndreptate împotriva oronanţelor adoptate de către judecătorul de
instrucţie. În materie penală camera de acuzare realizează o a doua instrucţie.

Jurisdicţiile penale de judecată

Jurisdicţia penală franceză face distincţie între contravenţii, delicte şi crime, iar acesată
diviziune tripartită se repercutează şi asupra competenţei de soluţionare a cauzelor.9
Contravenţiile se judecă de Tribunalul de poliţie, adică tribunalul competent sa judece
cauze penale. Delictele se judecă de către tribunalul corecţional având. Crimele se judecă de
către curtea cu juraţi. Toate aceste instanţe constituie jurisdicţii de drept comun în materie
penală.
Tribunalul de poliţie – tribunal de police – nu este altceva decât tribunalul de instanţă
care are şi competenţa de a judeca în materie penală. Competenţa acestuia se extinde asupra
contravenţiilor care sunt sancţionate de lege cu o amendă ce nu depăşeşte cca 3000 de Euro.
Tribunalul corecţional este corespondentul în materie penală a tribunalului de mare
instanţă. Majoritatea tribunalelor de mare instanţă au o singură secţie care judecă atât civi cât
şi penal. Există însă în marile tribunale de mare instanţă şi secţii corecţionale. Tribunalul
corecţional are acelaşi sediu şi aceeaşi competenţă teritorială ca şi tribunalul de mare instanţă.

8
I. Leş, op.cit., pag. 372
9
Idem. 375

7
 Competenţa materială vizezaă faptele calificate de legea penală ca delicte însă cuprinde
excepţional şi contravenţiile conexe delictelor judecate de această instanţă. Acesta este alcătuit
din 3 judecători, un preşedinte şi 2 asesori.
Curtea cu juraţi10 este o instanţă de drept comun în materia faptelor calificate drept
crime, exceptând crimele săvârşite de minori, militari şi miniştri. Denumirea acestei instanţe
este sugestivă întrucât juraţii sunt persoanele care formează majoritatea unei asemenea curţi.
Ea este formată din 3 judecători de profesie şi alţi 9 juraţi. Sunt incompatibili cu calitatea de
jurat membrii Guvernului, Parlamentului, magistraţii, membrii prefecturilor, funcţionarii de
poliţie şi militarii activi, procedura de alegere fiind tragerea la sorţi.
Hotărârile pronunţate de curtea de juraţi nu sunt supuse apelului, aceasta fiind una
dintre particularităţile cele mai importante ale acestei jurisdicţii, numită uneori şi „jurisdicţie
populară”.11
În Franţa există şi jurisdicţii penale specializate precum Tribunalele pentru minori şi
Tribunalele Militare şi jurisdicţiile politice.
Competenţa Tribunalului pentru minori este limitată numai la contravenţiile şi delictele
comise de către minori, instanţa neputându-şi prelungi competenţa şi asupra unor fapte comise
de majori.
Curtea de juraţi pentru minori are competenţă limitată la crimele comise de minori cu
vârsta între 16-18 ani, instanţa putând să-şi prelungească competenţa şi asupra infracţiunilor
comise de majori împreună cu minori, dacă camera de acuzare decide acest lucru.
În ceea ce priveşte jurisdicţiile militare, legea franceză a dispus în Codul de Procedură
penală ca în timp de pace cauzele cu militari să fie instrumentate şi judecate de jurisdicţiile de
drept comun. Cu toate acestea, se pot constitui tribunale militare în timp de pace dar numai
pentru judecarea infracţiunilor comise de militarii care fac parte din forţele armate fracnceze
staţionate în străinătate.
Jurisdicţiile de drept comun care au competenţa de a judeca militari în exerciţiul
serviciului lor au o compunere specială fiind compuse din magistraţi specializaţi în materie
militară.
În ceea ce priveşte jurisdicţiile de ordin politic, acestea sunt realizate prin intermediul
Înaltei Curţi de Justiţie şi prin Curtea de Justiţie a Republicii.

