Natura Si Caleidoscopul Sufletesc in Poe

ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

UNIVERSITATEA EMANUEL DIN ORADEA
FACULTATEA DE TEOLOGIE
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
Specializarea: LITERE
Forma de învăţământ: Învăţământ de zi
Promoţia 2015
NATURA ŞI
CALEIDOSCOPUL
SUFLETESC ÎN POEZIA LUI
BACOVIA
Coordonator:
Lector univ. Dr. Foltuţ Adriana
Absolvent:
Rugan Valentina
ORADEA, 2015
CUPRINS
INTRODUCERE
1. RELAŢIA POETULUI CU NATURA .................................................................................. 4
1.1. Natura şi poezia .............................................................................................................. 4
1.2. Biografia poetului- cheie a lecturii ................................................................................. 7
1.3. Identitatea poetului ......................................................................................................... 9
2. IPOSTAZELE NATURII BACOVIENE............................................................................. 15
2.1. Anotimpurile bacoviene ................................................................................................ 15
2.2. Elemente ale cadrului natural ....................................................................................... 21
2.3. Cromatica, olfactivul şi muzicalitatea .......................................................................... 24
2.4. Fenomenele meteorologice ........................................................................................... 32
3.STĂRILE SUFLETEŞTI ÎN RAPORT CU NATURA ........................................................ 37
3.1. Prezentare generală ....................................................................................................... 37
3.2. Timpul trecător ............................................................................................................. 40
3.3. Solitudinea .................................................................................................................... 41
3.4. Mediocritatea ................................................................................................................ 46
3.5. Moartea ......................................................................................................................... 47
3.6. Suferinţa şi boala .......................................................................................................... 51
3.8. Iubirea ........................................................................................................................... 59
CONCLUZIE
BIBLIOGRAFIE
2
INTRODUCERE
Lucrarea de faţă îşi propune să abordeze atât legătura dintre stările sufleteşti bacoviene şi
natura înconjurătoare, cât şi efectele pe care sentimentele interioare le exercită asupra naturii.
În vederea acestui lucru, am ales să analizez versurile lui Bacovia, dar şi legătura dintre viaţa
poetului şi opera sa.
Am ales să scriu despre acest subiect datorită faptului că Bacovia este un poet care dă
dovadă de originalitate. Sunt de această părere deoarece în poeziile sale natura nu îi afectează
trăirile interioare (precum la alţi poeţi ca Sadoveanu sau Eminescu) ci, dimpotrivă,
sentimentele sale interioare transformă natura din jurul său. Acest fenomen are loc cu ajutorul
multor simboluri, fiecare element al naturii fiind modelat în aşa fel încât să se potrivească
sufletului poetului.
Această lucrare este structurată pe trei capitole, fiecare din ele tratând anumite elemente ale
naturii în relaţie cu trăirile eului liric.
În primul capitol se va discuta despre viziunea poetului asupra naturii şi relaţia lui cu
aceasta (modul în care poetul vede mediul înconjurător), biografia poetului, care este esenţială
pentru a-i înţelege creaţia şi despre identitatea lui Bacovia.
În cel de-al doilea capitol se vor analiza ipostazele naturii bacoviene. Aici este vorba
despre anotimpurile bacoviene, elementele naturii, cromatica (semnificaţiile culorilor în
poeziile lui Bacovia), muzicalitatea, olfactivul şi fenomenele meteorologice prezente în
poezii.
În ultimul capitol se vor observa stările interioare ale lui Bacovia în raport cu natura. Se va
vorbi despre amprentele pe care trecerea timpului le lasă asupra eului liric, despre solitudine,
mediocritate, moarte, suferinţă şi boală, tristeţe şi plâns iar în cele din urmă despre iubire.
3
1. Relaţia poetului cu natura
1.1. Natura şi poezia
Prezentă aproape în fiecare poezie, natura concurează oraşul. Solidară cu materia inertă a
zidurilor, materia vie împărtăşeşte întru totul destinul cetăţii. Vegetaţia, copacii, iarba, florile
declină ca şi zidurile, sub presiunea aceloraşi forţe dezagregante, manifestate aici sub formă
de stihii.1Natura bacoviană, sufocantă în linie generală şi doar intermitent inspiratoare de
iluzii, se constituie, printr-o viziune apocaliptică, în opoziţie cu natura sacralizată, aşa cum se
înfăţişează la cei mai mulţi poeţi români: “Natura, a cărei prezenţă intensă în poezia
bacoviană ar putea să-i dezmintă caracterul fundamental de infern urban, sprijină în realitate
concepţia generală. Acţiunea ei, colaborând din plin la corupţia universului, la extinderea
imperiului morţii asupra insului, ratifică şi chiar adânceşte efectul acestuia. Momentele de
reacţiune a vitalităţii, prin contactul cu puterile tonice ale naturii, sunt efemere (...) Bacovia
este, cu alte cuvinte, chemat şi respins de natură. În raport însă cu poezia română, dominată de
adoraţia religioasă a naturii, lirica bacoviană înseamnă o tentativă de desacralizare a
mitologiei cosmice.2 Boema bacoviană e tragică; faţă de minulescianism, care e migratoriu,
eul bacovian este înfipt pe loc, ca un pom, ca o piatră. Zările lui morale se cuprind între
cazarmă, cârciumă, cafeneaua sordidă, parcul oraşului provincial, bâlciuri, iar peisajul
familiar sunt ploaia, ninsoarea, noroiul; o cangrenă a universului îi otrăveşte şi-i roade fiinţa,
o solitudine maniacală îl împinge la un solilocviu pe muchie de cuţit, între luciditate şi
demenţă.3 Simplicitatea cu care Bacovia sugerează un peisaj, o mâhnire sufletească, o
nevroză, o senzaţie geologică, misterioasă prin însăşi depărtarea ei, ne dă măsura acestui mare
artist, la care contopirea dintre vibraţia sufletească şi expresie e absolută.4 Ceea ce se observă
numaidecât la Bacovia este spiritul “decadent” al unei sensibilităţi, în linii esenţiale
eminesciene. Dionis, sufleteşte, e un primitiv sănătos şi mizeria lui e relativă. (...) La Bacovia,
dimpotrivă, natura este expresia unei dezorganizări sufleteşti, a unei nevroze. El are
1
Mihail Petroveanu, George Bacovia (Bucureşti: Editura Pentru Literatură, 1969), 149-150.
2
Gheorghe Grigurcu, Bacovia- un antisentimental (Oradea: Albatros, 1974), 196.
3
Grigurcu, Bacovia- un antisentimental, 185.
4
4
predilecţia pentru tristeţile autumnale, cu case “ce stau în dărâmare” şi mansarde igrasioase,
cu parcul “mâncat de cancer şi ftizie”.5
În general, peisajul e depopulat, sugerând preexistenţa unui exod, a unui sinistru exod din
care au rămas foarte puţini supravieţuitori. Un text postum, Libelă, surprinde exact situaţia:
“Unic / Şi trist / Stau în natură, / Plecate sunt / Orice fiinţe”6. Se observă o dispută epuizantă
între mediu şi fiinţă, condiţia acesteia fiind subordonată unei stări unice: supravieţuirea.7
Natura propriu-zisă reflectă expansiunea spaţiilor hibride şi a timpului unic, fiind un corp
divizat între suferinţă şi descompunere.
Soarele e anemic, copacii sunt scheletici, pe câmpuri se scurge sânge, în parcuri se întinde
cangrena vegetală. Galbenul, violetul, roşul din peisaj sunt supuraţiile unei naturi
traumatizate, care se deschide ca o plagă în univers. Mediul acestei eflorescenţe atroce este
apa, umezeala. Poezia lui Bacovia oferă imaginea şocantă a unui potop lent, a unei nesfârşite
postglaciaţiuni care a tulburat definitiv echilibrul naturii.8 Înstrăinarea, stare de spirit
dominantă, nu răzbate atât din confesiune, cât din, am văzut, punerea ei într-o savantă relaţie
cu peisajul. Universul interior solicită o permanentă deschidere spre lumea fizică, spre
cosmos, care devine ecranul sensibilităţiiultragiate, iar prin concepţie şi ordine, alegoria unei
gândiri treze, lucide. Spaţiul absoarbe subiectivitatea îmbolnăvită, dispunând-o în forme
semnificative, detaliul fizic încorporând cu regularitate o emblemă ideatico-afectivă. Textul
oferă imaginea bizară a unei radioscopii în care lumea internă, viscerală are aspectul unui
hăţiş cu sinuozităţi, întunecimi şi transparenţe care evocă o vegetaţie delirantă sau un relief
ciudat.9
Descrierea naturii urmează întru totul schema echivalenţei perfecte ce naşte misterul.
Prezenţa acestuia confirm tocmai zonele de necunoscut, de omisiuni, pe care o reprezentare
săracă le subînţelege de obicei.10 Din punct de vedere optic, spaţiul exterior nu are
perspectivă. Există o senzaţie de adâncime, de gol, dar ea nu vine pe cale vizuală, ci acustică.
Vederea se ciocneşte în permanenţă de limite. Cerul apasă ca o lespede, iar orizontul apare
“suspect” cum spune poetul. Ploaia, ninsoarea şi ceaţa fac incerte întinderile:
5
6
Daniel Dimitriu, Bacovia (Iaşi: Timpul, 2002), 113-114.
7
Dimitriu, Bacovia, 112-113.
8
Dimitriu, Bacovia, 116.
9
10
Dimitriu, Bacovia, 120-121.
5
E o noapte udă, grea, te-neci afară.
Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –
Ard afumate, triste felinare
Ca într-o crâşmă umedă, murdară (Sonet).11
Asemănarea cu “crâşma”, cu spaţiul interior, deci, întăreşte ideea limitării.12

Mai mulţi comentatori ai poeziei bacoviene au observat cu judiciozitate inventarul
predilect al spaţializării: zarea, fundalul, marginea, ş.a., toate simulând o evadare din “oraşul
dominant” (aceasta este ideea curentă). Dar toposul bacovian nu se organizează pe simpla
opoziţie claustrare-evadare. Crângul, câmpul cu ape, sau câmpul nins, nu apar la Bacovia din
complexul sămănătorist al citadinului înăbuşit în “case de zid”.13 Dar există la Bacovia şi
plăcerea simplă, sau chiar extazul, de a urmări cu imaginaţia linia orizontului, bolta zărilor,
spaţiile întinse pe care se etalează una din imaginile sale emblematice: corbii negrii
reliefându-se pe întinsul zăpezii albe, desen profund prin simplitatea lui, bucurie cromatică
simplă în faţa spectacolului lumii. Există o plentitudine spaţială la Bacovia care fortifică
bucuria secretă de a fi în viaţă, aşa cum se simte şi în dezolarea lui, cea înecată sub răpăitul
monoton al ploii, o persistenţă prin care viul îşi proclama autosatisfacţia de a fi fost sesizat că
există.14
Natura nu este simbol al marii zămisliri. Natura, la Bacovia, dacă ni se permite o exprimare
cu aparenţă de paradox, nu este naturală. Ea nu este o asemănare legendară a vieţii. Peisajele
şi elementele sale se transformă, ca printr-o „repede magie” (Veritas), într-o direcţie contrară
firii.15 Transformările peisajului prin contaminare (plumb, argint, sânge, etc.) merg în direcţia
unei artificializări sui generis: natura, la Bacovia, rareori înseamnă viaţă. Cu tristeţe şi
plictiseală, cu scepticism şi nelinişte se referă la locul comun „viaţa e o floare sau o carte”
(Dintr-un text comun, „Ceva mult mai frumos”, p. 333).16 Agitaţia imprimată naturii
exterioare şi interioare – aceasta din urmă părând determinată de cea dintâi, un ecou şi un fel
de imitaţie a ei – îşi are sursa într-o forţă ascunsă: „vântul”, simbol de factură aparte a regiei
textului. Altfel spus, aşa cum vântul transformă frunzele inerte într-o horă expresivă şi
11
George Bacovia, Poezii alese. (Bucureşti: Ştefan, 2004), 8.
12
13
Dinu Flămând, Ascnsul Bacovia (Bistriţa: Pergamon, 2007), 170.
14
Flămând, Ascnsul Bacovia, 179.
15
Alexandra Indrieş, Alternative Bacoviene. (Bucureşti: Minerva, 1984), 184-185.
16
Indrieş, Alternative Bacoviene, 185.
6
semnificativă – simbolizând atât hora orelor, cât şi cercul existenţial fără ieşire – regia textului
transformă frazele într-un discurs poetic, dispunând elementele fonologice, iconice, expresive,
semnificative etc. în structuri dinamice, pe baza conotaţiei comune: agitaţie/nelinişte.17
1.2. Biografia poetului- cheie a lecturii
După laborioase investigaţii, dl. Constantin Călin crede că la Bacovia (născut în 1881, în
familia unui băcan cu opt copii, el fiind al cincilea dintre ei) nu atât copilăria contează (ca la
alţi importanţi artişti), ci adolescenţa şi tinereţea, capitole peste care, crede autorul, s-a trecut
prea repede. Aici, în aceste perioade ale vieţii viitorului poet, se ascunde taina curioasei
transformări. Atunci, pe lîngă predispoziţia spre nevroză şi tristeţe în felul său de a fi, s-a
inculcat multă sugestie şi autosugestie. Şi asta, crede biograful, pentru că tânărul Bacovia
devine de timpuriu, prizonierul unui model mental: poetul decadent, de care nu s-a mai
eliberat toată viaţa. A devenit, altfel zicând, un personaj bacovian, opera, cum s-a spus,
distrugând omul. Drama lui Bacovia, ca om şi ca poet, provine din identificarea totală cu
modelul ales, neîngăduindu-i să se integreze în societate. S-a considerat şi a trăit, toată viaţa,
ca un marginalizat (cu psihologia specifică), concentrând tristeţea moldovenească şi
provincială. De n-ar fi fost această conştiinţă a marginalizării şi a tristeţii iremediabile, n-ar fi
scris cum a scris. El a avut parte de o existenţă mereu şchiopătândă de licean (ca, de altfel şi
ceilalţi doi fraţi; ceilalţi cinci copii fiind fete). Răsfăţul din anii copilăriei şi ai adolescenţei l-a
făcut vulnerabil la durităţile vieţii, dezabuzându-l prematur, nepăsător la eşecuri (a fost mereu
corigent în liceu şi chiar repetent), tratate – toate - ca elemente fireşti ale unei existenţe de
damnat irevocabil. Era atât de delăsător şi dezabuzat încât a trăit, în Bacău, aproape patru
decenii din cei 76 cât a durat existenţa sa fizică. Şi, cum aici a trăit atâta vreme, biograful său
acordă confortabil spaţiu înfăţişării oraşului, cu amestecul lui între edilitarul vechi şi noul
trivial, cu străzile anapoda şi adesea desfundate, toate la un loc oferind destule motive de
tristeţe adâncă. Şi, după alte ample şi insistente incursiuni în istoria oraşului între 1880-1916,
biograful conchide că spaţiul literar coincide, la Bacovia, cu spaţiul băcăuan, celebra Lacustră
tot de aici trăgându-şi sevele şi motivele. Şi e, se ştie, o poezie definitorie pentru înţelegerea
liricii sale. Şcoala a fost, pentru debilul care era adolescentul Bacovia, un prilej al tuturor
nefericirilor. Nici gimnaziul şi nici liceul n-au fost altfel (a fost şi repetent în clasa a IV-a),
absolvind liceul, destul de târziu, tocmai la 22 de ani. Poetul a avut o înclinaţie spre artă încă
17
7
din timpul gimnaziului, atuni începând să se contureze personalitatea sa. Dacă orele de curs
de dimineaţă îl ţineau încordat prin curiozitatea de a mai învăţa ceva nou şi grija de a reda
lecţia asemenea colegilor lui, deseori neasimilată, în schimb cele de după-amiază îl atrăgeau
mai mult. Muzica, desenul, caligrafia, poate şi pentru motivul că la acestea avea calităţi
înnăscute, erau mai apropiate de temperamentul său artistic. Desenul era unul dintre talentele
remarcabile încă din gimnaziu. Din primele clase desenele lui erau alese pentru a fi expuse în
cancelaria profesorilor. În clasa a IV-a a făcut portretul în peniţă al lui Tudor Vladimirescu,
care a rămas mulţi ani să înfrumuseţeze cancelaria profesorilor.18
Senzitiv, cum s-a considerat cu dreptate, era, inevitabil, un inadaptabil atât din punct de
vedere psihologic, cât şi moral). Dar, senzitiv este prin neliniştea operei sale, un antecesor al
secolului al XX-lea (cam până la Primul Război Mondial), pentru că această trăsătură este o
caracteristică a începutului de secol. În cercul macedonskian a stat el, cel mai tînăr dintre
comilitoni şi, probabil, cam neluat în seamă, o vreme. Dar ce a auzit în casa maestrului şi la
cafenea, a mărturisit apoi, l-a fortificat şi antrenat sufleteşte ("Munceam pentru un ideal,
discutam şi beam"). Bacovia, însă, era un nestatornic, un agitat şi-un astenic, el n-ar fi dispus
de răbdarea necesară unui periodic literar, s-ar fi plictisit repede şi-ar fi căutat libertatea. N-ar
fi găsit-o, aşa cum nici nu a găsit-o, deoarece nu avea un portret exact al acesteia, pentru că
era indefinibilă şi deci neidentificabilă, dar existenţa lui Bacovia a fost mai ales această
căutare continuă, o căutare separată de ierarhiile societăţii, ierarhii ce interveneau în zarea lui
ca ofensa şi damnarea.19 Neasimilabil, n-a fost nerăbdător să se afirme nici în cercul de la
Literatorul, nici în cel de la Viaţa Nouă. Nu era, observă biograful său un cenaclist adevărat.
S-a complăcut în atmosfera birturilor, tavernelor, grădinilor, mustăriilor, crâşmelor cu lăutari,
tratându-se cu vin (nu şi cu bere). Devenise, cum îl conduceau predispoziţiile, un boem greu
de adunat acasă. Îi plăcea şi novitala care era, atunci, cinematograful, frecventat şi în Capitală
şi la Iaşi, ca şi teatrul. Şi, cum se ştie, făcea muzică (vioară), nefiind nici compozitor, nici
instrumentist virtuos, ci un improvizator care "potrivea" melodii textelor ştiute. Dar educaţia
sa muzicală, ştie dl. Const. Călin, se limita la ceea ce deprinsese la şcoală, pe vremea corurilor
patriotice şi din cântecele de mai subliniată popularitate. "Melosensibil, afirmă autorul nostru,
el nu e totuşi un meloman, un abonat, un "stîlp" al sălilor de concert". Nepreocupat de politica
militantă, ci doar ca martor, în timpul Primului Război Mondial a rămas în Bucureştiul
ocupat, fără a-şi face probleme de conştiinţă din asta. Cum a terminat facultatea la 30 de ani, a
18
Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia (Bucureşti: Editura Eminescu, 1972), 25.
19
Ion Caraion, Sfârşitul continuu (Bucureşti: Cartea Românească, 1977), 11.
8
devenit funcţionar în 1912 (un an de la absolvire). A dorit un post de copist dar nu l-a căpătat,
devenind suplinitor în învăţămînt, apoi, totuşi, copist, ajutor de contabil la prefectura Bacău. Îi
venea extrem de greu, după un deceniu de boemă, să respecte un program de funcţionar,
cerând mereu concedii sau abandonând slujbele. De-abia în 1916 părăseşte Bacăul, devenind
copist la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. După război, în 1920, ajunge, datorită
protecţiei ministrului Trancu-Iaşi, şef de birou la Ministerul Muncii. Apoi căpăta sinecuri.
Una (prin 1929), de la Liviu Rebreanu la Direcţia Educaţiei Poporului, ca referent, fără
program fix, alte două, la Departamentul Minelor şi Petrolului şi la Departamentul Artelor,
sunt pasagere (una un an, cealaltă trei luni). Era mereu bolnav, vegetând ca bolnav al familiei,
mereu "slab, obosit, deznădăjduit". Fuma mult, mânca puţin, nimeni neputând descifra cu ce
se ocupa în camera sa. Interesant şi instructiv prezentat e episodul Ateneului Cultural băcăuan
(1925-1928) de care s-a ocupat mai mult Gr. Tăbăcaru, celălalt conducător decât poetul nostru
şi a venit apoi, în 1918, căsătoria cu Agatha Grigorescu (după ce poetul avusese, mai înainte,
un fiu natural, nerecunoscut legal), considerată de biograf, în mod justificat, "o ambiţioasă
fără scrupule". Dar pe soţi îi apropia nu atracţia sau averea, ci poezia. Soţia, mai tânără cu 14
ani decât marele poet, a luat, de la început, comanda cuplului, protejându-l şi apărându-l pe
Bacovia, rezolvându-i, prin stăruinţa ei ambiţioasă, toate câte se cereau soluţionate într-o
căsnicie în care soţul era un abulic cam dezaxat şi băutor de nădejde. Au conceput şi un băiat,
pe Gabriel. Şi cine vedea mama şi fiul, cum erau şi cum se comportau, realizau, instantaneu,
drama lui Bacovia. Dar ea, Agatha, arivistă şi bătăios răzbătătoare şi-a transformat viaţa în
cauza existenţei lui Bacovia.20 Ultimele cuvinte spuse de poetul muribund au fost: “Ce
întunecime...vi...ne întunericul”.21
1.3. Identitatea poetului
Încă din primul volum, Bacovia îşi dezvăluie, dincolo de o anumită unitate tematică, o
dublă vocaţie, o identitate duală, lucru observat şi de Tudor Vianu în articolul Bacovia în
ediţie definitivă (1946): Printre procedeele artistice ale lui Bacovia distingem două îndrumări,
despre care n-amputea spune că sunt succesive, pentru că ne lipseşte o cronologie a poeziilor
sale, dar care se leagă totuşi de câte un alt moment al evoluţiei noastre lirice mai noi. Unele
din versurile lui Bacovia se asociază în configuraţii decorative, stilizate, cu o largă
20
http://www.romlit.ro/viaa_lui_bacovia.
21
Vasile Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia Romantică (Cluj: Dacia, 1994), 95.
9
întrebuinţare a refrenului, amintind de Macedonski. Este un moment în care poetul lucrează
prin generalizarea unei singure impresii artistice, procedeu folosit de nenumărateori de
Macedonski în Rondelurile sale. Poetul se exprimă într-un material de impresii artistice, ca
cele pe care i le împrumută poezia vremii, cu parcurile, havuzurile şi statuile ei. Apoi, limba
poetului este aceea a primului simbolism românesc care, cu solitar, funebru, secular, sinistru,
hidos, carbonizat, lugubru, barbar, satanic, sumbru etc. exprimă nu numai genul imperator
care l-a urmărit mai cu dinadinsul, dar şi participarea lui la o lume a cărţilor şi a culturii (...).
A doua îndrumare a tehnicilor lui Bacovia tinde către o individualizare a impresiilor, stând
într-un anumit contrast cu stilizările observate mai înainte. Tendinţa de a zugrăvi tablouri
simetrice, conturate, raţionalizate este depăşită acum. Poetul doreşte să noteze senzaţia sa
nemijlocită, ingenuă şi dureroasă. Forma se dezorganizează în această aspiraţie către imediat,
aşa încât nu o dată asistăm la o ruperea ritmului. În această configuraţie limba se schimbă nu
numai prin limbajul mai familiar care primeşte şi unele provincialisme, dar şi prin toate acele
alăturări de cuvinte ale vorbirii cotidiene.
Cea de a doua identitate lirică a lui Bacovia e tot mai evidentă în volumele Cu
voi (1930), Comedii în fond (1936), Stanţe burgheze (1946), dar ea poate fi detectată chiar în
poezia Nocturnă din 1899:
Stau... şi moina cade, apă, glod...

