Sunteți pe pagina 1din 36

Feodor Dostoievski

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Feodor Mihailovici Dostoievski (Фёдор Миха́ йлович
Достое́ вский, Fyodor Dostoyevsky ascultă , n. 30 octombrie 1821 Feodor Dostoievski
(S.N. 11 noiembrie) – d. 28 ianuarie 1881 (S.N. 9 februarie), St. Petersburg,
Rusia) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având
un efect profund și de durată asupra literaturii, filozofiei, psihologiei și
teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt
cele patru mari romane, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov și
Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană. În total, opera sa
numără unsprezece romane, trei nuvele[5], șaptesprezece povestiri
precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și
pentru activitatea de jurnalist.

Dostoievski s-a născut înMoscova și a făcut cunoștință cu literatura de la


o vârstă fragedă, prin intermediul basmelor și legendelor scrise de autori
ruși și străini. Și-a pierdut mama în 1837, când avea numai 15 ani, și a
intrat la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburg la Portret de Vasili Perov, 1872
insistențele unui tată autoritar. După absolvire, a lucrat ca inginer Date personale
proiectant, dar obișnuia să traducă cărți pentru a-și suplimenta fondurile. Născut 11 noiembrie, (30 octombrie,
În 1846 are un succes uriaș cu primul său roman, Oameni sărmani, și se stil vechi), 1821
Moscova, Rusia
face remarcat de criticul și filozoful Vissarion Belinski. A fost
Decedat 9 februarie, (28 ianuarie,
condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia, din cauza O.S.), 1881
implicării într-un grup de liberali utopiști, numit Cercul Petrașevski. St. Petersburg, Rusia
Atacurile sale de epilepsie s-au instaurat pe fondul unor chinuitoare și Înmormântat Tikhvin Cemetery[*][1]
continue tensiuni psihologice: o execuție simulată, apoi niște ani grei de Părinți Maria Fiodorovna
Dostoïevskaïa[*]
detenție, în care a fost terorizat de comportamentul samavolnic al
Frați și surori Mikhail Dostoyevsky[*]
maiorului Krivțov[6]. Ispășirea pedepsei a însemnat pentru scriitor și o Andrey Dostoyevsky[*]
revelație în plan spiritual: redescoperirea ortodoxismului. După eliberare, Căsătorit cu Anna Dostoyevskaya[*] (din
a fost obligat să se înroleze ca soldat, iar apoi a lucrat ca scriitor și 1867)[2]
jurnalist. A întreprins mai multe călătorii în Europa și a dezvoltat o
Maria Dostoevskaya[*] (din
1857)
dependență pentru jocurile de noroc care l-a aruncat în brațele sărăciei.
Copii Lyubov Dostoyevskaya[*]
Pentru o vreme, a trebuit să se umilească împrumutând bani de la Naționalitate rus
cunoștințe sau amanetând bunuri, dar în cele din urmă a devenit faimos Cetățenie Imperiul Rus
datorită cărților sale. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a Etnie rus
avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă. Ziarul Religie Biserica Ortodoxă Rusă
Jurnalul unui scriitor pe care l-a scris și editat prin forțe proprii, i-a Ocupație prozator, publicist
consolidat imaginea de corifeu al lumii cultural-politice ruse. Limbi limba rusă[4]
Studii Academia de Geniu Nicolae[*]
Importanța sa în literatura universală este de prim rang[7]: Dostoievski a Școala de ingineri din
reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nikolaev[*]
Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Activitatea literară
Camus. Universul său literar reflectă criza socială și spirituală a Rusiei Mișcare/curent Realism
literar
Țariste din secolul al XIX-lea, închipuind ciocniri polifonice [8] între
Opere Crimă și pedeapsă
personaje originale și paradoxale, marcate de un profund psihologism și semnificative Idiotul
tragism, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale Demonii
și umane. Dostoievski s-a specializat în analiza stărilor patologice ale
Frații Karamazov
minții (nebunia, crima sau suicidul), precum și în explorarea unor Semnătură
procese extreme ca auto-distrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia
ucigașă[9]. Personajele sale întruchipează adesea conștiințe fracturate,
Prezență online
chinuite de povara libertății spiritului[10], incertitudinea existenței lui site web oficial
Dumnezeu, nihilism și dominația răului. Prin ele, Dostoievski își Internet Movie Database
demonstrează talentul de observator extraordinar al psihologiei umane și Modifică date / text
al realităților politice și religioase dintr-o Rusie aflată în procesul de
modernizare. De multe ori lucrările sale sunt considerate profetice[9], deoarece au anticipat comportamentul revoluționarilor
bolșevici, precum și efectul unor curente socioeconomice și geopolitice specifice secolului al XX-lea: progresivism[11], socialism[12],
nihilism. Dostoievski este și precursorul unor idei moderne în literatură și filozofie. Se consideră că ar fi părintele existențialismului,
în special datorită nuvelei Însemnări din subterană, descrisă de Walter Kaufmann ca „cea mai bună uvertură pentru existențialism
scrisă vreodată[13]”.

Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880) și unul
din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei ortodoxe. Berdiaev mărturisește: « [...] culmile literaturii ruse sunt
Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a
rușilor[14]. »

[15]; după ele s-au realizat numeroase spectacole de


Cărțile lui Dostoievski sunt traduse și comentate în 170 de limbi din întreaga lume
teatru și filme celebre.[16]

Cuprins
Contextul și formarea
Cadrul politic și religios
Părinții
Copilăria (1821–1835)
Adolescența și studiile la Academia T
ehnică Militară (1836–1843)
Maturitatea și cariera
Începutul carierei literare (1844–1849)
Anii detenției (1849–1854)
Serviciul militar în Siberia (1854–1859)
Revenirea în lumea culturală (1859–1865)
Miracolul literar (1865–1871)
Întoarcerea în Rusia (1871–1875)
Ultimii ani (1876–1881)
Moartea
Opera
Încadrare: realism social și fantastic. Caracterul profetic și mitic
Stilul. Timp și spațiu. Temele
Personaje
Listă cronologică
Lucrări majore
Oameni sărmani
Însemnări din subterană
Crimă și pedeapsă
Idiotul
Demonii
Frații Karamazov
Crez
Politic
Religios
Filozofic
Xenofobie și antisemitism
Posteritate
Influența
Comentarii critice
Omagii
Adaptări teatrale si cinematografice
Bibliografie
Surse primare
Surse secundare
Referințe și note
Legături externe

Contextul și formarea

Cadrul politic și religios


Feodor Mihailovici Dostoievski s-a născut la 30 octombrie 1821, în timpul ultimilor ani de domnie ai țarului Alexandru I, ani care au
reprezentat o perioadă haotică și instabilă din istoria Rusiei. Profund afectat de invazia franceză din 1812 și de Războaiele
Napoleoniene, Alexandru I s-a afundat în misticism religios și iraționalism primitiv, ceea ce l-a împiedicat să adopte niște reforme
necesare și cerute de populație. În schimb, țarul a intensificat sistemul de represiune a ideilor liberale și a tendințelor occidentale de
modernizare care invadau Rusia în epoca post-napoleoniană. Ca urmare, multe societăți secrete, unele moderate, altele radicale, au
început să apară în rândurile armatei și ale abia-formatei intelighenții. După moartea lui Alexandru I în 1825 și încoronarea lui
Nicolae I, aceste societăți au orchestrat revolta decembriștilor, suprimată sub supravegherea personală a noului țar. Liderii revoltei
sunt spânzurați sau exilați în Siberia pe viață. Este primul mare conflict dintre regim și intelighenția rusă[17], cu doar câțiva ani după
nașterea lui Dostoievski. Scriitorul se va dezvolta așadar într
-o Rusie umbrită de severul stat polițienesc impus de țarul Nicolae I.

Aleksandr Herzen, contemporanul lui Dostoievski, observă că « nicăieri în lume religia nu joacă un rol atât de modest în educație ca
în Rusia »[18]. Se referă, evident, în mod strict la educația primită de copiii aristocrației afluente, cu privilegii, funcții și domenii
funciare, la familiile nobililor care s-au dezvoltat vreme de câteva generații în spiritul Iluminismului francez și pentru care Voltaire a
reprezentat un far călăuzitor. La începutul secolului al XIX-lea, părinții acestor familii au încetat să mai fie atrași de creștinismul
ortodox, chiar dacă au continuat să își boteze copiii în spiritul acestei religii și să respecte, în mod formal, ritualurile[19]. În acest
mediu au crescut și s-au format mari scriitori ruși ca Pușkin, Lermontov, Gogol, Herzen, Turgheniev, Tolstoi sau Nekrasov. Familia
în care s-a născut Dostoievski însă, a avut un caracter foarte diferit. După cum scrie romancierul în Jurnalul unui scriitor: «Provin
dintr-o familie rusă pioasă [...] În familia noastră,știam Evanghelia încă din fragedă pruncie[20]».

Părinții
Tatăl scriitorului, Mihail Dostoievski, descinde dintr-o stirpe de lituanieni din regiunea Pinsk[21]. Strămoșii săi, cu rădăcini nobile
datând încă din secolul al XVI-lea, sărăcesc și devin parte a castei clericale. Străbunicul lui Feodor Dostoievski dinspre tată este un
protopop al bisericilor de rit oriental unite cu Roma din orașul ucrainean Bratslav. Bunicul este preot al aceluiași cult[22]. Tatăl,
căruia destinul părea să-i rezerve aceeași carieră clericală, fuge la Moscova în 1809 și se înscrie la Academia Imperială de Medicină
Chirurgicală. Devine medic militar la un spital din Moscova în timpul campaniei din 1812[23] și o cunoaște în 1818 pe Maria
Neceaieva (mama scriitorului), născută într-o familie de negustori. Cei doi vor avea opt copii: Mihail (1820—64), Feodor[24] (1821-
1881), Varvara (1822–92), Andrei (1825–97), Liubov (născut și mort în același an, 1829), Vera (1829–96), Nikolai (1831–83) și
Aleksandra (1835–89)[25]. Pentru « serviciul deosebit de zelos [26] », medicul Mihail Dostoievski primește în 1828 ordinul Sfintei

[27]
Ana și devine asesor de colegiu [27], ceea ce îi oferă de jure statutul de nobil. Cu
această ocazie familia Dostoievski achiziționează un mic domeniu în Darovoie,
[25].
un oraș la aproape 150 km de Moscova, unde vor locui în timpul verii

Cu toate că le plăcea să creadă


că și-au recâștigat astfel statutul
strămoșesc, membrii familiei
Dostoievski aveau o situație
foarte diferită de cea a nobililor
Părinții scriitorului: Mihail Dostoievski și
cu tradiție. Deși onorabilă,
Maria Dostoievskaia
meseria de medic nu reușea să-i
aducă lui Mihail Dostoievski un
salariu suficient de mare pentru toate necesitățile sale și mereu era nevoit să
suplimenteze veniturile cu servicii medicale particulare. Familia locuia într-un
apartament mic, înghesuit, pe terenul spitalului[31], iar lipsa spațiului privat era
mereu o problemă. Copiii Mihail și Feodor dormeau într-o cameră fără ferestre,
separată printr-o partiție de anticameră[32].

Deși medic, tatăl lui Feodor Dostoievski a păstrat o bună parte din educația clericală
în spiritul căreia a fost crescut: chiar și în scrisorile sale folosește expresii specifice
Bisericii[33]. Mama romancierului are un stil epistolar mai personal, inspirat mai
degrabă din romanul sentimental al secolului al XVIII-lea decât din viețile Capela Icoanei Ivirite[28] din
sfinților[34]. De altfel, Dostoievski și-o va aminti mereu pe mama sa ca pe o femeie Moscova. Icoana Ivirită a avut o
grațioasă, mereu capabilă să afișeze afecțiune și căldură. În contrast, personalitatea semnificație deosebită în viața
tatălui se remarcă prin rigiditate, ambiție, dar și un temperament predispus la părinților lui Dostoievki. Cei doi s-au
melancolie[35]. Cu toate acestea Mihail Dostoievski rămâne un tată responsabil și un închinat în fața ei pentru a-i
muțumi[29] când au cumpărat o casă
soț fidel.
la țară în Darovoie sau pentru a-i
cere ajutor când au aflat că
respectiva casă a luat foc[30].
Copilăria (1821–1835)
Religiozitatea părinților l-a influențat
Dostoievski locuiește în primii mult pe scriitorul rus.
ani din viață în apartamentul de
la Spitalul pentru săraci
Mariinsky și astfel, în timp ce se joacă în grădinile spitalului, întâlnește mulți
pacienți aparținând păturii de jos a societății.[36]. Mai târziu, după achiziționarea
domeniului de la țară[37], Dostoievski nu are niciun fel de restricții în a se juca cu
copiii țăranilor sau în a-i ajuta pe adulți la muncile câmpului[38]. Influența
religioasă exercitată de părinți rămâne neafectată de scepticismul care domina
Spitalul Mariinsky, locul de naștere al
scriitorului nobilimea rusă în acele vremuri. Una din primele amintiri ale scriitorului rămâne
aceea în care își recită rugăciunile în fața icoanelor, în prezența unor musafiri
care îl contemplă admirativ[39]. Părinții îl învață să citească cu ajutorul unui
abecedar religios[40], iar guvernanta, Alena Frolovna, care îi va marca profund copilăria, îi istorisește viețile sfinților ortodocși
[38].

Alena Frolovna va fi și cea care îl va introduce pe Dostoievski în fascinanta lumea a literaturii, citindu-i încă de la vârsta de trei ani
epopei eroice, basme și legende[38]. Părinții îi citeau de asemenea, mai ales seara, literatură rusă și universală: scriitori ca Pușkin,
Karamzin și Derjavin, ficțiune gotică[41] precum cea a Annei Radcliffe[42], opere romantice de Schiller și Goethe, povești eroice de
Cervantes și Walter Scott sau epopeile lui Homer[43][44]. Doctorul Mihail Dostoievski era și abonatul unei reviste periodice intitulate
Biblioteca pentru lectură (Библиотека для чтения), în paginile căreia Feodor Dostoievski îi întâlnește pe Victor Hugo, Balzac și
George Sand[45].
Câteva din momentele copilăriei scriitorului și-au găsit un loc în opera acestuia. O amintire care l-a bântuit toată viața este cea în care
o fată de nouă ani este violată brutal de un bețiv, iar doctorul Mihail Dostoievski, chemat de propriul fiu să îngrijească victima,
ajunge prea târziu pentru a o salva din ghearele morții[46]. Impactul tragicului eveniment este evident: în romanul Demonii,
Stavroghin se sinucide, chinuit fiind de povara morală a unui abuz asemănător (violul unei fete de paisprezece ani, Matrioșa), iar alte
romane precum Frații Karamazov sau Crimă și pedeapsă ne lasă să întrezărim vag același motiv tulburător al pedofiliei[47]. O altă
amintire marcantă din copilăria autorului apare în povestirea Mujicul Maréi din Jurnalul unui scriitor: în timp ce se afla la țară, într-o
pădure, lui Feodor i se pare că aude pe cineva alertând prezența unui lup[48]. Fuge speriat spre Maréi, un șerb care lucra pământurile
în apropiere. Țăranul îl liniștește și face semnul crucii deasupra copilului, iar între cei doi se stabilește imediat o comunicare
spirituală deosebită[38]. Dostoievski evocă episodul ca pe o dovadă a măreției și profunzimii sufletului țăranului rus
[49].

În 1833, Mihail și Feodor se înscriu la o școală franceză de tip internat, avându-l ca instructor de limbă pe Monsieur Souchard[50].
Decizia este luată de tatăl lor, care cunoaște situația privilegiată a vorbitorilor de limbă franceză în societatea rusă din secolul al XIX-
lea. Anul următor sunt trimiși la Cermak, cea mai bună școală-internat din Moscova. Pentru a îndeplini cerințele de limbă latină de la
această instituție, doctorul Mihail Dostoievski se angajează să îi instruiască personal, dar o face cu multă severitate și cu puseuri de
furie la cea mai mică greșeală a băieților[51]. Dostoievski se va simți inconfortabil în mijlocul colegilor săi aristocrați de la școala
moscovită, experiența sa fiind reflectată mai târziu în lucrări caAdolescentul[52]. Lumea de la internat îl descrie ca pe un visător palid
și introvertit, precum și unromantic supraexcitabil[53], iar asta în ciuda faptului că părinții îl considerau mai degrabă un temperament
vulcanic, încăpățânat și îndrăzneț[54].

Adolescența și studiile la Academia Tehnică Militară (1836–1843)


După ce Maria Dostoievskaia moare de tuberculoză în 1837[55][56], Feodor și fratele
său Mihail sunt trimiși la Academia Tehnică Militară din Sankt Petersburg[57]. Cei
doi se simt însă mai degrabă chemați de vocația literară, dar trebuie să se supună
tatălui. După cum scrie Dostoievski în Jurnalul unui scriitor: « [...] chiar dacă știam
amândoi la perfecție tot ce ni se cerea la examenul de matematică, visam doar poezii
și poeți. Fratele meu scria versuri, câte trei în fiecare zi, chiar și când ne aflam pe
drum, iar eu, fără întrerupere, închipuiam în minte un roman despre viața
venețiană[58] .» Drumul lor inițiatic de la Moscova, orașul mănăstirilor și al
ceremoniilor religioase, la Sankt Petersburg, „fereastra către Europa”, cum o numea
Petru cel Mare punctează momentul maturizării celor doi băieți[59]. Palatul Mihailovski, unde se află
Academia Tehnică Militară din Sankt
Problemele nu se opresc însă aici: Feodor nu este admis fără taxă, iar Mihail este Petersburg, pictură de Feodor
respins și se înscrie la Academia din Reval, Estonia[60][61]. Tatăl lor este nevoit să Alekseev.
plătească, cu mare dificultate, sume considerabile pentru a le susține studiile. Din
cauza problemelor de sănătate[62], doctorul Mihail Dostoievski, este nevoit să-și părăsească slujba la numai patruzeci și șase de ani și
se retrage la țară. Moartea soției, eșecurile băieților și solitudinea provinciei îl deteriorează emoțional și moral[63]: cu un an înaintea
morții sale, o menajeră cu care a întreținut relații după moartea soției va naște un copil nelegitim, iar băutura devine unul din
principalele sale vicii[64]. Unii biografi l-au asociat pe Mihail Dostoievski, ajuns în această ipostază degradantă, cu personajul Feodor
Karamazov din romanul Frații Karamazov[63], dar analogia este improbabilă, deoarece scriitorul nu și-a vizitat deloc tatăl în cei doi
ani care au precedat moartea acestuia[65].

