Sunteți pe pagina 1din 5

HANS BERGEL, „Reflecții asupra teoriei culturii lui Friedrich Schiller” în Revista 22, 14.09.

2007 și
21.09.2007

(Discurs festiv rostit pe 1 iunie 2007, cu prilejul serbării jubiliare a 50 de ani de la înființarea Casei de
Cultura "Friedrich Schiller" din Bucuresti)

Când am acceptat invitația de onoare de a rosti discursul festiv la al 50-lea jubileu al Casei de Cultura
bucureștene care poartă numele de Friedrich Schiller, am fost conștient de importanta acestei misiuni.
Mi-am amintit de teama resimțită de Thomas Mann atunci când, în 1955, la aniversarea a 150 de ani
de la moartea lui Schiller, fiind nevoit să țină discursul comemorativ, si-a dat seama că a căuta idei noi
despre poetul si gânditorul Schiller înseamnă a te afla, după spusele lui Mann, "in fata unui munte de
omagieri si analize versate privitoare la viaţa sa", fapt care-l descuraja in a mai adăuga ceva la toate
cele spuse pana atunci. "Cine sunt eu?", se întreba Thomas Mann, "să conduc discuția intru cinstirea
sa?"

(...) Misiunea care îmi revine mie este să vă vorbesc despre programul spiritual de orientare al lui
Schiller, anume despre acele convingeri ale sale legate de importanța socială a complexului cu multiple
fațete pe care îl reprezintă cultura, care ne leagă pe toți europenii, indiferent de naționalitate sau
limba. Ca nimeni altul dintre mai marii literaturii universale, Schiller a gândit texte teoretice exacte
despre un aspect crucial al noțiunii de cultura, anume despre posibilitatea educării omului in spiritul
culturii nu prin intermediul sistemelor scolastice rigide, care au eșuat in întregime, ci in sensul unei
sinteze cu valențe pedagogice a "frumosului si adevărului", cum spunea chiar el, in sensul acelei
formulări lapidare datorate eminentului său profesor Immanuel Kant: "Omul devine prin educație."
Ce ar putea avea oare in zilele noastre de emancipare nelimitata a omului o relevanță socială mai mare
decât problema educaţiei?

Multe aspecte din programul pedagogic al lui Schiller constituie in fond un program cultural si
amintesc de pozițiile domeniului educaţiei, de care, după părerea capetelor luminate ale timpurilor
noastre, ar trebui sa fim din nou conștienți, dacă nu vrem ca din cauza presiunii la scară largă a
calculelor economice, comerciale, financiare si altele asemenea, pe care le numim într-un cuvânt
"politica", omul să fie privat de substanța sa. Cultura, știm bine, semnifica altceva decât doar un mod
plăcut de a-ți petrece timpul, un divertisment superficial cu trucuri de scamatorie drept amuzament
de prost gust sau o simpla informare prin mass-media care să fie in pas cu moda, ca un scenariu al
iluziilor care să ne sustragă atenția de la noi înșine si de la întrebările legate de confruntările noastre
zilnice. Cultura este un spațiu spiritual de coabitare, ale cărui nestemate necesită spiritul nostru
creator lucid, dăruirea si grija noastră: ea este garanția omeniei noastre, dacă nu vrem să ne pierdem
cu toții in nesociabilitate.

Schița ideatică a lui Schiller referitoare la aceasta problemă este mai actuală ca oricând: el vede in
libertate prima condiție pentru capacitatea culturala a omului, pe care o înțelege ca pe o provocare
permanenta si inevitabila in sensul dictonului prietenului său Goethe: "Numai acela are parte de
libertate si de viață, care si-o câștiga zilnic". Si, sub semnul libertății, el considera cea mai eficientă
pornire pentru formarea omului in om mijloacele educaţiei estetice in sensul cel mai larg al cuvântului.
Într-o serie de scrieri pe cât de briliante, pe atât de constrângătoare se exprima cu o competență care,
si după mai bine de 200 de ani de la moartea sa, pe 9 mai 1805, nu si-a pierdut valabilitatea, punctele
sale de vedere de tipul teoriei culturii păstrându-și modernitatea de-a dreptul uimitoare. Nici din
perspectiva conținutului nu si-au pierdut din luciditatea spirituală si strălucirea expresiei si nici din
eleganta stilistică sau din elocvență. Acest om cu totul surprinzător pe nume Schiller, care la 46 de ani
avea sa înceteze din viață mult prea devreme, este in continuare dramaturgul cel mai jucat in toată
lumea după William Shakespeare, rămânând pana astăzi unul dintre cei mai critici analiști europeni si
precursori in probleme fundamentale de interacțiune dintre potențialul nostru cultural si
autoreflectarea sociala. Acceptăm arta, literatura, filosofia ca pe niște directive si corective ale
existentei noastre, supusa din ora in ora atracției forțelor materialiste, sau ne lăsăm determinați de
aceste forte? Astfel sună, tradusă in limbajul de astăzi, întrebarea esențială pusă de Schiller. La noi toți
se referea atunci, când îşi punea întrebări legate de educația permanentă a oamenilor, care se impune
ca o problema sine qua non a culturii omenești, si când le așternea pe hârtie.