 Curţile de apel

Sistemul judiciar francez este aşezat, în mod tradiţional, pe principiul a două grade de
jurisdicţie: o instanţă de fond şi o instanţă de apel.
Curţile de apel franceze reprezintă de regulă unica instanţă de apel, al doilea şi totodată
ultimul grad de jurisdicţie.

10
Instituţia curţii cu juraţi îşi are originea în dreptul englez.
11
I. Leş, op.cit., pag. 377

8
 Curţile de apel sunt formate, în principiu, din judecători de profesie care au promovat la
o jurisdicţie superioară după o activitate desfăşurată la instanţele de fond.Aceştia poartă
numele de consilieri.
Fiecare curte de apel este condusă de un prim-preşedinte care are atât atribuţii
jurisdicţionale cât şi atribuţii administrative. Curţile de apel au mai multe secţii specializate
care sunt conduse de către un preşedinte. Secţiile curţii au competenţă în diferite materii,
inclusiv în materie penală.

 Curtea de Casaţie
Aceasta este Cea mai înaltă instanţă din cadrul sistemului judiciar francez având
originea în Tribunalul de Casaţie înfiinţat în 1970, în timpul Revoluţiei franceze.
În prezent Curtea de Casaţie care are 6 secţii: 5 civile şi una penală. Cele civile sunt la
rândul lor specializate în 3 civile, una comercial-financiară şi una socială.
Prim preşedintele Curţii nu are atribuţii jurisdicţionale. El poate prezida însă dezbaterile
în cadrul oricărei secţii. Are de asemenea puteri administrative importante şi este şi
preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii în cazul în care acesta este chemat să aplice
sancţiuni disciplinare.
Fiecare secţie a Curţii de Casaţie are un preşedinte ce conduce dezbaterile secţiei şi
repartizează cauzele iar consilierii Curţii sunt judecători de profesie.
Curtea de Casaţie este o instanţă de control judiciar, pronunţându-se asupra legalităţii
hotărârilor pronunţate de Curţile de Apel şi excepţional a celor date de tribunale ca ultimă
instanţă, fiind de fapt o jurisdicţie de casaţie. Rolul Curţii franceze este diferit de cel pe care-l
are instanţa supremă în ţara noastră. Aceasta are două reguli esenţiale: Curtea nu constituie un
al treilea grad de jurisdicţie şi ea este o jurisdicţie de casaţie.
Judecătorul instanţei supreme face un examen critic cu privire la chestiunile de drept şi
nu a celor de fapt. În cazul în care constată că legea nu a fost bine aplicată, acesta casează
hotărârea atacată şi trimite cauza unei jurisdicţii de acelaşi ordin, de aceeaşi natură şi de
acelaşi grad, pentru o nouă judecată. Trimiterea spre rejudecare la o altă instanţă reprezintă o
particularitate importantă a jurisdicţiei realizată de instanţa supremă franceză.
O altă particularitate este aceea că instanţa de trimitere are deplină libertate de a statua
asupra cauzei, ea nefiind ţinută de interpretarea de drept dată de Curtea de Casaţie.
Instanţa poate da avize asupra interpretării corecte a unor dispoziţii legale ce creează
probleme. Decizia dată însă nu este obligatorie pentru instanţa ce a solicitat avizul. Important
de menţionat este faptul că procedura avizului nu poate fi folosită în cauze penale.

 Jurisdicţiile administrative în Franţa

Instanţa supremă în cadrul jurisdicţiei administrative este Consiliul de stat care nu este
numai un judecător ci şi un consilier al executivului.