Anii petrecuți la academie au reprezentat o perioadă de inadaptare și însingurare pentru Dostoievski. Mulți din colegii săi, nemți sau
[66]. Mai mult, lui Dostoievski îi
polonezi ca origine, erau interesați de o carieră militară și nu îi împărășeau interesele pentru literatură
displăceau știința, matematica și ingineria militară, deși avea o oarecare preferință pentru desen și arhitectură. Konstantin Trutovski,
prietenul său de atunci, își amintește cu umor de lipsa de prestanță militară a scriitorului: « Mergea împleticit, dar în același timp cu
mișcări smucite. Mundirul îi stătea stingheritor, la fel și ranița, chivăra sau pușca - toate păreau un fel de cătușe pe care trebuia să le
poarte pentru ceva timp și care cântăreau mult pe el[67]. » Alți foști colegi își amintesc că era foarte credincios și retras, ceea ce i-a și
adus porecla « Călugărul Fotie [68][69]». Unii prieteni i-au descoperit o latură mai socială: compasiunea pentru cei săraci, slabi și fără
apărare [70], curajul cu care încerca să oprească violența îndreptată împotriva unor categorii mai discriminate, de exemplu nou-veniții
sau profesorii de etnie străină, în special germanii[71].
Tatăl lui Dostoievski moare în anul 1839 la începutul lunii iunie. Cu aproape două
săptămâni înainte, Mihail Dostoievki îi trimitea fiului o scrisoare în care îi reproșa că
îi mai solicită bani, chiar și după ce recoltele i-au fost distruse de secetă[74][75]. Deși
cauza oficială a decesului[76] este atacul de apoplexie, un vecin, Pavel Hotiaințev, îi
acuză pe țăranii lui Mihail Dostoievski de crimă[63][77]: aceștia i-ar fi turnat votcă pe
gât până la sufocare[78][79][80]. Sursa nu este foarte credibilă: Hotiaințev ar fi putut
să cumpere foarte ușor terenul vacantat, dacă șerbii ar fi fost găsiți vinovați și trimiși
în Siberia. Acuzații sunt achitați de tribunalul din Tula, dar Andrei Dostoievski,
fratele scriitorului, precum și unii biografi vor continua să susțină veridicitatea
complotului[63]. Joseph Frank, profesor la Princeton, enumeră ipotezele emise de-a
lungul timpului - asasinatul ar fi putut fi spontan, comis într-un acces de furie, sau
dimpotrivă, premeditat, având probabil drept cauză tratamentul inuman aplicat
țăranilor sau, pur și simplu, condițiile grele provocate de secetă (iobagii ajunseseră
să își hrănească animalele cu paiele de pe acoperiș) - finalmente admițând că în
[81].
cazul morții lui Mihail Dostoievski nu se poate oferi un răspuns definitiv
Scrisoarea din 9 august 1838,
Conform fiicei lui Feodor Dostoievski, Liubov Dostoievskaia, primele crize de
adresată de Feodor Dostoievski [82].
epilepsie ale scriitorului ar fi apărut imediat după auzul veștii că tatăl său a murit
fratelui său mai mare, oferă multe
indicii asupra cărților care l-au Informația este îndoielnică, deoarece Dostoievski amintește de boala sa pentru prima
influențat pe romancier în oară într-o scrisoare din 1854. Freud va extrage din acest episod propria interpretare:
adolescență. « Eu însumi » scrie el Dostoievski, dominat fiind de complexul Oedip, a nutrit mereu pentru tatăl său un
« am citit la Petergof, pe malul mării, amestec de dragoste și ură aproape paricidă. După asasinarea lui Mihail Dostoievski,
nu mai puțin ca tine: Hoffmann
sentimentul vinovăției și supraeul autoritar, vindicativ, care a luat trăsăturile tatălui,
întreg, în rusă și germană [...],
i-au declanșat nevroza[83][84][85]. Joseph Frank remarcă însă că în scrisoarea lui
Balzac aproape întreg [...] Faust de
Goethe și poemele lui scurte, Istoria Feodor Dostoievski adresată fratelui mai mare[86], scriitorul se arată mai degrabă
lui Polevoi, Ugolino[72], Ondine[73] ușurat, despovărat fiind de sarcina de a deveni inginer militar și putând să își
[...] Chiar și Victor Hugo, mai puțin plănuiască viitorul în literatură cu mai multă relaxare[87]. Biograful intuiește însă
Cromwell și Hernani. » inevitabilul sentiment al vinovăției: din cauza notelor slabe obținute la academie și a
eșecului de a promova (veste care i-a provocat, de altfel, părintelui un atac cerebral
parțial), din cauza egoismului cu care a extras ultimele resurse financiare ale unei moșii aflate în colaps, Dostoievski se simțea cu
siguranță responsabil, într-o anumită măsură, de moartea tatălui și de exploatarea nemiloasă a iobagilor, văzută ca mobil al
presupusului asasinat[81].

Dostoievki își continuă studiile și este promovat în 1841 inginer cadet, ceea ce îi permite să locuiască în afara academiei. În același
an, influențat de poetul german preromantic Friedrich Schiller, scrie două opere teatrale: Maria Stuart și Boris Godunov, ambele
pierdute[88]. După ce îl vizitează pe Mihail în Reval, Dostoievski participă frecvent la concerte, opere, piese de teatru și balet. Tot în
această perioadă, doi din prietenii lui îl introduc în lumeajocurilor de noroc[89][90]. În august 1843 își dă ultimele examene, dar în loc
să accepte un post prestigios în afara orașului Sankt Petersburg, se mulțumește cu poziția de inginer proiectant[91]. Împarte un
apartament cu un anume Adolph Totleben, apoi cu un prieten al fratelui său mai mare, Aleksandr Rizenkampf[92]. Rizenkampf îl
descrie astfel: « Feodor Mihailovici nu era mai puțin bun, mai puțin amabil [ca fratele său], dar, când se afla într-o dispoziție proastă,
, lăsa bunele maniere, uneori uita de sine și devenea violent[93]. »
privea adesea lumea prin ochelari fumurii, se aprindea ușor

În timpul anilor de studiu, Dostoievski se împrietenește cu Ivan Nikolaevici Șidlovski[94], un tânăr funcționar public cu o vastă
cultură literară. Șidlovski îi influențează mult gândirea și îi îndrumă lecturile. Cei doi îi citesc și îi discută pe Homer, Shakespeare,
Schiller sau Hoffmann[95]. Pentru Dostoievski, Șidlovski este întruchiparea romanticului, o « ființă superbă, sublimă, adevăratul
contur pe care l-au trasat Shakespeare și Schiller », dar în același timp un geniu gata « să se prăbușească în abisul nebuniei
personajelor lui Byron »[96].

Perioada adolescenței scriitorului coincide, în planul literaturii ruse, cu fenomenul de tranziție de la romantismul de tip german la
realismul de insprație franceză[97]. Ultimul curent îl va influența pe Dostoievski mai ales prin intermediul lui Balzac. Despre
romancierul francez, Dostoievski scrie cu entuziasm: « Balzac este uriaș! Personajele lui sunt creația minții universale! Nu spiritul
unei vremi, ci un travaliu de milenii întregi a pregătit un asemenea rezultat în sufletului omului[98]». În lunile iunie și iulie ale anului
1843, Dostoievski publică în volumele 6 și 7 ale ziarului Repertoriu și panteon (Репертуар и пантеон) o traducere a romanului
Eugénie Grandet[99]. Urmează alte traduceri, niciuna din ele însă nu se bucură de succes. Situația financiară precară îl determină să
scrie un roman[100][101].

Maturitatea și cariera

Începutul carierei literare (1844–1849)


Spre mijlocul anilor 1840, Dostoievski se simte mai mult atras de realismul și
comicul lui Gogol decât de romantismul unor poeți ca Schiller sau Pușkin[102]. De
altfel, Gogol va confisca pentru aproape doi ani (1843-1845) întreaga presă literară
prin magistralul său roman Suflete moarte, publicat în 1842[103]. Vissarion Belinski,
unul din cei mai apreciați critici ruși ai vremii și un aprig susținător al lui Gogol,
face apel scriitorilor să se întoarcă spre subiectele societății contemporane[103]. În
afară de Gogol, o altă influență majoră pentru Dostoievski în acea perioada a fost
George Sand[104], pe care scriitorul o va plasa mai târziu chiar deasupra luiBalzac și
Dickens, pentru că de la ea, cititorii ruși au putut să extragă « toate lucrurile de care
erau atât de păziți[105] ».

Scriitorul se mută în 1844 cu un prieten din perioada studenției, Dmitri


Grigorovici[106]. În noul apartament își scrie primul roman, Oameni sărmani, pe
care îl termină în mai 1845. Grigorovici este cel care îi duce manuscrisul poetului
Nikolai Nekrasov, care, la rândul său, i-l arată lui Belinski. Entuziasmul criticului nu
poate fi stăvilit: Oameni sărmani, cu prezentarea sa plină de compasiune a
Prima pagină a unei ediții din1847 a
locuitorilor săraci din orașe, « revelează taine ale vieții și personaje din Rusia cum
cărții Oameni sărmani.
nimeni nici nu a mai visat înainte » și este « primul roman social » rus, singurul său
defect fiind prolixitatea[107][108][109]. Romanul este publicat la 15 ianuarie 1846 în
almanahul Colecția din Sankt Petersburg (Петербургский сборник) și devine un succes comercial[110][111]. Dostoievski, considerat
de Belinski un talent extraordinar și original[109], intră imediat în grațiile cercului de literați din jurul criticului. Își citește romanul la
unul din saloanele organizate de soții Ivan Panaev și Avdotia Panaeva[112]. Poziția sa în acest grup se deteriorează însă curând: marea
lui timiditate, înfumurarea și sentimentul unei competiții acerbe cu scriitorii mai tineri îl vor transforma într-un personaj antipatic în
ochii celorlalți. Așa cum dezvăluie Avdotia Panaeva, « Din cauza tinereții și a nervozității, nu putea să se controleze și își exprima
prea deschis vanitatea auctorială și părerea foarte bună despre propriul talent scriitoricesc[113].» Unii literați, ca Nekrasov și
Turgheniev[114], ostilizați de comportamentul scriitorului, compun un poem satiric unde Dostoiesvki este numit, ca Don Quijote,
« Cavalerul tristei figuri »[9]. Într-o scrisoare din 26 noiembrie 1846, tânărul romancier răbufnește împotriva membrilor cercului
literar, numindu-i pe toți « ticăloși și invidioși[115] ». Dintotdeauna predispus la boala nervoasă, scriitorul va suferi, de altfel, de
depresie.[116]

Pentru că simțea că înfloritoarea sa carieră literară ar putea fi afectată de activitatea de inginer militar, Dostoievski își cere demisia, în
scris, la data de 19 octombrie1844. La începutul anului 1846, publică nuvela Omul dedublat, care are parte de un tratament aspru din
partea criticilor. Chiar și Belinski, deși intuiește « geniul creator » din spatele operei, îi critică prolixitatea și caracterul
fantastic[117][118]. Domnul Proharcin, povestire publicată în toamna aceluiași an[119], nu se bucură de mai multă indulgență din
partea criticului, fiind condamnată pentru prețiozitate și manierism[120]. Relațiile lui Dostoievski cu Belinski se răcesc treptat, pentru
ca apoi, după o ceartă de la începutul anului 1847, să înceteze definitiv. Influența exercitată de critic asupra scriitorului în anii
prieteniei este însă de necontestat. Prin intermediul lui Belinski, Dostoievski se familiarizează cu unele curente filozofice importante
ale epocii: socialismul utopic francez (reprezentat de Fourier, Saint-Simon, Leroux și Cabet), hegelianismul de stânga (Feuerbach,
David Strauss) și anarhismul (Proudhon, Stirner)[121][122]. În Jurnalul unui scriitor din 1873, Dostoievski chiar susține că Belinski ar
fi reușit să-l atragă de partea socialismului și a ateismului și că, abia prin intermediul exilului siberian, a redescoperit valorile
creștine[123]. Mulți critici însă se îndoiesc de veridicitatea acestei capitulări
[124].
În anii 1847 și 1848 Dostoievski mai publică Gazda (1847, nuvelă), Nopți albe (1848,
povestire) și Inimă slabă (1848, povestire), cărți în care autorul își regăsește gustul pentru
romantic și fantastic[125]. Prin ele, spre exemplu, scriitorul dezvoltă motivul visătorului, al
personajului care trăiește într-o lume a închipuirilor[126]. Niciuna din aceste opere nu a fost
primită bine atunci, de public și de lumea literară[127], chiar dacă, în ziua de astăzi, s-a ajuns
la consensul că cel puțin Nopți albe e admirabil realizată stilistic, iar Nastenka, eroina
povestirii, este unul din cele mai fascinante personaje feminine din universul
dostoievskian[128]. Pentru a-și ameliora reputația, aflată în scădere după repetate eșecuri,
Dostoievski începe în1848 primul său roman lung, plănuit încă din1846, Netoșka Nezvanova,
pe care nu reușește să-l termine până la momentul arestării. Părți din roman apar în revista
Note patriotice (Отечественные записки) în 1849, iar mai apoi, sub o formă mult
modificată, într-un volum din 1860[129].

Suferind mult după răcirea prieteniei cu Belinski, depresiv și cu o sănătate șubrezită,


Dostoievski în anul 1847 Dostoievski găsește consolare în grupul de orientare utopist-socialistă organizat de frații
Beketov (Aleksei[130], Nikolai și Andrei). Grupului i se alătură și Dmitri Grigorovici, Aleksei
Pleșceiev, Apollon Maikov și fratele acestuia, Valerian Maikov[131]. Despre Cercul Beketov se știu puține lucruri, mai ales că se
dizolvă foarte curând, în 1847, când cei doi frați mai tineri, Nikolai și Andrei, pleacă la studii în Kazan[132]. Dostoievski se
orientează așadar spre un nou grup, Cercul Petrașevski, patronat de filozoful socialist Mihail Petrașevski. Participă la unele discuții
[133][134]. În ciuda faptului că
legate de libertatea de expresie sau abolirea iobăgiei și își petrece timpul în biblioteca vastă a filozofului
Petrașevski este considerat agent provocator[135] de către autoritățile țariste, în realitate el se comportă mai degrabă ca un moderat.
Mihail Bakunin chiar îi scrie la un moment dat lui Aleksandr Herzen că grupul este « unul din cele mai nevinovate și inofensive
companii » și că membrii săi « se opun sistematic tuturor obiectivelor și mijloacelor revoluționare[136] ». Mulți biografi, precum
Joseph Frank, insistă pe latura complet inofensivă a organizației[137], deși ea poate fi pusă în discuție, deoarece în cercul Petrașevski
exista și o orientare extremă radicală, aliniată în spatele lui Nikolai Speșnev, personaj care îi va servi lui Dostoievski drept model
pentru Nikolai Stavroghin din Demonii[138]. Nota mai revoluționară pe care Speșnev a imprimat-o grupului, precum și neliniștea pe
care revoluțiile din Europa anului 1848 au inspirat-o țarului Nicolae I au fost probabil cauzele unei suprimări atât de violente a
Cercului Petrașevski.

Anii detenției (1849–1854)


Ivan Petrovici Liprandi, secretar de stat al Ministerului de Interne, primește în martie 1848 însărcinarea de a începe monitorizarea
Cercului Petrașevski[140]. La 23 aprilie 1849, ora patru dimineața, Dostoievski este arestat sub acuzația că a citit în fața mulțimii și a
propagat textul Scrisorii către Gogol, formulate de către Belinski. Scrisoarea, cu valoare de testament[141] al criticului, este unul din
cele mai energice apeluri la abolirea iobăgiei, scrise vreodată în limba rusă[142]. Alături de Dostoievski, în aceeași noapte fatidică,
sunt reținuți alți peste 200 de suspecți[143], din care doar douăzeci și doi vor fi duși în fața tribunalului militar spre judecare [144].
Investigațiile durează șase luni[143], timp în care acuzații sunt încarcerați în Fortăreața Petru și Pavel din Sankt Petersburg, cunoscută
și ca « Bastilia Rusiei » pentru faptul că era rezervată în special deținuților politici[145]. Forțați să doarmă pe saltele umplute cu paie,
[146].
în camere întunecoase, în tăcere și izolare, prizonierii simțeau mereu că erau ținuți sub observație

Ancheta constă în special în interogarea separată a deținuților pe baza informațiilor culese de P.D.Antonelli, agent al poliției secrete
care a reușit să se infiltreze în Cercul Petrașevski în timpul ultimelor șapte întâlniri ale grupului[147]. Comisia de anchetă, aflată sub
patronajul țarului, este condusă de generalul Ivan Nabokov[148] și îi are ca membri pe contele Pavel Gagarin, contele Vasili
Dolgorukov, generalul Iacob Rostovțev și pe Leonty Dubelt, comandantul poliției secrete[149]. Verdictul este dat pe 16 noiembrie
1849. Din cei douăzeci și doi de acuzați, în afară de unul, toți vor fi condamnați la moarte prin executare[144]. După alte surse,
[150].
numărul condamnaților la moarte este cincisprezece

În timpul interogatoriului, Dostoievski încearcă să se disculpe, spunând despre textul Scrisorii « Am fost ferm convins că nu poate
duce pe nimeni în ispită, chiar dacă nu îi lipsește o anume valoare literară [...] Nu sunt complet de acord cu niciuna din exagerările pe
care le conține [151]». Citirea cu voce tare a scrisorii ar fi fost, conform lui Dostoievski, un act nepremeditat și accidental, motivat
doar de curiozitatea literară pentru lucrarea lui Belinski și de dorința de a filozofa
despre « personalitatea individului și egoismul uman [143][152][153][154]
» .