Care erau întrebările si răspunsurile lui Schiller?

Filosof idealist, Schiller a fost crescut "in spiritul observației severe" la școala istoricului, nota unul
dintre biografii săi, precum si ca autor care zugrăvește scenic, ca un "realist lucid" de pildă, un lagăr
militar in timpul războiului in dimensiunile colosale ale trilogiei Wallenstein. Împotriva idealismului
său, trebuie evitată afirmația că Schiller ar fi departe de realitate sau chiar străin de aceasta. Idealismul
ca filosofie nu înseamnă altceva decât prioritatea ideii in contemplarea lumii și nu distanțarea
idealizatoare de aceasta. La studierea textelor sale teoretice, idealistul Schiller se dovedește a fi un
spirit care disecă, o inteligență incoruptibilă până in cel mai mic detaliu si, după cum spunea Thomas
Mann, "forța doritoare de politică culturală pe cale diplomatică" in alcătuirea gândită a aserțiunilor
sale. Dacă, de pildă, in scrisorile apărute intre 1793-1795, Despre educația estetica a omului, sau in
eseul cuprinzător din 1793, Despre gratie si demnitate, această inteligență ia atitudine față de
problema educaţiei sau chiar fata de necesitatea educaţiei cu mijloacele artei, atunci nu avem de-a
face cu jocurile speculative ale unui iluzionist, care se complace in idile de tip pedagogic. Nicidecum,
ci ne vedem față in față cu o omnipotență gânditoare, care judecă lucrurile până la capăt si care
exclude altă cale decât cea trasată. "Inteligența", spunea regele Prusiei Friedrich cel Mare, "este
capacitatea de a percepe realitățile". Schiller a făcut dovada unei asemenea inteligențe.

Pentru mine, autor atât al unor texte in proză, cât si eseistice si științifice, in special o scriere a lui
Schiller dovedește de fiecare dată acea privire îndreptata imperturbabil spre tot ce este real. Mă refer
la tratatul publicat in 1795 la Tübingen in revista Die Horen sub titlul Despre poezia naivă si
sentimentală, titlu care poate da naștere ușor la neînțelegeri. Nimeni înaintea lui si nici după Schiller
nu a recunoscut si definit atât de clar tipurile fundamentale ale scriitorului. Avea in vedere tipul intuitiv
pe de o parte, pe cel speculativ pe de alta, pe cel care scrie din sentiment, pe cel care scrie din calcul.
Desigur că formele mixte sau de tranziție constituie regula, desigur că au mai venit completări si
precizări din partea domeniilor precum psihologia si caracterologia, reprezentate de Klages, Freud,
Kretschmer, Jung sau Jaentsch. Dar structura de bază valabilă până in zilele noastre, atunci, când este
in discuție această problemă, provine de la cea elaborata de Schiller la vârsta de 35 de ani.

Mă întreb, de ce să se fi înșelat un spirit atât de suveran in recunoașterea subtilităților acestui subiect,


dacă in problema profund culturală a educaţiei omului, care reprezintă premisa tuturor culturilor,
vorbește de nevoia de a se folosi in special mijloace estetice? Îngăduiți-mi să vă explic: Schiller
cunoștea "nevoile culturii", după cum spunea el, respectiv conflictul omului situat intre brutalitățile
realității social-economice si modelul spiritual, fără de care nu există nici o societate, dar situat si in
câmpul de tensiune dintre instinct si rațiune, iraționalitate si raţionalitate, emoție si idee. Oare toate
acestea să fie astăzi altfel decât pe vremea lui Schiller? Si dacă in scrisorile Despre educația estetică a
omului definește arta ca pe o "fiică a libertății", subliniind că "omenia și suferința" se obțin à la longue
doar pe calea influentei esteticii asupra omului si chiar sunt singurele mijloace de a ne ține departe de
stările de barbarie din societatea noastră, atunci Schiller știa despre ce vorbea si pentru sine însuși.
Căci el a fost pe de o parte elevul intern educat in spirit implacabil al scolii de cadeți si ofițeri condusă
de ducele Karl Eugen de Württemberg si a resimțit pe propria sa piele brutalitatea unei pedagogii
pervertite. Pe de alta parte a fost un vlăstar al ideilor Revoluției Franceze, numit cetățean de onoare
al Franței de către purtătorii de cuvânt ai acesteia sub semnătura lui Georges Jacques Danton, precum
si elev al gânditorului liberal si democrat Kant, care a murit la vârsta de 80 de ani, cu un an înainte de
a muri Schiller.