Să nu mai ştiu nimic, ar fi un sigur mod –
Un bec agonizează, există, nu există,
Un alcoolic trece piaţa tristă etc.
În această poezie e evidentă dispariţia prozodiei clasice, a laitmotivului şi a repetiţiei, în

timp ce limbajul a devenit laconic, eliptic, poezia caracterizându-se printr-un acut interes
pentru detaliu. Tema centrală e şi aici, solitudinea, însă poetul nu se mai declară un însingurat,
starea sa de singurătate derivând din context. Interesantă e, în ordinea impunerii unor teme şi
a reliefării unui limbaj liric, cronologia operei lui Bacovia. Astfel, volumul Plumb e rezultatul
unei relaţii determinate de voinţa asumării de către poet a unei anumite fizionomii lirice,
adecvată la estetica simbolistă a începutului de secol. Această voinţă de preluare a unei
identităţi simboliste face ca poezia sa să fie saturată de repetiţii, de imagini senzoriale sau
cromatice, aflate sub imperiul sugestiei şi al simbolului, lucru ce se regăseşte şi în al doilea
volum, Scântei galbene. Volumele Cu voi şi Comedii în fond sunt rezultatul unei perioade de
tranziţie, în care simbolismul coexistă cu notaţia abruptă de factură expresionistă. În aceste
volume, versurile lui Bacovia, considerate prin prezenţa accentuată a sarcasmului, prin care
sunt desfigurate toate lucrurile, trimit în spaţiul derizoriului forme, motive şi convenţii
10
poetice. Poemele lui Bacovia se descompun într-o formă tot mai eliptică sau, dimpotrivă,
reiau ritmuri ale altor poeţi, vădind tentaţia parodiei (Eminescu, Macedonski, Coşbuc).
Volumul Stanţe burgheze din 1946 cultivă, după observaţia lui Gh. Crăciun, „contingenţa
biografică, nostalgia trecutului, cotidianul, versul eliberat de orice constrângeri muzicale,
procedeele sintactice, vocabularul prozaic, ironia directă, discontinuitatea notării”. Nu temele
şi motivele se modifică, în acest volum, ci viziunea, percepţia lirică, relaţia conştiinţei cu
realul sau cu rolul asumat. Universul pe care textul bacovian îl asimilează e monoton şi
limitat, aparţine vieţii comune, cotidianului, actelor stereotipe ale existenţei umane. Dincolo
de obiectele şi fenomenele realităţii reprezentate de poet se află pustiul, vidul. Universul
reprezentat de Bacovia e un univers închis, lipsit de posibilitatea evaziunii, un univers al
damnării şi disoluţiei existenţiale. În poezia bacoviană, elementele cadrului nu sunt văzute
dimensional, descriptiv, ci din perspectiva atmosferei ce sintetizează, cu mijloace artistice
reduse la minimum, o stare sufletească. Acordul dintre sentiment şi expresie se realizează
printr-un registru stilistic ascetic, de o mare sărăcie a figurilor de stil (“flori de plumb”,
“amorul meu de plumb”- Plumb; “amurguri de jale”, “spaimă violetă”- Nervi de toamnă;
“roză sângeroasă”, “floare goală, somnoroasă”- Matinală; “ecouri bocitoare”, “corbii
bocitori”- De iarnă).
După cum observa Constantin Ciopraga,
lipsa de artificiu, la artistul grav şi lucid, pare un efect al spontaneităţii, dar Bacovia îşi lucrează
versurile cu o perseverenţă incredibilă. Sobrietatea clasică şi extragerea esenţei sunt dobândite
printr-un efort aproape dramatic, în luptă cu materia. Versuri despuiate, emoţii surdinizate,
epitete curente, toate demonstrează repulsia pentru stilul grandilocvent.
Dacă în lirica de dinainte, între poezie şi realitate se afla obstacolul convenţiilor, care
artificializa, într-un fel, viziunea lirică, în poezia bacoviană de mai târziu lirisimul e un reflex
imediat al cotidianităţii, existând o echivalenţă aproape totală între poezie şi viaţă. Stanţe şi
versete (cuprinzând poezii scrise între 1950 şi 1957) se caracterizează tocmai printr-o inserţie
a datelor realităţii în text. Identitatea biografică a poetului e exprimată, în mod nemediat, de
identitatea sa lirică. Pe de altă parte, lirismul lui Bacovia se bazează pe ideea refuzului ideii de
absolut, căci metafizicul este asimilat pustiului, vidului total. V. Fanache, în Bacovia. Ruptura
de utopie romantică fixează locul pe care îl ocupă poetul în peisajul liric românesc:
Bacovia întrerupe, în devenirea poeziei noastre, discursul liric încrezător în depăşirea de sine.
Lui îi este proprie ruptura de iluzie, de visarea romantică sau de himera simbolului învestit cu
puterea de a sugera misterul cosmic. Nicio intenţie programatică nu se arată eficace în a salva
11
eul prăbuşit în plumbul realului concret. Stoarsă de iluzionare, poezia pe care o scrie nu mai e
vechea stare de farmec, extaza incantatorie; este sunetul stârnit de ireversibila sa autodistrugere.
Ce îl separă pe Bacovia de utopia romantică stă în faptul că în textul său nu se întrevede
salvarea nici în viaţă, nici în moarte, lipseşte magicul tărâm compensatoriu, indiferent că el s-ar
numi trecut sau spaţiu oniric, cosmos, istorie sau eros.
Prin această luciditate desăvârşită, prin care se desprinde de orice iluzie, Bacovia e
contemporanul nostru, prima conştiinţă postmodernă românească.22
Bacovia se identifică cu individul frustrat, şters, anonim, suferind. E "naufragiatul" din
arhaicele locuinţe lacustre, elevul palid şi terorizat dintr-un "liceu-cimitir", frecventatorul de
cavouri, clientul cârciumilor murdare, supravieţuind mai mult decât vieţuind, combustibilul
său fiind de "tăceri şi singurătate". În raport cu acest ritual al reducţiei existenţiale, nu ezită a-
şi minimaliza, în unele împrejurări şi arta, declarând, în 1927, într-un interviu acordat lui
I.Valerian: "N-am nici un fel de crez poetic. Scriu precum vorbesc cu cineva(...). Trăind
izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau adesea de vorbă cu mine însumi, fac
muzică şi, când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le citi mai târziu. Nu-i vina mea
că aceste notiţe sunt în formă de versuri şi câteodată par vaiete. Nu sunt decât pentru mine".
Daniel Dimitriu crede că se află în chestiune "un deconspirator iscusit al ratării, al eşecului
care i-a fost viaţa, "un piccolo la frizeria vieţii", care mătură cu "măturica durerilor semnele
bucuriilor prezentului pentru unii...". De asemenea, s-a văzut un iubitor de poezie care a
devenit poet pentru a muri: "Eu sunt poet... să pier". Într-adevăr, redactarea textelor poate fi
asemănată cu un gest de sinucidere lentă, odată ce se consumă cuvinte, se consumă şi viaţa.
Prin apropierea de tăcere a vrut să dovedească şi faptul că, asemenea lumii în care trăieşte, se
apropie de vidul morţii". După cum nu i se poate atribui limbajului poetic bacovian o
dezagregare care e a lumii aşa cum o percepe poetul, avem impresia însă că nu putem vorbi
nici de o "cădere în vid" a acestuia, în calitatea sa de creator, ci de o "contaminare" a lui de
vid, care se exprimă prin cultul tăcerii, prin non-retorica absolută asumată declarativ. Nu e o
"afazie", ci mimarea unei afazii, nu e o "formă ideală" a poeziei ce se autoanulează, ci o formă
a poeziei în toată puterea cuvântului. Non-retorica nu e mai puţin o retorică. Prin acelaşi
sistem metaforic mineralizant trecut, verbul se obiectivează: "Poezia lui Bacovia nu este doar
un lanţ de semne, ci şi un obiect, ale cărui componente sunt grafemele, acele inscripţii pe
suportul colii albe de hârtie ale căror forme se contrag, se fărâmiţează". E vorba, aşadar, de un
proces productiv al poeziei, iar nu de un deces al ei. Indepent de tabloul universului în
22
Iulian Boldea, „George Bacovia. Metamorfozele damnării,” Revista Contemporanul, 2008, 1-8.
12
decompoziţie, poezia rămâne un obiect ale cărui elemente, grafemele, se comportă conform
unei discipline proprii, care mimează neantul fără a-i ceda. Creaţia a fost steaua polară a lui
Bacovia, inalienabilă într-un univers nesigur, enigmatic, pândit de goluri sinistre, căci "acolo
sunt de neîntrecut", aşa cum s-a rostit cu integră conştiinţă de sine.23
Când crează, creierul lui devine incandescent şi lumina creaţiei sale se îndreaptă spre
nemurirea ideii stăpâne pe neant şi pe materia eternă, cuvântul. În afară de cuplul patern
numai literatul, parte a divinei idei, poate crea singur şi vorbi cu el însuşi, pentru că dialogul
se poartă între văzut şi nevăzut. La Bacovia, „pustiul” întotdeauna a creat în vers nemurire şi a
lărgit orizonturile gândirii, lărgind în nemurire existenţa. Noaptea este „amară” pentru că
dorul „tăcuse orice cânt”, întunericul dezvăluie umbre şi învineţeşte gândurile care apasă
fruntea poetului-om „în pământ”.24
Chiar dacă zădărnicia l-a urmărit ca umbra şi a fost mereu un învins în planul realităţii
vulgare, Bacovia (Senzitiv) a biruit în minunata împărăţie a artei.25 Despre Bacovia,
Lovinescu a alcătuit o metaforă critică de antologie conform căreia lirica acestuia e “expresia
celei mai fundamentale stări sufleteşti, e poezia sinesteziei imobile, ce nu se intelectualizează,
nu se spiritualizează, nu se raţionalizează, sinestezie profund animalică, secreţiune a unui
organism bolnav, după cum mucegaiul e lacrima zidurilor umede”.26
În nicio literatură nu am găsit un poet atât de original în substanţa sa poetică şi atât de
puternic sugestiv fără să reuşească adesea să articuleze nici versul în totalitate. Puţin a avut de
spus poetul în comparaţie cu alţi autori, dar acest puţin mulţumeşte complet prin unicitate şi
putere.27 Ovidiu Genaru a onorat memoria poetului în una din poeziile sale:
Demult noi te-am numit preafericitul

cu acea nevoie de particule
nobiliare care nu-şi îngăduie
să fii uitat niciodată cu
onoarea la funeralii de gradul întâi
cu dreptul la aura sfinţilor
care s-au hrănit cu lăcuste şi mană (Preafericitul Bacovia).28
23
http://www.romlit.ro/bacovia_sau_paradoxul_degradrii.
24
Ştefan L. Mureşanu, „Artă a sensului codificat în poezia bacoviană Altfel,” Revista Melidonium, 2013, 1-3.
25
Constantin Trandafir, Poezia lui Bacovia (Bucureşti: Saeculum I.O, 2001), 80.
26
Mihai Vornicu, „Masca poetică a lui George Bacovia,” Revista de istorie şi teorie literară, 1972, 3-7.
27
Vladimir Streinu, Pagini de critică literară (Bucureşti: Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”,
1938), 44.
28
Ovidiu Genaru, Patimile după Bacovia (Bucureşti: Cartea Românească, 1986), 78.
13
Chiar dacă numeroşi critici literari şi-au dat verdictul asupra creaţiei bacoviene, cea mai
bună modalitate pentru a-i înţelege poezia, este aceea de a-l asculta pe însuşi Bacovia, care
descrie ce înseamnă arta pentru el:
Conform opiniei mele, poezia ca toate artele a fost şi este şi va fi întotdeauna în chip distinct şi
cu stricteţe o problemă individuală. [...] Trebuie să se ajungă însă ca ea să fie şi nu să se facă.
[...] Ştiu bine că există, acolo unde pretinsa noastră civilizaţie a luat-o la vale către fundul
prăpastiei, toate recompensele şi nici o pedeapsă pentru non-existenţă. Dar dacă scopul tău e
poezia, dă uitării pedepsele şi recompensele şi aşa-zisele obligaţii, şi datorii şi responsabilităţi şi
altele, şi altele la infinit, şi ţine minte un singur lucru: că eşti tu – şi nimeni altul – acela care îţi
determini destinul şi-ţi hotărăşti soarta.29
Aşadar, poezia bacoviană, conform poetului, nu e poezie, ci, mai important decât orice
lucru, ea este un mod de a trăi, ea este glasul sufletului care vorbeşte nu pentru a fi
recompensat sau pentru a se preschimba, ci pentru a exprima realitatea aşa cum e ea. Tocmai
de aceea, în poezia lui Bacovia, natura nu este una idealizată ci este prezentată în raport cu
trăirile interioare, ea dă formă durerii şi apăsării sufletului eului liric. Natura, deci, este privită
cu ochii sufletului, chiar dacă acesta este „cangrenat”.
29
Caraion, Sfârşitul continuu, 171.
14
2. Ipostazele naturii bacoviene
2.1. Anotimpurile bacoviene
Bacovia cânta pe o coardă unică, un cântec simplu de jale, a anotimpului, a intemperiei, a

monotoniei provinciale, a decăderii prevestitoare de moarte. Cântec monocord, care,
descompus artistic în notele componente, poate nu rezistă, dar care luat ca atare, cu o
consimţită pasivitate, dă naştere unor stări sufleteşti echivalente.30
Anotimpurile creează stări nevrotice,cauzate de trecerea accelerată a timpului către
dispariţia individuală:
Şi toamna, şi iarna
Coboară amândouă;
Şi plouă, şi ninge
Şi ninge, şi plouă (Moină),
predominând anotimpurile boreale, malefice, apocaliptice.31Anotimpurile, în poezia lui

Bacovia, nu au rolul de a înfăţişa frumuseţile naturii sau etapele schimbării acesteia. Ele au
rolul de a oglindi anotimpurile sufletului poetului. După cum natura se schimbă mereu, la fel
şi sufletul poetului cunoaşte anotimpurile sale. Astfel, avem patru anotimpuri: toamna
bacoviană, iarna, primăvara şi vara, toate având conotaţii specifice eului bacovian.
Toamna
Situat în centrul lumii auditive, eul bacovian se simte invadat de stridenţe nevrozante.
Venite din exterior, sunetele pun stăpânire pe el prin asalturi de limbaje înspăimântătoare:
“scârţâiau coroanele de plumb” (Plumb); “Buciumă toamna” (Pastel); “Pe câmp sinistre
şoapte trec pe vânt” (Amurg de toamnă); “Scârţâie toamna din crengi ostenite” (În grădină);
“ce chiot, ce vaiet în toamnă” (Melancolie); “copacii, pe stradă, oftează” (Nervi de toamnă);
“vântul singur plânge alte note” (Plumb de iarnă); “Toamna sună-n geam frunze de meral”
(Monosilab de toamnă); “Şi sună a frunzelor horă” (Miezul nopţii); “Toamna a ţipat cu un trist
accent” (Vânt); “Da, plouă...şi sună umil” (Plouă).32 Niciodată interesat să o abordeze ca
obiect al descripţiei, Bacovia conferă toamnei rolul de bocitoare impersonală a
30
31
http://ro.scribd.com/doc/2980721/George-Bacovia-natura#scribd.
32
Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia Romantică, 37.
15
lumii dispărute sau pe cale să dispară (“E-o toamnă ca o poezie veche”, “Toamna rupe afişe şi
flori”), ea este zeiţa veşnic despletită, îndoliată pentru cei ce sunt şi pentru cei osândiţi să se
nască. Bocetul toamnei (“Scârţâie toamna din crengi ostenite”- În grădină) contaminează,
provocându-i pe cei vii la un nebunesc dans al morţii: “Hai să valsăm, iubito, prin salon /
După al toamnei bocet mortuar” (Vals de toamnă).Imaginea toamnei comunică mesajul sonor
al neantului, ea instituie o complexă atmosferă morbidă, prin culoare, moartea aparentă,
mişcarea invariabilă de cădere, “învăluită” de sunete macabre, persistente, diverse: “şoapte
sinistre”, scârţâit, vaiet, foşnet, hohot, plâns, bocet, etc.33 În sunetele rău vestitoare, dar şi rău
prevestitoare ale toamnei se deosebesc “vocea vântului” şi “vocea ploii”.34
Avansând, toamna perturbă până la derută raporturile existente, răstoarnă obiceiurile şi,
introducând tot universul într-un sistem de comportări absurde, aruncă omul într-o hipnoză
ghidată de unicul scop al autonimicirii:
Pe drumuri delirând,
Pe vreme de toamnă,
Mă urmăreşte-un gând
Ce mă-ndeamnă:
35
- Dispari mai curând! (Spre toamnă)
Intensificarea nervilor sub biciul toamnei produce, conform acelui tip de reacţie bivalentă,
specifică poetului şi alternativa delirului clarvăzător, intuiţia golului moral şi spiritual al
lumii, în această tornadă de senzaţii:
Ce basme tălăngile spun!