La 23 decembrie 1849, condamnații


sunt duși în Piața Semionovski, iar
trei dintre ei (Petrașevski, Mombelli
și Grigoriev[155]) sunt legați de
stâlpi în fața plutonului.
Dostoievski se află chiar în grupul
care ar fi urmat să fie executat
imediat după cei trei și asistă la
Schiță reprezentând execuția întreg spectacolul. Romanul Idiotul
înscenată a membrilor Cercului conține un fragment prețios
Petrașevski. referitor la ceea ce ar fi putut simți
scriitorul în acele momente[156].
Eroul narațiunii, prințul Mîșkin, povestește cum a asistat la o execuție în Lyon,
Franța, fiind impresionat de tortura psihologică a condamnatului:

„Dar principala, cea mai groaznică suferință nu ți-o pot pricinui Un coridor de închisoare din
rănile, ci conștiința, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece Fortăreața Petru și Pavel, Sankt
minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ți se va Petersburg. Dostoievski a fost
despărți de trup, că n-ai să mai fii om și că asta-i absolut sigur; întemnițat în această fortăreață
important e că-i absolut sigur.[157] ” pentru opt luni[139].
—Dostoievski, Idiotul, traducere de Nicolae Gane
F.N.Lvov, un membru al grupului, își amintește că, în așteptarea morții, Dostoievski a rostit « Vom fi cu Hristos » (“Nous serons avec
le Christ”), moment în care Nikolai Speșnev[158] i-a replicat sarcastic « O mână de praf » (“Un peu de poussière” )[159][160]. Chiar în
ultimul moment un ordin al țarului a întrerupt execuția, iar pedeapsa a fost comutată la muncă silnică în Siberia și serviciu militar pe
[161].
viață. Grigoriev, unul din cei care fuseseră așezați în fața plutonului, nu a rezistat presiunii psihologice și a înnebunit

Dostoievski a ispășit patru ani de muncă silnică într-o colonie penitenciară (katorga)
din Omsk. În acest timp nu i s-a permis să corespondeze cu rude sau prieteni, așa că
primele informații legate de viața sa în Siberia sunt conținute într-o scrisoare
adresată în 1854 fratelui său, Mihail, la doar o săptămână de la eliberare[162]. După
un drum de paisprezece zile cu sania trasă de cai, Dostoievski și alți doi deținuți,
Jastrzembski și Durov[163], ajung la 9 ianuarie 1850 în Tobolsk, un important centru
de sortare a exilaților din Siberia. Pe Jastrzembski, care nu mai putea îndura
chinurile cauzate de frig și oboseală, Dostoievski l-ar fi convins să nu se
sinucidă[164]. În Tobolsk scriitorul întâlnește trei femei decembriste[165] (Natalia
Fonvizina, Praskovia Annenkova și fiica celei din urmă) care îl binecuvântează și îi Noul Testament pe care Dostoievski
oferă Noul Testament[166], cu o bancnotă de zece ruble în paginile sale[167][168]. l-a primit, în drum spre colonia din
Impresia creată de cele trei femei rămâne vie și în 1873, când Dostoievski scrie în Omsk, de la niște femei.
Jurnalul unui scriitor: « Le-am văzut pe acele mărețe martire, care de bună voie și-
au urmat soții în Siberia. Ele au renunțat la tot: rang, avere, legături de familie, au sacrificat totul pentru cea mai nobilă datorie
morală (de ele însele impusă) care poate exista. »[169]

La 23 ianuarie 1850, Dostoievski ajunge, împreună cu Serghei Dimov, la închisoarea din Omsk. Printre muncile pe care este obligat
să le presteze se numără descărcarea șlepurilor, măcinarea alabastrului sau fabricarea și transportarea cărămizilor[170]. Condițiile de
viață sunt inumane:

„Trăiam la grămadă, cu toții într-o singură cazarmă. Imaginează-ți o construcție veche, dărăpănată, de
lemn, care demult ar fi trebuit să fie dărâmată și care deja nu mai putea folosi la nimic. Vara, căldură
înăbușitoare; iarna, ger insuportabil. Toate podelele erau putrede. Mizeria de pe jos era groasă de un deget;
oricine putea să alunece și să cadă. Ferestrele mici erau atât de acoperite de brumă, încât toată ziua era
aproape imposibil de citit. [...] Din tavan picura; peste tot bătea curentul. Noi stăteam ca heringii în butoi.
[...] Dormeam pe scânduri goale și ni se permitea doar să avem o pernă. Întindeam șubele peste noi, iar
picioarele rămâneau mereu toată noaptea descoperite. Tremuram noapte de noapte. Purici, păduchi,
gândaci, cu duiumul. [...] De mâncare ne dădeau pâine și niște varză, prin care se întrezărea câte un sfert de
livră de carne de vacă, de persoană.[171] ”
—F.M.Dostoievski, scrisoare trimisă lui Mihail Dostoievski, 22 februarie 1854
În timpul detenției, starea sănătății lui Dostoievski se înrăutățește: scriitorul suferă crize de epilepsie[172] și de reumatism la
picioare[173]. Trăiește cu teama perpetuă că ar putea fi brutalizat de inspectorul închisorii, maiorul Krivțov, o fire impulsivă și
tiranică, care îi biciua adesea pe captivi pentru cea mai mică abatere[174][175]. Dostoievski este deseori internat la spitalul coloniei,
unde beneficiază de un tratament uman din partea doctorului Troițki: luxul unui pat, hrană îndestulătoare, chiar și posibilitatea de a
citi cărți[176] și ziare[170][177][178]. În camera de spital, Dostoievski notează într-un caiet expresii și argouri tipice limbajului pitoresc
al prizonierilor din Omsk. Se va folosi de acest material în romanele sale ulterioare[179]. Nevoia de a scrie îl chinuie în mod
constant[179]. După cum îi dezvăluie lui Apollon Maikov în 1856: « Nu pot să îți exprim, cât de mult am suferit că nu am putut să
scriu în închisoare.[180]»

Relația dintre Dostoievski și ceilalți condamnați ai închisorii din Omsk este mai mult decât tensionată. Intelectuali precum el sunt
mereu tratați cu dispreț, bruscați și umiliți de « colegii » lor
, majoritatea țărani analfabeți. Dintre prizonierii cu origine nobiliară, patru
sunt ruși (Dimov, Akimici, Ilyinski, Aristov), iar opt polonezi. Pe Akimici și Aristov, Dostoievski îi consideră prea abrutizați de viața
penitenciarului. În schimb, Ilyinski, condamnat pe nedrept[181] pentru paricid, fire sangvină și veselă chiar și în condițiile cele mai
vitrege, servește drept model pentru personajul Dmitri din Frații Karamazov[182]. Cu nobilii polonezi are relații foarte bune la
început, dar divergențele cauzate de naționalismul său exacerbat[183] îi îndepărtează de el. Într-adevăr, în mod paradoxal, în ciuda
pedepsei nejustificat de grele, Dostoievski dezvoltă, în timpul anilor detenției, o iubire necondiționată, irațională pentru Rusia, dar
mai ales pentru poporul rus. Conform scriitorului, acest proces de « reconvertire » la valorile ortodoxe ruse s-ar fi produs în
momentul în care un polonez și-ar fi exprimat dezgustul față de comportamentul țăranilor violenți, grobieni, îndobitociți de la
închisoarea din Omsk. « Je hais ces brigands! » (« Îi urăsc pe acești bandiți! ») ar fi spus polonezul. Dostoievski, care nutrea o ură
asemănătoare împotriva acestor oameni care îl maltratau zilnic, este chinuit de sentimentul solidarizării cu niște străini împotriva
propriului popor[184]. Are imediat o revelație: amintirea mujicului Maréi, care i-a alungat temerile din copilărie cu acel calm și
căldură sufletească, îi readuc speranța și credința în oamenii simpli ai Rusiei[185]. În plan spiritual, experiența echivalează cu victoria
creștinismului ortodox asupra ideilor socialiste care au marcat tinerețea scriitorului. Schimbarea este atât de puternică, încât
Dostoievski îi va declara prietenului său, Vsevold Soloviev: « Siberia și munca silnică... teroare și amărăciune, se spune [...] Teribilă
absurditate! Eu abia acolo am învățat să trăiesc sănătos și fericit, abia acolo am reușit să mă înțeleg... să-l înțeleg pe Hristos... să-l
înțeleg și să-l simt pe omul rus[186]. » Dostoievski percepe așadar anii de detenție ca pe o formă de regenerare, spirituală, dar și
[187].
artistică, pentru că, așa cum afirmă, multe idei creatoare i-au venit atunci

Serviciul militar în Siberia (1854–1859)


Dostoievski iese din regimul de detenție la 15 februarie 1854, dar pedeapsa sa nu este pe deplin ispășită. El trebuie să mai
îndeplinească « serviciu militar pe perioadă nedeterminată » în orașul Semipalatinsk[189], în Batalionul Linia a Șaptea a Corpului de
Armată Siberian[190]. Scriitorul va locui în Semipalatinsk de la 2 martie 1854 până la 2 iulie 1859, când, din cauza sănătății precare,
[191].
este eliberat din armată și i se permite să se întoarcă în Rusia

« În tunica de soldat mă simt la fel de captiv ca înainte[192]. » mărturisește scriitorul în 1854. Cu toate acestea, el este determinat să
își recâștige locul în literatura rusă[193]. În consecință, îi trimite o scrisoare fratelui Mihail Dostoievski și îi solicită ajutorul: « Îmi
trebuie bani. Trebuie să trăiesc, frate. Nu fără roade vor trece anii aceștia. Îmi trebuie bani și cărți. Ce cheltuiești pe mine nu se
pierde[194]. » Dintre cărți, scriitorul cere în special Critica rațiunii pure de Kant, Istoria filozofiei de Hegel, istorici (Vico, Guizot,
Thierry, Thiers, Ranke), economiști și Sfinți Părinți[195]. Deoarece oamenii mai educați ai orașului Semipalatinsk se bucurau de orice
contact cu un intelectual în acea parte izolată a lumii, Dostoievski le câștigă ușor atenția[196]. Devine profesor particular pentru câțiva
copii de familie bună și se împrietenește cu locotenent-colonelul Belihov, comandantul batalionului său, care îl invită adesea pentru
a-l auzi cum citește ziare și reviste[197]. De asemenea îl întâlnește pe tânărul baron de origine germano-baltică[198] Aleksandr
Wrangel, care, din spirit de aventură, a aplicat pentru un post de procuror în Siberia. Întâmplător sau nu, Wrangel este de mult timp
un mare admirator al cărților Oameni sărmani și Netoșka Nezvanova și a asistat cu emoție la
comedia macabră din Piața Semionovski, când țarul a cruțat în ultima clipă viața lui
Dostoievski[199].

Baronul Wrangel își amintește astfel prima întâlnire cu scriitorul rus:

„Era îmbrăcat în tunică militară cenușie, cu gulerul roșu ridicat în sus și


epoleții roșii; sumbru, cu o față palidă și bolnăvicioasă, acoperită de pistrui.
Părul castaniu deschis era tuns scurt; ca statură, era mai înalt ca media. Mă
Dostoievski (dreapta) și privea insistent cu ochii lui inteligenți, cenușiu-albaștri, încerca să se uite în
eruditul kazah Șokan sufletul meu - ce fel de om sunt? se întreba.[200] ”
Valihanov, 1859. Pe —Aleksandr Wrangel, text din antologia „F.M.Dostoievski în amintirea
Valihanov, Dostoievski l-a contemporanilor”
întâlnit mai întâi în Omsk, iar În ianuarie 1856, Dostoievski este promovat subofițer și i se permite să părăsească cazarma și
apoi din nou, în timpul să închirieze o cameră[191]. În cele din urmă se retrage cu Aleksandr Wrangel într-o dacea de
serviciului militar, în
la periferia localității și își cultivă pasiunea pentru grădinărit[201]. Moartea țarului din 1855 și
Semipalatinsk. Între cei doi
instalarea unui nou regim îi trezește speranța amnistiei, dar nu reușește să o obțină. Într-o
se stabilește o relație
extraordinară: « Îmi scrii că scrisoare adresată generalului Eduard Totleben, Dostoievski își descrie astfel anii tumultoși ai
mă iubești. Iar eu îți declar, tinereții: « [...] atunci eram orb, credeam în teorii și utopii. [Înainte de episodul arestării] am
fără ceremonie, că te fost doi ani la rând suferind de o boală morală, stranie. Eram ipohondru. Uneori, îmi pierdeam
iubesc. Niciodată și pentru chiar mințile. Eram foarte iritabil și aveam o susceptibilitate bolnăvicioasă; aveam obișnuința
nimeni, nici chiar pentru
să deformez cele mai obișnuite fapte și să le dau o înfățișare și o dimensiune nouă[202]. » În
fratele meu, nu am simțit o
cele din urmă, prin eforturile conjugate ale lui Dostoievski și ale lui Aleksandr Wrangel,
asemenea atracție ca pentru
dumneata și numai scriitorul primește dreptul de a publica cărți și de a se însura, dar va rămâne sub monitorizarea
Dumnezeu știe cum s-a poliției secrete pentru tot restul vieții[203][204].
putut asta[188]. »
În timpul unei vizite la casa lui Belihov,
Dostoievski îi cunoaște pe Aleksandr
Ivanovici Isaev, un funcționar public sărac și alcoolic, și pe consoarta acestuia,
Maria Dmitrievna Isaeva (născută Constant), care va deveni prima lui soție. Fata
unui refugiat francez, educată la pension, minte cultivată și fire amabilă, Maria
Dmitrievna suferă din cauza unui mariaj nefericit și a unei tuberculoze în stadiu
incipient[205]. Este imediat interesată de viața lui Dostoievski. Wrangel remarcă:
« Nu cred că îi purta o stimă deosebită - era mai mult o formă de milă față de un om
nefericit, strivit de soartă[205][206]. » În mai 1855, soții Isaev se mută în
Novokuznețk, unde Aleksandr Ivanovici intenționează să ocupe un nou post. El
moare însă în august 1855, iar Maria Dmitrievna, bolnavă, singură și îngropată în
datorii îi cere ajutorul lui Dostoievski. Cei doi se căsătoresc pe 6 februarie 1857,
chiar în Novokuznețk, cu bani trimiși din Rusia de mătușa scriitorului, Alexandra
Kumanina[207], și de Mihail Dostoievski. În timp ce proaspeții miri se întorc la
Semipalatinsk, Dostoievski suferă de un teribil atac de epilepsie. « Atunci a venit
peste mine nenorocirea: cu totul pe neașteptate, mi s-a întâmplat o criză de epilepsie,
care a speriat-o de moarte pe soția mea, iar pe mine m-a umplut de amărăciune și Dostoievski, în uniformă,1858.
deznădejde[208]. » îi scrie Dostoievski fratelui său. Căsnicia celor doi va fi foarte
mult afectată de atacurile scriitorului, care devin din ce în ce mai frecvente. Maria se dovedește între timp un temperament
impredictibil și capricios și îl batjocorește adesea pe romancier din cauza afecțiunii lui nervoase[209]. După terminarea serviciului
militar, Dostoiesvski locuiește cu soția sa câteva luni înTver (august-decembrie 1859)[203], iar apoi revine în Sankt Petersburg.

În plan literar, perioada 1854-1859 este relativ săracă pentru Dostoievski. Scriitorul este preocupat de un proiect intitulat Scrisori
despre artă, care tratează « misiunea creștinismului în artă[210] ». Proiectul este abandonat în 1857, când autorul recapătă dreptul de a
publica și devine interesat de scrierea unor romane și a unor povestiri[211]. Micul erou, povestire concepută chiar în timpul
încarcerării în Fortăreața Petru și Pavel, este publicată în august 1857 în Note patriotice. Este urmată în 1859 de nuvela comică Visul
unchiului și romanul Satul Stepancikovo și locuitorii săi. Cele două opere siberiene[212] sunt complet ignorate de critica literară rusă,
preocupată în acei ani de Turgheniev, Pisemski sau debutul lui Tolstoi. Dostoievski ratează, cu aceste cărți, tema principală a
momentului: desfințarea iobăgiei[213]. În Visul unchiului frământările sociale se întrezăresc foarte vag de sub urzeala comicului, în
timp ce Satul Stepancikovo și locuitorii săi descrie idilic relațiile dintre țărani și proprietarii de pământuri[214]. Cel mai probabil,
[215].
Dostoievski încearcă să tatoneze terenul cu niște lucrări literare care nu stârnesc violența autorităților

Revenirea în lumea culturală (1859–1865)


Relaxarea cenzurii din 1859 îl determină pe Dostoievski să coaguleze experiențele
trăite la katorga din Omsk într-un roman intitulat Amintiri din casa morților. Primele
părți ale romanului apar în septembrie 1860 în gazeta săptămânală Lumea rusă
(Русский мир). Apoi, începând cu ianuarie 1861, Mihail și Feodor Dostoievski
încep să editeze propriul ziar, Vremea (Время), la care contribuie și Apollon
Grigoriev sau Nikolai Strahov[217]. Publicarea Amintirilor continuă aici în anii 1861
și 1862. Cartea este o revelație pentru societatea reformistă, dornică de a condamna
nedreptățile regimului lui Nicolae I[215]. Roman inițiator pentru literatura rusă a
detenției, Amintiri din casa morților prezintă ororile închisorilor din Siberia,
cruzimea paznicilor și bestialitatea unor prizonieri în stare de cele mai groaznice
crime. În acest infern, există însă și suflete curate, capabile să se ridice deasupra
mizeriei și a degradării. Tolstoi va considera romanul apogeul operei lui
Dostoievski[218].