9
 Istoria Consiliului de Stat şi a jurisdicţiilor administrative datează din perioada lui
Napoleon care a trasat marile coordonate ale acestei instituţii.
Consiliul de Stat este format din aproximativ 300 de membri care aparţin la patru
categorii: auditori, „maitre de requetes”, consilieri de stat şi consilieri de stat în serviciu
extraordinar. Din punct de vedere administrativ, Consiliul de Stat are 5 secţii administrative şi
o secţie de contencios, împărţit în 10 subsecţii.
În prezent, Consiliul de Stat apare esenţialmente ca un judecător de casaţie, adică ca un
judecător suprem în cadrul jurisdicţiei administrative. Se observă aşadar că există o apropiere
a jurisdicţiei realizate de Curtea de Casaţie de cea realizată de Consiliul de Stat.
Curţile de apel administrative sunt instanţe administrative de drept comun în materie de
apel. Împotriva deciziilor acestora se poate exercita doar calea recursului în casaţie în faţa
Consiliului de Stat.
La baza jurisdicţiei administrative se află tribunalele administrative care sunt instanţe
de drept comun şi judecă litigiile cu excepţia celor date în competenţa altei jurisdicţii.

În Franţa există şi unele jurisdicţii specializate, cum sunt cele în materia finanţelor
publice, în materie socială şi în materie economică. Unele dintre acestea sunt guvernate de
principiul celor două grade de jurisdicţie, cum este cazul Curţii de Conturi.

 Ministerul Public
Ministerul Public este o instituţie originală a dreptului francez care îşi are rădăcinile în
vechiul drept francez. Misiunea sa este de veghea la respectarea ordinii publice, la apărarea
interesului social şi aplicarea corectă a legii.12
Acesta nu este organizat pe lângă toate jurisdicţiile însă acesta poate interveni şi în
cadrul jurisdicţiilor pe lângă care nu funcţionează un parchet.
Există câte un parchet pe lângă fiecare tribunal de mare instanţă care este condus de un
procuror al Republicii. Pe lângă fiecare Curte de Apel există un Parchet General condus de
către un procuror general şi unul pe lângă Curtea de Casaţie. Parchetul General de pe lângă
Curtea de Apel este condus de un procuror general având în subordine ca magistraţi, avocaţi
generală şi substituţi generali.
De menţionat este faptul că procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de
Casaţie nu are nicio autoritate faţă de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de
apel, aceştia fiind subordonaţi direct ministrului justiţiei.
Procurorii sunt organizaţi ierarhic, subordonaţi ministrului de Justiţie la fel ca în
sistemul român. În materie penală procurorul joacă un rol important în stabilirea răspunderii
penale şi în apărarea ordinii de drept, având posibilitatea de a promova acţiunea penală şi de a
o exercita în calitate de parte în proces. În materie civilă rolul procurorului este mult diminuat,
el având posibilitatea de a interveni într-o procedură doar pentru a prezenta concluziile sale în
legătură cu modul de aplicare a legii. Procurorul poate fi parte principală numai în cazurile
12
I. Leş, op.cit., pag. 389

10
strict determinate de lege, cum ar fi cazul acţiunilor privitoare la starea civilă, la declararea
dispariţiei, acţiunile privitoare la încredinţarea minorilor şi exercitarea autorităţii părinteşti etc.

 Consiliul Superior al Magistraturii

Consiliul Superior al Magistraturii francez este un organism democrat care îndeplineşte

două funcţii: o funcţie administrativă de recrutare şi numire a judecătorilor şi o funcţie
disciplinară.
Primul Consiliu Superior al Magistraturii din Franţa a fost instituit în 1883, dar
consacrarea sa constituţională s-a realizat doar prin Constituţia de la 1946.
Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este preşedintele Republicii, iar
calitatea de vice-preşedinte este deţinută de ministrul justiţiei.
În structura sa organizatorică, Consiliul Superior al Magistraturii are două formaţii
(secţii): una competentă pentru judecători iar cealaltă pentru procurori.
Prima categorie de atribuţii care-i sunt atribuite Consiliului Superior al Magistraturii
este aceea de numire a magistraţilor. Acesta însă nu are competenţă în numirea judecătorilor
care nu sunt magistraţi de carieră ( de la tribunalele de comerţ, de la tribunalele de muncă şi a
asesorilor de la tribunalele paritare pentru bunuri rurale sau a juraţilor de la curtea de juri.
Aşa cum am arătat, Consiliul Superior al Magistraturii joacă şi rolul unui consiliu de
disciplină. Potrivit legii, judecătorii sunt inamovibili, însă statutul de judecător impune
respectarea unor obligaţii a căror ignorare poate conduce la aplicarea unor sancţiuni
disciplinare care pot merge până la destituirea din magistratură.
Acţiunea disciplinară se declanşează, în cazul tuturor magistraţilor de către ministrul
justiţiei.
Procedura de aplicare a sancţiunilor disciplinare este diferită în cazul procurorilor faţă
de cazul judecătorilor.
Astfel, deciziile pronunţate de consiliul de disciplină al judecătorilor sunt obligatorii
pentru ministrul justiţiei care are doar sarcina de a le executa.
În schimb, în cazul procurorilor, consiliul de disciplină al procurorilor emite doar un
aviz care este transmis ministrului justiţiei. Dacă consiliul stabileşte că magistratul este
nevinovat, ministrul justiţiei nu poate aplica o sancţiune disciplinară. Acesta poate însă sesiza
o comisie specială care va pronunţa o decizie obligatorie. Dacă consiliul de disciplină propune
o sancţiune disciplinară, ministrul justiţiei nu poate aplica o sancţiune mai gravă decât cea
stabilită, decât dacă solicită un aviz al formaţiei competente pentru procurori.