Ce lume-aşa goală de vise!
Şi cum să nu plâng în abise,
Da, cum să nu mor şi nebun? (Plouă)36
Căutând un adăpost elementar („caverna de odinioară”), autorul Plumbului transformă un

imbold existenţial primar în ferment liric. Peisajul autumnal se restrânge, se intimizează,
cuprins între pereţi invizibili care imprimă ceţii un caracter sufocant:
Buciumă toamna
Agonic din fund
33
34
35
Petroveanu, George Bacovia, 151.
36
16
Trec păsărele
Şi tainic s-ascund.
Ţârâie ploaia
Nu-i nimeni pe drum;
Pe afară de stai
Te-năbuşi de fum (Pastel).37
La Bacovia, melancolia, într-o poezie intitulată astfel, e provocată de un “vaiet în toamnă",

un bucium şi o doină, o chemare din adâncurile pământului. Toamna buciumă agonic aceeaşi
chemare în ţârâit de ploaie şi fum înăbuşit. Violetul, ultima culoare a spectrului luminii,
sugerează crepusculul şi, privind dintr-un turn toamna, poetul are într-adevăr viziunea unei
lumi dispărute (“Amurg de toamnă violet... / Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; /
Străbunii trec în pâlcuri violete, / Oraşul tot e violet”- Amurg violet). Toamna e anotimpul
delirului, al unor acte iraţionale. Poetul îşi cheamă iubita să vadă cum materia se dezagrega în
ploaie, se adaugă într-un convoi mortuar straniu, intră într-o cârciumă cu scopul de a scrie,
porneşte înspre casă, râzând fără sens, e urmărit pe strazi şi înăuntru de o poruncă sinistră:
“dispari mai curând!”. O oglindă ovală cu rama de argint reflectă grădina cangrenată, cu masa
de marmură bunăde catafalc, pe care poetul se întinde, cerând să i se cânte la clavir marşul
funebru. Veştejirea, pustiirea vegetaţiei, balansul arborilor în vânt dă senzaţia de pierdere a
echilibrului moral, “Frunzele cad ca un sinistru semn", precipitând scenele de amor (“Tarea
iubire / Numai poetică a devenit, / Nu-i un motiv chiar să plângi”- Toamnă în târg; “Frunze la
vânt... // Toamnă... şi amurguri de jale // Adio, visul s-ascunde”- Nervi de toamnă;
La toamnă, când frunza va îngălbeni,

Când pentru ftizici nu se ştie ce noi surprize vor veni, -
Alcoolizat, bătut de ploi, cum n-am mai fost cândva,
Târziu, în geamul tău, încet, cu o monedă voi suna.
Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus,

Când vântul va boci, din nou, la cei de jos, la cei de sus, -
La geamul tău, în spaima morţii, ca un prelung final,
Voi repeta că anii trec mereu mai greu şi mai brutal.
Va bate ploaia... şi târziu, la geamul tău voi plânge-ncet...

Va rătăci alcoolizat, apoi, în noapte, un schelet –
Nimic tu nu vei auti din câte voi avea de spus...
În toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus (Nervi de toamnă).
37
17
O fată a murit tuşind, un visător palid s-a împuşcat în parcul fatal, mâncat de cancer şi
ftizie, frunzele roşii violează statuile albe feminine, desfrunzirea şi putrezirea exasperând
instinctul genezic vital. Amurgul autumnal e “de humă", cu “fanfare funerare" de vânt.38
În pustietatea tomnatică, tăcerea este întreruptă doar de ploaie (“Plouă...şi numai ploaia dă
cuvânt”). Până şi frunzele trec “grăbite” pentru a nu perturba liniştea asurzitoare, iar tăcerea
se împrăştie în văzduh “totul geme, / Frumos, şi inert.” Toamna nu are nevoie de o sumedenie
de sunete pentru a se face auzită, ea însăşi e de ajuns de vocală (“toamna cântă funerar”).
Iarna
Iernile lui Bacovia se confundă cu o întindere pustie, a singurătăţii negre şi a planetelor
moarte, o întindere gri. Totul este sfâşiat şi se destramă, totul îngheaţă irevocabil (“cad stele
albe de cristal”, “miezul nopţii glacial”, “lacrimi roze, de cristal”- Singur)39. Iarna fiind, în
viziunea poetului, anotimpul prin excelenţă a morţii, să notăm că frigul nu-i sugerează lui
Bacovia doar stingerea, ci şi închiderea (“Stam singur în cavou...şi era vânt...”- Plumb, ”Şi
ningă...zăpada ne-ngroape”- Decembre, ”M-afund într-o crâşmă să scriu”- Spre toamnă,
”Întreg pământul pare un mormânt...”-Note de toamnă, etc.).40 Poetul nu este impresionat de
albul imaculat al zăpezii, el fie surprinzând momentele critice când zăpada se amestecă cu
ploaia: “Şi toamna şi iarna / Coboară-amândouă / Şi plouă şi ninge / Şi ninge şi plouă”
(Moină), fie găsind elemente care să atenueze strălucirea zăpezii, aşa cum este sângele care
curge de la abator- „Tablou de iarnă”. Uneori poetul creează impresia unei înzăpeziri totale,
ninsoarea căpătând proporţii fantastice şi ameninţând să transforme oraşul într-un imens
cavou alb: “E ziuă şi ce întuneric / Mai spune s-aduca şi lampa / Te uită, zăpada-i cât gardul /
Şi-a prins promoroaca şi clampa”(Decembre).41
Iarna bacoviană este un anotimp în care contrastul joacă rolul cel mai important. Zăpada nu
este niciodată de un alb imaculat, ci, mai degrabă, murdărită de sângele cald ce iese din abator
ca în Tablou de iarnă (“Plină-i zăpada de sânge animal”) sau zăpada este deja murdară,
zoioasă ca în poezia Gri(“Ninge gri”). Acest lucru accentuează degradarea purităţii naturii
datorită prezenţei vieţii, astfel fiecare picăturăce se scurge pe canal estompează câte puţin din
puritatea naturii. Acest paradox al vieţii, simbolizat de sânge, care degradează şi topeşte sursa
vieţii, adică apa care este sub formă de zăpadă, evocă la rândul lui o imagine contradictorie.
38
Alexandru Piru, Istoria Literaturii Române de la început până azi (Bucureşti: Univers, 1981), 267-268.
39
Ion Şiugariu, George Bacovia. Studiu critic (Bucureşti: Fundaţia Culturală Memoria, 2002), 51.
40
Mircea Scarlat, George Bacovia (Bucureşti: Cartea Românească, 1987), 21.
41
http://www.preferatele.com/docs/romana/18/anotimpurile-in-oper18.php.
18
Obsesia iernii este evocată de condensarea sângelui şi transformarea acestuia într-un adevărat
patinoar (“Şi ninge mereu pe-un trist patinoar”- Tablou de iarnă), alterându-se orice fel de
semnificaţie, astfel cerându-se un tablou specific bacovian, în care orice simbol işi pierde din
semnificaţiile proprii.42
Bacovia ne demonstrează că se pot experimenta două stări sufleteşti contradictorii chiar
dacă se priveşte spre aceeaşi imagine. Este cunoscut faptul că la el fiecare anotimp reprezintă
exteriorizarea unui anumit sentiment. Iarna însă nu este asociată cu un singur sentiment, ci eul
liric se zbate între două stări sufleteşti contradictorii: melancolia (tristeţea, apatia) şi
zbuciumul (tulburarea, agitaţia). Astfel, iarna aduce odată cu venirea ei atât “un dor” (Ninge),
tristeţe (“... şi trist ningea”- Marş funebru), cât şi “teroarea” (Din vremuri). Într-un moment
“ninge repede” (rapiditatea ninsorii ilustrează neliniştea sufletească), “apoi încet” (acest lucru
simbolizând melancolia), sufletul eului liric fiind invadat de sentimente contradictorii (De
iarnă).
Primăvara
Acest anotimp este lipsit de veselia şi de speranţele pe care ar trebui să le aducă în mod
normal, reînvierea naturii, fiind, pentru poet, un motiv de nevroză, de isterie, de amplificare a
gândului existenţei inutile:
Melancolia m-a prins pe stradă

Sunt ameţit
Oh, primăvara iar a venit
Palid şi mut
Mii de femei au trecut
Melancolia m-a prins pe stradă (Nervi de primăvară),43
gingaşa primăvară provoacă o stare de ameţeală.44 Odată cu trezirea la viaţă a naturii de

primăvară, eul liric simte renăscându-se în sufletul său un uitat avânt de tinereţe. Poezia
rămâne la această indicaţie, repetând leit-motivul: “Te mai văd, te mai aud”, ca pe o iluzie de
care nu vrea să se despartă. (Note de primăvară).45
Primăvara nu este doar asociată cu sentimentul melancoliei, ci ea reprezintă însăşi
melancolia: “Melancolia m-a prins pe stradă, / Oh, primăvara, iar a venit...”- Nervi de
primăvară. Eul liric suferă consecinţele faptului că “l-a prins”, astfel că rămâne “ameţit”,
42
http://niculiviu.blogspot.ro/2011/06/ninge-grozav-pe-camp-la-abator-si-sange.html.
43
44
45
Şiugariu, George Bacovia. Studiu critic, 61.
19
“palid şi mut”, iar în final devine “pal şi uitat”, melancolia evoluând de la a-l prinde la a pune
stăpânire pe el: “Melancolia mă ţine-n stradă” (Nervi de primăvară).
Chiar dacă atmosfera generată de acest sezon este, în general, una nevrotică, totuşi mai
există o licărire, primăvara nu îşi pierde complet puterea de a aduce speranţă: “Şi soarele, sus,
un cer a deschis / Cu bucurii de primăvară” (Curaj). Sufletul poetului cunoaşte astfel şi
bucuria, chiar daca stă ascunsă într-un cotlon al inimii. Deşi primăvara nu lipseşte din creaţia
poetului, aceasta apare ca “O nouă primăvară pe vechile dureri...” (Nervi de primăvară) având
rolul de a masca durerea, dar nu şi puterea de a o alunga. Chiar dacă speranţa îşi face apariţia-
cu subtilitate doar- aceasta dispare rapid (“S-a dus albastrul cer senin /Şi primăvara s-a
sfârşit”- Ecou de romanţă), asemenea parfumurilor “ce se duc pe vânt” (La ţărm).
Vara
În anotimpul vara, poetul este copleşit de arşiţa dogoritoare (“Şi-al zilei zăduf, o ruină”-
Miazăzi de vară) şi invadat de mirosurile degajate de cadavrele descompuse sub influenţa
soarelui torid: “Sunt câţiva morţi în oraş, iubito / Chiar pentru asta am venit să-ţi spun / Pe
catafalc, de căldură-n oraş / Încet, cadavrele se descompun” (Cuptor).46 Poetul nu neagă
farmecul verii, ci evidenţiază zădărnicia frumuseţii soarelui, când sentimentele sufleteşti sunt
contrastante cu cerul “ideal” (Ecou de romanţă). Starea sufletească generată de sosirea verii
este una de pace, atmosfera fiind una plină de optimism: “Este linişte, răcoare. / Codrul e de
farmec plin -... / Îngerii deasupra noastră / Vor cânta un imn divin - / Ah, ce clară noapte-
albastră” (Noapte de vară). Vara prevesteşte claritate, frumuseţe, un “orizont senin” (II),
însăşi dragostea “renaşte” odată cu focul “de vară” (Glossă).
Este evidenţiată ciclicitatea acestui anotimp dar şi presentimentul că va rămâne
neschimbător în ciuda trecerii timpului (“Şi zilele de vară / Şi orizont senin... / Peste încă zece
ani, / Câte, încă, se vor ştie, - / Gând, mereu, nereuşit, / Stau speranţe, / Şi cu ele / Nici o
tresărire. / Se avântă rândunele / În nemărginire”-II). Eul liric însă nu prezice veri viitoare
deoarece vremea este schimbătoare, acesta nu poate şti ce va urma, ci el îşi prezice stările
influenţate de anotimpul verii, oricât ar fi de schimbătoare vremea el ştie că gândul lui va fi
“mereu, nereuşit”. În cele din urmă vara trece, însă nu fără a lăsa o urmă, un “lung suspin”
(Ecou de romanţă), lăsându-l pe eul liric “îmbătrânit” şi cu o inimă care “plânge” (Amurg de
vară). Vara este “Poema care s-a sfârşit” cu rapiditate (“Sezonul verii s-a finit /De serenadele
albastre...”- Meridian) şi a fost înlocuită de iarnă (“Sezonul iernii s-a ivit”- Meridian), o
poemă “care a venit”.
46
20
2.2. Elemente ale cadrului natural
Sentimentele şi trăirile poetului se răsfrâng asupra întregii naturi, Bacovia reuşind să

creeze un univers unic, nemaiîntâlnit. Natura, aşa cum o ştim, se metamorfozează în chipul
poetului. Elementele, care în mod normal sugerează viaţa, se transformă în mijloace de vestire
a singurătăţii, a întunecimii şi a morţii. Astfel, verdele câmpului devine maro sau violet (“Pe
câmp...violet”- Nervi de toamnă), copacii şi florile se usucă sau sunt smulse (“crengi
atârnând”- Furtună, “Toamna rupe afişe şi flori”- Frig), frunzele cad (“Adio, pică frunza / Şi-i
galbenă”- Pastel) iar cerul îşi pierde culoarea (“Un cer ca pământul”- Furtună).Toate aceste
elemente exterioare (şi altele) sunt afectate de trăirile interioare ale lui Bacovia (tristeţe,
deznădejde, disperare, melancolie, ş.a.).
Câmpul
Chiar spaţiul fertil al câmpului arat îi inspiră eului liric senzaţia de ameţealăca un câmp
gol, dobândind un sens catastrofic, tangenţă a pământului la „infinit”: „Apar din nou ţăranii pe
hăul din câmpie,/În infinit pământul se simte tresăltând... „(Nervi de primăvară).47 Până şi
dragostea, sentiment care „nu va pieri niciodată”, la Bacovia este trecătoare. La el se pune
problema nu dacă dragostea trece, ci când va trece. Bacovia trăieşte cu sentimentul
dezamăgirii şi al deznădejdii. Natura din jur trăieşte şi ea aceleaşi deznădejdi ca ale eului liric.
Dezamăgirea produsă de aşteptarea iubitei îşi lasă amprenta asupra câmpului, care, asemenea
amorului, este „veştejit” („Şi vara, cu nopţile ei, /S-a dus şi câmpu-i veştejit- /Te-am aşteptat
pe lângă tei, /Tu, n-ai venit!”- Ecou de romanţă). După cum în dragoste nu mai găseşte
speranţă, Bacovia îşi pierde nădejdea şi cu privire la reînvierea naturii, câmpul rămânând
uscat, mort.
Pământul
Pământul întreg nu e decât un sinistruspaţiu închis: „Dă drumu, e toamnă în cetate- / Întreg
pământul pare un mormânt...” (Note de toamnă)48. Pământul ca spaţiu este un infern al
mizeriei, morţii, indiferenţei, spaimei, interdicţiei, frustraţiei şi înstrăinării. Ilustrativă în acest
sens poezia Nervi de toamnă („Toamnă... iar sunt copil”), cu versurile centrale: „Şi eu am fost
pe pământ, / Dar unde-ai fost tu?”. Ca materie, adică lut, glod, noroi, praf, are funcţia
conotatoare de degradare, precum am arătat. Peisajele dominate de aceste materii sunt triste,
mizere, umilitoare. Ca ţărână, pământul are înţelesul tradiţional: moarte: „Ascultă tu, bine,
47
48
21
iubito, / Nu plânge şi nu-ţi fie teamă - / Ascultă cum greu, din adâncuri, / Pământul la dânsul
ne cheamă” (Melancolie). Uneori, rar, într-adevăr, apare şi sensul de renaştere : „Apar din nou
ţăranii pe hăul din câmpie, / În infinit pământul se simte tresăltând” (Nervi de primăvară).49
Frunzele
La fel ca elementele cadrului natural menţionate, nici frunzele nu sunt „naturale”. Ele sunt
ori „de metal” (Monosilab de toamnă) ori „de sânge” (În parc). Nu au culoarea lor normală,
verdele, ci sunt galbene sau roşii, ceea ce înseamnă, desigur, pe plan iconic, un peisaj
autumnal; dar pe plan poetologic culorile acestea fac designatele diferite faţă de aspectul
normal, standard, le marchează: „Frunzişul e galben şi sunt şi frunze roşii ca pete de sânge”
(Dintr-un text comun, „A bătut vântul”). Aceste frunze uscate şi veştede au aceeaşi valoare cu
timpul vieţii omeneşti: „Şi frunze, / Ani / Zburând / Prin lume, / În zadar...” (Stil simplu).
Astfel, culorile tomnatice reprezintă peceţile pe care timpul şi anotimpul, deopotrivă, le depun
asupra frunzelor şi anilor, marcându-le cu semnul: îmbătrânire.50 Frunza se distinge prin
patetismul ei. Ea este smulsă, aruncată, purtată de vânt („Frunze la vânt...”- Nervi de toamnă;
„Tomnatice frunze prin târg /Aleargă pe drumuri, cu droaia”- Toamnă; „pe vânt / Grăbite trec
frunze liberate”- Note de toamnă; „Iar frunzele cu droaia se desprind”- Plumb de toamnă;
„Frunzişul smuls...”- Note de toamnă; „Adio, pică frunza”- Pastel). În felul acesta, este
echivalată, direct sau implicit, când cu visurile, iluziile şi speranţele omului, când cu anii,
zilele sau clipele vieţii, cu gândurile şi sentimentele sau cu poezia, cu însemnările pe foi de
hârtie.51
Copacii
Copacii desfrunziţi simbolizează aceeaşi pierdere a sevei vitale, respectiv a conotaţiei
simbolice de viaţă organică, înlocuită prin conotaţia reificare, fie în sensul urâtului („crengile
schelete”, Oh, amurguri), fie în cel al frumosului („Copacii rari şi ninşi par de cristal”, Amurg
de iarnă).52 Aceştia sunt folosiţi ca instrumente pentru a accentua tristeţea interioară a
autorului şi dau glas dezamăgirilor trăite de acesta (“Copacii, pe stradă, oftează”- Nervi de
toamnă). Copacii îi trezesc autorului sentimente de melancolie, acesta amintindu-şi de clipele
frumoase trăite alături de iubita lui.
49
50
51
52
22
Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori? ( Poveste).
Florile
Floarea este constant transformată dintr-un simbol tradiţional al frumuseţii, vieţii şi
naturaleţii într-un simbol al urâtului, al morţii şi al mineralizării: „Carbonizate flori, noian de
negru...” (Negru). Roza este uneori simbol al deznădejdii: „La geam, într-un pahar, / O roză
galbenă se uită-n jos” (Nocturnă, „Stau...şi moina cade...”) sau, dimpotrivă, al iubirii idilice,
feciorelnice: „Salonul alb visa cu roze albe” (Alb). Cele mai profund bacoviene sunt însă
rozele folosite în simularea înmormântării (Cuptor: „Adu roze pe tine să le pun”,Poemă în
oglindă: „Mă întind ca şi un mort, / Peste mine punând roze, flori pălite-ntârziate / Ca şi
noi...”) sau în semnalizare/marcare (Matinală: „Bat la geamul tău încet, / Bat cu-o roză
sângeroasă”, Amurg de vară: „Din treacăt, tuturor, în perdele, / Le pun câte-o roză de
sânge”).53 La Bacovia florile sunt „abandonate” („Albastre, / Roşii, / Mov, / Albe, / Dormiţi,
de-acum, / Abandonate flori”- În iarnă), purtate prin cele mai mizere locuri („Mărunte flori /
Prin şanţuri”- Pastel), ele nu se găsesc pe câmp aşteptând să fie admirate. Odată cu acestea
este abandonată şi ideea de frumos şi speranţa refugiului care ar fi putut fi găsit în natură.
Cerul
Cerul este, cel mai adesea, sumbru, noros, apăsător. Rareori apare cu aura-i tradiţională de
conotaţii euforice şi înălţătoare şi atunci doar ca element contrastant: „Zădarnic e soare şi-un
cer ideal / Mereu mai aproape e-al vieţii real” (Ecou de romanţă, „Eu nu te mai văd”). Cerului
senin i se opune o nepăsare ostentativă: „Era senin, toamnă, din mersul nostru voiam să
arătăm că acestea nu au nicio importanţă” (Dintr-un text comun, „Cum au trecut şi aceste
frumoase zile”). Soarelui i se conferă sensuri diferite, contrastante între ele. Este un foc
nimicitor al febrei interioare: „Iar creierul ardea ca flacăra de soare” (Altfel) dar şi speranţă de
vindecare: „Natura şi cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiţi” (Dintr-un
text comun, „Viaţa sa intelectuală”). Norul apare relativ rar. Faptul nu trebuie să surprindă.
Cerul noros, mohorât, plumburiu sau, uneori, senin, pare făcut dintr-o singură substanţă
(„Prea ursuz / Şi plumburiu / Cerul s-a lăsat / Peste mahala”- Pastel; „Un cer de plumb de-a
pururea domnea”- Altfel). Dealtfel, ochiul bacovian surprinde rareori formele şi conturele
lucrurilor. Lumea sa e, în general, amorfă şi chiar informă, făcută din nuanţe optice, acustice
şi tactice care se combină, se învălmăşesc, se confundă, curg unele-n altele. Pe un fundal
53
Indrieş, Alternative Bacoviene, 183-184.
23
monocrom, norii se disting uneori mai mult ca pete mişcate de culoare decât ca forme: „Se
duc, se duc nori albi / Pe bolta de safir” (Unui clovn).54
2.3. Cromatica, olfactivul şi muzicalitatea
Cromatica
Colorarea bacoviană e, în adevăr, de-colorare; de-colorarea progresivă se transformă într-o
decolorare regresivă, prin care se obţine un efect incolor desăvârşit. E o întoarcere obsesivă
spre un punct zero, care nu e nici culoare, nici neculoare.55 Ştergerea culorii se sincronizeză
cu ştergerea personalităţii, cu ştergerea fiinţei, în general. E o derealizare a lumii şi o
obiectivizare suprareală a eului. Omul bacovian este incolor, ca şi universul pe care-l
populează. Anticolorismul se manifestă printr-o permanentă mişcare spre negru sau printr-o
permanentă deplasare spre alb. Căci albul şi negrul nu sunt considerate culori ca atare.
Culorile bacoviene sunt bolnave, crepusculare, agonizante. Ele sunt demonizate. Pe toate le
aşteaptă un “sfârşit”, o prăpastie, un eşec, căci sunt cuprinse de demonia neantizării. De aici
magia coloristică bacoviană inconfundabilă.56 O etapă a cromaticii bacoviene o realizează
surprinderea procesului însuşi de descompunere. Degradarea, dispariţia lentă, transgresarea
dureroasă a obiectelor sunt sugerate cu o fineţe materială în care e topită sensibilitatea. Corbii
se subţiază, transformîndu-se într-un fluid ce se pierde în argintul divin:
Trec orbii- ah, „Corbii”