Maria Dmitrievna Dostoievskaia,


Ca orientare politico-culturală, ziarulVremea se delimitează de extremeleslavofile și
prima soție a lui Dostoievski. Moare
occidentaliste, încercând să stabilească o punte între cele două curente antagonice
în 1864. « Mi-a arătat iubire infinită,
iar eu de asemenea am iubit-o fără ale epocii[219]. Așa cum remarcă Nikolai Strahov « Ideea lui Dostoievski era să
margini, dar nu am trăit fericiți reconcilieze clasele educate și țăranii și să îi aducă împreună; clasele educate însă nu
împreună[216] » îi scrie Dostoievski trebuie să renunțe la principiile pe care le-au extras din propria educație, dar nici
lui Wrangel. oamenii simpli nu trebuie să se desprindă de principiile moștenite de la pământul
strămoșesc. Ceea ce trebuia realizat era o anumită sinteză care să poată să conțină
amândouă principiile[220]. » Ideologic, frații Dostoievski întemeiează, împreună cu Strahov și Grigoriev pocivennicestvo
(почвенничество[221]), o mișcare ce se opune radicalismului, marxismului și nihilismului și care militează pentru răspândirea
educației și a alfabetizării în rândul țăranilor și pentru identificarea unei direcții naționale[222]. « Suntem convinși că, în sfârșit,
suntem o națiune separată, originală în cel mai adevărat sens al cuvântului, și că sarcina noastră este să ne creăm o nouă formă, forma
noastră proprie, nativă, extrasă din pământul strămoșesc, din spiritul și principiile oamenilor noștri.[223]» scrie Dostoievski în
Vremea. Repulsia scriitorului față de ideile radicale, materialism, instrumentarea propagandistică a artei sau negarea libertății și a
responsabilității individuale l-au făcut incompatibil cu ideologia comunistă care a invadat Rusia în secolul al XX-lea. Sovieticii au
[218].
exprimat mereu ostilitate și suspicine față de opera lui Dostoievski

În anul 1861, Dostoievski publică în Vremea romanul Umiliți și obidiți. Cu un subiect complex, dar melodramatic[224] și personaje
despre care chiar scriitorul va admite că sunt « mai degrabă păpuși decât ființe umane » care și-au atins « forma artistică »[225],
Umiliți și obidiți nu este foarte apreciat de critici. Cu toate acestea, romanul este citit cu aviditate de public. În luna mai 1863, ziarul
Vremea este închis de autorități[226], iar Feodor și Mihail Dostoievski încep să editeze din ianuarie 1864 Epoca (Эпоха), o
continuatoare mult mai palidă a liniei trasate de Vremea. Noul proiect are o viață de aproape un an, marcată de eșecuri. Mihail
Dostoievski moare în 1864. La fel și soția lui Feodor Dostoievski, Maria Dmitrievna, și Apollon Grigoriev, cel mai cunoscut
colaborator al ziarului. Îndurerat și împovărat de datorii, scriitorul nu își găsește forța necesară pentru a salva
Epoca de la faliment.

La fel ca mulți alți intelectuali ruși ai epocii, Dostoievski încearcă să definească identitatea poporului rus prin intermediul călătoriilor
în Europa. La 7 iunie 1862 își părăsește pentru prima dată țara și, timp de zece săptămâni, vizitează Germania (Berlin, Dresda,
Wiesbaden, Köln), apoi Belgia și Franța, unde cel mai mult îl impresionează Parisul, cu atmosfera sa de stabilitate și ordine[227]. În
schimb, lumea Londrei i se pare un contrast fascinant între bunăstare și sărăcie, între magnific și mizer. În capitala Imperiului
Britanic, Dostoievski îl întâlnește pe Aleksandr Herzen și vizitează grandiosul Palat
de Cleștar[228]. Pentru Dostoievski, monumentul simbolizează triumful
materialismului în Europa[229] și este întruchiparea bestiei profețite de Apocalipsă:
« Este ca un fel de ilustrație biblică, cevababilonian, o proorocire a Apocalipsei care
se împlinește în fața ochilor tăi. Simți că trebuie să ai o rezistență spirituală
permanentă și putere de negare, astfel încât să nu capitulezi, să nu te lași pradă
impulsului de a te închina în fața obiectului, de a-l idolatriza pe Baal, adică să nu îl
accepți ca pe idealul tău.[230] » Dostoievski mai călătorește cu Nikolai Strahov în
Elveția și vizitează orașele din nordul Italiei: Torino, Livorno și Florența[231]. În
1863 își publică impresiile într-un jurnal de călătorie, Însemnări de iarnă despre
impresii de vară, ce îndeplinește și rolul unui eseu despre Europa și Rusia.
Dostoievski este convins că Europa a devenit un continent muribund, și-a pierdut
[232].
spiritualitatea și nu mai este un model demn de urmat pentru poporul rus

În 1861 Dostoievski o cunoaște pe Apollinaria (Polina) Prokofievna Suslova, o


tânără scriitoare de douăzeci și unu de ani, care provine dintr-o familie de țărani Dostoievski în Paris, 1863.
emancipați. Între cei doi se înfiripă în scurt timp o iubire tumultoasă și chinuitoare.
Imperativă, geloasă și intrigantă[233][234], Polina îi cere încontinuu lui Dostoievski
să divorțeze de Maria Dmitrievna[235]. Feministă convinsă, Polina este probabil arhetipul unei serii întregi de femei mândre și
pasionale din proza lui Dostoievski: Polina (Jucătorul), Nastasia Filipovna (Idiotul), Katerina Ivanovna Marmeladova (Crimă și
pedeapsă), Lizaveta Nikolaevna (Demonii), Katerina Ivanovna și Grușenka (Frații Karamazov)[236][237]. Așa cum Dostoievski îi
mărturisește mai târziu Nadejdei Suslova, sora Polinei: « Egoismul la ea este colosal. Ea cere totul de la ceilalți, totul trebuie să fie
perfect și un singur defect nu este iertat în lumina celorlalte trăsături mai bune; ea singură însă se eliberează de orice responsabilități
față de ceilalți[238]. » Perioada acestei iubiri tăinuite coincide cu alte călătorii pe care scriitorul le efectuează în Occident (spre
exemplu între august și octombrie 1863). Polina și Dostoievski se întâlnesc la Paris în luna august 1863, dar tânăra începe să-l
tachineze spunându-i că s-a îndrăgostit de un student spaniol[239]. În Wiesbaden și Baden-Baden, scriitorul frecventează cazinourile
și prinde gustul jocurilor de noroc. Situația sa materială este însă precară, mai ales că, după moartea fratelui și a soției, este nevoit să
îl întrețină pe fiul vitreg Pavel Aleksandrovici Isaev[240] și devine principalul sprijin al familiei defunctului Mihail Dostoievski. În
[241].
1865, îi cere mâna Polinei, dar aceasta refuză, iar relațiile se răcesc complet

Deși, în plan personal, un an deosebit de greu pentru Dostoievski[242], 1864 este și anul scrierii nuvelei Însemnări din subterană,
considerată aproape unanim de critici o capodoperă[243]. Se apreciază că lucrarea este o prefață excelentă pentru romanele
[244].
dostoievskiene ce i-au urmat, deoarece pune în discuție teme ce vor ocupa o poziție centrală în opera ulterioară a scriitorului

Miracolul literar (1865–1871)


Aflat într-o situație financiară disperată, Dostoievski i se adresează editorului Feodor Stellovski, cunoscut pentru contractele
nefavorabile pe care le impune[245]. Stellovski îi oferă 3000 de ruble pentru dreptul de a tipări o ediție cu operele complete ale
scriitorului. Mai mult, Dostoievski se angajează să îi furnizeze un nou roman de 160 de pagini până la 1 noiembrie 1866. În cazul
nerespectării clauzelor, Stellovski este îndrituit să publice toate operele lui Dostoievski de acum înainte, timp de nouă ani, fără să
onoreze drepturile de autor[246].

Între timp, Crimă și pedeapsă, primul mare roman al lui Dostoievski[247], începe să apară într-o formă serializată în ianuarie și
februarie 1866 în Mesagerul rus (Русский вестник). « Numai asta citeau», scrie Nikolai Strahov în 1866, « numai despre asta
vorbeau împătimiții de literatură, plângându-se adesea de forța covârșitoare a romanului și de impresia apăsătoare, din cauza căreia,
oamenii cu nervi puternici aproape că se îmbolnăveau iar oamenii cu nervi slabi erau obligați să abandoneze cititul cu totul.[248] »
Romanul urmărește transformările psihologice ale lui Rodion Raskolnikov, un student sărac, care, impulsionat de ideile
vremii[249][250], ucide o bătrână cămătăreasă. Subiectul cărții a scandalizat zona liberală și radicală a criticii. G. Z. Eliseev, de la
Contemporanul (Современник), afirmă că romanului îi lipsește veridicitatea[251] și că, prin el, scriitorul încearcă să arunce anatema
asupra unei întregi generații de studenți[252].
1866 este pentru Dostoievski un an febril, în care lucrează concomitent la Crimă și
pedeapsă[253] și Jucătorul, romanul promis lui Stellovski. Având ca temă atracția
distrugătoare a jocurilor de noroc, Jucătorul se află doar în stadiu de proiect la
aproape o lună înainte de termenul limită impus de editor. Presat de timp,
Dostoievski îi dezvăluie prietenului său Aleksandr Miliukov complicațiile pe care i
le-au cauzat contractul cu Stellovski. Prin intermediul lui Miliukov, scriitorul
angajează o stenografă, peAnna Grigorievna Snitkina, care va transcrie după dictare
întreg romanul. La 30 octombrie, după 26 de zile de muncă, Jucătorul este
finalizat[254][255]. Anna Grigorievna avea să devină cea de-a doua soție a lui
Dostoievski.

« Mâhnirea profundă, aceasta a fost


prima mea impresie: pentru prima
Camera de lucru a lui Dostoievski,
dată în viață vedeam un om
Sankt Petersburg, 1870.
înțelept, bun, dar nefericit, ca și
cum toți l-ar fi abandonat; un
sentiment adânc de milă și compasiune s-a înfiripat în inima mea...[256]» Astfel își
amintește Anna Grigorievna primele întâlniri cu Dostoievski. Cei doi se căsătoresc
la 15 februarie 1867 la Catedrala Sfânta Treime din Sankt Petersburg[257]. La puțin
timp după aceea, Anna asistă la una din înspăimântătoarele crize de epilepsie ale
scriitorului[258], dar dovedește o stăpânire de sine admirabilă[259]. Fericirea cuplului
va fi mai degrabă umbrită de relațiile ostile dintre Anna și rudele lui Dostoievski
(Pavel Isaev, fiul vitreg din prima căsătorie, sau Emilia Feodorovna Dostoievskaia,
soția lui Mihail Dostoievski)[260], decât de instabilitatea nervoasă a scriitorului[261].
Pe 14 aprilie 1867, cei doi miri părăsesc Rusia, cu intenția de a călători pentru trei
luni în Europa. Amenințat fiind însă cu tribunalul de către creditori, Dostoievski
[262].
hotărăște să prelungească șederea: soții se întorc astfel peste aproape patru ani Anna Grigorievna Dostoievskaia, a
doua soție a lui Feodor Dostoievski
Anna și Dostoievski se stabilesc mai întâi în Berlin, apoi se mută în Dresda[263].
Scriitorul este fascinat de tablourile cu temă religioasă de la Gemäldegalerie Alte
Meister, în special de cele care îl reprezintă pe Iisus Hristos. Accentul pus pe latura umană a Mântuitorului precum și statornicia
obsedantă cu care sunt înfățișate Patimile i se par atât de diferite de frumusețea enigmatică a icoanelor ortodoxe[264]. Călătoria
continuă prin Frankfurt, Darmstadt, Heidelberg și Karlsruhe. În Basel, Dostoievski vizitează celebrul Kunstmuseum, unde este
puternic impresionat de tabloul Trupul cel mort al lui Hristos în mormânt de Hans Holbein cel Tânăr și îl studiază îndelung.
[265]:
Observându-i reacțiile, Anna Grigorievna s-ar fi temut chiar că o nouă criză epileptică îl va cuprinde

„Eu nu eram în stare să mă uit la acel tablou: așa de puternic era


efectul lui asupra mea, mai ales din cauza condiției mele
bolnăvicioase[267] , și de aceea am plecat în altă sală. Când, m-am
„Tabloul acesta? strigă prințul, lovit
întors peste cincisprezece sau douăzeci de minute, l-am găsit pe
deodată de un gînd neașteptat.
Feodor Mihailovici continuând să stea în fața tabloului ca vrăjit. Pe
Tocmai tabloul acesta! Păi, eu cred
fața lui agitată se citea aceeași expresie înfricoșată, pe care nu o dată
că privind tabloul acesta, unii ar
putea mai degrabă să-și piardă
mi-a fost dat să o văd în primele minute ale unui atac epileptic. Mi-
credința decît să se întărească în am luat încet soțul de braț, am plecat într-o altă sală, ne-am așezat pe
ea!” bancă așteptând în orice moment începutul crizei.[268] ”
—F.M.Dostoievski, Idiotul [266] , —A.G.Dostoievskaia, Amintiri
traducere de Nicolae Gane Foarte mulți critici au identificat influența lui Holbein asupra personajului Mîșkin
din romanul Idiotul, o figură hristică, golită parcă de substanța divină[269][270][271].
De altfel, capodopera pictorului german este invocată de un personaj al romanului, Ippolit, ca dovadă supremă că nu există nemurire,
nici înviere, și că viața este condusă de forțele haosului: « Tabloul acesta parcă e menit anume să trezească ideea unei puteri oarbe,
sfidătoare, de o veșnicie stupidă căreia totul îi e supus și care fatal ți se impune. [272]
»
La 13 august 1867, Anna și Dostoievski se stabilesc în Geneva. Dostoievski
corespondează cu Apollon Maikov, exprimându-și adesea dorul de casă și disprețul
față de unii atei aroganți ca Turgheniev, care nu reușesc să descifreze în Hristos
« reprezentarea sublimă a omului[273] » și « idealul omenirii în vecii vecilor[274] ».
Scriitorul începe să lucreze, din septembrie 1867, la un nou roman, dar procesul de
creație este foarte anevoios și dezordonat, din cauza tot mai frecventelor crize de
epilepsie și a dificultăților financiare[275]. După numeroase răzgândiri asupra
subiectului și personajelor, Dostoievski reușește să trimită în ianuarie 1868
Mesagerului rus primele părți ale romanului Idiotul. La 5 martie i se naște primul
copil[276], Sofia, care va muri de pneumonie trei luni mai târziu. La moartea fetiței,
scrie Anna Grigorievna, Dostoievski « plângea în hohote, ca o femeie, stînd lângă
trupușorul rece al copilei sale și-i săruta neîncetat fețișoara albă și mânuțele. N-am
mai văzut niciodată o disperare atât de violentă. » [277] Nemaisuportând atmosfera
Genevei, încărcată de amintirea copilului, cuplul se mută la Vevey, apoi la Milano și
Florența, unde petrec iarna dintre anii 1868 și 1869. Romanul Idiotul este finalizat
acolo, în ianuarie 1869, iar publicarea are loc în Mesagerul rus în februarie[278].
Personajul principal al cărții, gentilul și copilărosul prinț Mîșkin, care se întoarce în
Casa din Florența unde Dostoievski
Rusia după patru ani de tratament împotriva epilepsiei la o clinică din Elveția, este a terminat scrierea romanuluiIdiotul.
adesea comparat cu personaje precum Don Quijote al lui Cervantes, Samuel
Pickwick al lui Dickens sau „Cavalerul sărman” din poezia luiPușkin[279].

La 26 septembrie 1869, în Dresda, se naște cel de-al doilea copil al lui Dostoievski, Liubov[280]. Între timp, scriitorul se confruntă cu
o dependeță cruntă de jocurile laruletă. După cum mărturisește, Anna Grigorievna:

„Mi s-a părut că e vorba chiar de o anume înjosire, nedemnă de caracterul lui elevat, și-mi era greu și
dureros să recunosc această slăbiciune, a scumpului meu soț. In curînd, însă, am înțeles că nu este vorba
doar de o « lipsă de voință », ci de o pasiune pustiitoare, de o stihie, împotriva căreia nu pot lupta nici
caracterele ferme[281] .”
—A.G.Dostoievskaia, Amintiri, traducere de Leonida Teodorescu
După promisiuni fierbinți făcute soției, că va renunța la jocurile de noroc, urmate apoi de recidive, se pare că Dostoievski reușește în
cele din urme să abandoneze acest viciu. În aprilie1871, vizitează ultimul cazino înWiesbaden[282].

În perioada 1868-1870, Dostoievski lucrează la mai multe romane, Ateism, Viața unui mare păcătos[283] și Eternul soț, dar numai
ultimul se concretizează și este publicat în 1870 în revista Răsărit (Заря). Vestea asasinării lui Ivan Ivanov din 21 noiembrie 1869 de
către colegii săi din grupul socialist revoluționar al lui Serghei Neceaev[284] îl determină pe Dostoievski să înceapă un nou roman:
Demonii[285]. Inițial conceput ca o lucrare polemică care să dezbată temele politice ale momentului și să expună consecințele
distructive ale nihilismului, Demonii devine unul din cele mai importante romane dostoievskiene[286]. La 8 iulie 1871, soții
Dostoievski se întorc în Sankt Petersburg după o absență de patru ani.