Odată cu redactarea strălucitei lucrări Istoria războiului de treizeci de ani, publicată între anii 1791 si
1793, iar înainte, în 1788, cu Istoria desprinderii Țărilor de Jos de regimul spaniol, Schiller făcuse
dovada unei bravuri analitice pe care, pe la finele secolului XX, istoricul Golo Mann avea s-o admire la
aceste lucrări, exemple grăitoare ale prezenței spirituale în imortalizarea evoluțiilor istorice. Si trebuie
amintit aici si faptul că tocmai datorită acestei prezențe spirituale care se făcea mereu simțită, Schiller
se situa, fără să facă un efort deosebit, în centrul atenției ilustrei societăți de la Weimar, fiind "un spirit
binefăcător, deopotrivă radiant si captivant", după cum nota admiratorul său fără echivoc Thomas
Mann. Să ne amintim pe scurt cine făcea parte din acea societate: Goethe venea la acele întâlniri la o
ceașcă de ceai, Alexander si Wilhelm von Humboldt, adesea Fichte, frații Schlegel, dar si Hegel, Tieck
si Herder, "în mijlocul lor, Schiller", cum spune biograful lui Schiller, Safranski. Filosoful român
Constantin Noica, un bun cunoscător al istoriei spiritului german, definea în remarcabilele însemnări
ale lui Gabriel Liiceanu cu privire la discuțiile din pădurile de la Păltiniș de pe lângă Sibiu aceasta
adunare de mărimi spirituale europene de prim rang ca pe "o republică a geniilor", așa cum nu a mai
existat, doar dacă am compara-o cu perioada de apogeu a antichității grecești. Erau cu adevărat capete
care preocupau pe întreg globul lumea spirituală a vremii si o mai preocupa si astăzi.

La axioma lui Kant " Omul devine prin educație", Schiller a adăugat "Omul devine prin educația
estetică", dezvoltând astfel ideea si concretizând-o. A făcut-o, spune Thomas Mann, sub semnul unei
"seriozități dotate cu un enorm spirit critic" si a unificat "frumusețea si adevărul din artă spre educarea
neamului omenesc." Natura, spune Schiller, este suficient de puternică pentru a se afirma. "Ea nu are
nevoie de asistență", consemna Rüdiger Safranski în 2004, în opera sa impunătoare despre Schiller, si
specifica: "Trebuie acordată asistență mai degrabă drepturilor periclitate ale spiritului si, în felul
acesta, asigurata puterea libertății."

Aceasta este o constatare-cheie în cadrul reflecțiilor despre Schiller. Natura îşi acordă singură ajutor
într-un fel sau altul, era el de părere, chiar si natura din om. În schimb spiritul, gândul, programul de
idei are nevoie de sprijinul nostru moral ferm. Într-un alt pasaj citim la Safranski că Schiller a descoperit
"aspectul scandalos al inepției si nedreptății naturii", care "îl avantajează pe unul si îl dezavantajează
pe altul." Consecința care decurge din aceasta constatare a marcat viaţa si opera lui Schiller.
Nemaiîntâlnită disciplina de lucru a celui care era de pe acum bolnav pe moarte, precum si ținuta sa
în aparițiile publice din societatea de la Weimar se aflau sub semnul exigentei spirituale. Nu poate fi
trecută cu vederea nici orientarea ideatică din piesele sale, care, în cea mai mare parte, au ajuns sa fie
succese răsunătoare, unice în Europa. Să ne gândim bunăoară la premiera tragediei Hoții în 1782 la
Mannheim - Schiller avea pe atunci 23 de ani -, care s-a transformat într-o rumoare publică provocată
de oameni care își ieșiseră din fire. Programe de idei stau la baza pieselor precum Intrigă si iubire,
Maria Stuart sau a giganticului tors Demetrius. Toate acestea sunt dovezi ale unei viziuni asupra vieții
si lumii, care, în numele umanității, pornește de la ideea prioritară de libertate, de la cultură, ca fiind
un produs al rațiunii, la Schiller ea neînsemnând altceva decât: libertate.