Poetului Tradem-
Şi curg pe-nnoptat
Pe-un tîrg îngheţat, Se duc pe pustii...
Pe cînd, de argint,
În amurg de argint,
S-aprinde crai-nou (Amurg).57
Pe măsură ce viaţa se scurge, ca dintr-un trup bolnav, aspectul coloristic al acestei lumi se
trnsformă: culorile vii se devin întunecoase. Uneori, acest proces este comprimat într-o
acţiune violentă, imediată, ca în acest Tablou de iarnă:
54
55
Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia (Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005), 88.
56
Cimpoi, Secolul Bacovia, 89.
57
24
Ninge grozav pe câmp la abator
Şi sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal
Şi ninge mereu pe un trist patinoar.
E albul aprins de un sânge-nchegat
Şi corbii se plimbă prin sânge...şi sug;
Dar ceasu-i târziu...în zări corbii fug,
Pe câmp la abator s-a înnoptat.
Poate nicăieri cele două elemente coloristice nu sunt mai aproape de semnificaţia lor
ultimă decât în aceste strofe. Culoarea albă, - zăpada, principiul vieţii, - este mânjită de
sângele ce se scurge pe canal, biruită de moartea universală, implicită.58
Acelaşi obiect sau aceeaşi fiinţă “poartă” de-a lungul existenţei lor culori diferite, succesiv
ori simultan. Stropii de ploaie, căzând în amurg, primesc culori de sineală, de aur, de sânge.
Celebrul amurg bacovian, nu este doar violet, cum se crede în general, ci divers colorat:
“amurg însângerat”, “amurguri roşii”, “amurgul galben”, “amurgul lasă flăcări”, etc.59 Spiritul
poetului distribuie culorile într-o desfăşurare ambivalentă; lumea primeşte atribute cromatice
ireale, excesive şi totuşi profund semnificative şi concomitent aceeaşi lume se decolorează
într-o derulare fulgerătoare spre negru, adică spre absenţa oricărei culori şi astfel se ajunge la
un stadiu de de-semnificare egal cu nimicul (“Negru profund, noian de negru... /...Negru,
numai noian de negru...”- Negru).60
Culorile, detaşate de sursa lor, delimitează o lume apăsătoare, închisă, fără perspective.
Plumbul intră până şi în titlurile multor poezii (Plumb, Plumb de iarnă, Plumb de toamnă).
Plumburiul câmpiilor pustii, în timpul iernii, invadate de ceaţă, îţi evocă, precum spunea un
critic, Pădurea de fagi a lui Andreescu, iar gama de cenuşiuri şi galbenuri (plumbul ars dă
culoarea galbenă: “În plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben.
Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre
galben[...]. Plumbul ars e galben.”- I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia) a târgurilor
bacoviene se apropie de Mahalaua Dracului , semnată de Ştefan Luchian.61 Ca în cazul
muzicii, culorile, spre deosebire de simbolişti, nu îl transportă pe Bacovia nici în imperiul
transcendentului, nici în acela al misterului gnoseologic, precum pe Mallarme, ci îl coboară
58
59
60
61
25
până la rădăcinile vieţii, acolo unde se înfruntă fiinţa cu nefiinţa (“Tot mai tăcut şi singur / În
lumea mea pustie - / Şi tot mai mult m-apasă / O grea mizantropie”- Ego).62
Alb-Negru
Alternanţa dintre alb şi negru şi modalitatea succintă de a organiza întregul poem pe
această alternanţă, ca într-un desen grăbit al cărui subiect este tratat doar în câteva linii fugare
de creion, constituie un procedeu dacă nu cu totul nou, în tot cazul mult diferit de întregul
patrimoniu simbolist ( “Copacii albi, copacii negri /...Cu pene albe, pene negre.../...Şi frunze
albe, frunze negre”-Decor).63 Elementele de bază coloristice nu întârzie să se interiorizeze şi
în adâncirea lor ascunsă se preschimbă în două nuclee ce încheagă întreaga existenţăa
sufletului uman: albul devine principiul vieţii - Iubirea, iar negrul, principiul negativ –
Moartea.64 În întreaga poezie a lui Bacovia, în care culorile joacă un rol extrem de important,
putem urmări această alăturare de principii, această confundare dintre viaţă şi moarte, într-un
plan unic, pe aceeaşi bază coloristică. Principiul vieţii este tot mai mult şi tot mai definitiv
învins de principiul morţii, - respectiv, culorile luminoase, albe, sunt eclipsate de cele negre,
întunecate. Vom aminti în acest sens cunoscuta bucată intitulată Gri, una dintre obişnuitele
poezii de iarnă ale lui Bacovia. Poezia fulgilor de zăpadă ce cad din înălţimile pure ale cerului
a exprimat totdeauna tinereţea şi viaţa în deplina eivitalitate. La Bacovia, fulgii de zăpadă nu
mai sunt albi ci gri. Viaţa ne apare întunecată, pătrunsă de principiul morţii.
Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;

...Iar în zarea grea de plumb,
Ninge gri
Ca şi zarea, gândul meu se înnegri.65
Galbenul
Culoarea galbenă semnifică “tristeţe, nostalgie, despărţire” (“Adio, pică frunza / Şi-i
galbenă ca tine”- Pastel). Printre altele, “galbenul nelinişteşte, excită imaginaţia şi, în ultima
instanţă, acţionează deprimant” (“O femeie în doliu pe stradă, / O frunză galbenă tremura
după ea”- Scântei galbene). Putem observa că galbenul toamnei îngălbeneşte sufletul
poemului şi viceversa (Amurgul galben m-a-ngălbenit, şi m-apasă, / Cu geamuri galbene, cu
62
63
64
65
26
lacrimi ce nu mai curg- Scântei galbene).66 În cadrul unui interviu dat la apariţia Scânteilor
galbene, fostul profesor de desen portretist chiar pe propriile sale caiete lirice, spunea:
În poezie m-a obsedat totdeauna un subiect de culoare. Pictură a cuvintelor sau audiţie colorată, ia-
o cum vrei...Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii.
Eu am încercat să le redau cu inteligenţă, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare.
Acum în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea, ultimul volum poartă titlul
Scîntei galbene. Roşu e sângele, viaţa zgomotoasă.67
Violetul
Violetul este o culoare halucinantă în poezia bacoviană, care sugerează stări de tristeţe
sfâşietoare, singurătate tulburătoare, imposibilitatea comunicării cu ceilalţi. Violetul se
asociază uneori cu galbenul, culoarea maladivului şi a mizeriei în poezia lui Bacovia.68Cea
mai grăitoare dintre culorile lui Bacovia e, fără îndoială, violetul. Combustiunile simţurilor,
recile aşteptări inutile, întreaga suferinţă îndelungată a erosului absent în valul neclar al
violetului, îmbinare de albastru frigid şi pur şi de roşu vital şi funebru. Preluat de la
Macedonski şi Laforgue, motivul capătă pentru poetul Plumbului o vibraţie misterioasă,
unică. La niciun poet român n-a repurtat vreodată o culoare biruinţa pe care o poartă violetul
bacovian. Viziunea e a unei dictaturi cromatice:
Amurg de toamnă violet...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
-Apostoli în odăjdii violete-
Oraşul tot e violet. Amurg de toamnă violet...
Pe drum e-o lume leneşă, cochetă;
Mulţimea toată pare violetă,
Oraşul tot e violet. Amurg de toamnă violet...
Din turn, pe cîmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pîlcuri violete,
Oraşul tot e violet (Amurg violet).69
Senzualitatea, numai tangentă la versurile de mai sus, se dezlănţuie pe un portativ astral, cu

candori sfâşietoare, în aerul unui violet matinal, nedesprins încă din aburul nopţii:
Aurora violetă
Plouă rouă de culori-
Venus, plină de fiori,
66
67
68
69
Grigurcu, Bacovia- un antisentimental, 125-126.
27
Pare-o vie violetă. Bat la geamul tău încet,
Bat cu-o roză sîngeroasă-
Vino, floare somnoroasă,
Cât pe zări e violet. Plâns de ape se repetă,
Încă totu-i adormit-
Ca în vise s-a pornit
Roata morii- violetă (Matinală).70
Culoarea dobândeşte o existenţă independentă, pură undă a văzduhuluipulsînd într-un

peisaj glacial: „Trec singur spre seară pe ape-ngheţate, / Cînd fâlfâie, pe lume, violetul.”
(Plumb de iarnă)71
Violetul sugerează noaptea, taina, smerenia, cumpătarea, dar şi tristeţea, nenorocirea,
bătrâneţea, eclipsa. În Cabală semnifică primordialul, temeiul temeiurilor. Omul “violet”
(“liliachiu”) este muzical (şi Bacovia e deosebit de muzical, cântând bine la vioară),
singuratic, refugiat în propria lume interioară. “Violetul, conchide Ognev, este semnul
dezechilibrului puternic al sistemului nervos vegetativ”. Bacovia confirmă această calitate a
violetului: “Oh, amurguri violete...(...) Veşnicie, enervare...” (Oh, amurguri).72
Griul
Este o culoare neutră, din punct de vedere psihologic, nefiind stimulativ, deoarece nu
relaxează, dar nici nu tensionează. Griul este ca un teritoriu neocupat, ca o graniţă între ariile
contrastante, plasându-se undeva la jumătatea drumului dintre negru şi alb.Griul înseamnă
neimplicare, izolare, separare, acţiune mecanică şi arficială („Trist, cu-o pană mătur vatra,
solitar... / Iar în zarea grea de plumb, / Ninge gri”- Gri). Griul atenuează efectele culorilor cu
care intră în combinaţie. 73 Griul este culoarea firii închise, a oboselii. La francezi, această
culoare semnifică tristeţe, pocăinţă, penitenţă. Canoanele creştine subînţeleg prin gri “moartea
fizică” şi “eternitatea spirituală”.74
70
71
72
Cimpoi, Secolul Bacovia, 89-90.
73
https://madalinagulerez.files.wordpress.com/2011/11/mai-complet-culoarea-gri-semnificatii-efecte-
particularizare.ppt.
74
28
Albul
Albul, la pictorii Zen, reprezintă Nimicul absolut ca fundament metafizic primordial al
existenţei. Sensul negativ (bacovian) al albului se asociază cu pustiul, tăcerea (de gheaţă),
moartea (“Pansele negre, catifelate / Pe marmora albă s-au veştejit”- Ecou de serenadă;
“Înaltă, despletită, albă ca de var, / Mi se părea Ofelia nebună...”-Marş funebru). În
autohipnoză, albul este “deschizătura fără fund”.75 Albul are însă şi un sens pozitiv în poezia
bacoviană. Poetul sugerează, prin această culoare, inocenţa într-o lume “prostită” (“Lunecau
baletistele albe... /...Albe, râzând spre lumea prostită”- Balet), o inocenţă însă care nu are
nicio şansă de a supravieţui (“Albe, în faţa lumii enorme / Lunecau baletistele albe...”- Balet)
deoarece lumea în care se află nu posedă aceeaşi inocenţă ci, dimpotrivă, este una plină de
cruzime, este plină de oameni care abia aşteaptă să înghită tot ce e bun şi pur, oameni care
lasă în urma lor durere, singurii care au şansa de a supravieţui în faţa unei astfel de lumi fiind
cei care li se alătură.
Negrul
“Negrul este limita absolută dincolo de care se sfârşeşte viaţa. El transmite ideea
inexistenţei, evaporării. Culoarea, în mod obişnuit, este coala curată pe care va fi scrisă
istoria, iar culoarea neagră este sfârşitul, după care nu va mai fi nimic. Albul şi negrul sunt
începutul şi sfârşitul”.76 Pentru Bacovia negrul semnifică pământul, spaţiul provizoriu de
observaţie pentru că adevărata lui meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului
teluric: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie - / Şi tot mai mult m-apasă / O grea
mizantropie” (Ego), ce altceva decât singurătatea străfunzimilor, de unde vocile răguşite ale
celor trecuţi într-o altă stare de existenţă, aşteaptă rânduirea spre divin.77
Negrul reprezintă de fapt o nonculoare, absenţa oricărei nuanţe şi semnifică partea
întunecată din noi înşine, subconştientul nostru extrem. Acesta are o vibraţie negativă, având
efecte psihologice de nelinişte, reţinere, depresie, introversie, impresie de adâncime, greutate
(„Odaia mea mă înspăimântă / Cu brâie negre zugrăvită / ...Dorm umbre negre prin unghere”-
Singur). De asemenea, are o semnificaţie psiho-afectivă de tristeţe, sfârşit, singurătate,
despărţire, doliu şi poate fi utilizată ca element de delimitare, contrast, sau fond pentru
75
76
77
Ştefan L. Mureşanu, „Negrul şi palidul în poezia bacoviană,” Revista Confluenţe Literare, 2012, 1-4.
29
celelalte culori („Stau triste negrele tablouri”- Singur; „Pansele negre, catifelate, /Vise,ah,
vise, aici, au murit.”- Ecou de serenadă).78
Roşul
Oriunde îşi face apariţia în vers culoarea roşie (de multe ori sângele), sugestia dominatoare
rămâne extincţia. Sângele curgând ori băltind înseamnă existenţa secătuită de viaţă (“Cu
lacrimi mari de sânge / Curg frunze de pe ramuri”- Amurg; “cu buzele de sânge”- Poveste;
“Acum, cad foi de sânge-n parcul gol, /...Acum se-nşiră scene de viol...”- În parc). Când roşul
nu este al sângelui, ci al felinarului, al parcului, al amurgului, al frunzelor sau al focului,
senzaţia receptată trimite cu gandul la o lume căzută zgomotos în agonie (“Şi-n hău, peste
lanuri, strigoii se pierd / Roşii, galbeni şi verzi.”- Strigoii).79 Folosită prea puţin, poate
semnifica teama, utilizată prea mult poate duce la agresivitate.80
Olfactivul
Olfactivul se recunoaşte ilustrat prin mirosuri puternice, uneori agresive, exprimate direct sau sugerate:
"Amar parfum de liliac"(Armindeni);
Toarnă pe covoare parfumuri tari

Adu roze pe tine să le pun.
Sunt câţiva morţi în oraş, iubito,
Şi-ncet, cadavrele se descompun (Cuptor).81
În universul senzaţiilor pe care lirica antisentimentală a lui Bacovia ni-l destăinuie,

parfumurile au un rol marcat. Efectul parfumului e o stare elementar-rafinată. Acea atracţie-
respingere pe care o provoacă cutremură sensibilitatea, realizând o atingere senzorial-
neurotică a extremelor: „Atunci, râdea, / Băteau aripi de veselie; / Parfum, polen şi histerie, - /
Atunci, în parc şi ea venea (În parc). Odoarea vesel-maladivă aici notată e unul din punctele
de maximă fineţe a expresiei lirice bacoviene. De regulă, parfumul e resimţit ca un lux, adaos
inutil tulburător al picturii: Primăvară... / O pictură parfumată cu vibrări de violet.”82 Printr-o
echivalare olfactivă, violetul apare precum: „Parfum...incendiu violet, şi becurile-aprinse”
(Note de toamnă), sau ca un halou de vibraţii primăvăratece, formidabil inhibant: „E o vibrare
78
http://www.interferente.ro/semnificatia-culorilor.html.
79
80
http://www.interferente.ro/semnificatia-culorilor.html.
81
http://ro.scribd.com/doc/110455610/UNIVERSUL-POETIC-GEORGE-BACOVIA-TEME-POEZIE#scribd.
82
Grigurcu, Bacovia- un antisentimental,137.
30
de violete, / Trece şi Ea; / Aş vrea, / Dar nu pot s-o salut; / Oh, şi cum a trecut, / Într-o vibrare
de violete.” (Nervi de primăvară)83
Muzicalitatea
Muzica este una din principalele modalităţi simboliste întâlnite în lirica bacoviană, deoarece
poetul percepe lumea la nivel auditiv ("Natura scoate arpegii, acorduri, armonii, ... muzica
sonoriza orice atom"), idee susţinută printr-o largă varietate artistică de sugerare a muzicalităţii, folosind
zgomote diverse (foşnete, scârţâituri, trosnete, gemete, plânsele, şoapte, suspine, oftaturi, tuse, pocnete,
ecouri):
E toamnă, e foşnet, e somn

Copacii pe stradă oftează
E plânset, e tuse, e gol
Şi-i frig şi burează (Nervi de toamnă).84
Materiei, care se aude plângând, îi răspunde fiinţa bacoviană; ea are necesara energie de a
da replica, dar nu şi siguranţa că i se receptează glasul (“O lacrimă cade jos, totul tace, /
Lampa obosită a clipit, / Orice obiect atins şopteşte: lasă-mă-n pace...”- Nocturnă). Sunetul
omului (al subiectului liric) se armonizează cu sunetul de afară (“Auzi, ploaia plânge pe
drum”- Nocturnă), într-un aparent “duet” agonic, determinat de un destin comun şi totuşi
scindat; omul aude, însă el însuşi nu are nicio certitudine că s-ar putea face auzit. Două
“plânsete” se întâlnesc, se încrucişează, fără să se observe reciproc, deoarece unul din ele pare
a fi un plânset de muribund.85 Ochiul bacovian preferă starea letargică, somnolarea, retragerea
în sine, lăsându-i auzului principalul rol de receptare a lumii de afară (“Toamna sună-n geam
frunze de metal, / Vânt. / În tăcerea grea, gând şi animal / Frânt.”- Monosilab de toamnă); a
asculta sălbăticiile naturii, nu constituie deloc abstragerea de la contemplarea lor directă
presupusă de văz, ci o interiorizare maximă, ridicată la nivelul anxietăţii pure: “A auzi este
mai dramatic decât a vedea” (“Numai vântul singur plânge alte note”- Plumb de iarnă).86
Murmurul pluvial însoţeşte moartea, la al cărei sens ia parte în mod misterios: „Dar, iată, şi-
un mort evreiesc... / Şi plouă, e moină, noroi- / În murmure stranii semite / M-adaug şi eu în
convoi.” (Spre toamnă).87
83
84
http://ro.scribd.com/doc/110455610/UNIVERSUL-POETIC-GEORGE-BACOVIA-TEME-POEZIE#scribd.
85
Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia Romantică, 52-53.
86
87
31
2.4. Fenomenele meteorologice
Fenomenele meteorologice (ploaia, moina, ninsoarea, îngheţul) văzute, de obicei, în

sincronismul lor, uniformizează ambianţa citadină punând-o sub semnul unui anotimp
schimbător:
Şi toamna, şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă, şi ninge –
Şi ninge, şi plouă (Moină).88
Ploaia
Sub asuprirea unei ploi infinite, gândul se îndreaptă către locuinţele lacustre:
De-atâtea nopţi aud plouând,

Tot tresărind, tot aşteptînd...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre (Lacustră).89
Ambivalenţa umidităţii bacoviene, adică rolul său de decompoziţie pe de o parte, iar pe de

alta de înteţire a înseşi formelor existenţiale atacate, reiese din faptul că ea împrumută, cinic,
vegetaţiei o „fiziologie”:
E toamnă, e foşnet, e somn...

Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plînset, e gol...
Şi-i frig, şi burează (Nervi de toamnă).90
Curgerea nesfârşită a ploii sugerează prezenţa în continuu avans a tragicului, cursul negativ
al fiinţei umane: “Fiinţa umană are destinul apei care curge. Apa este în adevăr un element
tranzitoriu. Ea este metamorfoza ontologică esenţială între foc şi pământ. Fiinţa sortită apei
este o fiinţă în vertij. Ea moare în fiecare minut, fără încetare ceva din substanţa sa se
prăbuşeşte. Moartea cotidiană nu este moartea exuberantă a focului care străpunge cerul cu
săgeţile sale; moartea cotidiană este moartea apei, ea sfârşeşte mereu prin moartea sa
orizontală” (“Şi plouă, e moină, noroi- / În murmure stranii semite / M-adaug şi eu în
convoi.”- Spre toamnă).91
88
89
90
91
Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia Romantică, 45-46.
32
Verbul a ploua este conotat ca verb de expresie al jalei şi al plânsului. Astfel, el
dobândeşte uneori semnificaţia unei descătuşări, cu efect purificator, ca acela al plânsului:
Tăcere...e toamnă în cetate...

Plouă...şi numai ploaia dă cuvânt-
E pace de plumb, e vânt şi pe vânt
Grăbite, cad frunze liberate (Nervi de toamnă).
Observăm aici şi echivalarea pronumelui personal persoana I eu (sentimentele

mele)=frunze. Din starea de tristeţe opresivă în care eul e copleşit şi încremenit (inhibat): pace
de plumb, eliberarea se face prin exprimarea tumultului sufletesc, căruia îi dă grai ploaia.92 O
conotaţie rară a ploii este umilinţa, iar comparaţia ce ar motiva-o este atât de imprevizibilă,
încât imaginea devine cutremurătoare:
Da, plouă...şi sună umil

Ca tot ce-i iubire şi ură-
Cu-o muzică tristă, de gură,
Pe-aproape s-aude-un copil (Plouă).
Acest sunet umil al iubirii şi urii, completat de imaginea atât de vie a copilului părăsit şi
neştiutor, reprezintă, după sensibilitatea noastră, adevăratul abis al suferinţei, faţă de care
enervarea, nebunia şi moartea din celelalte strofe pălesc
Da, plouă cum n-am mai văzut ..

Şi grele tălăngi adormite
Cum sună sub şuri învechite!
Cum sună în sufletu-mi mut
Oh! plânsul tălăngii când plouă! (Plouă.)93
Zăpada
Sub forma zăpezii, umedul e o cupă a crimei:
Ninge grozav pe câmp la abator

Şi sânge cald se scurge pe canal;
Plină-i zăpada de sânge animal-
Şi ninge mereu pe-un trist patinor...(Tablou de iarnă).94
Ninsoarea se alătură jocului imaginii pe un ecran de cinematograf: Ninge grandios în

oraşul vast cum nu mai este, / Ning la cinematografe grave drame sociale. (Plumb de iarnă).95
92
Indrieş, Alternative Bacoviene,169.
93
94
33
Ninsoarea coincide groazei. „Ninge grozav...” este pragul liric al unei poezii pline de moarte,
sânge, spaimă şi ameninţare (Tablou de iarnă). Relaţia zăpadă-îngheţ-teroare-groază-revoltă
a fost analizată în Uvertură, pornind de la poezia Plumb de iarnă („Iarna, de-o vreme, mă
duce regretul”).96 Un alt înţeles polarizant în câmpul de conotaţii al zăpezii îl constituie
amintirea. Ninsoarea este un ecran pe care se proiectează, derutant de clar, imagini dintr-o
realitate etern pierdută:
Cum ninge repede, apoi încet

Şi nu ştii cât timp mai trebuie acum,
E la fereastră, alb-
O fată cu şal negru în cerdacul nins. (De iarnă).97
Ca ploaia autumnală, simbol al disoluţiei materiei, ninsoarea hibernală sugerează ideea de

dispariţie, prin ştergerea conturului lucrurilor, realizabilă în alb şi în negru. De altfel,
amândouă culorile sunt folosite ca simbolistică a morţii, a doliului, încât parcul nins cu
alternări de alb-negru este pentru Bacovia un decor funerar:
Copacii albi, copacii negri

Stau goi în parcul solitar:
Decor de doliu funerar...
Copacii albi, copacii negri (Decor).
În tabloul alchimic al corespondenţelor, luna e asociată cu argintul, deci în târgul îngheţat

ca un vast cavou" răsare un crai-nou de agint”. Chiar şi în intimitate, la gura sobei, poetul are,
când ninge, senzaţia unui potop, lăsându-se însă cu voluptate îngropat împreună cu iubita (“Te
uită cum ninge decembre... / Spre geamuri, iubito, priveşte - /...Şi ningă...zăpada ne-ngroape”-
Decembrie). Sub zarea grea de plumb, apăsătoare, ninsoarea cenuşie e rău prevestitoare.
Câmpia albă cu copaci de cristal e un imens rotund, sfâşiat diametral de un corb
Câmpia albă - un imens rotund –

Vâslind, un corb încet vine din fund,
Tăind orizontul, diametral.
Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb,
Tăind orizontul, diametral ( Amurg de iarnă).
95
96
97
Indrieş, Alternative Bacoviene, 171-172.
34
Îngheţul amorţeşte orice vis, dă senzaţia sfâşierii, dar şi o ciudată moleşeală, un abandon.
Asociaţiile sunt subtile, “ninge soios", murdar, proiectând umbra poetului în noroi, ca pe o
roză galbenă dintr-un pahar.98
Viscolul, ca formă extremă de agresivitate a zăpezii, transformă resuscitarea fantomatică a
trecutului în coşmar:
Ce umbră stă la geamul tău

Ca de iubiri învinse?!
Un fost poet, şi-al nopţii hău,
Pe uliţi ninse.
Un plâns iernatic, înnoptat,
Cu viscol de urgie-
În ceasul greu, întârziat,
Aleargă, cine ştie... (Hibernal noptat II).
Să ne amintim că viaţa nefavorabilă este echivalată cu „noaptea viforoasă” în Plumb de

iarnă („Şi iar... aceeaşi oră de dimineaţă”).99
Vântul
Bacovia acordă vântului şi ploii valenţe simbolice individualizante, văzându-le ca mişcări
diferite ale misterului cosmic, asumate în universul său sub forma unor procese dinamice, în
care predominante sunt verbele. În sunetul vântului, mai exact în hohotul lui, rezonează,
ironic, golul existenţei (“Vântul sună lemnăria, / Bate gol, în poloboace, butnăria.”- Vânt).100
O strânsă relaţie se creează între vânt, temporalitate şi plâns (“Numai vântul singur plânge alte
note... /...Ning la cinematografe grave drame sociale, / Pe când vântul hohoteşte-n bulevarde
glaciale...”- Plumb de iarnă). Cuvântul plâns defineşte calitatea tragică a sufletului cosmic. Şi
vântul şi plânsul sunt înregistrate ca forme ale unui straniu sunet primordial. Insinuate în
prezent, în istorie, în subiectul liric, ele relevă starea de umilinţă în care a căzut lumea.
Pusă la imperfect, manifestarea vântului se include în cosmosul morbid, ca trăsătură a
spaţiului din afara eului, un simbol al absolutului în declin: “Stam singur în cavou...şi era
vânt” (Plumb). “Era vânt”, insinuat în peisajul prezent, devine “E vânt”, ambianţă dizolvantă
a oricărui gest uman: “E toamnă, e foşnet, e somn” (Nervi de toamnă). “E vânt, şi-i
pustiu”(Toamnă), “E vânt şi-orice speranţă e pierdută” (Plumb de toamnă). Vântul
98
Piru, Istoria Literaturii Române de la început până azi, 267-270.
99
100
35
semnalează căderea prezentului (târziul), înfrângerea fiinţei umane, ale cărei iniţiative, oricare
ar fi ele sunt “frunze la vânt” (Nervi de toamnă).101
Încă din prima poezie, Plumb,vântul apare ca forţă stranie odată cu pătrunderea „viului” în
spaţiul închis al morţii, imprimându-i acestuia un fel de imitaţie dizarmonică de mişcare:
„Stam singur în cavou...şi era vânt... / Şi scârţâiau coroanele de plumb”. Ne putem reprezenta
uşa deschisă a cavoului prin care a intrat locutorul şi formarea unui banal curent de aer. Dar
Bacovia ştie să confere semnificaţie oricărui amănunt oferit de realitate. Astfel, aici, vântul
anunţă intruziunea identităţii în teritoriul etanş, ermetic închis al alterităţii absolute. Pe de altă
parte, să observăm că tot în această poezie se stabileşte relaţia vânt-frig, prin microtexte
simetrice: „şi era vânt...” respectiv „şi era frig...”. În ambele cazuri, ca senzaţie de repulsie
metafizică în faţa neantului, înfiorarea apare ca simptom al acestei spaime.102
Frigul
Frigul se leagă de moarte prin faptul că, prin simptomele sale, se aseamănă foartemult cu
frica, o atitudine naturalăa omului în faţa neantului.103 Frigul afectează întreg mediul
înconjurător („E frig la câmp...”- Pastel), până şi stelele sunt afectate („...depărtat sub stelele-
ngheţate...”- Plumb de iarnă), însă nu doar natura suferă („Dorm volumele savante-n
îngheţatele vitrine”- Plumb de iarnă; „Mă duc pe străzi de gheaţă cu spuza lor de stele”-
Dormitând), ci şi fiinţa ( persoana I: „Un frig violet, şi faţa e creaţă”- Plumb de iarnă; „Şi-s
umezi păreţii, /Şi-un frig mă cuprinde”- Moină, şi persoana a II-a: „Zăpada albă / Curge peste
voi, / Mai friguros”- În iarnă). Perspectiva autorului este fără „nicio speranţă” („E frig,
iarnă... / Vreau să gândesc la anii mei pustii”- Din vremuri), deoarece acesta zăreşte un viitor
umbrit „de depărtările-ngheţate” (Meridian).
101
102
103
36
3.Stările sufleteşti în raport cu natura
3.1. Prezentare generală
Apărută destul de târziu în artă şi retrasă repede din arta europeană, în opera lui
Bacovia,natura este psihologie, nu natură. Ceea ce se întâmplă cu copacii, cu păsările, cu
meteorologia, cu oraşul, cu lacul, pădurea, câmpul, etc., se întâmplă în realitate cu nervii şi cu
simţurile sale. Desfrunzirea, plânsul, ploile şi ninsoarea, vântul, răcnetele, corbii sunt în el şi
sunt ale lui. Sufletul, mintea, inima şi viziunile lui plâng, se desfrunzesc, plouă, urlă,
croncăne, răcnesc sau se jeluie şi dârdâie. Fiecare frunză din Bacovia, fiecare strop de ploaie,
fiecare corb „taie diametral” nu orice orizont, ci orizontul ontologic, oniric al acestui
prizonier, orizontul său magic.104 La Bacovia, natura este expresia unei dezorganizări
sufleteşti, a unei nevroze. El are predispoziţie pentru tristeţile autumnale, cu case “ce stau în
dărâmare” şi mansarde igrasioase, cu parcul “mâncat de cancer şi ftizie”. E o natură în
descompunere, afectată de o moarte lentă şi necruţătoare. La Bacovia natura e ostilă,
apăsătoare ca o închisoare: “Case de fier în case de zid, / Şi porţile grele se-nchid”.105
Poetul se priveşte din afară şi pe sine, ca pe un obiect. Privelişti-obiecte, stări de suflet-
obiecte, eul liric-obiect: în poezia lui există numai obiecte. Orice viaţă dispare şi, implicit,
orice sens. Acesta e infernul: dominaţia şi teroarea obiectelor. Tocmai de aici provine
anxietatea, din absoluta neputinţă de a mai percepe un sens existenţei.106
Poeţii adevăraţi sunt sinceri faţă de ei, în orice etapă a existenţei lor, dar stările sufleteşti
variază fulgerător la unii, provocate de impresii instabile, de senzaţii neaşteptate, de surprize.
Inspiraţiile pot părea pline de contradicţii – ca viaţa care, de fapt, nu face decât să curgă ca o
apă tumultoasă, ce poate aduce pe valurile ei, când un stârv, când o floare.107 Lupta cu natura
ostilă, cu lumea-neant augumentează martiriul. Grandoarea are semnul minus. Viaţa
interioară, ca cea exterioară, este violent sfâşiată, aruncându-l în durere şi autodistrugere.
Descurajarea, geamătul, dezechilibrul erodează tragismul consumptiv. Nici o legătură nu se
104
105
Mircea Anghelescu ş.a., Dictionarul scriitorilor romani, volumul 1 (Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1995), 146.
106
Mircea Anghelescu ş.a., Dictionarul esenţial al scriitorilor romani (Bucureşti: Editura Albatros, 2000), 51.
107
Ion M. Raşcu, Amintiri şi medalioane literare (Bucureşti: Editura Pentru Literatură, 1967), 96.
37
poate înfiinţa; pe oameni îi întâlneşte doar în destinul lor, în suferinţă şi în moarte (Volkelt).
Zvârcolirea în spasme sufleteşti îl macină până la năruire.108
La George Bacovia, ceea ce ne izbeşte este spiritul teatral, manierismul, stilul suferinţei.
Nu ascultăm spovedania unui bolnav, ci luăm parte la o punere în scenă, poetul desprinzându-
se pe fondul universului căruia i-a dat viaţă aproape ca un personaj. O adevărată obsesie a
teluricului, o gravitaţie colosală trage totul în jos. Un “cer de plumb” guvernează veşnic. Sunt
puţine imaginile de zbor, mişcarea se face numai de sus în jos, frunzele cad, oamenii se târăsc
asemenea reptilelor, bâjbâind într-o beznă groasă. Amorul are aripi de plumb: “Dormea întors
amorul meu de plumb”. Materia e în dezagregare lentă şi în putrefacţie. Pe străzi cadavrele se
descompun de căldură, lutul e asudat. Ploile sunt continue, de o monotonie care dă nevroze,
sau torenţiale, ca la Eminescu. Totul e pătruns de o umezeală cosmică, pereţii se prăbuşesc,
lemnul se umflă, frunzele cad într-un somn de moarte. În această lume pe care a adus-o cu el
poetul rătăceşte fără sens, făcând gesturi absurde, sau rostind cuvinte fără şir: “Şi gem şi plâng
şi râd în hi, în ha...”. El e doar o umbră care doarme în noroi ca un trist bagaj:
Un clavir îngână-ncet la un etaj,

Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj –
Stropii sar,
Ninge zoios,
La un geam, într-un pahar,
O roză galbenă se uită-n jos.
Jalea lui nu are nimic omenesc, căci, omul care a coborât în Infern, nu poate fi un disperat
oarecare. Cântarea lui e obsesivă, monotonă; uneori auzim însă adevărate strigăte de teroare.
Vocea se umple de un plâns sfâşietor ce urcă din adâncul fiinţei şi încearcă să se articuleze.
Copacii îşi plâng frunzele, caterincele se tânguie, toamna “în mii de fluiere cântă” o durere ce
poate fi atribuită numai universului întreg. Materia însăşi plânge: “De-atâtea ori aud plouând,
/ Aud materia plângând...”.109
Capacitatea lui Bacovia de trăire şi simbolizare a senzaţiilor, emoţiilor, neliniştilor,
angoaselor şi teroarei de necunoscut este excepţională, chiar şi atunci când i se găsesc modele
de o originalitate incontestabilă în domeniul literaturii române. Nemaiîntâlnite sunt, în special,
imaginile copleşirii, ale înăbuşirii printr-un potop de cărbune
108
Trandafir, Poezia lui Bacovia, 79.
109
Nicolae Manolescu, Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta (“F.l.”: Allfa Paideia,
1996), XV-XVI.
38
Carbonizate flori, noian de negru
Sicrie negre arse, de metal
Veştminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru
sau printr-un potop adevărat, văzut ca o regresiune pe scara antropologică pâna în epoca
preistorică, într-un coşmar:

Aud materia plângând
Sunt singur şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.
De-atâtea nopţi aud plouând

Tot tresărind, tot aşteptând
Spre locuinţele lacustre (Lacustră).110
Absurditatea existenţei umane, nonsensul, culminează cu tragicul. În acest spaţiu stăpânit

de suferinţă se valorifică luciditatea umană în procesul cunoaşterii. Aici niciodată nu e
fericire, deşi există “un ceas ideal”, un “zvon de vremuri noi”. Vidul, golul, neantul, cu
corolarul lor tăcerea, definesc şi ele poezia “de atmosferă” în accepţia bacoviană.111Pentru
Bacovia viaţa se metamorfozează într-o “melodie funerară”, ceea ce naşte regretul de a se fi
născut (“De n-ai fi fost...”).112 Afirmarea omului e posibilă prin negare, prin manifestarea
stărilor obscure: solitudinea, grija, neliniştea, sfâşierea, ambiguitatea, eşecul, suferinţa, abisul
şi, din nou, moartea.113
110
111
Trandafir, Poezia lui Bacovia, 74-75.
112
113
39
3.2. Timpul trecător
Spre deosebire de natură (“zarea”), omul are conştiinţa timpului, a trecutului, a viitorului,
numai prezentul (“acum”) nu are niciun sens adecvat, e o închisoare, “o amorţire”, o pierdere
a identităţii. (Sic transit Gloria mundi) Aşa trece gloria lumii: prin scurgerea inevitabilă,
tragică, a timpului, dar şi prin irosirea lui blamabilă:
Acolo, unde nu-i nimeni,

Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii...
Unde toate sunt ştiute...
Acolo spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvânt.
(...) Poveşti...
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Poate zi nefiind nimic (Sic transit...).
Bacovia nu are predispoziţii metafizice, el percepe timpul împărţit în trecut, prezent, şi

viitor. Cu puţine excepţii (“Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete; / Străbunii trec în pâlcuri
violete...”- Amurg violet; “O noapte de sineală din vremi voievodale...”- Baladă), trecutul e
doar un “gol istoric”, constrângere care înseamnă eliminarea devenirii. Altminteri, timpul nu
are decât rostul de a destrăma al vieţii fir: “Curg zilele spre cimitir / Trist, una câte una, / Şi
destrămând al vieţii fir / Se duc pe totdeauna”- Trec zilele. Totul e redus la automatismul
scurgerii monotone şi neîndurătoare a timpului. Între trecut şi prezent nu există linie
despărţitoare: “O grăbită alchimie, fâlfâie o vâlvătaie, / Vai, e ora de-altădată, dungi de ploaie
se-ntretaie...”- Nocturnă. În această viziune în care timpul îndrumă fiinţa spre dispariţie
(“Dispari mai curând!”; “Chemări de dispariţie mă sorb”; “Pământul la dânsul ne cheamă”
etc), nici sentimentul trecutului, nici aspiraţia nu-l încearcă pe poet. Mai intens este,însă,
40
“refuzul prezentului”; n-am ţine seama de faptul că prezentul reprezintă, totuşi, sursa
repulsiilor sale. Eliminarea prezentului nu se face fără crispări dureroase:
Am uitat dacă merg...încă tot mă iubesc...