Întoarcerea în Rusia (1871–1875)


La Sankt Petersburg, Dostoievski reia legătura cu poetul Apollon Maikov, care îl introduce în cercul literar-politic al prințului
Vladimir Meșerski[288]. Prințul patronează un ziar conservator subvenționat de stat, Cetățeanul (Гражданин), la care contribuie și
Dostoievski în 1873[289] cu articole periodice. « Despre ce voi vorbi? Despre tot ce mă impresionează și mă pune pe gânduri.[290] »
scrie Dostoievski în articolul-program al unei serii ce se va numi Jurnalul unui scriitor. Următoarele cincisprezece articole sunt
detalii autobiografice, polemici cu alți scriitori (precum Leskov și Nekrasov), opinii estetice despre pictură și teatru, comentarii
politice sau chiar lucrări de ficțiune (povestirea Bobok)[291]. Tot în acești ani, scriitorul reia legătura cu vechiul colaborator Nikolai
Strahov și îi cunoaște pe frații Vsevolod și Vladimir Soloviov sau pe Constantin Pobedonosțev, instructorul personal al țareviciului
Alexandru. Pobedonosțev, care va deveni mai târziu ober-procurorul[292] Sfântului Sinod, influențează mult traseul politic al lui
Dostoievski spre conservatorism. Între 1873 și aprilie 1874, scriitorul lucrează ca redactor la Cetățeanul, dar experiența îi cauzează
multe neplăceri. În ianuarie 1873, publică un articol al prințului Meșerski în care țarul Alexandru al II-lea este citat fără aprobare
[293]
specială[293]. Cum răspunderea legală îi aparține redactorului și nu autorului,
Dostoievski este somat să plătească o amendă de douăzeci și cinci de ruble și să
execute două zile de detenție[294]. Mai mult de atât, lucrul în redacția Cetățeanului îi
expune sănătatea la noi pericole: Dostoievski va fi deranjat de o tuse acută și de
probleme de respirație. Este începutul unui emfizem pulmonar de la care i se va
trage și moartea[295].

La 16 iulie 1871, se naște fiul

Dostoievski se află sub arest în scriitorului, Feodor Feodorovici


Sennaia Ploșad[287] (Piața cu fân) Dostoievski. Situația financiară a
din Sankt Petersburg în zilele de 21 familiei este foarte strâmtorată.
și 22 martie 1874 pentru o încălcare Datoriile acumulate în anii 1860 din
minoră a legii cenzurii. afacerile fratelui Mihail sau din
întreținerea ziarelor Vremea și
Epoca se ridică, la revenirea scriitorului în Rusia, la 25.000 de ruble[296]. Vânat de
creditori, Dostoievski este nevoit să amaneteze unele bunuri și să își schimbe
domiciliul: vinde casa din cartierul Peski și se mută într-un apartament din
apropierea Institutului de Tehnologie[297]. Din cauza emfizemului pulmonar, se
retrage în timpul verilor, precum și în iarna dintre anii 1874 și 1875 la Staraia Russa,
un mic oraș, cunoscut pentru apele minerale, aerul curat și băile de noroi[298].
Petrece de asemenea câteva săptămâni (iulie 1874 și iunie 1875) în stațiunea
balneară germană Bad Ems, unde, la sosire, primește diagnosticul de « catar Feodor Dostoievski, 1876
temporar »[299]. Starea sănătății i se ameliorază considerabil datorită băilor termale.
Între timp, găsește inspirația pentru un nou roman, Adolescentul, pe care îl începe în februarie 1874[300]. La 10 august 1875 se naște
ultimul copil, Aleksei (Alioșa). Băiatul va suferi de epilepsie încă de la aproape trei ani; la 16 mai 1878 este atacat de o criză
convulsivă atât de puternică încât își dă suflarea după douăsprezece ore de chin[301]. Părinții sunt îndurerați, iar sora, Liubov
Dostoievskaia, traumatizată de imaginea convulsiilor, va dezvolta tulburări nervoase[302]. « Feodor Mihailovici a fost zguduit
îngrozitor de această moarte. [...] îl chinuia mai ales faptul că băiatul a murit de epilepsie, boala pe care a moștenit-o de la el.[303] »
își amintește Anna Grigorievna Dostoievskaia[304].

Romanul Demonii apare de-a lungul anului 1872 sub formă de foileton în Mesagerul rus. Terminat la 26 noiembrie 1872, este
republicat în volum în ianuarie 1873 de către o companie înființată chiar de cuplul Dostoievski, la inițiativa Annei Grigorievna[305].
Ideea riscantă a soției de a investi în tipărirea cărților și de a le distribui dintr-o librărie improvizată chiar în apartamentul familiei le
va aduce stabilitatea financiară. Romanul Demonii este un adevărat succes și se vinde în 3000 de exemplare[306]. Compania lui
Dostoievski continuă cu publicarea unei ediții din Idiotul și a altor lucrări minore[307]. Satiră politică și caricatură ideologică[308] a
unor curente precum nihilismul, idealismul liberal, utilitarismul și ateismul, romanul Demonii îl va anatemiza pentru totdeauna pe
Dostoievski în ochii radicalilor[309]. La sfârșitul anului 1875, Dostoievski termină Adolescentul, deși părți ale romanului apar în Note
patriotice încă din luna ianuarie.Adolescentul prezintă viața lui Arkadi Dolgoruki, copilul ilegitim al aristocratului Versilov și al unei
femei sărace. Tema cărții este conflictul dintre generații și relația dintre tată și fiu. Dostoievski va dezvolta mai pe larg această
problemă în Frații Kramazov[310][311].

Ultimii ani (1876–1881)


Dostoievski reia Jurnalul unui scriitor în 1876, dar de această dată proiectul prinde forma pe care ar fi dorit-o de la început: un ziar
lunar independent, unde singurul editor, redactor și autor este chiar el[291]. Publicul este captivat de stilul inedit al publicației, care
îmbină cu măiestrie discuția temelor publice cu elemente de viață privată și lasă impresia cititorului că pătrunde în intimitatea
scriitorului[312]. Dostoievski continuă să cultive în articolele sale un melanj de specii jurnalistice și beletristice: eseul, memoriile,
povestirea, schița, analiza (psihologică, politică, literară), sinteza, satira, pamfletul, polemica, alegoria sau corespondența cu
cititorii[313]. Un asemenea material eterogen, inegal tematic, dar și calitativ, poate fi încadrat doar cu foarte mare greutate de criticii
literari. De altfel, antologiile de astăzi ale Jurnalului rețin doar câteva, cele mai semnificative estetic, din sutele de articole apărute în
1873, 1876–1877, 1880 și 1881. Dintre acestea, amintim Visul unui om ridicol
(1877) -- povestea cu iz fantastic a unui tânăr, profund afectat de ideile materialiste
și nihiliste, care, într-un moment de criză solipsistă începe să se îndoiască de
existența universului și vrea să se sinucidă[314]—sau O femeie blândă (1876) -- o
anchetă psihologică a motivelor pentru care soția unui cămătar avar comite gestul
disperat de a se arunca de la fereastră cu o icoană în mână[315]. Jurnalul unui
scriitor capătă și un puternic caracter politic, avansând doctrina naționalist-ortodoxă
a scriitorului, pocivennicestvo, conform căreia intelighenția rusă trebuie să se
întoarcă spre valorile strămoșești ale poporului[316]. În contextul izbucnirii
Casa lui Dostoievski dinStaraia
Războiului ruso-turc, Dostoievski militează pentru eliberarea popoarelor slave din
Russa, regiunea Novgorod
Balcani și proclamă rolul mesianic al Rusiei de a elibera Constantinopolul și de a
deveni centrul ortodoxismului. Din acest motiv, atacă romanul lui Tolstoi, Anna
Karenina, care deși « perfect ca operă artistică » [317], trădează misiunea sfântă a Rusiei: Tolstoi își exprimă scepticismul și repulsia
față de un asemenea război prin intermediul personajului Levin, promovat ca exemplu de moralitate[318]. « Oameni precum autorul
Annei Karenina sunt învățătorii societății noastre [...] Ce ne învață așadar învățătorii noștri?[319] » izbucnește Dostoievski în una din
paginile Jurnalului. Expansiunea ideilor socialiste în Europa precum și evenimente ca Războiul franco-prusac (1870-1871),
instaurarea Comunei din Paris (1871) și distrugerea Palatului Tuileries de către revoluționarii marxisto-anarhiști îl vor determina pe
Dostoievski să își piardă cu totul speranța în cultura europeană[320]. Spre sfârșitul vieții va exprima în Jurnal idei extremiste:
xenofobie[321], antieuropenism[322], antisemitism[323], anti-catolicism[324] și anti-protestantism, toate pe fondul unui slavofilism și
ortodoxism exacerbat.

Cu toate acestea, succesul Jurnalului este imens. Numerele din 1876 au 2.000 de abonați, iar alte 2.000-2.500 de copii se vând
separat. În 1880 și 1881, cifra vânzărilor crește la 6.000, respectiv 14.000 de copii[325]. Dostoievski primește scrisori de la cititori și
este vizitat de admiratori de toate vârstele și ocupațiile. În 1876, cu ajutorul unui împrumut de la fratele Annei Grigorievna, reușește
să cumpere o dacea în Staraia Russa. În vara aceluiași an, din cauza unor probleme respiratorii, vizitează Bad Ems pentru a treia oară
și i se spune că mai poate spera la cincisprezece ani de viață dacă se mută într-o zonă cu climat sănătos. În toamna anului 1876,
Pobedonosțev îi cere să trimită regulat un exemplar al Jurnalului țareviciului Alexandru. Entuziasmat, Dostoievski îi scrie direct
prințului moștenitor, căruia îi mai dedicase cu trei ani înainte o copie a romanului Demonii, exprimându-și « iubirea nemărginită »
pentru familia imperială[326]. Mai mult de atât, scriitorul este onorat de însuși țarul Alexandru al II-lea, care îi solicită să discute cu
fiii săi, Serghei și Pavel, astfel încât cei doi tineri să fie influențați într-un mod benefic de ideile lui[327]. Reputația lui Dostoievski
crește enorm datorită asocierii cu casa imperială. Este invitat frecvent la saloanele din Sankt Petersburg și cunoaște multe
personalități, cum ar fi prințesaSofia Tolstaia, Iacov Polonski, Serghei Witte, Aleksei Suvorin, Anton Rubinstein și Ilia Repin[328].

Problemele de sănătate ale scriitorului se accentuează, iar în luna martie 1877 suferă patru atacuri epileptice. Convulsiile repetate îi
afectează memoria de lungă durată. Contactat de jurnalistul și scriitorul P.V.Bîkov, care aduna detalii despre viața și opera scriitorilor
ruși, Dostoievski răspune: « Vă declar simplu că în momentul de față sunt incapabil să vă furnizez biografia mea exactă [...] Ca
urmare a crizelor mele epileptice, cu care totuși am reușit să mă obișnuiesc, aproape că mi-am pierdut memoria și - vă rog să mă
credeți - am uitat (literalmente am uitat, fără cea mai mică exagerare) subiectele romanelor mele și personajele înfățișate, chiar și pe
cele din Crimă și pedeapsă[329]. » În vara anului 1877, scriitorul călătorește cu soția la conacul Maly Prikol din apropierea orașului
Kursk, apoi vizitează Darovoie, reședința estivală a copilăriilor sale. În octombrie Dostoievski anunță că va suspenda pentru doi ani
publicarea Jurnalului din cauza afecțiunilor medicale, dar și pentru că dorește să se dedice exclusiv beletristicii. Participă la
înmormântarea poetului Nekrasov și ține o cuvântare elogioasă în cinstea lui, plasându-l ca valoare chiar după Pușkin și Lermontov.
Un grup de tineri radicali, discipoli ai lui Cernîșevski, care asociau cauza lor revoluționară cu versurile lui Nekrasov[330] protestează
vehement în acel moment, susținând că poetul se află deasupra celor doi romantici byroniști
« »[331].

Cu toată animozitatea pe care i-o arată radicalii, Dostoievski este privit cu venerație și nemăr
ginită admirație, aproape ca un profet, de
o bună parte a societății[332]. Devine membru onorific alAcademiei Ruse de Științe, din partea căreia primește un certificat de onoare
în februarie 1879. Moartea fiului Alioșa îl determină să renunțe la participarea la un congres internațional din Paris despre drepturile
autorului. Soții Dostoievski se mută într-un nou apartament, bântuiți fiind de amintirea copilului[333]. În aprilie 1878, scriitorul
așterne primele idei pentru viitorul roman, Frații Karamazov, deși se folosește și de unele elemente din proiectele anterioare,
abandonate, precum Viața unui mare păcătos. Procesul de creație este de această
dată neabătut. Personajele principale și tema centrală, paricidul, se conturează încă
de la început[334], iar cartea este publicată în Mesagerul rus în porții periodice între
februarie 1879 și noiembrie 1880. Prin Frații Karamazov, romanul unei familii,
Dostoievski vrea să creeze imaginea răsturnată a seriei Les Rougon-Macquart de
Émile Zola. Determinismului zolian bazat pe ereditate Dostoievski îi opune credința
în libertatea nestrămutată a individului, a personalității umane[335]. Romanul
plasează în centru o suită de personaje fascinante: moșierul hedonist și vulgar
Feodor Karamazov, precum și fiii săi — nestatornicul și impetuosul Dmitri,
inocentul și piosul Alioșa, raționalistul ateu Ivan și insidiosul bastard
Smerdiakov[336]. Temele abordate sunt moralitatea, liberul arbitru și existența lui
Dumnezeu.

În 1878, Dostoievski este admis în consiliul de administrație al Societății Slave de


Binefacere[337] din Sankt Petersburg, o organizație care promovează panslavismul,
precum și în Asociația Internațională Literară și Artistică, ce are ca membri scriitori Muzeul Dostoievski din Sankt
de calibru, precum Victor Hugo, Ivan Turgheniev, Paul Heyse, Alfred Tennyson, Petersburg se află în apartamentul în
Anthony Trollope, Henry Longfellow, Ralph Waldo Emerson și Lev Tolstoi[338]. care a locuit scriitorul în1846, pentru
o scurtă perioadă, iar apoi la sfârșitul
Dostoievski nu va căuta însă compania unor literați europeni și nu se va implica
vieții, între octombrie 1878 și ianuarie
efectiv în viața culturală a acestora[339]. Cu Turgheniev, campionul ideilor liberale și 1881. Aici a scris două opere
occidentale[340], are, ca de obicei, o relație tensionată. Pe Tolstoi nu îl va cunoaște importante: nuvela din tinerețeOmul
niciodată, cu toate că cei doi sunt la un pas să se întâlnească în martie 1878, când dedublat și ultimul său roman, Frații
amândoi asistă la Prelegerile despre umanitatea divină[341] ale lui Vladimir Karamazov.
Soloviev. Nicolai Strahov, care îl însoțea atunci pe Tolstoi a susținut că Tolstoi i-ar fi
cerut să nu-l introducă nimănui și astfel întâlnirea istorică a fost ratată. Chiar dacă opiniile pe care unul le-a nutrit pentru opera
celuilalt au oscilat de-a lungul anilor, Dostoievski și Tolstoi s-au studiat mereu reciproc cu seriozitate[342]. Romanul Copilăria, citit
în timpul exilului în Semipalatinsk, a rămas una din cărțile favorite ale lui Dostoievski, în timp ce Amintiri din casa morților este
plasat de Tolstoi în sfera cea mai înaltă a artei, cea izvorâtă din « iubirea față de Dumnezeu și de seamăn »[343] alături de Mizerabilii
sau Coliba unchiului Tom.

La începutul lunii august 1879, Dostoievski întreprinde a patra și ultima călătorie la


Bad Ems, dar nu reușește să își trateze emfizemul pulmonar. În anul 1880, este
invitat să țină un discurs în cadrul unei ceremonii de dezvelire a monumentului lui
Pușkin din Moscova. Evenimentul suferă mai multe amânări și durează trei zile.
Discursul lui Dostoievski este planificat pe 8 iunie 1880. Cu o zi înainte cuvântează
Turgheniev, dar dezamăgește audiența prin refuzul de a-l ridica pe Pușkin la rangul
de scriitor « național », la fel cum erau considerațiShakespeare, Goethe sau Molière.
Acest refuz este perceput de ascultători ca o încercare de a diminua importanța
culturii ruse în raport cu cea europeană sau ca o bagatelizare a operei lui Pușkin[344].
Dostoievski, în schimb, aflat în lumina proaspetelor succese cu Frații Karamazov și
livrând un discurs electrizant și mesianic, este primit cu aplauze și atinge nu doar
apogeul carierei, ci apoteoza. « Ce sunt succesele mele din Petersburg? Nimic, zero
pe lângă asta! » exclamă romancierul într-o scrisoare adresată soției; « mă
întrerupeau cu aplauze furtunoase la fiecare pagină, uneori chiar la fiecare frază. Eu
citeam tare, cu patos. Când am proclamat la sfârșit unitatea universală a umanității,
sala părea să fi intrat în isterie[345] » Constantin Staniukovici laudă discursul în
eseul său Jubileul lui Pușkin și cuvântarea lui Dostoievski[346] și constată că
Mormântul lui Dostoievski
« limbajul lui Dostoievski chiar seamănă cu o predică. El vorbește cu tonul unui
profet [...] este foarte profund, sincer și înțelegem că vrea să stârnească emoțiile
ascultătorilor »[347]. Gleb Uspenski își amintește: « Vorbea cu simplitate, ca și cum ar fi purtat o conversație cu niște cunoscuți, fără
să declame fraze umflate sau să arunce capul pe spate. Simplu și clar, fără devieri sau ornamentații inutile, spunea că găsește în
Pușkin un exponent al aspirațiilor, speranțelor și dorințelor publicului care îl asculta în acel moment, în acea sală. A făcut posibil,
cum ar veni, ca Pușkin însuși să se înființeze în acea sală, și prin gura lui să explice celor adunați câte ceva despre îngrijorările lor
prezente, despre angoasele lor. Înainte de F.M.Dostoievski nimeni nu a mai făcut asta și acesta este motivul pentru succesul
extraordinar al discursului.[348] »

Moartea
La 25 ianuarie 1881, înainte de miezul nopții, poliția efectuează o percheziție în
apartamentul vecinului lui Dostoievski, Aleksandr Barannikov, suspectat pe bună
dreptate de colaborare cu gruparea teroristă de extremă-stânga Voința Poporului
(Народная Воля[349]). Barannikov și Dostoievski au trăit două luni și jumătate în
același imobil, dar este foarte posibil ca scriitorul să nu fi știut cine este vecinul său
și cu ce se ocupă. Nu se cunoaște nici dacă poliția nu l-a interogat pe Dostoievski în
timpul nopții din dorința de a aduna informații despre Barannikov. Dostoievski,
conservator convins, ar fi fost foarte afectat de vestea că se pregătește asasinarea
țarului. Cert este că în ziua care a urmat percheziției, Dostoievski suferă ohemoragie
pulmonară[350]. Bagatelizează afecțiunea pentru a nu-și alarma soția, dar când
hemoragia se repetă în după amiaza aceleiași zile, Dostoievski cheamă un doctor și
un preot pentru spovedanie și împărtășanie.