Schiller procedează în același mod si cu reflecțiile sale, precum si cu aserțiunile publicistice legate de
estetică în calitate de ofertă educațională. Acest lucru nu-l face pentru a forma un om aplecat asupra
esteticului pentru că acesta constituie sensul si atitudinea sa în viață, sau pentru a forma un estetician.
În nici un caz nu poate fi vorba de așa ceva. Ci de tehnici ale pedagogiei, pe care le pun la dispoziție
materiile artistice, în vederea influențării fiecărui om în spiritul umanizării sale. Ideea nu era noua încă
de pe vremea lui Schiller: anume, de a domestici prin arta sălbăticia, grosolănia, brutalitatea din
creatura umană. Vă rog să vă amintiți în acest context legenda biblica de pe vremea regelui caldeean
Nabucodonosor al II-lea, în anul 500 î. Chr., referitoare la Daniel care, aruncat în groapa cu lei, a
îmblânzit animalele sălbatice cântându-le din fluier. Avem în aceasta legendă în esență descoperirea
făcută de Schiller cu circa 2.500 de ani mai târziu si expusă metodic, anume de a putea umaniza tot ce
este sălbatic într-o creatură, concepție care fascinează si în zilele noastre. Oare astăzi, în vremea
globalizării, a forței si lipsei de respect, a cinismului si nerușinării, nu depindem mai mult ca oricând
de acest concept de lungă durată? Oare nu am trăit până nu demult experienţa unei pedagogii impuse
în mod barbar de dictatură, urmată de pedagogia anti autoritară care a dat si ea greș? Oare nu avem
mai mult ca oricând ocazia să ne gândim la sisteme educaționale cu bătaie mai lungă decât cele
practicate pana acum? Că nu este un proces de rezolvat de azi pe mâine știa si Schiller. " În materie de
educație fiecare generație se află la început", spunea pedagogul Hans Mieske, originar din
Transilvania, care a emigrat cu decenii în urma în Germania, făcându-și un renume european la
Universitatea din Giessen. Ideea pedagogică de la baza fiecărei culturi, afirma Schiller, nu este o
chestiune de vârstă a copilăriei, nicidecum. Dacă educația vrea să devină un comportament cultural,
ea trebuie să-l însoțească pe om o viață întreagă - principiile ei sunt controlul si corectivul, sublimarea
si permanenta regenerare, precum si dinamizarea potențialelor noastre spirituale si morale.

Oare nu-si dorește fiecare om tocmai acest lucru, fie conștient, fie inconștient? Ceva din noi sa rămână
mai bun si mai curat după audierea unei simfonii de Mozart, după lectura unei poezii de Eminescu,
după contemplarea unui tablou de Renoir sau a unei arhitecturi de Palladio? Nu ne dorim - deschis
sau tacit - ca omul sa iasă mai dornic de pace, mai matur si mai indulgent dintr-o galerie de artă sau o
sală de lectură decât fusese la intrare? Nu ne dorim ca strălucirea artei să ne purifice si să ne liniștească
în căutările si frământările noastre?

Ei bine, la toate acestea se gândea Friedrich Schiller când vorbea despre educația omului prin estetică.
Pedagogi precum Socrate si Platon, Rousseau si Pestalozzi au vrut sau dorit oare altceva? Desigur, nici
unul dintre ei nu a pus atâta accent pe complexul esteticului ca posibilitate de îndreptare a unei
educații elevate spre cultura.

În centrul considerațiilor lui Schiller legate de acest subiect s-a aflat ideea congruentei dintre
frumusețe si adevăr, aceasta ar fi, spunea el, cazul ideal. Din nou o idee străveche, pe care o reîntâlnim
la grecii antici în "Kalokagathia" si care se referea la concordanta dintre frumos si bine încă de la
Platon: idealul omului de ținută aleasă. Schiller a fost un moralist profund. Noțiunea de "adevăr"
cuprindea în accepțiunea lui mai mult decât noțiunea de "bine", o includea pe aceasta, se referea deci
la configurația mai complexă, despre care s-a pronunțat pe larg în cele 27 de scrisori, în parte destul
de ample, adresate fie ducelui de Augustenburg, fie lui Christian Gottfried Körner, acesta fiind cu trei
ani mai tânăr decât el.