Am ajuns la timp, ocup şi eu un loc, -
Dar gândul apasă cu greul său bloc...
E numai vedere... nu mai pot să vorbesc...( Dimineaţă).
“Idealul” în accepţia bacoviană, poate fi întrezărit în viitor: “Plumb şi furtună, pustiu, /

Finis... Istoria contemporană... / E timpul... toţi nervii te vor... / O, vino odată, măreţ viitor.”-
Poemă finală. Într-o asemenea realitate nu sunt decât semne slabe de speranţă; o “miniatură de
vremi viitoare.114
3.3. Solitudinea
Poetul simbolist deplasează singurătatea în cavouri şi pune totul sub semnul unei culori
unice care, în fapt, sugerează o dezolantă, apăsătoare culoare metalică (plumbul care nu are
propriu-zis o culoare sau are una, indistinctă, negrul degradat spre cenuşiu).115
O temă centrală a poeziei bacoviene este solitudinea, nu aleasă de poet, ci impusă lui de o
lume ostilă, inacceptabilă, faţă de care e obligat la indiferenţă:
Tot mai tacut şi singur

În lumea mea pustie
Şi tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.
Singuraticul işi face prematur un epitaf ironic (“Cu-al meu aspect, / Făcea să mor, / Căci
tuturor / Păream suspect") sau retras într-un han, departe, bea melancolic ascultând ploaia
(“Singur, singur, singur / Vreme de beţie - / I-auzi cum mai plouă. / Ce melancolie"). Prieten
cu râsul hidos şi cu umbra, el hoinăreşte noaptea printre câinii din pieţele pustii, sau în casă,
singur, cade într-un gol istoric", când plouă sau când ninge, aude pe la geamuri croncănit de
corbi, apăsat de gânduri pesimiste. Înstrăinat, căzut în întuneric şi pustiu, omul e cuprins de
delir .
114
Trandafir,Poezia lui Bacovia, 94-96.
115
Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române (Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2004), 311.
41
Nimic. Pustiul tot mai larg părea
Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, -
Şi-nvineţit de gânduri cu fruntea în pământ
Omul începuse să vorbească singur.
Alteori, acelaşi, mânat de o maladie obscură, incurabilă, caută zadarnic un loc unde s-ar
putea salva (“Trec singur pe poduri de fier solitare"), sau neputând scrie, e apucat de o criză
de plâns (“Şi ninge-n miezul nopţii glacial / Şi tu iar tremuri suflet singuratic, / Pe vatră-n
para slabă, în jăratic, - / încet, cad lacrimi roze de cristal"). O ciudată conştiinţă a blestemului,
a neputinţei de a protesta faţă de crimele filistine, a reducerii la tăcere şi izolare ne întampină
într-o Poemă finală (“Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni. / Ascuns în pivniţa
adâncă / Fără a spune un cuvânt"). Într-o ţară cunoscută în Orient prin umorul ei trist, cultul
izolării şi al anonimatului pare unica soluţie posibilă (“Mai bine singuratic şi uitat / Pierdut să
te retragi nepăsător / în ţara asta plină de umor").116
În poezia Plumb, singurătatea eului poetic este cu atât mai zguduitoare, cu cât spaţiul închis
al cavoului este “populat” cu sicrie de plumb, flori de plumb – un adevărat veştmânt funerar:
„Dormeau adânc sicriele de plumb / şi flori de plumb şi funerar vestmânt / Stam singur în
cavou… şi era vânt… / şi scârţâiau coroanele de plumb”. Chiar în acest spaţiu al claustrării,
ideea de singurătate a eului poetic apare vizibil prin raportare la decorul funerar. În cele două
strofe, registrul climateric accentuează şi el starea deznădejdii şi frământării sufleteşti a eului
poetic: „Stam singur în cavou… şi era vânt…”, „Stam singur lângă mort… şi era frig…”.
Tensiunea claustrării cunoaşte un crescendo, ea putând fi rezumată la următoarea schemă:
însingurare – singurătate – izolare – disperare. Toate acestea constituie treptele înstrăinării
fiinţei umane, ca urmare a claustrării. Ideea ispăşirii este subliniată şi prin convertirea erosului
în thanatos: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb… şi-am început să-l
strig.” Acumulările cantitative din prima strofă, acumulări ce conturează senzaţia de vid (gol
exterior, dar şi unul interior, sufletesc) duc la schimbarea calităţii strigătului. Dar revolta prin
strigăt nu-şi găseşte ecou nici în exterior şi cu atât mai puţin în interior. Ca atare, eroul liric este
condamnat la singurătate, iar golul este resimţit ca o durere fizică: „Stam singur lângă mort… şi
era frig… / şi-i atârnau aripile de plumb.” Imaginea aripilor de plumb care atârnă – simbolul
zborului frânt – accentuează drama condamnatului la singurătate, neputinţa acestuia de a se
elibera din spaţiul-carceră al cavoului.
În Lacustră, sentimentul singurătăţii este legat de obsesia ploii:
116
42
Aud materia plângând…
Obsesia este dată de repetarea verbului aud, evidenţiind monotonia fenomenului climateric.
Aşa se explică ideea de singurătate covârşitoare. În condiţiile unor ploi interminabile, ideea de
singurătate provoacă la meditaţie.117
Materia plânge în versurile lui Bacovia cum se zbuciumă lutul, copacul, piatra în pânzele
lui Van Gogh. În acest mod apare universalitatea, absolutul suferinţei. Plânsul este expresia
durerii, iar durerea însoţeşte ruinarea – bruscă sau lentă- a trupului. Plângând, materia se
descompune şi tinde să se întoarcă în haosul primordial. Ploaia e semnul, deci, în viziunea
bacoviană, al desfacerii elementelor, al dezagregării lumii. Groaza în faţa unui asemenea
spectacol este mărită de obsesia singurătăţii. Singur, omul nu e nimeni şi nu poate nimic.
Greutăţile vieţii îl doboară. Înconjurat de un “gol istoric”, poetul se simte aruncat cu milenii în
urmă, coborând pe o treaptă nu cu mult mai ridicată decât aceea pe care se găsea omul înainte
de a se fi despărţit de animalitate. Obsesia singurătăţii şi sentimentul – generat de această
obsesie- de a asista fără putinţa vreunei intervenţii la destrămarea cosmică sunt înălţate la
expresie în versuri de o simplitate şi transparenţă desăvârşite, clasice:

Aud materia plângând...
Şi parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbeşte-un val –
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

Tot tresărind, tot aşteptând...
Spre locuinţele lacustre... (Lacustră).118
117
https://metamorfoze.wordpress.com/2009/03/13/sentimentul-singuratatii-in-poeziile-plumb-si-lacustra/.
118
Dumitru Micu, Început de secol (Bucureşti: Minerva, 1970), 462.
43
Poemul Pastel aduce în tablou corbii, ţârâitul ploii de toamnă, mugetul vitelor închise în
ocol şi sunetul trist, dogit al tălăngilor, sugerând , admirabil, senzaţia de agonie a vegetaţiei,
de târziu în lume şi de prăbuşire a universului într-o tristeţe grea, aceea a individului care
contemplă această moarte fără glorie: “Şi tare-i târziu / Şi n-am mai murit”. Se observă
numărul redus al elementelor cu care lucrează spiritul bacovian, absenţa ceremoniei,
obstinaţia cultivării micilor simboluri ale derizoriului din sfera existenţei. Dar tocmai această
lipsă de “măreţie de simbol”, pentru a reproduce o formulă ironică, dă măreţie poemului
bacovian, simplu şi cutremurător ca un bocet şoptit. Bacovia transmite de o sută de ori aceste
semnale de urgenţă ale fiinţei, instalate într-o solitudine grea: o singurătate care nu eliberează
fiinţa de circumstanţele constrângătoare ale vieţii, ci o închide şi o descompune lent şi
iremediabil. Mai mult, solitudinea bacoviană nu este niciodată singură, este înconjurată mai
totdeauna de alte singurătăţi mai mari: parcul din mijlocul oraşului este solitar, pieţele sunt
pustii, hanul, drumul, odaia în care poetul aşteaptă să se întâmple ceva şi nu se întâmplă, totul,
pe scurt, este scufundat într-o singurătate minerală.119 Solitudinea se absoarbe în spaţiu, iar
efectul normal de apostrofă nu se realizează:
Amurg de iarnă, sumbru, de metal,

Câmpia albă - un imens rotund –
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Tăind orizontul diametral.
Copacii rari şi ninşi par de cristal.

Chemări de dispariţie mă sorb,
Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb,
Tăind orizontul diametral (Amurg de iarnă).
Izolăm elementele spaţiale: câmpia albă, apoi orizontul. A doua strofă schimbă direcţia
diagonalei de zbor printr-un vers anticipativ (“Chemări de dispariţie mă sorb”), care este
totodată şi al doilea pol al apostrofei. “Dispariţia” corbului deschide, teoretic, premisa unei
noi apostrofe. Totul este însă absorbit de această infinitate care precede şi apoi urmează
sugestiei de dispariţie în neant. Unii comentatori ai poeziei bacoviene au observat, cu
discernământ, inventarul preferat al spaţializării: zarea, fundalul, marginea ş.a., toate simulând
o evadare din “oraşul dominant”. Toposul bacovian însă nu se organizează pe simpla opoziţie
claustrare-evadare. Zăvoiul, crângul, câmpul cu ape sau câmpul nins, nu apar la Bacovia din
complexul sămănătorist al oraşului înăbuşit în “case de zid”. Desăvârşirea spaţială este cea
care le produce şi nu simţul social al antitezei. Bacovia regizează dimensiuni spaţiale ce
119
Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române, 311-312.
44
exprimă însăşi spaţialitatea, dimensiuni ce îşi sunt lor suficiente fără a intra în clasice
opoziţii.120
Sentimentul acut al singurătăţii într-o realitate agresivă creează o atmosferă psihică şi
provoacă o imaginaţie catastrofică. Astfel, poetului i se pare că, întors pe scara istoriei
(trecând printr-un "gol istoric"), a redevenit primitiva fiinţă umană înfricoşată, refugiată într-o
"locuinţă lacustră". Aşadar, sentimentul solitudinii, devenit obsesie şi nevroză,anulează fiinţa
umană raţională,reducând-o la primitivitatea instinctivă a genezei civilizaţiei. Omul este o
fiinţă socială, iar singurătatea este "o boală" a secolului. Plânsul este, de fapt, al fiinţei umane,
al tragismului existenţial, al izolării şi solitudinii înspăimântate şi fără leac ("Tot tresărind, tot
aşteptând... "), care anunţă căderea, moartea. Acest plâns este transmis elementelor materiale,
naturii, ca în alte poezii: “Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar: // O pasăre cu
glas amar / Străbate parcul secular...”-Decor; “Amurg de toamnă violet... / Doi plopi, în fund,
apar în siluete: / - Apostoli în odăjdii violete - / Oraşul tot e violet.” -Amurg violet.121
În singurătatea copleşitoare şi în stările generate de aceasta, totuşi poetul tinde către
speranţa în vremurile viitoare. În al doilea volum, Scântei galbene, aspiraţia către
descătuşarea spirituală, către eliberarea de condiţia umilitoare, degradantă, este decisă şi se
exprimă în accente energice. Începând de la tresărirea înfiorată în faţa soarelui de primăvară,
pe care poetul îl cheamă să-i vindece rănile sufleteşti şi, mergând până la chemarea directă la
luptă împotriva rânduielilor nedrepte, surprindem în poezia lui Bacovia o redusă, dar intensă
gamă de stări sufleteşti, ce exprimă, de data aceasta, foarte clar, când speranţa de reînnoire
interioară, când o atitudine de protest, neacceptarea rânduielilor date, dorinţa de altceva. Când
exclamă:
Verde crud, verde crud...

Mugur alb, şi roz, şi pur,
Vis de-albastru şi de-azur,
Te mai văd, te mai aud!
Oh, punctează cu-al tău foc

Soare, soare...
Corpul ce întreg mă doare
Sub al vremurilor joc (Note de primăvară).
120
Dinu Flămând, Introducere în opera lui George Bacovia (Bucureşti: Minerva, 1979), 88-89.
121
http://www.scrierile.com/referate/George-Bacovia/Specificul-sentimentului-de-singuratate-Lacustra-re-
rom.php.
45
poetul dă o expresie încă neclară, dar totuşi mai energică decât în Plumb, aspiraţiei spre
altceva, la o existenţă nouă.122
3.4. Mediocritatea
Bacovia stăpâneşte şi regizează o mare gamă de stări mediocre, autoreprezentându-se sub

puterea lor dizolvantă în nesfârşite zbuciumuri. Cel mai adesea, apatia şi plictiseala se clădesc
la el, într-o persistentă şi complexă reprezentare, încât resemnarea sau, dimpotrivă, revolta, se
exclud din sfera implicaţiilor poemului, copleşite de compacta agresiune a mediocrului:
Şi iar...aceeaşi oră de dimineaţă...

Pe toate mocnind acelaşi secret;
Un frig violet, şi faţa e creaţă –
- O, cum omul a devenit concret...
Lungi plictiseli în turnurile sumbre...

Noian de superstiţii, cu hohot sec, târziu;
- Vei merita o lampă-n mohorâte umbre
Şi corbii azvârliţi de-al nopţilor pustiu.
În noaptea viforoasă de vei putea învinge

O tristă-ngăduire, sau un humor secret –
Vor auzi în turnuri, se vor uita cum ninge...
- O, cum omul a devenit concret...(Plumb de iarnă).123
Totuşi, atunci când apare revolta, aceasta e doar bănuită, exprimată învăluit, aluziv sau prin
intermediul unui tablou precum cel al unei cafenele unde o ceată de proletari visează la alte
lumi (“Prin fumul de ţigări, ca-n nouri, / Gândeam la lumi ce nu există...”- Seară tristă).
Poetul e zguduit de un plâns intern nedezvăluit, pentru cei învinşi, pierdut pe veci, din taverne
şi mansarde, sau chiar rătăcitori tăcuţi pe străzi, multumiţi cu gesticularea.
În cercul lumii comun şi avar...

Mă zguduie de mult un plâns intern;
Şi-acest fel (de-a fi) va fi etern
Şi de nimic, pe lume, nu tresar.
...Dar vai, acei învinşi, pe veci pierduţi...

Ori în taverne, ori în mansarde;
Şi acei nebuni, rătăcitori, tăcuţi,
Gesticulând pe bulevarde...(Vobiscum).124
122
Micu, Început de secol, 454.
123
Flămând, Introducere în opera lui George Bacovia, 38.
46
Deşi se autoprezintă învins, în mod invariabil, Bacovia ştie, ca nimeni altul, să orchestreze
acea “complexitate” a mediocrităţii existenţei, din care, până la urmă, iese dominant chiar
sentimentul puternic al existenţei tragice. Toate deprimantele stări bacoviene convoacă
existenţa, o somează într-un mod acut, obligând-o în mod indirect să se reliefeze pe fundalul
neantului, obsesie ce terorizează conştiinţa artistică bacoviană. Pe imensa imagine ecran care
este la Bacovia sentimentul morţii, se profilează, succesiv, cel mai fantast spectacol al
mediocrităţii cotidiene; imaginile se alungă una pe alta, dând o ciudată animaţie de “vălmăşag
milionar”, de spectacol vital periferic. Poetul se situează el însuşi în dialog cu această
animaţie ce-i locuieşte fantezia (nu bolnavă, ci prea vitală, prolifică!) şi de aici rezultă acele
surprinzătoare situări dialogale, amplificând la nesfârşit dialogul în monolog, reprezentările în
alte reprezentări, timpii succesivi, profunzimea decorului:
Toarnă pe covoare parfume tari,

Adu roze pe tine să le pun;
Şi-ncet cadavrele se descompun...(Cuptor).125
3.5. Moartea
Obsesia morţii a fost pentru Bacovia o invariabilă, ţinând de structura sa. Şi-a pus
problema aceasta încă de adolescent. La 18 ani îşi scria epitaful şi, de la aceeaşi vârstă provin
versuri precum: „Muguri au dat pe ram, - zadarnic, / În a mea inimă e toamnă!- (Şi toate) ; Ce
lume-aşa goală de vise! /...Şi cum să nu plângi în abise / Da, cum să nu mori şi nebun?
(Plouă) ; Cetate, azi moare poetul / În braţele tale, tuşind...” (Aiurea).126 El nu putea nici trăi,
nici muri, nici dori definitiv, nici alege între viaţă şi moarte. El se sinucidea în fiecare zi, puţin
câte puţin, zvârcolindu-se în fiecare zi.127 Bacovia trăia în alcool, muzică, solitudine, nebunie,
plâns, autism şi moarte.128 El era uimit că încă n-a murit, frunzele ce singură toamna şi le
despuia sieşi, îi fac semne sinistre, plopii drapaţi în violet primesc înfăţişare preoţească, de
simbol sau prevestiri, pământul îi adresează chemări negre, visele se carbonizează până la
124
Piru, Istoria Literaturii Române de la început până azi, 270.
125
Flămând, Introducere în opera lui George Bacovia, 41.
126
127
128
47
unul, speranţele se spulberă până la ultima, trece un mort evreiesc, moare o fată tristă, poetul
pare el însuşi a muri sau chiar moare tuşind, în grădina moartă intră un mort, începe să se
acomodeze „la cei din morminte”, „Ninge parcă toţi muriră”, sufletele sunt la discreţia durerii,
sunt moarte, palatul e mort, amorul mort, iubita are un chip de mort, aerul e al morţilor şi fără
înţeles, glasul cere cântec de mort, vaietul toamnei sună mortuar, glumesc sinistru cioclii pe
socoteala morţilor, de moarte se teme („Cum negre gânduri cad pe mine, / Când mă gândesc
că am să mor”) şi moartea o cheamă („Şi aş vrea ca să mor / Ca Romulus-rege”), în moarte se
resemnează („Cu al meu aspect / Făcea să mor”), de insultele ei neclare va fi determinat să
oscileze depăşit, uluit
Ce trist amor
Să vrai,
Să stai,
Cu cei ce mor
Şi ce avânt
Să treci,
Pe veci,
Într-un mormânt.129
În credinţa creştină, moartea, departe de-a fi sfârşitul tuturor lucrurilor, aduce “infinit mai
multă speranţă decât se află în ochii noştri în timpul vieţii debordând de sănătate şi vigoare”.
(Kierkegaard). Ea este trecera către viaţă – “reînviere” – (Imn) şi avânt:
Ce trist amor
Să vrei,
Să stai,
Cu cei ce mor.
Şi ce avânt
Să treci,
Pe veci,
Într-un mormânt...( Nihil).
Însă, pentru Bacovia, disperarea este că insăşi moartea, această ultimă speranţă, eşuează:
“-O, corb! / Ce rost mai are-un suflet orb- / Întârzieri, mormânt închis”- De iarnă. “Întârzieri”,
“mormânt închis”: a muri de disperare se devine constant “a trăi moartea”, precum această
destructurare terifiantă şi animată unde “viermele nu moare cu nici un chip” şi “focul nu se
stinge câtuşi de puţin”.130
129
130
Svetlana Paleologu Matta, Existenţa poetică a lui Bacovia (Bacău: Ateneul Scriitorilor, 2013), 96.
48
Cuvântul “decadent” alcătuieşte o particularitate expresivă a vocabularului bacovian, fie că
poetul îşi închipuie iubita citind o poemă decadentă, fie că el însuşi ni se arată visând în
zăvoiul decadent. Poet decadent, al melancoliilor pluviale, al toamnei, al iernii şi al unei
primăveri resimţite cu nervii unui convalescent, adâncit în desnădejde şi în prevestirea morţii
apropiate.131
De cele mai multe ori, moartea ia, în reprezentare bacoviană, forma umezelii, sau umezeala
e o mască a morţii. Bacovia este cel mai mare poet al ploii şi ninsorii din literatura noastră şi
lumea conturată de el e un infern acvatic:
Plouă, plouă, plouă...

Vreme de beţie –
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă... (Rar);
Afară ninge prăpădind,

Iubita cântă la clavir.
Şi târgul stă întunecat,
De parcă ninge-n cimitir (Nevroză);
Potop, cad stele albe de cristal

Şi ninge-n noaptea plină de păcate...
Şi ninge-n miezul nopţii glacial...
Şi tu iar tremuri, suflet singuratec... (Singur).
Atunci când evocă vara, Bacovia o face tot pentru a comunica senzaţia de moarte. Vara
bacoviană e o vară secetoasă, tropicală, o vară care produce putregai, ca în poezia Cuptor:

Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n oraş, -
Încet, cadavrele se descompun.
Ce vii se mişcă şi ei descompuşi

Cu lutul de căldură asudat;
E miros de cadavre, iubito,
Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat.132
Lumea reală e ipostaza pre-mortuară a materiei: la clavirul ce “pare catafalc”, iubita, ea

însăşi cu “faţa de mort”, cântă trist, gemând, “îngrozitorul marş lugubru, funerar”. Moartea
universală are maiestate statică, ceremonioasă:
131
Tudor Vianu, Figuri şi forme literare (“F.l.”: Casa Şcoalelor, 1946), 127-128.
132
Micu, Început de secol, 461-463.
49
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar veşmânt –
Stam singur în cavou...şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb (Plumb).
Viziunea apocaliptică imaginează diluviul: “De-atâtea nopţi aud plouând, / Aud materia
plângând...”133
Elementele de bază coloristice nu întârzie să se interiorizeze şi, în adâncirea lor ascunsă se
preschimbă în două nuclee ce încheagă întreaga existenţă a sufletului uman: Albul devine
principiul vieţii - Iubirea, iar negrul, principiul negativ – Moartea. Şi stările sufleteşti
provocate, după aceleaşi legi ca şi corespondenţele lor senzoriale, fie că se coagulează izolate
în unităţi confuze, fie că îşi îmbină contrastul lor permanent:
Toarnă pe covoare parfume tari,

Adă roze pe tine să le pun,
Şi-ncet cadavrele se descompun (Cuptor).134
Bacovia nu crede în viaţa superioară raţiunii umane, dar, refuzând transcendenţa, el se

refuză pe sine, printr-o negaţie absolută. Pentru el, moartea e o umbră permanentă, instalată în
intimitatea fiinţei sale. El nu aşteaptă dezlegarea de suferinţă din partea unei autorităţi umane
îndurătoare, ci acceptă condiţia de om singur în faţa morţii. Atmosfera funerară pătrunde până
la saturaţie lirica bacoviană. Plumbul tutelar e plânsul cununilor mortuare:

Şi flori de plumb şi funerar veştmânt,
Stam singur în cavou ...şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb (Plumb).135
133
Mihai Vornicu, „Masca poetică a lui George Bacovia,” Revista de istorie şi teorie literară, 1972, 3-7.
134
Streinu, Pagini de critică literară, 39.
135
http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=154&Itemid=48.
50
3.6. Suferinţa şi boala
Bacovia se crede prigonit şi în stare agonie: „Buciumă toamna / Agonic din fund - ... Din
fanfare funerare / Toamna sună, agonie...”.136 Dacă boala are un sunet şi o culoare, ea are, în
literatura română, culoarea şi sunetul poemului bacovian.137
Ne aflăm parcă într-un imens ospiciu. Torturaţi de dureri şi temeri, oamenii răcnesc,
acompaniind răgetele vitelor de la abator: “Departe, pe câmp; / Cad corbii domol; / Şi răgete
lungi / Pornesc din ocol.” (Pastel); “Şi ce enervare pe gând! / Ce zi primitivă de tină! / O
bolnavă fată vecină / Răcneşte la ploaie râzând.” (Plouă); “Într-o grădină publică, tăcută, / Pe
un nebun l-am auzit răcnind...” (Plumb de toamnă).138 În toţi bolnavii, în toate vitele, în toţi
demenţii şi sănătoşii, în toţi tremuricii poeziilor lui, nu ei sau nu numai ei chicotă, zgârie
auzul şi urlă, ci însuşi Bacovia!139 Scenele de nebunie, fixate când în subiect, când în obiect,
prisosesc:
Amurg de toamnă pustiu, de humă,

Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc... şi-ncepe a-nnopta,

Şi-aud gemând amorul meu defunct,
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha… (Amurg de toamnă).140
Umanitatea gânditoare se anulează la Bacovia în simple acte de adaptare ca în ordinea

vegetală sau, cele mai adesea, în fenomene de geotropism ale universului inert. Drumul său
lăuntric pleacă din conştiinţă şi, trecând prin organic, pătrunde adânc în anorganic a cărui
forţă dreaptă o trăieşte. Direcţia care coboară către origine îl obligă să încalce limita extremă a
prăbuşirii sufleteşti: “Şi n-am mai murit” sau
Am uitat dacă merg...încă tot mă iubesc...