În dimineața zilei de 28 ianuarie, Anna Grigorievna Dostoievskaia se trezește și își Dostoievski pe catafalc, desen de
găsește soțul fixând-o cu privirea. « Știi, Ania, îmi spuse Feodor Mihailovici Ivan Kramskoi, 29 ianuarie 1881.
aproape în șoaptă, nu dorm de trei ore și mă tot gândesc, dar abia acum mi-am dat
limpede seama că am să mor astăzi.[351] » își amintește ea. Este rugată să citească la întîmplare din Noul Testament pe care
Dostoievski îl mai păstra de la femeile decembriste din Tobolsk. În mod incidental, Anna Grigorievna citește din Evanghelia după
Matei, cap. 3, v.14-15:

„Ioan însă îl oprea, zicând : Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine ?
Și răspunzînd. Iisus a zis către el: Nu Mă opri[352] , că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr[353] ”
Ascultând aceste versete, Dostoievski răspunde: « Auzi — „nu Mă opri” , înseamnă
că am să mor[354] ». În următoarele ore, scriitorul are o a treia hemoragie și se stinge
sub privirile îndurerate ale soției[355]. Este înhumat la cimitirul Tihvin de la
Mânăstirea Alexandr Nevski, Sankt Petersburg, lângă mormintele unor poeți pe care
i-a iubit: Nikolai Karamzin și Vasili Jukovski. După unele surse, 40.000-50.000 de
oameni ar fi fost prezenți la ceremonia de înmormântare, sau poate chiar 100.000.
Toți reprezentanții vieții cultural-politice din Rusia l-au omagiat, chiar și cei
aparținând sferelor mai radicale[356]. Pe piatra de mormânt a scriitorului stau scrise
Funeraliile lui Dostoievski
următoarele cuvinte dinNoul Testament:

„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur;
iar dacă va muri, aduce multă roadă.”
—Sfânta Evanghelie după Ioan, 12:24

Opera

Încadrare: realism social și fantastic. Caracterul profetic și mitic


Feodor Dostoievski este un reprezentant al realismului literar pentru că prezintă cu fidelitate aspecte din viața și societatea
contemporană. După cum singur avea să recunoască: « Mi se spune că sunt un psiholog; nu este adevărat, eu sunt doar un realist în
sensul mai înalt al cuvântului, adică un realist care înfățișează toate adâncimile sufletului uman[357] ». Primele opere ale scriitorului,
în special Oameni sărmani, aparțin, conform lui Vissarion Belinski, realismului social, datorită capacității de a analiza discrepanțele
uriașe dintre viețile bogaților și cele ale săracilor din societatea rusă[358]. Influențele lui Gogol și George Sand din Omul dedublat,
respectiv Un hoț cinstit sunt atât de evidente, încât Dostoievski a fost acuzat chiar de plagiat de către unii contemporani ai săi[359].
Câțiva critici au plasat creațiile de debut ale scriitorului în fruntea « naturalismului sentimental » (termen introdus de Apollon
Grigoriev)[360].

Evoluția ulterioară a operei lui Dostoievski a cunoscut un viraj surprinzător spre literatura fantastică. În Jurnalul unui scriitor apar
trei povestiri de acest gen: Bobok, Visul unui om ridicol și O femeie blândă[361]. În Bobok, naratorul asistă într-un cimitir la
conversațiile morților despre jocurile de cărți și scandalurile politice, iar în Visul unui om ridicol, eroul experimentează o călătorie
onirică spre o insulă idilică, identificată ca fiind « pământul înainte de Căderea în păcat »[362]. Elemente fantastice apar, într-o formă
mai subtilă, și în marile romane. În Frații Karamazov, Ivan discută cu diavolul, o plăsmuire morbidă a propriei imaginații, iar
romanul Idiotul evoluează, conform lui Mihail Bahtin, « într-o atmosferă fantastică de carnaval », în care Mîșkin este principiul
raiului, iar Nastasia Filippovna cel al iadului carnavalesc[363]. Episodul din Crimă și pedeapsă, în care Raskolnikov își visează
victima, pe Aliona Ivanovna, cum râde spasmodic[364] a fost comparat, tot de Bahtin, cu imaginea bătrânei contese, care, din coșciug,
îi face semn cu ochiul ucigașului ei în nuvela fantastică Dama de pică de Pușkin[365]. În Omul dedublat, motivul romantic
doppelgänger (двойник) pare inspirat din Elixirele diavolului de Hoffmann. Nu se poate neglija nici influența ficțiunii gotice: siniștrii
și violenții Stavroghin (Demonii) și Rogojin (Idiotul), femmes fatales precum Nastasia Filippovna (Idiotul) și Katerina Ivanovna
(Frații Karamazov), cu aura lor vampirică, efectele melodramatice și întrebuințarea fără măsură a coincidențelor sunt elemente care
par insuflate de autori gotici ca Ann Radcliffe, Charles Maturin, Frédéric Soulié și Edgar Allan Poe pe care Dostoievski i-a studiat cu
atenție[366]. Ceea ce diferențiază însă arta lui Dostoievski de literatura fantastică, de romantism și de romanul gotic este capacitatea
lui de a situa personaje și evenimente excepționale într-un context contemporan și de a le da credibilitate și o dimensiune spirituală și
psihologică[367]. Romanele dostoievskiene nu lasă niciodată impresia că ar păși în afara realității apăsătoare. Din acest motiv, se
spune că opera lui Dostoievski se înscrie înrealismul fantastic.

„Eu privesc realitatea (în artă) într-un mod deosebit, și ceea ce majoritatea consideră aproape fantastic și
excepțional, este uneori pentru mine însăși esența realității. Caracterul cotidian al evenimentelor și
concepția stereotipă la adresa lor nu înseamnă încă, după părerea mea, realism, ba poate chiar din
contra.[368] ”
—Dostoievski, Scrisoare către Nikolai Strahov, 26 februarie 1869
În volumul Aspecte ale romanului, E.M. Forster îl așează pe Dostoievski alături de Melville, D. H. Lawrence sau Emily Bronte într-o
categorie stilistică numită « ficțiunea profetică », pe care o definește astfel: « Tema [profetului] este universul sau ceva universal [...]
Își propune să cânte, iar stranietatea cântecului său reverberat în saloanele ficțiunii ne obligă să trecem printr-un șoc.[369] » Deși
Forster folosește cuvântul profetic în mod metaforic, profetismul lui Dostoievski poate fi interpretat, într-o anumită măsură, și literal.
Un exemplu interesant este ultimul vis al lui Raskolnikov, care, internat la infirmeria închisorii, prevede, în haosul delirului, invazia
unei « ciume » nihiliste în Rusia și Europa:

„I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită și
nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Toți erau condamnați să piară, în afară de câțiva
aleși. Apăruseră niște trichine noi, niște vietăți microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea
erau, de fapt, niște spirite înzestrate cu rațiune și voință. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau și-și
pierdeau mințile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenți și atât de siguri de
adevărul lor ca cei atinși de boală. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții științifice,
convingeri morale și credințe mai neclintite ca ale lor. Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se
molipseau și cădeau pradă nebuniei. Toți erau agitați și nu se înțelegeau între ei; fiecare credea că el singur
cunoaște adevărul și se chinuia, uitându-se la ceilalți, se bătea cu pumnul în piept, plângea și-și frângea
mîinile. Oamenii nu mai știau să judece ce este bine și ce este rău. Nu știau pe cine să condamne și pe cine
să achite. Se omorau între ei într-o furie absurdă.”
—Dostoievski, Crimă și pedeapsă, epilog, II, traducere de Ion Covaci
Criticul sloven Janko Lavrin, care a asistat la Revoluția Rusă din 1917 și i-a cunoscut pe Vladimir Lenin, Leon Troțki și alți lideri
comuniști, consideră pasajul « profetic prin simbolismul său »[370]. Dostoievski este socotit de asemenea și un scriitor mitic, la fel ca
Herman Melville, pentru modul în care operează cu elemente defolclor și mitologie. Studiul Mit. Ritual. Simbol. Imagine de Toporov
inventariază folosirea frecventă a numerelor magice (100, 1000, 10000) în romanul Crimă și pedeapsă, precum și a momentului de
timp crepuscular, specific, în basme, manifestării elementelor fantastice[371]. În Frații Karamazov, motivul celor trei frați, dintre care
mezinul, cel mai naiv, se dovedește a fi și cel mai înzestrat spiritual, pare de asemenea preluat din tehnica basmului.

Stilul. Timp și spațiu. Temele


Dostoievski a creat opere de o imensă putere hipnotică, însuflețite de scene
dramatizate (conclavuri) în care personajele, într-o atmosferă înfierbântată sau
scandaloasă, se antrenează în dialoguri socratice à la russe despre existența lui
Dumnezeu, problema răului și suferințele celor inocenți. Tipologia personajelor sale
este relativ simplă: creștini umili (prințul Mîșkin, Sonia Marmeladova, Alioșa
Karamazov), nihiliști autodistructivi (Svidrigailov, Smerdiakov, Stavroghin, omul
din subterană), depravați cinici (Feodor Karamazov), intelectuali rebeli
(Raskolnikov, Ivan Karamazov). Eroii lui Dostoievski acționează sub impulsul
ideilor și nu al instinctelor[372].

Acțiunea romanelor lui Dostoievski evoluează precipitat și spasmodic, este


comprimată în timp și se consumă în câteva zile. Filologul Vladimir Toporov
observă predilecția pentru excepțional și imprevizibil: cuvântul вдруг (deodată)
apare de 560 de ori în romanul Crimă și pedeapsă și întreține senzația de tensiune,
O pagină din manuscrisul romanului
nervozitate și instabilitate[373]. Ritmul alert și cadrul temporal restrâns îl ajută pe
Demonii (1870-1871)
Dostoievski să se debaraseze de unul din stereotipurile operelor realiste, și anume
coroziunea în timp a vieții umane. Personajele sale devin astfel întruchipări ale unor
idei spirituale și se sustrag timpului, sunt atemporale. George Steiner evidențiază, din acest punct de vedere, contrastul dintre
Dostoievski și Tolstoi. În timp ce Tolstoi este un creator de epopei homerice, care se desfășoară minuțios pe spații largi și perioade
temporale îndelungate, Dostoievski este poetul tragic prin excelență. Făcând aluzie la lucrarea Nașterea tragediei de Nietzsche,
Nikolai Berdiaev declară: « Creația lui Tolstoi este apolinică. Cea a lui Dostoievski dionisiacă.[374]. Ritmul febril al prozei
dostoievskiene, accentul pus pe individualitate, abundența dialogului și a monologului - toate acestea sunt caracteristici
inconfundabile ale artei dramatice[342]. În eseul Dostoievski și romanul-tragedie, Viaceslav Ivanov remarcă:

„Romanul lui Dostoievski este romanul catastroficului, pentru că întreaga sa dezvoltare se precipită ca o
catastrofă tragică. [...] avem înaintea noastră o tragedie amplificată, complicată înlăuntrul oricărei fapte și
multiplicată, ca și cum am privi tragedia printr-o lupă și am vedea, repetat la nivelul fiecărei structuri
moleculare, principiul tragic care guvernează întreg organismul[375] .”
Opera lui Dostoievski este adesea asociată cu orașul Sankt Petersburg[376], un simbol al peisajelor urbane schimbătoare,
despiritualizate de fenomenul modernizator, în care ființe marginalizate, inadaptabile se confruntă cu « maladii apocaliptice »[377]
precum nihilismul și materialismul. Berdiaev consideră că, pentru Dostoievski, « orașul este destinul tragic al omului [...] Totul este
concentrat, înnodat în jurul omului, care a fost rupt de temeiul divin. » [378]. La fel ca Tolstoi, Dostoievski se va raporta la idealurile
Rusiei rurale, dar nu pe baza principiilor etice, ca autorul Annei Karenina, ci din pură iubire creștină[379]. Opera târzie a scriitorului
respinge cultura vestică și afirmă valorileortodoxiei ruse și ale țarismului.

Așa cum observă Berdiaev, în centrul operei lui Dostoievski se află omul: « Omul este un microcosmos, centrul existenței, soarele în
jurul căruia se învîrt toate. Totul este în om și pentru om.[380] [...] Dostoievski a dezvoltat o nouă știință a omului[381].» Dostoievski
analizează omenirea în integritatea ei. Teme obsedante precum crima, suicidul, nebunia, umilirea, mândria rănită, auto-distrugerea,
colapsul valorilor familiei se întâlnesc (câteodată chiar la același personaj) cu iubirea, regenerarea spirituală prin suferință, smerenia,
solidaritatea față de cei aflați în nevoie. Dostoievski percepeumanismul însă strict prin intermediul religiei creștine. Se distanțează de
filozofi precum Ludwig Feuerbach, cel care avansase doctrina unui Om-Dumnezeu (întreaga umanitate) care ar putea să ia locul
tradiționalului Dumnezeu-Om[382]. De altfel, Feuerbach este satirizat în romanulDemonii prin intermediul personajului Kirillov, care
postulează « Dacă nu există Dumnezeu, atunci eu sunt Dumnezeu [383]
» .

Concentrându-se mai mult pe umanitatea in extremis, pe omul care atinge trăiri de o intensitate maximă, Dostoievski nu a excelat și
în descrierea vieții cotidiene, a peisajelor, a arhitecturii urbane, așa cum au reușit reprezentanți ai realismului (Balzac, Tolstoi,
Turgheniev, Flaubert) sau ai naturalismului (Émile Zola). Nikolai Strahov, care îl cunoștea personal pe Dostoievski, afirmă: « Feodor
Mihailovici nu a fost un maestru al călătoriilor; nu-l preocupau prea mult nici natura, nici monumentele istorice sau lucrările de artă,
exceptându-le poate pe cele mai mari; toată atenția sa se concentra pe oameni și era captivat doar de natura și caracterul [384]
lor »

Personaje
Criticul rus Mihail Bahtin evidențează caracterul polifonic al operei: „Dostoievski, la fel ca Prometeul lui Goethe, nu
eroii lui Dostoievski sunt conștiințe individuale, neînfrânate de voința creează sclavi muți (cum faceZeus), ci oameni
creatorului. Spre deosebire de alți romancieri, pentru care personajele liberi, capabili să stea alături de creatorul lor
, să-l
sunt concepute ca instrumente ale unui discurs auctorial unitar, contrazică și chiar să i se pună împotrivă.”
Dostoievski polemizează cu tipuri umane distincte, cu viziune proprie și Mihail Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski
gândire independentă. E ca și cum operele sale nu ar avea un singur
autor, ci ar fi scrise de oameni cu sisteme filozofice diferite: Raskolnikov, Mîșkin, Stavroghin, Ivan Karamazov, Marele
Inchizitor[385]. Romanul dostoievskian este, din acest motiv, un roman de idei, în care puncte de vedere conflictuale, întrupate de
personaje inedite, se dezvoltă în contrapunct într-un crescendo insuportabil. Conform lui Bahtin, diversitatea eroilor lui Dostoievski
amintește de o « viziune carnavalescă asupra lumii » și resuscitează forme literare antice precum dialogul socratic și satira
menipee[386].