Cât de moderne sunt ideile fundamentale din aceste scrisori? Schiller vorbește în ele despre sălbăticire
sau amorțire ca despre pericolele primare pentru existența omului, dacă nu se întreprinde nimic
împotriva lor în fiecare zi, în mod educativ. El vorbește chiar - asculți si te minunezi ca martor al
tehnologiilor de lucru în epoca industrială - despre pericolul mutilării sufletești a omului în urma
diviziunii muncii, adică a activităţii specializate, a mecanizării unilaterale, vorbește despre omul împins
spre abstractizarea sterila si spre cinism, care nu mai resimte nici o responsabilitate față de întreg. El
opune acestui proces cerința de respect față de totalitatea omului, în care trebuie sa se regăsească
natura si rațiunea, baza genetică si ideea vieții. Calea spre realizarea acestei suprapuneri dintre laturile
de caracter si de substanță ale omului adesea contrarii, care se confrunta mereu între ele, Schiller o
vede, pentru ca ea să devina cultură, doar în posibilitățile pe care ni le oferă arta - iar forța inițială a
acesteia o constituie instinctul de joc din om. Astfel ajunge la fraza celebră a concepției sale despre
educație: " Omul nu e om în întregime decât acolo unde joacă." Oare un asemenea plan educațional
nu e curată utopie? O întrebare care s-ar putea pune. Dar replica poate suna astfel: Oare nu s-au
dovedit a fi utopii fatale toate programele educaționale ale secolului XX, despre care istoricul literar
american de renume mondial în secolul nostru, Harold Bloom, a pronunțat verdicte ucigătoare?

Desigur că, ruptă din textul scrisorilor expus în mod grandios cu referire la educația omului, folosindu-
se instrumentele esteticii, fraza nu are decât o rezonanță aforistica uluitoare. Dar în contextul logicii
severe care caracterizează întreaga expunere, el apare ca o concluzie de la sine înțeleasă. Din joc fac
parte disciplina, stăpânirea de sine, spiritul de echipă, viteza de reacție, bogăția creatoare de idei,
bucuria de a acționa, curajul si măsura. Mai presus de toate însă: Jocul, care apără de orice ideologie
si în consecință de orice radicalism. Căci jocul, prin natura lucrurilor, nu poate fi ideologizat. El este ca
atare expresia acelei libertăți, care se vrea a fi mărturia celei mai înalte dovezi de responsabilitate,
prin respectarea regulii…

Ori de cate ori am citit acest text in cadrul unui program cultural sau de politică culturală mi-am dorit
să apară un autor de eseuri al epocii noastre, dotat cu geniul scrisului, care să se încumete să transpună
în jargonul societăţii noastre actuale gândurile lui Schiller, fără vreo modificare de conținut si fără să
știrbească ceva din strălucirea originalului. Mi-am dorit acest lucru în momente în care m-am simțit
cuprins de disperare în fata incapacității crescânde a așa-zisului om "modern", de a se orienta în arta
de valoare, în literatura mare, în limba de odinioară si de a considera fundamentele istorice ale noțiunii
europene de cultură ca fiind indispensabile. Cuprins de deznădejde din cauza platitudinii spirituale si
sufletești, care se instalează în zilele noastre în limbajul mass-media cu efecte degeneratoare, fără ca
cei mai mulți sa fie conștienți de ceea ce pierd: se lasă pe ei înșiși în voia soartei, sacrifică pământul
european al culturii în care îşi au rădăcinile si căruia îi datorează ce au mai bun inclusiv patria lor
socială, la care se adaugă întinderea spirituala si calitatea posibilităților așa cum au fost ele create de
oameni celebri din generațiile trecute pentru noi cei de astăzi. Ei sacrifica noțiunea de cultură care
trebuie sa ne fie menire zi de zi. Noi, europenii, să fi ajuns atât de departe încât să fi devenit incapabili
să înțelegem ideile scrise cu 200 de ani în urma de către un european ieșit din comun doar pentru
faptul că el se servea de o limbă altfel articulată cultural decât limba noastră de astăzi? Istoria noastră
a culturii începe oare cu noi? Ferească Dumnezeu! Etalonul folosit este mai mult decât îndoielnic. Să
reflecte oare starea societăţii noastre?

Aceasta constatare care ne aduce la realitate în ceea ce priveşte conștiința noastră culturală nu trebuie
însă să ne mâhnească pe noi, cei ce ne-am adunat astăzi aici sub patronatul nevăzut, dar suveran al lui
Friedrich Schiller. Noi nu vrem să încetăm să facem parte din grupul dintotdeauna restrâns al acelor
oameni, care cred, alături de Schiller, în frumos, în bine si în adevăr.