Am ajuns la timp, ocup şi un loc –
136
Caraion, Sfârşitul continuu, 462-463.
137
138
139
140
51
Dar gândul apasă cu greul său bloc...
E numai vedere... nu mai pot să vorbesc (Dimineaţă).
Dincolo de ruina sufletului şi mai jos de frontiera a ceea ce este greu articulabil, începe
jalea fiziologiei: foamea, frigul, umezeala – iar apoi inerţia materiei esenţiale.141
Imobilizaţi sub o imensă cupolă de neguri, nu mai vedem decât peisaje de toamnă
maladivă sau de iarnă cumplită, traversate de fantome de dincolo de viaţă, nu auzim decât
foşnet de frunze ce cad, oftat de crengi şi torsul monoton, bocitor ca un scâncet, al ploilor
nesfârşite:
Scârţâie toamna din crengi ostenite

Pe garduri bătrâne, pe streşini de lemn,
Şi frunzele ca ca un sinistru semn
În liniştea grădinii adormite (În grădină);
Ca lacrimi mari de sânge

Curg frunze de pe ramuri, -
Şi-nsângerat, amurgul
Pătrunde-ncet prin geamuri.. (Amurg);
E toamnă, e foşnet, e somn...

E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează (Nervi de toamnă).142
Prima strofă din Negru este exemplul unei pânze pe care parcă au fost aruncate fără nici o
supunere la reguli bucăţi consistente de pastă, culori şocante, într-o nervoasă şi evidentă
nepăsare faţă de canoane, de armonie a ansamblului, de proporţii, culori sau materiale, pentru
o compoziţie care se va defini şi contura ulterior. Poate. Sau poate deloc, niciodată. Scheme
pentru o eventualitate, rezerve provizoriu depuse acolo, propuneri de o nouă stare artistică,
ipoteze la o profundă coborâre în marasm, dislocaii într-o psihologie vulnerabilă, anarhic
înghesuită în dezagremente şi depresivitate minată:
Carbonizate flori, noian de negru...

Sicrie negre, arse de metal,
Veşminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...143
141
142
Micu, Început de secol, 459-460.
143
Caraion, Sfârşitul continuu,163 .
52
Poezia bacoviană este strâns legată de boala trupului său, iar versurile , majoritatea
exprimate în catrene, scot albul, îndoliindu-l pentru că sufletul a pătruns cu greu în trupu-i
lipsit de vlagă şi a gemut neîncetat până când, clipa trecerii în eternitate a sosit. El a plâns ca
un introvertit neînţeles, deoarece glasul i-a fost înecat încă de la naştere în suferinţă (“În haine
negre, întunecate, / Eu plâng în parcul de mult părăsit / Şi-a mea serenadă s-a rătăcit, / În note
grele, şi blestemate”- Ecou de serenadă), maturitatea fiind cea care l-a făcut să realizeze că
singurul leac pentru evitarea suferinţei era poezia şi talentul cu care se născuse, de a-şi
mărturisi, în versuri, emoţiile, suferinţa şi plânsul. Instrumentele muzicale, cărora poetul le
găseşte acordurile corespunzătoare, în poeziile sale, sunt: clavirul, violina, pianul ce dau
liniştea umbrelor care se înalţă în bezna nopţii, pentru că el, poetul tainelor, simte apropierea
celor din jur de ceasul despărţirii de lumea vie şi vede plecării spre odihnă a trupurilor obosite
de vicii. Locurile în care tăcerea prisoseşte în cenuşiul păcii sunt cimitirele cu plăcile lor grele
în care se înfig spre aduceri aminte crucile, de care sunt agăţate coroanele cu tot ornamentul
lor sumbru: “Şi-n tot e-un marş funebru / Prin noapte, ce suspină”- Nocturnă.
Suferinţa poetului este de nedescris, este ca o iniţiere, ca un amplasament pregătit pentru
un drum cunoscut, o siguranţă a trecerii, a uşurării spre motivaţia neîntoarcerii. Toţi aceia,
care în viaţa pământească au avut de suferit de pe urma fragilităţii trupului şi-au înclinat
sufletul într-un vaiet al codului liturgic. Bacovia împărţea în versul lui timpul şi îl măsura cu
fiecare zi ce îi trecea ca o povară, însă îl lumina spre o lume tainică a deplinei meditaţii: “O,
nu mai cânta, harmonie pribeagă, / Că plâng, şi nu ştiu unde să mă duc”- Nocturnă.
Plânsul bacovian din volumul Scântei galbene, pe care îl publică la cinci ani distanţă de
nefastul moment al declanşării bolii sale, este un semnal dureros al poetului faţă de ignoranţa,
superficialitatea profanului: “Şi plâng, şi cu plânsul în noapte / Răchita de-afară mi-i soră”-
Miezul nopţii. El plânge de ceea ce vede şi alţii nu pot vedea:
Am ajuns, acum, pe un câmp de ape

În luncă, medita un poet cunoscut –
Părea că de oameni nu mai încape;
De-această-ntâmplare, atât de rău mi-a părut (Scântei galbene).
El caută un drum şi pe toate apar feţe galbene, pământii, suferinde de nepricepere şi

tocmai de aceea se întunecă cerul iar vântul bate smulgând viaţa copacilor cu siluete
fantomatice. Frunza are aceeaşi culoare galbenă ca a feţei pământii a omului, o îmbătrânire
53
prematură din cauza grelei suferinţe a sufletului pângărit unde: “Nimicnicia m-a prins pe
stradă”- Nervi de primăvară.144
3.7. Tristeţea şi plânsul
Cântecul bacovian este însoţit deseori de plâns şi suspin, el este unul de dor sau de jale,
funebru. Plânsul este permanent acompaniat sau sugerat de muzică, este răscolit deseori de
armoniile sau dezarmoniile acesteia. Cântecul nu stinge şi nu potoleşte lacrimile, ci le
amplifică şi le dezvăluie sub umbra unor valenţe ascunse. Plânsul bacovian vine direct din
cântec, fie că este vorba de o „serenadă plângătoare” necesară sufletului, sau de o
acompaniere a muzicii preferate: „Te-aştept ca şi-n trecut, – / Cu plânsul meu pe coarde”
(Serenadă), fie că este vorba doar de un vals: „Un vals / A plâns în depărtare” (Verset
fantast). Plânsul este pentru poet şi un motiv de cădere în abisul amuzical. În poezia
Dormitând, de exemplu, muzica este redusă subtil la ritmul unui „vals provincial” care
produce melancolii puternice şi-l imobilizează pe poet într-un plâns ascuns, numai de el
cunoscut: „De sună-n ziduri ninse, vreo muzică de bal, / Mai stau, şi plânge-n mine un vals
provincial”. Poemul Seară tristă destăinuie un plâns colectiv. Elementul cotidian prezent în
poem corespunde unui mesaj care comunică o stare sufletească. Cântecul, în dezacord cu
momentul, îi întristează pe cei prezenţi, inducându-le sentimentul sfâşietor al propriilor
păcate:
Barbar, cânta femeia-aceea,

şi-n jur era aşa răscoală…
şi nici nu ne-am mai dus acasă,
şi-am plâns cu frunţile pe masă,
Iar peste noi, în sala goală, –
Barbar, cânta femeia-aceea…
Tot cântecul, în poezia Nevroză, camuflat de data aceasta în simboluri ale singurătăţii şi
disperării, se metamorfozează în plâns şi cădere. Pianul reuşeşte în versul bacovian să
transforme melancolia în deznădejde, iar vidul sufletesc în suferinţă:
Ea plânge, şi-a căzut pe clape,

şi geme greu ca în delir...
144
Ştefan L. Mureşanu, „Actul de depeizare în Scânteile Galbene bacoviene,” Revista Confluenţe Literare, 2012,
1-3.
54
În dezacord clavirul moare,
şi ninge ca-ntr-un cimitir.
Încadrat perfect în această atmosferă dezastruoasă, eul liric se modelează definitiv:
şi plâng şi eu, şi tremurând

Pe umeri pletele-i resfir...
Afară tîrgul stă pustiu
şi ninge ca-ntr-un cimitir.
Spaţiul este larg atunci cînd se cântă, însă e gol. Pianul cântă trist, mânuit ca de obicei de o
femeie, violina intervine prin sunetul ei cristalin pentru a adăuga tristeţe, care amplifică
atmosfera pînă la delir:
Un larg şi gol salon vedeam prin draperii,

Iar la clavir o brună despletită
Cânta purtând o mantie cernită,
şi trist cânta, gemând între făclii. (…)
Cântau amar, era delir, –

Plângea clavirul trist, şi violina – (Marş funebru).
Cântecul rătăcitor este uneori alungat, acuzat de prea multă încărcătură sinistră: „O, nu mai
cânta, harmonie pribeagă, / Că plâng, şi nu ştiu unde să mă duc” (Nocturnă).
Plânsul bacovian nu împărtăşeşte nici o lacrimă emoţiei sau bucuriei. El este dependent
mereu de tristeţe şi durere şi poate avea ca sursă remuşcarea: „În parc regretele plâng iar”
(Decor), sau parcul citadin: „Grădina oraşului plânge, / şi-aruncă frunzişu-n oraş” (Toamnă),
poate ţâşni şi dintr-un vânt care amestecă acordurile: „Numai vântul singur plânge alte note”
(Plumb de iarnă), sau poate fi chemat la debutul unei dimineţi reci: „Cum frigul, tremurând ca
o veste, / Tot plânge de-al meu şi de-al tău” (Dimineaţă). Mai poate fi invocat şi de
anotimpurile hibernale: „Un plâns iernatic, înnoptat, / Cu viscol de urgie” (Hibernal noptat),
sau de cele pluviale: „De-acum… / Auzi, ploaia plânge pe drum” (Nocturnă). Plânsul
bacovian năvăleşte cu prisosinţă din aproape toate instrumentele muzicale preferate de poet,
din piculine: „Vine / Iarna cu plânsori de piculine” (Oh, amurguri…), din flaşnetă:
Plângea caterinca-fanfară
Lugubru, în noapte, tîrziu (...)
Oraşul dormea în tăcere,

Flaşneta plângea cavernos. (…)
Plângea caterinca-fanfară
O arie tristă, uitată… (Panoramă),
55
din viori: „şi pe publice terase / Plâng viori sentimental (…) / Foame, / Plânset mondial”
(Amurg). Poetul ascultă sunetele mult îndrăgite ale unui clavir în faţa căruia numai plânsul se
potriveşte:
În ecouri bocitoare
Vine iarna, vine-acuşi
Plâng copile pe la uşi
Din harmonii cerşitoare.
Plâng fecioare din clavier

Prin palate boiereşti –
Plâng harmonii la fereşti
Milogiri de cimitire (De iarnă).
Starea de melancolie este adânc evidenţiată de notele tulburătoare ale clavirului. Plânsul se
amestecă cu tristele simboluri muzicale:
Clavirile plâng în oraş (…)

O fată, prin gratii, plângând,
Se uită ca luna prin ramuri. (…)
Ea plânge… el palid se pierde
Prin târgul sălbatec, sever (Toamnă).
Vibraţia notelor exprimă starea de melancolie care îl cuprinde pe poet odată prezent în
miezul unei toamne pustii:
Clavirile plâng în oraş

Pe-o vreme de toamnă pustie... (…)
şi poate că plâng la clavier

Fecioare cu păr despletit... (...)
Vai, plopii detună oraşul...

Clavirile plâng în pustiu... (Mister).
În Toamna murind, vioarele toamnei plâng, împreună cu fiinţa rătăcită în propria-i odaie
care este transpusă în clipe ultime:
Toamna în grădină îşi acordă vioara.

Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
şi-n goala odaie acorduri ajung...
şi plâng în odaie, şi eu din vioară...
Plâng strunele toate lung şi prelung.
Fereastra e deschisă...vioarele plâng...

O, ninge... şi toate se sting.
56
Vechea talangă răsună prin ploaia rece în consonanţă cu anotimpul. Sunetul ei ascunde
basme neştiute. Prin repetarea versului, tristeţea devine copleşitoare:
Oh, plânsul tălăngii cînd plouă!
Ce basme tălăngile spun!

Ce lume-aşa goală de vise! (…)
Oh, plânsul tălăngii când plouă! (Plouă).
Lacrimile poeziei bacoviene sunt prevestitoare de nenorociri: „Plâns de cobe pe la

geamuri se opri” (Gri), „Nu e nimeni… plouă… plânge-o cucuvaie” (Nocturnă). Plânsul
bacovian apare şi se manifestă în diverse medii, de obicei considerate ostile de poet, cel mai
des toamna, anotimp care pustieşte oraşul cu frigul şi cu ploile lui:
E toamnă, e foşnet, e somn…

E tuse, e plînset, e gol...
şi-i frig, şi burează (Nervi de toamnă),
„şi plângi… şi-i frig de toamnă… / şi-i pâclă prin livezi” (Alean). În poemul Vânt, plânsul
vine reiterat din spaţii îndepărtate: „Lângă uşă frunzele s-au strâns, / De departe vin ecouri
vechi de plâns”, sau vine deseori din sentimentul frustrant de însingurare: „În haine negre,
întunecate, / Eu plâng în parcul de mult părăsit…” (Ecou de serenadă), „– Odaie, plină de
ecouri, / Cînd plânsu-ncepe să mă prindă” (Singur), „Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse,
/ Plângând, / şi fredonând / Gândindu-mă la mine” (Note de toamnă). După unii specialişti,
plânsul este benefic: aduce echilibrul, lacrimile reduc stările nervotice, curăţă corpul de toxine
şi cresc puterea organismului de a se autovindeca. Plânsul bacovian aparţine şi eroului liric,
dar niciodată ca o descărcare benefică pentru organism: „În cercul lumii comun şi avar… / Mă
zguduie de mult un plâns intern” (Vobiscum), „Culori şi fum de toamnă, plâns de poet, (…) /
Tuse, şi plânset visele scot” (Belşug). Copleşit de spaime şi dureri lăuntrice, eul poetic plânge
sub imperiul unei tristeţi cosmice, apăsat de regrete târzii, dezarmat şi aflat în pragul
renunţării la lupta cu greutăţile vieţii: „Numai umbra mea, după zidul mort, / – Pentru
totdeauna, mai plângea în noapte” (Renunţare). El îndeamnă la plâns toţi poeţii însinguraţi ai
lumii: „Pe stradă urle viaţa, şi moartea / şi plângă poeţii poema lor vană” (Poemă finală).
Lacrimile lui vin mai cu seamă noaptea: „Plângeam, şi rătăceam pe stradă / În noaptea vastă şi
senină” (Fanfară), sau în orele târzii: „– Să plâng în orele târzii” (Versuri). În poezia Miezul
nopţii, eul bacovian acceptă că prin plâns se apropie de natură, îşi reflectă sufletul în prăpastia
ei şi se înfrăţeşte pentru o clipă cu ea: „Frunzişul acuma pornit-a / O leneşă, jalnică horă; / şi
57
plâng, şi cu plânsul în noapte / Răchita de-afară mi-i soră”. În ambianţa oraşului împovărat de
tristeţi, unde poetul asistă neputincios la zbuciumul lumii, durerea este simţită direct pe creier:
„În creierul meu plânge un nemilos taifas” (Dormitând), sau în inimă: „şi-asemenea inima
mea plânge” (Amurg de vară). Sufletul pustiit este şi el copleşit de lacrimi: „La geamul
mohorât, / Ca frunze fluşturate, / Plânge suflet / Înnoptat” (Negură-n oraş), mereu în căutarea
unui sprijin: „Un foşnet uscat mă usucă, / Pe-un arbore plâng ca pe un umăr” (Gol). Există şi
un plâns direct şi disperat al poetului: „– Plâng… / – Plâng”, care este accentuat până şi de
sirenele din oraş care invită oamenii fără elan la muncă: „Sirenele de muncă vibrează,
plângător” (Dialog de iarnă). Plânsul cucuvelei şi izolarea între zidurile târgului dezolant vin
să reîntregească adâncirea apocaliptică a eului bacovian: „Voi sta pe lângă vreo ruină, va
plânge iar o cucuvea”, salvarea trece în umbra renunţării: „Plângînd în zori cu faţa-n soare mă
voi simţi fără de rost” (Vae soli…), deşi uneori poetul caută eliberarea promiţătoare:
„Plângând, mi-am spus să nu mai plâng” (Destul). Plânsul iubirii este mai rar invocat. Mai
degrabă poet al agoniei, Bacovia face din plânsul iubirii o invitaţie în spaţiul mult prea adorat
de poet, cel al disperării: „Plângînd, pe drumuri, te-am chemat, / Tu, n-ai venit!” (Ecou de
romanţă). Acest plâns nu provine doar din neîmplinirea unei iubiri, ci şi din tristeţea şi
apăsarea unei ploi: „Va bate ploaia… şi târziu, la geamul tău voi plânge-ncet” (Nervi de
toamnă), sau însoţit de un îndemn la tăcere: „Tarea iubire / Numai poetică a devenit. / Nu-i un
motiv chiar să plângi” (Toamnă în tîrg). Plânsul nevrozant al iubitei se aseamănă cu o
melodie monotonă şi banală:
Iubito, cu faţa de mort,

Fecioară uitată în turn,
Plângând în balcon
Cu grad monoton (Psalm),
iar toamna dezolantă devine escortă a veşniciei îndrăgostiţilor rătăciţi în spaţiul rece al
cimitirului:
Vai, şi va veni o vreme