Grație libertății maxime a personajelor sale de a alege binele sau răul, necondiționate
de istorie, ereditate sau condiție socială, Dostoievski este considerat un gânditor
existențialist, la fel ca Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche sau Jean-Paul Sartre.
În eseul Existențialismul este un umanism, Sartre consideră afirmația lui Dostoievski
din Frații Karamazov « Dacă Dumnezeu nu există, totul va fi permis »[387] punctul
de plecare al crizei existențiale. În vidul moral creat de ateism prin expulzarea lui
Dumnezeu se nasc monștri nihiliști precum Svidrigailov (Crimă și pedeapsă),
Stavroghin (Demonii) sau Smerdiakov(Frații Karamazov) [388], care, prin maniera
lor distructivă, nu pot obține împăcarea cu propria conștiință decât prin intermediul
unui suicid[389]. « Când ideea vieții veșnice este pierdută, sinuciderea devine o
necesitate absolută, chiar inevitabilă pentru orice om, care s-a dezvoltat puțin mai
mult de nivelul fiarelor. » clarifică Dostoievski în Jurnalul unui scriitor [390]. Un alt
traseu spiritual parcurg personaje bine-intenționate, dar mult prea raționale și
orgolioase, precum Raskolnikov (cel mai cunoscut personaj al lui Dostoievski[391])
Studentul ucigaș Raskolnikov și
bețivul Marmeladov, două personaje sau Ivan Karamazov. Amândoi se folosesc strict de instrumentul logicii pentru a
ale romanului Crimă și pedeapsă. cunoaște lumea, dar cad striviți sub propriul edificiu intelectual: Raskolnikov
Ilustrație de Mihail Petrovici Klodt. relativizează binele și răul într-o asemenea măsură încât ajunge să ucidă, iar Ivan își
pierde credința și, socotind că ideile lui atee l-au influențat pe Smerdiakov să îi
omoare tatăl, înnebunește. Dintre cei doi, doar Raskolnikov găsește calea mântuirii, fiind impulsionat de Sonia Marmeladova, un
suflet nobil al mahalalelor din Sankt Petersburg, să își mărturisească păcatul și să se purifice prin suferință:

„Ridică-te! [...] Du-te chiar acum, în clipa asta, la răspântia cea mai apropiată, prosternă-te adânc, sărută
pământul pe care l-ai pângărit, apoi închină-te lumii întregi, în cele patru zări, și rostește tare, în auzul
tuturor: «Am ucis!». Atunci Dumnezeu îți va reda viața. Ai să te duci?”
—Dostoievski, Crimă și pedeapsă, partea a V-a, cap. IV, traducere de Ion Covaci
În universul lui Dostoievski, un loc special este ocupat de copii, ființe pe care scriitorul le consideră superioare prin inocența lor și
suferința pe care sunt capabile să o îndure. Într-un capitol din Frații Karamazov[392], Ivan își dezlănțuie furia asupra unei societăți și
a unui Dumnezeu care fac posibilă orice formă de abuz împotriva copiilor. Polenka Marmeladova din Crimă și pedeapsă, Iliușa din
Frații Karamazov și Kolea din Idiotul sunt exemple elocvente de copii înzestrați cu spirit de sacrificiu și o remarcabilă putere de
înțelegere a idealurilor creștine[393]. « Un copil de cinci-șase ani știe câteodată despre Dumnezeu, despre bine și rău lucruri atât de
uimitoare și de o profunzime atât de surprinzătoare, încât nu poți decât să ajungi la concluzia că natura i-a dat acelui copil alte
mijloace de a dobândi cunoștințe, mijloace nu numai necunoscute de noi, dar și pe care, conform principiilor pedagogice, ar fi trebuit
chiar să le respingem.[394] » afirmă Dostoievski în Jurnalul unui scriitor. Cele două modele de virtute din proza dostoievskiană,
prințul Mîșkin și Alioșa Karamazov, se apropie, în consecință, mai mult de lumea copiilor decât de fauna personajelor dominate de
vicii și idei materialiste. De o puritate pre-adamică, tânărul Alioșa își îndeplinește ucenicia la o mănăstire, sub îndrumarea starețului
Zosima. Prințul Mîșkin este construit după modelul lui Hristos, însă un Hristos care nu are puterea de a vindeca răul din jurul lui.
Compasiunea pe care i-o arată femeii pierdute Nastasia Filipovna sau tinerei ostracizate, Marie, din satul elvețian îl apropie și mai
mult de paradigma hristică.

Listă cronologică

Romane și nuvele Povestiri

(1846) Oameni sărmani (Бедные люди) (1846) Domnul Proharcin (Господин


(1846) Omul dedublat sau Dublul (Двойник) Прохарчин)
(1847) Gazda (Хозяйка) (1847) Un roman în nouă scrisori (Роман в
девяти письмах)
(1849) Netoșka Nezvanova (Неточка
Незванова) - neterminat (1848) Nevasta altuia si un soț sub pat
(Чужая жена и муж под кроватью)
(1859) Visul unchiului (Дядюшкин сон)
(1848) O inimă slabă (Слабое сердце)
(1859) Satul Stepancikovo și locuitorii săi
(Село Степанчиково и его обитатели) (1848) Polzunkov (Ползунков)
(1861) Umiliți și obidiți (Униженные и (1848) Un hoț cinstit (Честный вор)
оскорблённые) (1848) Un pom de Crăciun și o nuntă (Ёлка
(1862) Amintiri din casa morților (Записки из и свадьба)
Мёртвого дома) (1848) Nopți albe (Белые ночи)
(1864) Însemnări din subterană (Записки из (1849) Micul erou (Маленький герой)
подполья) (1862) O întâmplare penibilă (Скверный
(1866) Crimă și pedeapsă (Преступление и анекдот)
наказание) (1865) Crocodilul (Крокодил)
(1867) Jucătorul (Игрок) (1873) Bobok (Бобок)
(1869) Idiotul (Идиот) (1876) Poveste de Crăciun (Мальчик у
(1870) Eternul soț (Вечный муж) Христа на ёлке)
(1872) Demonii (Бесы) (1876) Centenara (Столетняя)
(1875) Adolescentul (Подросток) (1876) O femeie blândă sau Smerita
(1880) Frații Karamazov (Братья (Кроткая)
Карамазовы) (1876) Mujicul Maréi (Мужик Марей)
(1877) Visul unui om ridicol (Сон смешного
человека)

Colecție de eseuri Teatru

(1863) Însemnări de iarnă despre impresii de (1841) Maria Stuart (pierdut)


vară (1841) Boris Godunov (pierdut)
(1873–1881) Jurnalul unui scriitor (1842? 1843?) Evreul Yankel (pierdut)[395]
Traduceri
(1843) Eugénie Grandet (Honoré de Balzac)
(1843) La dernière Aldini (George Sand)

Lucrări majore

Oameni sărmani
Articol principal: Oameni sărmani.
Oameni sărmani este un roman epistolar care descrie relație dintre Makar Devușkin, un funcționar-copist de patruzeci și șapte de ani,
și Varvara Dobroselova, o tânără croitoreasă. Cei doi sunt rude îndepărtate și încep să corespondeze sau să își trimită cărți. Devușkin
nutrește pentru Dobroselova o iubire paternă, care se transformă încet în simțăminte de un romantism curtenitor, aflat în disonanță cu
sărăcia pe care este nevoit să o înfrunte: funcționarul este adesea ridiculizat de colegii săi pentru îmbrăcămintea mizeră și locuiește
într-o bucătărie împreună cu alți chiriași. Dobroselova, orfană de tată, nu beneficiază de condiții mai bune de viață și este tiranizată
de Anna Feodorovna, gazda ei, o femeie fără scrupule care-și clădește bunăstarea pe nenorocirea altora. Prin intermediul Annei,
Dobroselova îl cunoaște pe Bîkov, un moșier cu caracter respingător, dar foarte bogat. În ciuda suferinței pe care i-o pricinuiește lui
Devușkin, fata decide să se căsătorească cu Bîkov și să se salveze astfel de sărăcie. Ultima scrisoare a romanului este un apel disperat
[396][397].
al lui Devușkin către Dobroselova să reînnoade relația

Prin acest roman, Dostoievski investighează lumea celor striviți de o orânduire bazată pe exploatare și nesocotință a demnității
umane. Tema este chiar drama omului sărac, pentru care libertatea interioară, individualitatea și respectul de sine se surpă sub
imperiul condiționărilor sociale[398]. Oameni sărmani este un exemplu foarte bun al realismului social de inspirație gogoliană (mai
ales prin nuvela Mantaua) caracteristic operei dostoievskiene din perioada de debut. Începând cu Însemnări din subterană însă,
scriitorul va aborda teme psihologice și spirituale mai complexe.

Însemnări din subterană


Articol principal: Însemnări din subterană.
Nuvela Însemnări din subteranăeste împărțită stilistic și structural în două părți. Prima parte este un monolog, ale cărui idei, aparent
dezordonate, se încheagă treptat într-un veritabil eseu filozofic. A doua parte, situată la șaisprezece ani înaintea primeia, adoptă forma
unei narațiuni la persoana I. Protagonistul monologului (și, în același timp, naratorul) este un individ mizantrop și cinic de 40 de ani,
fără nume, cunoscut ca omul din subterană. El singur se caraterizează cu următoarele epitete: bolnav, rău, lipsit de farmec, vanitos,
suspicios, supărăcios, însă precizează că boala, durerea și singurătatea i-au șlefuit luciditatea gândirii. Despre situația sa nu știm decât
că și-a părăsit slujba și trăiește, cu banii unei moșteniri modeste, într-o cameră « urâtă și infectă » de la periferia orașului Sankt
Petersburg.

Prima parte se remarcă prin stilul vituperant și zeflemitor cu care omul din subterană dezamorsează doctrinadeterminist-utopică a lui
Nikolai Cernîșevski[399]. Cernîșevski susținea că liberul arbitru nu există, iar legile științifice ghidează omenirea către un ideal al
fericirii eterne. În opoziție cu aceste idei, protagonistul subteranei elogiază capacitatea omului de a se abate de la drumul rațiunii și al
[400]. Mai mult, el postulează necesitatea durerii:
avantajului propriu, de a fi liber să aleagă și răul, nu doar binele

„Și de ce sunteți atât de ferm și solemn convinși că numai normalul și pozitivul, într-un cuvânt, că numai
prosperitatea îi este omului avantajoasă? [...] Nu s-ar putea ca suferința să-i fie exact tot atât de
avantajoasă ca și prosperitatea?”
—F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană, partea I, cap.IX
A doua parte descrie scene din viața protagonistului, responsabile pentru eșecul acestuia în plan personal și profesional. Naratorul
povestește întâlnirea cu niște foști colegi de școală care îl disprețuiesc pentru situația sa materială precară și îl tratează cu
superioritate. După niște minute, pe care le va considera mai târziu « cele mai abjecte, mai ridicole și mai îngrozitoare » din viața lui,
omul din subterană hotărăște să îi urmărească pe colegii săi pentru a-și recâștiga demnitatea. Ajunge la un bordel, unde o cunoaște pe
Liza, o prostituată. Printr-un discurs emoționant, reușește să o convingă pe Liza să își regândeadscă viitorul și să urmeze calea
decenței și a vieții de familie. Îi oferă adresa lui, dar regretă ulterior gestul, deoarece realizează că imaginea sa de erou va fi
periclitată când tânăra va vedea în ce sărăcie trăiește. V
izita ulterioară a Lizei îl rușinează și îl înfurie într
-o asemenea măsură, încât se
dezlănțuie împotriva fetei cu vorbe de ocară. Îi dezvăluie că în seara discuției lor nu a vrut decât să o umilească, deoarece a fost, la
rândul lui, umilit de colegii săi. Cei doi se despart, iaromul din subterană nu o mai vede pe Liza niciodată.

În concepția lui Mihail Bahtin, omul din subterană tinde spre « un gen de estetism, dar cu sens invers »[401] deoarece el « caută să
apară în mod voit dizgrațios cu altul, să se exprime „în ciuda” lui și a gusturilor lui în toate[402]. » Nuvela Însemnări din subterană a
influențat mult evoluția filozofiei (în special existențialismul), precum și modernismul în literatură[403]. De exemplu, Omul invizibil
de Ralph Ellison i se aseamănă Omului din subterană prin forța ironiei[404].

Crimă și pedeapsă
Articol principal: Crimă și pedeapsă.
Protagonistul romanului, Rodeon Raskolnikov, este un student din provincie, care, din cauza sărăciei, este nevoit să abandoneze
studiile. Cititorul îl cunoaște pe Raskolnikov in media res: tânărul locuiește deja de mult timp într-o cameră mică, mizeră din Sankt
Petersburg, îndură foamea și umilința șomajului, dar refuză ajutorul prietenului său Razumihin. Ideea crimei (uciderea și jefuirea
cămătăresei bătrâne Aliona Ivanovna) îi vine, conform criticului român Valeriu Cristea, « pe cale silogistică »[405]: Raskolnikov
raționează că binele pe care îl poate face cu banii bătrânei compensează păcatul omuciderii[250]. Planul fostului student se complică
însă, când sora Alionei, Lizaveta, o femeie naivă și sufletistă, devine martor al crimei și victimă colaterală. După săvârșirea actului
ucigaș, Raskolnikov intră într-o stare febrilă, dominat fiind de teroarea de a nu fi descoperit. Revizitează locul crimei, are reacții
stranii când lumea îi vorbește despre moartea celor două femei, se întâlnește chiar cu detectivul care anchetează cazul, Porfiri
Petrovici. Porfiri, un adevărat exemplu pentru literatura polițistă, intuiește vinovăția lui Raskolnikov, pe baza comportamentului
acestuia. În delirul chinuitor al conștiinței, tânărul ucigaș are și o serie de vise cu bogată încărcătură simbolică și profetică. « Poate
cea mai cutremurătoare pagină din literatura milei »[406], așa cum o numește Valeriu Cristea, descrie coșmarul șocant al lui
Raskolnikov, care își imaginează un cal bătrân omorât în bătaie de niște mujici. Tocmai prin această dualitate a personajului, capabil
să ucidă, dar și să arate empatie pentru ceilalți, putem explica probabil natura lui schismaticăraskol
( înseamnă schismă). Raskolnikov
este înduioșat și de regresul lui Marmeladov, un bețiv care își târăște familia în sărăcie. Fiica acestuia, Sonia Marmeladova, este
nevoită să se prostitueze pentru a-și întreține frații, dar rămâne un suflet curat și demn. Prin intermediul ei, Raskolnikov reușește să
descopere necesitatea pocăinței și se autodenunță.

Un fir epic paralel urmărește destinul surorii lui Raskolnikov, Avdotia Romanovna (Dunia) care încearcă să salveze situația materială
a familiei printr-o căsătorie de conveniență cu avocatul Lujin. Un parvenit josnic, Lujin este disprețuit de Raskolnikov încă de la
prima lor întrevedere[407]. Alt pretendent la mâna Duniei este depravatul Svidrigailov, cel care o urmărește pe tânăra femeie până la
Sankt Petersburg pentru a-i mărturisi iubirea. Intrus omniprezent, Svidrigailov ascultă dintr-o cameră adiacentă discuția Soniei și a lui
Raskolnikov, aflând astfel cine este ucigașul Alionei Ivanovna.

Romanul urmează laitmotivul lui Lazăr din Betania, cel al morții și al învierii. De altfel, în una din scenele cărții, Raskolnikov îi
poruncește Soniei să citească celebrul pasaj al învierii lui Lazăr din Noul Testament[408]. În această cheie religioasă este scris și
epilogul romanului, unde protagonistul, aflat într-o închisoare din Siberia, păstrează speranța redempțiunii și a unei vieți purificate de
păcat. « Dar aici începe o altă poveste, povestea regenerării treptate a unui om, a renașterii lui progresive, a trecerii lui pe nesimțite
dintr-o lume într-alta, într-o realitate nouă, necunoscută de el până atunci.[409]» își concluzionează Dostoievski romanul. Câțiva
critici importanți (Lev Șestov, Mihail Bahtin, Viktor Șklovski) nu au înțeles miza epilogului și i-au contestat importanța sau valoarea,
susținând că este un fel de deus ex machina menit să îl salveze pe Raskolnikov din degringolada morală[410][411]. Spre exemplu,
[412].
Bahtin este de părere că intervenția auctorială de la final strică structura polifonică a romanului

Idiotul
Articol principal: Idiotul.
Expozițiunea romanului Idiotul îl prezintă pe eroul principal, prințul Mîșkin, un tânăr de douăzeci și șase de ani care se întoarce în
Sankt Petersburg, după ce a petrecut câțiva ani la o clinică elvețiană. Debilitat de cele două afecțiuni ale sale, epilepsia și „idioția”,
Mîșkin iradiază inocența și bunătatea unui alter Christus[413]. În tren, protagonistul îl cunoaște pe cel ce îi va deveni antagonist,
Parfion Semionovici Rogojin, fire vulcanică și sadică, mistuită de atracția pentru o femeie misterioasă, Nastasia Filippovna. În jurul
acestei eroine « animate de un fel de veselie a dezastrelor [414]
» se va țese conflictul principal al romanului.

Singurele rude din Petersburg ale prințului, Lizaveta Prokofievna (soția generalului Epancin) și fiicele ei (Alexandra, Adelaida,
Aglaia) îl întâmpină pe Mîșkin și îl ajută să se instaleze într-o camera închiriată de Ganea (Gavrila Ardalionovici Ivolghin), secretarul
generalului. În ciuda obiecțiilor formulate de familia Ivolghin, Ganea vrea să se însoare cu Nastasia Filippovna și negociază cu
protectorul ei, moșierul Toțki, o zestre de 75 000 de ruble. Eroina este dezgustată de aceste înțelegeri matrimoniale și își convoacă
toți cunoscuții la o petrecere aniversară pentru a le comunică refuzul ei ferm de a se mărita cu Ganea. Rogojin încearcă să o câștige de
partea lui cu o sumă de 100 000 de ruble, însă Filippovna se arată din nou neimpresionată, aruncându-i banii în flăcări. Tentația ei
inexorabilă de a se avânta cu o voluptate tragică spre abisul autodistrugerii îl fascinează pe Mîșkin. Prințul privește cu milă și
înțelegere conflictele interne ale eroinei și chiar se oferă să îi devină soț. Pusă pentru prima oară în situația de a alege să i se sustragă
destinului catastrofal, Nastasia Filippovna își ratează șansa după ce îl respinge pe Mîșkin și dispare împreună cu Rogojin[415]. În
următoarele capitole, sentimentele eroinei se întreaptă oscilant și nestatornic spre fiecare din cei doi pețitori, care întrupează de fapt
două opțiuni spirituale: Mîșkin este posibilitatea mântuirii, iar Rogojin voluptatea mistuitoare a păcatului. Rogojin îl percepe pe
Mîșkin ca pe un rival și chiar încearcă să îl asasineze, dar ocazia îi este zădărnicită când prințul este cuprins pe neașteptate de un atac
de epilepsie. În cele din urmă, Nastasia Filippovna optează pentru Rogojin și este ucisă de el într-un exces al erotismului satanic.
Prințul Mîșkin înnebunește și este internat într-un sanatoriu.

