Curs 1

Învățarea umană – concepte și semnificații

Învățarea a constituit și constituie o temă de reflecție și interes major pentru elevi, educatori,
părinți, pentru oameni din toate sferele socialului, pentru întreaga societate. Paradoxal, ea rămâne
încă un univers insuficient explorat. Învăţarea este o activitate fundamentală, alături de joc, muncă
şi creaţie, specifică fiecărei etape de vârstă, care se manifestă cu preponderenţă în mod organizat,
programat, instituţionalizat în perioada şcolarităţii. J.S. Bruner sublinia că „învățarea este singurul
lucru caracteristic ființelor umane. Învățatul este atât de profund înrădăcinat în om încât a devenit
aproape involuntar…, specializarea noastră ca specie este specializarea în învățare.”

Învățarea este considerată drept categorie fundamentală în majoritatea disciplinelor socio-umane,

dar devine centru de interes și pentru cercetări din alte domenii, cum ar fi logica, matematica,
cibernetica, teoria sistemelor, bioenergia etc. Învățarea se studiază în corelație cu alte concepte
importante: dezvoltarea, creșterea, adaptarea și maturizarea etc. cu care se corelează atât structural,
cât și funcțional. Dezvoltarea este o lege universal valabilă și aplicabilă atât sistemul psihic-
individual, cât și celui social. Întregul proces de adaptare a sistemului psihic individual și cel social
nu se poate realiza fără învățare. Avem în vedere acea învățare prin care subiectul asimilează,
selectează, prelucrează și elaborează un minim necesar de informație, în baza căreia își
structurează sau restructurează modalitățile funcționale și comportamentale. Dezvoltarea psihică
„reprezintă procesul de formare la subiectul uman a noi seturi de procese, însușiri și dimensiuni
psihice – și de renivelare a lor continuă – proces care se sprijină pe terenul eredității, își extrage
conținuturile din mediul socio-cultural, este ghidat de educație, se desfășoară în contextul propriei
activități (de învățare) a subiectului, fiind impulsionat de motivație și având drept mecanism
trecerea de la exterior la interior (interiorizarea achizițiilor), formarea acelor suporturi pe care se
sprijină actul de valorificare în plan intern a informațiilor și influențelor externe.

Dialectica relațiilor dintre formele dezvoltării și tipurile fundamentale de învățare este exprimată
sintetic sub forma următoarei scheme conceptuale

Dezvoltare ------------- Subtipuri de dezvoltare -----------------------Rezultat al procesului de:

1.Biologică a) biogenetică - emergență genetică și maturizare biologică

b)biopsihică - învățare biopsihică la nivel de specie

2. Psihică a) psihomotorie - învățare senzotio-motorie

b) intelectuală - învățare cognitivă

c) afectivă - învățare afectivă

3.Socială a)sociomorală - învățare socială

Învățarea este mecanismul de dezvoltare a trăsăturilor, capacităților și caracteristicilor umane, a
comportamentului uman în general. Învățarea este abordată din variate perspective. Prin raportarea
la conceptul biologic de maturizare, învățarea este privită ca un joc continuu al maturizării forțelor
legate de aceasta, și, astfel, orice învățare și-ar avea premisele specifice în maturizare. Rubinstein:
„Copilul nu se maturizează mai întâi și după aceea este educat și instruit. El se maturizează în timp
ce este educat și instruit.” Maturizarea constituie, neîndoielnic, o condiție necesară a progresului
învățării, iar între cele două există o intercondiționare”. Fiind înțeleasă ca „acumulare de
experiență în procesul relației reciproce dintre individ și mediu, care duce la anumite schimbări în
comportamentul personalității. Diferența dintre învățare și celelalte procese stă în transformările
care apar în urma învățării, acestea fiind rezultat al unei acțiuni sau activități de selecție și
organizare, al practicii și experienței individuale. Abordarea pedagogică ocupă un loc important
pe tema învățării, în special, a învățării școlare, care înțelege învățarea ca însușire de cunoștințe,
ca însușire/formare de priceperi, deprinderi și atitudini. Astfel, conform H. Lowe, „învățarea are o
latură cognitivă (de cunoaștere) și una practică (de acțiune). Ea duce, pe de o parte, la cunoștințe,
iar pe de altă parte, la activitate.”

Învățarea izvorăște din necesitatea legitimă a omului de a se informa, iar dezvoltarea psihică este
pregătită și ajutată de învățare. În literatura de specialitate se consemnează pentru noțiunea de
învățare două accepțiuni: una extinsă prin care se încearcă să se cuprindă toate formele și modurile
de învățare și o alta, mai restrânsă care se referă numai la învățarea școlară. În prima accepțiune,
învățarea este procesul prin care se achiziționează experiențe noi, se formează capacități și
deprinderi ce permit individului să rezolve situații problematice, care înainte nu puteau fi
soluționate, îl ajută să optimizeze relațiile sale cu lumea. Esența învățării constă în:

- asimilarea, achiziționarea, dobândirea, însușirea conținutului învățării care este reprezentat de:
noțiuni, concepte, coduri, relații, operații, structuri cognitive, modele afective, atitudini, sisteme
de valori, reacții comportamentale, sociale, etc.;

- asimilarea unui nou conținut care va spori resursele rezolutive ale individului în vederea unei mai
bune adaptări.