 Consiliul Constituţional
Consiliul Constituţional francez a fost creat prin Constituţia din 1958, în scopul
instituirii unei jurisdicţii speciale care are ca atribuţie exclusivă controlul constituţionalităţii
legilor.

11
 Consiliul Constituţional este compus din 9 membri, al căror mandat are o durată de
nouă ani şi nu poate fi reînnoit.
Consiliul Constituţional judecă cauzele în sesiune plenară. Deliberarea este supusă unei
reguli de cvorum ce implică prezenţa a cel puţin 7 judecători. În caz de egalitate, votul
preşedintelui este preponderent.
Atribuţiile cele mai importante ale Consiliului Constituţional sunt controlul
constituţionalităţii legilor şi regulamentelor adunărilor parlamentare, acest control fiind
obligatoriu. În schimb, controlul constituţionalităţii legilor ordinare şi angajamentelor
internaţionale este facultativ.
Consiliul Constituţional are şi competenţa de a statua asupra legalităţii procedurii de
alegere a Preşedintelui Republicii şi confirmă rezultatul acesteia. De asemenea, Consiliul
Constituţional se pronunţă asupra organizării referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
Deciziile Consiliului constituţional sunt obligatorii pentru toate autorităţile
administrative şi jurisdicţionale. Ele nu sunt susceptibile de a fi atacate. Deciziile se comunică
părţilor şi se publică în Jurnalul Oficial al Republicii.

 Curtea de Conturi
Curtea de Conturi a fost creată în anul 1807 în scopul exercitării unui control asupra
cheltuielilor publice. Curtea este condusă de un prim preşedinte şi este compusă din 7 secţii,
fiecare condusă de un preşedinte.
Curtea de Conturi are atât atribuţii nejurisdicţionale cât şi jurisdicţionale. Obiectivul său
principal este de a realiza un control al gestiunilor publice al fiecărei entităţi controlate la un
interval de 4-5 ani. Anual, prin hotărârea primului preşedinte se stabileşte programul de
control al curţii.
Curtea de Conturi este un judecător de drept comun în materia controlului
contabilităţilor publice (ale Statului). Deciziile Curţii de Conturi sunt definitive şi pot fi
atacate numai pe calea recursului în casaţie în faţa Consiliului de Stat.

BIBLIOGRAFIE:

1. Ioan Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2002;

2. http://avocatura.lexignat.ro/avocatura-articole/-ORGANIZAREA-SISTEMELOR-
JUDICIARE-FRANCEZ-SI-ROM%C3%82N-8
3. https://e-justice.europa.eu/content_jurisdiction-85-fr-ro.do?clang=fr
4. Cristi Dănileţ - Sistemel judiciare din statele Uniunii Europene
https://cristidanilet.files.wordpress.com/2013/04/sistemele-judiciare-din-statele-uniunii-
europene.pdf
5. http://www.justice.gouv.fr/

12