Cînd adormi-vom amîndoi,
şi-nstrăinaţi, prin cimitire,
Va plânge toamna peste noi (Să ne iubim).
Într-un spaţiu imaginar ostil, plin de întuneric, se aude atât plânsul naturii, ca simbol al
izolării, cât şi plânsul materiei, sugerând profunzimea însingurării pînă la dispariţia totală:
„De-atîtea nopţi aud plouând, / Aud materia plângând” (Lacustră). Surprindem exprimat, în
mod unic, sentimentul însingurării pregnante, o puternică senzaţie de dezagregare sub
58
imperiul apei, al universului şi al lumii. Geamătul cunoaşte metamorfoze interesante,
amestecîndu-se cu plânsul şi purtând amprenta unei forţe simbolice. El este profund, chiar şi
atunci când se strecoară pe alocuri un râs înfundat, comic sau tragic: „şi-aud gemând amorul
meu defunct (...) // şi gem, şi plâng şi râd în hâ, în ha...” (Amurg de toamnă).
Niciun alt poet român nu a „cântat” plânsul atât de profund ca Bacovia. Constantin Coroiu
sublinia că, dintre marii poeţi români, George Bacovia este poate singurul a cărui valoare a
fost intuită şi relevată mai întâi de poeţi.145
3.8. Iubirea
În lirica bacoviană iubirea este de natură morbidă, neîmplinită, descompusă, iar iubita ia
chipul unei femei care refuză dragostea, care abandonează, care este uitată uneori chiar de
îndrăgostit: “- Tu ce mai faci, iubita mea uitată?” (Plumb de toamnă). Această uitare
accentuează ideea că iubirea îşi pierde importanţa în universul bacovian. Ea devine un simplu
pretext pentru a sugera că degradarea înglobează până şi acest cadru al existenţei. La fel şi
femeia: ea nu este prezentă în poezie pentru a sublinia frumuseţea sau împlinirea în dragoste,
ci pentru a exemplifica şi evidenţia agonia, neliniştea, deteriorarea şi ruina lumii.146
În poezia lui Bacovia, dragostea nu este conturată ca idealitate, ca formă a perfecţiunii, ci este
trăită ca un sentiment maladiv, anemic şi condamnat la eşec. Nicodată iubirea nu este
prezentată în acord cu o natură ocrotitoare:
Pe garduri bătrâne, pe streşini de lemn,

Şi frunzele cad ca un sinistru semn
În liniştea grădinii adormite.
O palidă fată cu gesturi grăbite
Aşteaptă pe noul amor…
Pe când discordant şi înfiorător,
Scârţâie toamna din crengi ostenite (În grădină).
George Bacovia cultivă motivul toamnei şi al ploii. Dar toamna nu mai este un anotimp
familiar, nici un prilej de intimitate, ci un cadru prielnic stărilor depresive, chiar maladive.
Căderea continuă a ploii este asociată ideii sfârşitului lumii, potopului apocaliptic. Peisajele
imaginate de simbolişti sunt pustii, deprimante, macabre, provacând nevroze şi, uneori, chiar
delirul:
145
Petre Rău, “Plânsul lui Bacovia,” Revista română, 2009, 19-21.
146
http://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/Motivul-femeii-in-poezia-lui-G54.p.
59
Afară ninge prăpădind.
Iubita cântă la clavir.
Şi târgul stă întunecat,
De parcă ninge-n cimitir.
Ea plânge şi-a căzut pe clape,

Şi geme greu ca în delir…
Şi plâng şi eu, şi tremurând

Pe umeri pletele-i resfir…
Afară târgul sta pustiu,
Şi ninge ca-ntr-un cimitir (Nevroză).
Toamna şi iarna generează depresii, primăvara manifestă culori prea pătrunzătoare, iar
strălucirea dogoritoare a soarelui de vară descompune materia vie. Întrega lume este văzută ca
într-un întins "cimitir", conturând un univers al degradării generale: "Primăvara… / O pictură
parfumată cu vibrări de violet."-Nervi de toamnă;

Şi flori de plumb şi funerar veştmânt-
Stam singur în cavou…şi era vânt…
Şi scârţâiau coroanele de plumb (Plumb).
În universul bacovian unde amorul este "întors" cu faţa către moarte, având aripile "de
plumb", căzute greu înspre pământ (Plumb) sau unde poetul ascultă cum "geme" sentimentul
lui "defunct"(Amurg de toamna), ori amorul "carbonizat" abia mai "fumegă"(Negru), cântă "la
clavir" marşuri funebre, iubita "palidă", bolnavă, cu sânul "mai lăsat" (Cuptor), poemul
"Decembre" reprezintă o extraordinară excepţie. Este textul liric al distanţelor concentrate
între îndrăgostiţi şi unul demn să fie înscris într-o antologie ideală a poeziei universale
consacrate sentimentului etern al iubirii. "Decembre" îmbracă lumea în haină de nea şi
"ninge" într-una. Dar pustietatea albă nu e dezlănţuită, sau Bacovia nu-i percepe în mod
dramatic efectele şi nici nu-i produce obişnuinta angoasă, pentru că se simte la adăpost,
ocrotit de atmosfera intimă din odaia iubitei. Bărbatul este cel care îndeamnă şi are toată
iniţiativa comprimată în energia unui sentiment împărtăşit, femeia este cea care îndeplineşte
cu discretă ardoare dorinţele omului iubit. Astfel, se desfăşoară un ritual erotic, în care
protagoniştii se apropie din ce în ce mai mult unul de altul, până la îmbinarea sufletelor,
înconjuraţi de luminile şi umbrele odăii, ca şi aureola imaculată a zăpezii care cade neîncetat.
Este pentru prima dată când din lumea bacoviană cenuşiul obsedant a dispărut, făcând loc
culorilor luminoase- albul, roşul- simbolizând victoria iubirii şi, implicit, a vieţii. Fiecare
60
artist, dar mai ales un poet simbolist, îşi creează paleta lui de culori, după semnificaţia stărilor
de spirit cărora le sunt asociate. Roşul, de obicei nuanţa sângelui scurs, a violenţei, a nevrozei
datorate unei excitaţii vizuale extreme, devine, în poemul Decembre, culoarea tumultului
interior. Dar nu sugerează cromaticul, ci combustia sufletească a cuplului, în dezacord cu
frigul de afară, pe care este în stare să îl îmblânzească, anulându-i efectele dizgraţioase pentru
fiinţe. Bacovia a descoperit profunzimea simplităţii în felul cum rosteşte eterna poveste a
iubirii, mereu aceeaşi când se încheie, niciodată identică pentru cei care trăiesc clipa ei unică
din plin.147
În Pastel regăsim gestul de tandreţe suprem pentru erotica bacoviană:
- Mai stai de mă alintă

Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică?
Însă este vorba de o amintire, el nu se petrece concret, ci este rememorat, dorit, fără a fi
împlinit, deoarece
Şi s-a pornit iubita

Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare…
– aşadar, este vorba de un regret, de o rugăminte patetică a unui îndrăgostit părăsit, refuzat,
ce dublează omul învins de suferinţa zilnică a mizeriei. De altfel, iubirea la Bacovia nu e
niciodată completă, nu e motiv de bucurie, de fericire, ci doar o prelungire a mizeriei
cotidiene, o durere intensă a existenţei. Iubirea, pătimaşă, desacralizată, este otrăvită de
demonul decadenţei.
În susţinerea acestei idei stă imaginea iubitei cu trupul decăzut, măcinată de boli, palidă,
distrusă de ftizie, cu “sânul lăsat”, ducându-şi existenţa printre cadavre, împrumutând din
caracteristicile acestora:

Fecioară uitată în turn,
Plângând în balcon
Cu grai monoton,
Cu suflet taciturn,
În sufletul meu te port.
147
http://articole.famouswhy.ro/tema_iubirii_in_poezia_lui_mihai_eminescu_george_bacovia_si_lucian_blaga/.
61
Mireasă pe tron,
Cu grai monoton
În visul meu te port.
De geniu trăznită,
De-a pururi monotonă,
Goală madonă,
De crini prăfuită –
În visul meu te port (Psalm).
Eroticul scapă de sub control, refulează în imagini bizare, confuze, brutale, ca un acces de
scurtă nebunie:
Ea crede c-aş fi atacat…

Şi când o sărut se teme,
Dar, sclava plăcerii, ea geme
Şi cere un lung sărutat.
Pe urmă, când spasmul a dispărut,
Îşi udă-n parfum o batistă –
O pune la gură, şi tristă
Ea şterge un ftizic sărut (Igienă).
Gestul este imediat regretat, de unde eşecul stimulentului erotic, care se degenerează.
În Balet sugestia erotică este de o bestialitate extremă:
Lunecau baletistele albe…

Degajări de puternice forme –
Albe, în faţa lumii enorme,
Lunecau baletistele albe… […]
Lunecau baletistele albe…
Tainic trezind complexul organic –
Albe, stârnind instinctul satanic,
Lunecau baletistele albe.148
148
http://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/Motivul-femeii-in-poezia-lui-G54.p.
62
CONCLUZIE
După cum s-a putut observa în lucrarea de faţă, natura şi poezia lui Bacovia se află într-o
strânsă legătură. Stările sufleteşti prezente în poezii sunt strâns legate de natura
înconjurătoare, sentimentele interioare influenţând natura într-un mod original. Aceste lucruri
au putut fi observate atât din versurile poetului cât şi din viaţa şi identitatea acestuia, natura
fiind una decadentă, precum poetul însuşi.
În primul capitol s-a discutat despre modul în care poetul vede natura şi relaţia lui cu
aceasta. S-a observat cum creaţiile autorului sunt într-o echivalenţă aproape totală între poezie
şi viaţă iar identitatea biografică a poetului e exprimată de identitatea sa lirică. Prin urmare, s-
a subliniat faptul că Bacovia se identifică cu individul frustrat, şters, anonim, suferind, aceste
lucruri transformând viziunea sa asupra naturii.
În cel de-al doilea capitol au fost analizate ipostazele naturii la Bacovia. Aici a fost
examinat rolul anotimpurilor bacoviene de a oglindi anotimpurile sufletului poetului, precum
şi modul în care elementele naturii se transformă în mijloace de vestire a singurătăţii, a
întunecimii şi a morţii. S-a analizat modul în care ştergerea culorii se sincronizeză cu
ştergerea personalităţii, cu ştergerea fiinţei, în general, dar şi felul în care poetul percepe lumea
la nivel auditiv, folosind zgomote diverse. În cele din urmă, s-a observat cum fenomenele meteorologice
uniformizează ambianţa citadină punând-o sub semnul unui anotimp schimbător.
În ultimul capitol s-au studiat stările sufletului bacovian în raport cu natura şi s-a surprins
modul în care trecerea timpului l-a amprentat pe eul liric, despre probleme existenţiale,
precum solitudinea (nu aleasă de poet, ci impusă lui de o lume ostilă, inacceptabilă), felul în
care moartea reprezintă pentru poet o umbră permanentă, instalată în intimitatea fiinţei sale,
dar şi despre sentimentul iubirii conturat nu ca idealitate, ci trăită ca un sentiment maladiv,
condamnat la eşec.
Astfel, în această lucrare s-a putut remarca modul în care natura trăieşte aceleaşi stări
experimentate de poet, aceasta fiind oglindirea sufletului bacovian. S-a observat cum fiecare
durere, lacrimă, fiecare sentiment al eului liric şi-a exercitat puterea asupra naturii,
transformând-o în părtaş al trăirilor sale. Aşadar, au fost tratate atât trăirile interioare ale eului
liric, cât şi modul în care acestea au metamorfozat natura din jur, aceasta dansând după
melodia sufletului bacovian.
63
BIBLIOGRAFIE
Academia Română. Dicţionarul general al literaturii române. Bucureşti: Univers

Enciclopedic, 2004.
Anghelescu, Mircea şi alţii. Dicţionarul esenţial al scriitorilor români. Bucureşti: Albatros,
2000.
Anghelescu, Mircea şi alţii. Dicţionarul scriitorilor români. Bucureşti: Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1995.
Bacovia, George. Poètes d'Aujourd'hui. Paris: Pierre Seghers, 1968.
Bacovia, George. Poezii alese. Bucureşti: Ştefan, 2004.
Bacovia, George. Poezii. Proză. Bucureşti: Minerva, 1987.
Caraion, Ion. Sfârşitul continuu. Bucureşti: Cartea Românească, 1977.
Cimpoi, Mihai. Secolul Bacovia. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană,
2005.
Cioculescu, Şerban. Aspecte lirice contemporane. Bucureşti: Casa Şcoalelor, 1942.
Constantinescu, Pompiliu. Scrieri, I. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1967.
Dimitriu, Daniel. Bacovia. Iaşi: Timpul, 2002.
Fanache, Vasile. Bacovia- Ruptura de utopia Romantică. Cluj: Dacia, 1994.
Flămând, Dinu. Ascunsul Bacovia. Bistriţa: Pergamon, 2007.
Flămând, Dinu. Introducere în opera lui George Bacovia. Bucureşti: Minerva, 1979.
Genaru, Ovidiu. Patimile după Bacovia. Bucureşti: Cartea Românească, 1986.
Grigorescu-Bacovia, Agatha. Bacovia. Bucureşti: Eminescu, 1972.
Grigurcu, Gheorghe. Bacovia- un antisentimental. Oradea: Albatros, 1974.
Indrieş, Alexandra. Alternative Bacoviene. Bucureşti: Minerva, 1984.
Manolescu, Nicolae. Lecturi infidele. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1966.
Manolescu, Nicolae. Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta. „F.l.”:
Allfa Paideia, 1996.
Micu, Dumitru. Început de secol. Bucureşti: Minerva, 1970.
Paleologu Matta, Svetlana. Existenţa poetică a lui Bacovia. Bacău: Ateneul Scriitorilor, 2013.
Perpessicius. Opere, Menţiuni critice. Bucureşti: Minerva, 1967.
Petroveanu, Mihail. George Bacovia. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1969.
Piru, Alexandru. Istoria literaturii române de la început până azi. Bucureşti: Univers, 1981.
Raşcu, Ion M. Amintiri şi medalioane literare. Bucureşti: Editura pentru literatură, 1967.
Scarlat, Mircea. George Bacovia. Bucureşti: Cartea Românească, 1987.
64
Streinu, Vladimir. Pagini de critică literară. Bucureşti: Fundaţia pentru literatură şi artă
„Regele Carol II”, 1938.
Şiugariu, Ion. George Bacovia. Studiu critic. Bucureşti: Fundaţia Culturală Memoria, 2002.
Trandafir, Constantin. Poezia lui Bacovia. Bucureşti: Saeculum I.O, 2001.
Vianu, Tudor. Figuri şi forme literare. „F.l”: Casa Şcoalelor, 1946.
Articole în reviste:
Boldea, Iulian. „George Bacovia. Metamorfozele damnării.” Revista Contemporanul, 2008, 1-
8.
Mureşanu, Ştefan L. „Actul de depeizare în Scânteile Galbene bacoviene.” Revista Confluenţe
Literare, 2012, 1-3.
Mureşanu, Ştefan L. „Artă a sensului codificat în poezia bacoviană Altfel.” Revista
Melidonium, 2013, 1.
Mureşanu, Ştefan L. „Negrul şi palidul în poezia bacoviană.” Revista Confluenţe Literare,
2012, 1-4.
Rău, Petre. “ Plânsul lui Bacovia.” Revista română, 2009, 19-21.
Vornicu, Mihai. „Masca poetică a lui George Bacovia.” Revista de istorie şi teorie literară,
1972, 3-7.
Surse internet:
http://niculiviu.blogspot.ro/2011/06/ninge-grozav-pe-camp-la-abator-si-sange.html
http://www.romlit.ro/
https://metamorfoze.wordpress.com/2009/03/13/sentimentul-singuratatii-in-poeziile-plumb-si-
lacustra/
http://www.preferatele.com/docs/romana/18/anotimpurile-in-oper18.php
http://www2.nord-literar.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=154&Itemid=48
http://www.interferente.ro/semnificatia-culorilor.html
https://madalinagulerez.files.wordpress.com/2011/11/mai-complet-culoarea-gri-semnificatii-
efecte-particularizare.ppt
http://ro.scribd.com/
http://www.rasfoiesc.com/educatie/literatura/Motivul-femeii-in-poezia-lui-G54.p
http://articole.famouswhy.ro/tema_iubirii_in_poezia_lui_mihai_eminescu_george_bacovia_si
_lucian_blaga/
http://www.scrierile.com/referate/George-Bacovia/Specificul-sentimentului-de-singuratate-
Lacustra-re-rom.php
65
UNIVERSITATEA EMANUEL DIN ORADEA
FACULTATEA DE TEOLOGIE
DECLARAŢIE DE AUTENTICITATE A LUCRĂRII DE FINALIZARE A

STUDIILOR
Titlul lucrării: NATURA ŞI CALEIDOSCOPUL SUFLETESC ÎN POEZIA LUI BACOVIA
Subsemnatul(a) RUGAN VALENTINA,

absolvent(ă) al(a) Universităţii Emanuel din Oradea, Facultatea de TEOLOGIE,
programul de studii universitare de LICENŢĂ în specializarea LIMBA ŞI LITERATURA

ROMÂNĂ- LIMBA ŞI LITERATURA ENGLEZĂ,
declar pe proprie răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele, pe baza
cercetărilor mele şi pe baza informaţiilor obţinute din surse care au fost citate şi indicate,
conform normelor academice, în note şi în bibliografie. Lucrarea nu conţine porţiuni plagiate,
iar sursele bibliografice au fost folosite cu respectarea legislaţiei române şi a convenţiilor
internaţionale privind drepturile de autor.
Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată, sub această formă, în alte contexte de examen sau
de concurs.
Oradea, 2015 Semnătura,
66

Natura Si Caleidoscopul Sufletesc in Poe

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Natura Si Caleidoscopul Sufletesc in Poe

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

1.1. Natura şi poezia

Asemănarea cu “crâşma”, cu spaţiul interior, deci, întăreşte ideea limitării.12

1.2. Biografia poetului- cheie a lecturii

1.3. Identitatea poetului

Stau... şi moina cade, apă, glod...

În această poezie e evidentă dispariţia prozodiei clasice, a laitmotivului şi a repetiţiei, în

Demult noi te-am numit preafericitul

2.1. Anotimpurile bacoviene

Bacovia cânta pe o coardă unică, un cântec simplu de jale, a anotimpului, a intemperiei, a

predominând anotimpurile boreale, malefice, apocaliptice.31Anotimpurile, în poezia lui

Ce basme tălăngile spun!

Căutând un adăpost elementar („caverna de odinioară”), autorul Plumbului transformă un

La Bacovia, melancolia, într-o poezie intitulată astfel, e provocată de un “vaiet în toamnă",

La toamnă, când frunza va îngălbeni,

Şi-n toamna asta udă, mai putredă ca cele ce s-au dus,

Va bate ploaia... şi târziu, la geamul tău voi plânge-ncet...

Melancolia m-a prins pe stradă

gingaşa primăvară provoacă o stare de ameţeală.44 Odată cu trezirea la viaţă a naturii de

Sentimentele şi trăirile poetului se răsfrâng asupra întregii naturi, Bacovia reuşind să

2.3. Cromatica, olfactivul şi muzicalitatea

Trec orbii- ah, „Corbii”

Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;

Amurg de toamnă violet...

Senzualitatea, numai tangentă la versurile de mai sus, se dezlănţuie pe un portativ astral, cu

Culoarea dobândeşte o existenţă independentă, pură undă a văzduhuluipulsînd într-un

Toarnă pe covoare parfumuri tari

În universul senzaţiilor pe care lirica antisentimentală a lui Bacovia ni-l destăinuie,

E toamnă, e foşnet, e somn

Fenomenele meteorologice (ploaia, moina, ninsoarea, îngheţul) văzute, de obicei, în

De-atâtea nopţi aud plouând,

Ambivalenţa umidităţii bacoviene, adică rolul său de decompoziţie pe de o parte, iar pe de

E toamnă, e foşnet, e somn...

Tăcere...e toamnă în cetate...

Observăm aici şi echivalarea pronumelui personal persoana I eu (sentimentele

Da, plouă...şi sună umil

Da, plouă cum n-am mai văzut ..

Ninge grozav pe câmp la abator

Ninsoarea se alătură jocului imaginii pe un ecran de cinematograf: Ninge grandios în

Cum ninge repede, apoi încet

Ca ploaia autumnală, simbol al disoluţiei materiei, ninsoarea hibernală sugerează ideea de

Copacii albi, copacii negri

În tabloul alchimic al corespondenţelor, luna e asociată cu argintul, deci în târgul îngheţat

Câmpia albă - un imens rotund –

Ce umbră stă la geamul tău

Să ne amintim că viaţa nefavorabilă este echivalată cu „noaptea viforoasă” în Plumb de

3.1. Prezentare generală

Un clavir îngână-ncet la un etaj,

De-atâtea nopţi aud plouând,

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

Un gol istoric se întinde,

De-atâtea nopţi aud plouând

Absurditatea existenţei umane, nonsensul, culminează cu tragicul. În acest spaţiu stăpânit

Acolo, unde nu-i nimeni,

Bacovia nu are predispoziţii metafizice, el percepe timpul împărţit în trecut, prezent, şi

Am uitat dacă merg...încă tot mă iubesc...

“Idealul” în accepţia bacoviană, poate fi întrezărit în viitor: “Plumb şi furtună, pustiu, /

Tot mai tacut şi singur

De-atâtea nopţi aud plouând,

Şi parcă dorm pe scânduri ude,

Un gol istoric se întinde,

De-atâtea nopţi aud plouând,

Amurg de iarnă, sumbru, de metal,