Sunt rezultate ale învățării numai acele modificări de comportament care:

- au loc în sistemul nervos central;

- se păstrează și după ce stimulul dispare;
- sunt proprii individului;
- se bazează pe interacțiunea maturizării organismului cu activitatea de învățare.

Accepțiunea restrânsă a conceptului vizează învățarea de tip școlar care este forma dominantă de
activitate pentru procesul instructiv-educativ, acoperă întreaga perioadă a școlarității individului
și urmărește transformarea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor din conținuturi cu caracter
normativ, în fapt psihologic concret sau cu alte cuvinte în achiziții ale personalității.

Învăţarea este ...

 un proces complex ce antrenează întreaga personalitate şi include modificări în

cunoaştere şi comportament, indicatorul prin care se exprimă performanţa
 stabilirea unui parteneriat între cadre didactice şi elevi
 achiziţionarea, schimbul reciproc de informaţii, cunoştinţe, abilităţi, atitudini
 transformarea în vederea adaptării şcolare şi sociale.

Conceptul de învăţare În abordarea unei activităţi atât de complexe, definiţiile învăţării ating
toate o coardă comună: o achiziţie care produce o schimbare comportamentală.
Pentru a vorbi despre învăţare, trebuie să avem în vedere, îndeplinirea următoarelor trei condiţii
(D. Sălăvăstru, 2008, p.265):

1) să existe o schimbare în comportament;

2) schimbarea să fie rezultat al experienţei;
3) schimbarea să fie durabilă.
Majoritatea definiţiilor fac uz de schimbarea comportamentală. Enciclopedia britanică defineşte
învăţarea astfel: “o modificare continuă, relativă a comportamentului, fundamentată pe experienţa
anterioară”. Vâgotski afirmă că învăţarea reprezintă ”toate schimbările comportamentului interior
sau exterior, rezultate din experienţă”. Skinner consideră că învăţarea înseamnă “formarea
comportamentului nou”. Gagne defineşte învăţarea astfel: ”modificare a dispoziţiei sau capacităţii
umane, ce poate fi menţinută şi care nu poate fi atribuită procesului de creştere; modificarea
denumită învăţare se manifestă ca o modificare a comportamentului”. În Dicţionarul de Termeni
Pedagogici (S. Cristea) se spune că învăţarea este activitatea proiectată de către cadrul didactic
pentru a determina schimbări comportamentale la nivelul personalităţii preşcolarului, elevului,
studentului, prin valorificarea capacităţii acestora de dobândire a cunoştinţelor, a deprinderilor, a
strategiilor şi a atitudinilor cognitive.

Învăţarea şcolară prezintă următoarele caracteristici şi particularităţi specifice ce o diferenţiază

de învăţarea general-umană:
- reprezintă o necesitate socială;
-se realizează în cadru instituţionalizat, normatizat;
- este o activitate/ un proces care presupune o desfăşurare procesuală, fiind ghidată de legi interne,
orientată şi optimizată prin modele şi programe.
Fiind dirijată din exterior, tinde adesea să devină un proces strict dirijat. Există un control „de
progres”, care este o măsură de supraveghere zilnică (neanunţată), un control „periodic”, ce se
realizează la intervale mai mari de timp şi un control „final”, când se verifică gradul de învăţare a
întregii materii de studiu ( Bontaş,I., 1995, p. 229). Când controlul (realizat de profesor) este admis
şi interiorizat de elev, demersul învăţării devine conştient, se transformă în autoînvăţare (Pavelcu,
1969), autocontrol; - se realizează în condiţii speciale (locul de desfăşurare, selecţia materialului
ce constituie obiectul învăţării, diferenţierea abilităţilor); - are un caracter secvenţial, este o
activitate planificată; - dispune de caracter gradual, de relaţionare de la simplu la complex, cu
integrare atât verticală, cât şi orizontală; - are un pronunţat caracter informativ-formativ; - are un
caracter individual şi unul grupal; în contextul ultim se produc fenomene de influenţare reciprocă
cadru didactic-elevi, se stabilesc relaţii de intercomunicare, intercunoaştere şi afective ce pot
deveni factori stimulatori ai învăţării şcolare. Învăţarea şcolară se defineşte atât prin aceste
caracteristici, cât şi din perspectiva ei în procesul de învăţământ, proces care rezultă din
interacţiunea dintre instruire şi învăţare. Caracteristicile diferă şi în raport cu paradigma învăţării.
De exemplu, în paradigma tradiţională, învăţarea este reproductivă: - educabilul îl urmează pe
profesor, având un rol pasiv, de receptor; - programele de studiu sunt standardizate; - profesorul
conduce procesul de învăţare; - se focalizează pe ce câştigi din educaţie; - motivaţia este externă,
cu centrare pe evitarea pedepselor; În noua paradigmă, învăţarea este individualizată: -
autoorientată către educabil; - programele de studiu sunt individualizate; - profesorul facilitează şi
orientează învăţarea; - educabilul iniţiază învăţarea, având un rol activ; - focalizarea este pe cum
să înveţi; - motivaţie intrinsecă şi centrare pe competenţe.