Un personaj care ar merita amintit într-o discuție despre Idiotul este cu siguranță Ippolit Terentiev, pe care G. M. Fridlender îl
numește « principalul adversar de idei al prințului »[416]. De altfel, Dostoievski chiar ar fi dorit să îi ofere acestui erou o poziție
centrală în cadrul romanului, dar în cele din urmă el a căzut pe planul al doilea. Ippolit Terentiev este un tânăr care, suferind de o
boală terminală, trăiește cu perspectiva terifiantă și obsedantă a morții iminente. Sfidând scurtimea timpului cronologic, conștiința
eroului se intensifică și se lărgește, astfel încât, spune el, « am trăit mai mult decât ar arăta cei optsprezece ani ai mei ». Mania de a
raționa excesiv, presiunea de a înțelege sensul existenței sale îl conduc spre o viziune cinică și nihilistă asupra lumii, unde Dumnezeu
este înlocuit de o forță naturală impersonală: moartea. Prințul Mîșkin, în schimb, întrunește multe din idealurile creștine: umilința,
abnegația, dorința de a ajuta pe cei aflați în nevoie. Personaj nelumesc și inadaptabil într-o lume despiritualizată, el este adesea
batjocorit și desconsiderat de ceilalți. „Idioția” lui, în realitate un diagnostic impus de cei care nu îl înțeleg, reflectă modul prin care
vulgul percepe expresia creștină „sărac cu duhul”.

Demonii
Articol principal: Demonii.
Romanul Demonii se deosebește de celelalte mari creații dostoievskiene prin narațiunea de tip cronică pe care o dezvoltă. Folosind
persoana întâi, naratorul intradiegetic, Anton Lavrentievici G., are un discurs oscilant și lipsit de obiectivitate, iar faptele relatate în
calitate de martor direct, dar discret, al acțiunii se îmbină adesea cu episoade la care nu ar fi avut cum să participe și care au fost
reconsitituite pe baza zvonurilor sau a intuiției. Unii critici vorbesc chiar de doi naratori, unul personaj, iar celălalt instanță
omniscientă[417]. În orice caz, dintre toate personajele romanului, G. are oportunitatea unică de a privi evenimentele în ansamblul lor,
mai ales din postura de secretar și confident al lui Stepan Verhovenski, filozoful care va deveni în mod involuntar mentorul unei
sângeroase revoluții. Stepan întrupează generația Rusiei din anii 1840, o generație hedonistă și indulgentă, care, aflată într-o beție a
liberalismului și ateismului, eșuează să insufle valorile creștine tinerilor, devenind inevitabil victima noilor curente politice. Acest
fenomen terifiant este pus în evidență când fiul lui Verhovenski, Piotr, se întoarce din străinătate în micul oraș de provincie de lângă
moșia Skvoreșniki. Este însoțit de un cortegiu de personaje sinistre care planifică să destabilizeze imperiul pentru a instaura un nou
regim, de tip socialist. Piotr le creează camarazilor săi iluzia că grupul lor se află într-o rețea internațională complexă și o
manipulează abil pe soția guvernatorului gubernial, Iulia Mihailovna Lembke, o femeie de altfel bine-intenționată. Scopurile lui Piotr
Verhovenski sunt destul de vagi: el vrea să instaureze o nouă ordine socială, probabil una bazată, conform sistemului lui Șigaliov, pe
înrobirea populației de către o elită atotputernică. Modelul și ideologul lui Verhovenski este Nikolai Stavroghin, « figura centrală » a
romanului, « încremenită ca un idol »[418] într-un ideal de amoralitate. Stavroghin nu este un afiliat politic, nici nu face parte oficial
din grupul lui Verhovenski; derapajele lui au gratuitatea și „grandoarea” pe care doar o conștiință dislocată complet de conceptele de
bine și rău le poate genera. Pentru a se amuza, Stavroghin se căsătorește în secret cu Maria Timofeevna Lebeadkina, o femeie debilă
mintal, pentru ca mai târziu, să îi propună ocnașului Fedka uciderea ei și a fratelui acesteia, căpitanul Lebeadkin. O altă victimă,
frumoasa și delicata Lizaveta Nikolaevna, fire bolnăvicioasă, dominată de nevroze, nu rezistă magnetismului fatal al lui Stavroghin și
este linșată de mulțimea care vrea să-i răzbune pe frații Lebeadkin. Mai mult, într-un capitol suprimat în primele ediții ale cărții, La
Tihon, Nikolai Stavroghin îi destăinuie arhiereului Tihon că a violat o fată de 12 ani, pe Matrioșa, dar refuză să se pocăiască.

Fascinat de spectrul misteriosului Stavroghin, Piotr Verhovenski încearcă în mod constant, de-a lungul romanului, să emuleze acest
ideal al răului. Nu se ridică însă niciodată la statutul de geniu diabolic, ci se afundă în banalitate și grosolănie. În relație cu
Stavroghin, Verhovenski este, așa cum remarcă Ion Ianoși, « dublura sa vulgară, cel ce transpune ideile în practică, smulgându-le prin
aceasta aureola »[419]. Verhovenski distribuie manifeste, organizează proteste muncitorești, incendiază orașul, stârnește teroare,
pentru ca în cele din urmă să comită crima supremă: îl asasinează pe Ivan Șatov, un fost membru al grupului care s-a reconvertit la
ortodoxism și slavofilism, abandonând cauzele socialismului. În ultimele capitole, evenimentele se precipită tot mai haotic, aruncând
întreaga comunitate într-o confuzie și panică generală, și sfârșesc cu un deznodământ tragic pentru aproape toate personajele. Titlul
(dar și laitmotivul romanului) este explicat chiar de Stepan Verhovenski spre sfârșitul cărții, când filozoful reușește să descifreze
starea disperată în care a ajuns Rusia. Demonii sunt acele idei politice subversive, violente, opuse creștinismului, care „posedă”
mințile fragile conducându-le spre ruină. Stepan Verhovenski evocă episodul biblic în care Isus a exorcizat un om posedat de Legiune
(un grup de demoni), iar demonii alungați au intrat într
-o turmă de porci:

„Să vezi, ar fi exact ca Rusia noastră. Acești demoni, care ies din bolnav și intră în porci, sunt toate tarele,
racilele, toate miasmele, toate necurățeniile, toți demonii și toți drăcușorii, care s-au acumulat în marele și
scumpul nostru bolnav, în Rusia noastră, în decurs de veacuri, de veacuri!”
—Feodor Dostoievski, Demonii, traducere de Marin Preda și Nicolae Gane

Frații Karamazov
Articol principal: Frații Karamazov.
Frații Karamazov, ultimul și cel mai voluminos roman al lui Dostoievski, are statut de magnum opus, fiind considerat cea mai
importantă lucrare dostoievskiană. Acțiunea se concentrează în jurul conflictului dintre Feodor Pavlovici Karamazov, un latifundiar
bătrân, avar și depravat (un „bufon” și „măscărici în carne și oase”[420]), și cei patru fii ai săi. Fiul cel mare, din prima căsătorie,
Dmitri, un militar hedonist și impulsiv, se manifestă adesea prin izbucniri violente împotriva trufașului său tată. Motivele sale sunt
întemeiate: Feodor Karamazov refuză să-i cedeze moștenirea care îi revine din partea mamei și, mai mult, îl rivalizează în fața
frumoasei (dar declasatei) Grușenka, o tânără de 22 de ani pe care moșierul încearcă să o câștige cu ajutorul banilor
. Pentru Grușenka,
Dmitri Karamazov a renunțat la logodna cu Katerina Ivanovna Verhovțeva, o reprezentantă a aristocrației occidentaliste, fire
calculată, rece, dominată de un orgoliu fără margini[421]. Dmitri nu este însă singurul fiu al lui Feodor Karamazov, care se opune
autorității îndoielnice a tatălui. Ivan și Alioșa, băieții din a doua căsătorie, au incompatibilități spiritual-filozofice cu mentalitatea
vetustă și desfrânată a moșierului. Raționalul Ivan întrupează noile idei nihiliste, este consumat de probleme existențiale și
incertitudinea existenței lui Dumnezeu, iar Alioșa se formează în spiritul religiei ortodoxe, la o mănăstire aflată sub conducerea
starețului Zosima. A. Boyce Gibson observă că fiecare din cei trei fii „legitimi” ai lui Feodor Karamazov stă în centrul romanului:
Dmitri monopolizează firul epic, Ivan construiește nucleul ideologic, iar Alioșa trasează ținta spirituală[422]. Lor li se adaugă un al
patrulea fiu, bastardul Smerdiakov, care, crescut ca un servitor la casa propriului tată, dezvoltă o ură viscerală, mocnită față de Feodor
Karamazov și îl asasinează în taină, sub înrâurirea ateismului lui Ivan. A doua jumătate a volumului se transformă într-un roman de
investigație, în care Dmitri devine principalul suspect și este supus interogatoriului în sala de judecată. Singurul care află, chiar de la
Smerdiakov, de identitatea făptașului este Ivan Karamazov, ideolog, deși indirect, al crimei. Cuprins de remușcări și realizând în
sfârșit efectul devastator al filozofiei sale, Ivan înnebunește, imaginația lui fiind torturată de apariția unui demon. Eroul se
autodenunță în timpul procesului lui Dmitri, aruncând sala într-o nouă stare de confuzie. Katerina Ivanovna, devenită între timp
admiratoarea înverșunată a lui Ivan Karamazov, hotărăște să-l protejeze, arătând o scrisoare veche primită de la Dmitri, în care fostul
ei logodnic își confesa teama că într-o zi ar putea să-și ucidă tatăl. Documentul îl incriminează irevocabil pe Dmitri, nevinovatul fiind
condamnat la închisoare în Siberia.

Un loc central în cadrul romanului este ocupat de discuțiile filozofice purtate de unele personaje cu statut de reprezentanți ai unor
sisteme de idei antagonice. În cartea a cincea, Pro și contra, Ivan Karamazov îi expune pe larg lui Alioșa refuzul său de a crede într-
un Dumnezeu care îngăduie existența răului în propria creație, sub pretextul acordării liberului arbitru. Revolta lui împotriva
teodiceei este argumentată de exemplele omniprezente și nejustificabile ale răului. Ivan afirmă:
„[...] eu nu accept lumea asta a lui Dumnezeu în finalitatea ei [...] Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu,
înțelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creație divină, și nici prin gînd nu mi-ar trece c-am
s-o pot accepta vreodată.”
—F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, traducere de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă
În cel mai faimos capitol al lui Dostoievski, parabola Marele Inchizitor, Ivan povestește cumIsus Hirstos coboară din nou pe pământ,
în orașul Sevilia, și este arestat de un agent al Inchiziției spaniole, un cleric catolic de nouăzeci de ani intitulat „Marele Inchizitor”.
Acesta îi dezvăluie lui Hristos că învățăturile creștine sunt o povară mult prea grea pentru oamenii de rând și că ele au fost înlocuite
de structura organizațională a Bisericii spre binele întregii umanități. Mântuitorul ar fi greșit, susține Marele Inchizitor, refuzând a
treia ispită a diavolului de a deveni cârmuitorul lumii, o funcție de altfel necesară, care a trebuit să fie asumată în cele din urmă de
cler, pentru a nu permite omenirii să descindă în haos și deznădejde. Enigmatica parabolă a cauzat incertitudini în rândul criticilor,
neajungându-se la un consens dacă Dostoievski este un susținător al cauzei Inchizitorului sau un critic vehement al ei. Principalul
„oponent” ideologic al lui Ivan este, în mod evident, Alioșa Karamazov, care întrupează idealurile creștine ale smereniei, bunătății și
dreptății. Deși mulți critici îl consideră pe Alioșa personajul central al romanului, el joacă mai mult rolul unui martor, ascultător sau
mesager și „nu se desfășoară pe deplin”[423], fiind rezervat de fapt unui roman viitor, pe care Dostoievski nu a mai reușit să-l scrie. O
altă opoziție interesantă este cea dintre starețul Zosima și schimnicul Ferapont, două fețe diferite ale creștinismului ortodox. Dacă
Zosima reprezintă latura luminoasă a ortodoxismului, manifestată prin cunoaștere, studiul și aplicarea Evangheliei, umanism și
sentimentul comunității (соборность), caricaturalul Ferapont scoate în evidență obscurantismul, superstiția, nevoia de a fascina
masele prin miracole, mortificări, sforțări ascetice și pretenții de sanctitate. Prin Ferapont, Dostoievski vrea să atraga atenția asupra
vestigiilor păgâne și a interpretărilor greșite care au rămas prezente în structura creștinismului ortodox.

Crez

Politic
Multe din ideile politice ale lui Dostoievski, legate de conservatorism și sprijinirea absolutismului monarhic, au fost inspirate și
consolidate de lecturaIstoriei statului rus de Nikolai Karamzin, un ciclu de volume pe care scriitorul l-a studiat în tinerețe. Autocrația
țarului era esențială, în viziunea lui Dostoievski, pentru menținerea independenței și a unității statului rus:

„Pentru popor, țarul nu este o forță din afară, a unui cuceritor străin (cum a fost, de exemplu, cazul
dinastiilor de altădată ale Franței), ci este o forță a întregului neam, o forță unificatoare, pe care poporul
însuși a dorit-o, care s-a născut în inimile lui și de care s-a îndrăgostit; o forță pentru care oamenii au
suferit chiar, pentru că doar prin ea au sperat că vor fi eliberați din Egipt.[424] ”
—F. M. Dostoiesvski, Jurnalul unui scriitor, ianuarie 1881
Dostoievski considera ridicolă ideea transformării Rusiei în republică[425]. Cu toate că se opunea ferm iobăgiei și sistemului feudal,
era sceptic în ceea ce privește adoptarea unei constituții sau implementarea democrației. Conform lui, democrația și oligarhia sunt
două sisteme europene ineficiente, atât de diferite utopiilor sale creștine, în care binele este săvârșit de om din pură inițiativă, nu ca o
constrângere, pentru că « Dacă toți oamenii ar fi creștini practicanți, nicio singură problemă socială nu ar apărea [...] Dacă ar fi
creștini, ar rezolva totul »[426]. Într-un articol din 1876 despre situația politică din Franța, Dostoievski afirmă:

„Oligarhii țin seama numai de interesele bogaților, iar democrații doar de cele ale săracilor, dar nimeni nu
ține seama de interesul tuturor și de viitorul întregii Franțe; nimeni nu își bate capul cu asta, mai puțin
visătorii socialiști și pozitiviști [...][427] ”
—F. M. Dostoievski, Jurnalul unui scriitor, Vise despre Europa, martie 1876
Tocmai din dorința de a reconcilia cele două clase sociale (al căror contrast părea mai evident chiar în Rusia decât în Franța) într-o
« uniune universală întru numele lui Hristos »[428], Dostoievski promovează doctrina pocivennicestvo (почвенничество), o sinteză a
curentelor slavofile și occidentaliste, două expresii (cu toate că antagonice) ale aceluiași ideal rus de fraternitate și universalitate[429].
Din curentul occidentalist, Dostoievski extrage ideea că Rusia trebuie să iasă din izolaționismul autoimpus, recunoașterea importanței
istorice pe care a avut-o Petru cel Mare fiind în acest sens esențială[430]. Avântul internațional al Rusiei trebuie însă mereu însoțit de
o conștiință a propriei identități naționale, căci altfel poate duce la dezrădăcinarea de glia străbună, rodina (родина), ca în cazurile lui
Raskolnikov, Kirilov, Stavroghin sau Ivan Karamazov. De aici și latura slavofilă a lui Dostoievski, care se manifestă prin idealizarea
comunității rurale rusești, obșina (община), o structură socială organică, unitară, bazată pe tradiție și ortodoxism[431]. Descoperirea
acestei lumi primordiale de către intelectualul francofil Stepan Verhovenski, la sfârșitul romanului Demonii, demonstrează credința
scriitorului că occidentaliștii, rușii „corupți” de ideile Europei, mai pot fi încă recuperați de
obșina.

Într-un articol neterminat, intitulat Socialism și creștinism, Dostoievsi împarte istoria omenirii în trei epoci de dezvoltare: prima
aparține « comunităților patriarhale primitive », când oamenii trăiau nemijlocit (непосредственно) și se grupau în mod spontan în
mase; a doua (cea prezentă), civilizația, are un caracter individualist, angoasant și se remarcă prin respingerea autorității patriarhale și
a lui Dumnezeu; a treia epocă, o predicție a lui Dostoievski, semnifică reîntoarcerea omului, prin intermediul creștinismului, la
comunitate și trăirea nemijlocită[426]. Încrederea lui Dostoievski în importanța comunității este similară conceptului slavofil
, bazată pe credință, iubire și responsabilitate[431].
sobornost (соборность), care desemnează o asociere liberă a creștinilor

Dostoievski credea că Rusia are o misiune mesianică de a răspândi în lume ortodoxismul, singura formă autentică (credea el) a
creștinismului. Catolicismul, reprezentat în special de Franța, s-ar fi construit pe temeliile Romei păgâne, însetate de putere[432],
infailibilitatea papală constituind pentru Dostoievski expresia supremă a celei de-a treia ispite diavolești[433]. Conform scriitorului,
socialismul și catolicismul sunt asemănătoare și compatibile chiar, deoarece au ca obiectiv hegemonia asupra lumii și alinierea forțată
a maselor[434]. Protestantismul în schimb, reprezentat în special de Germania, ar avea ca origine sentimentul de revoltă al popoarelor
barbare față de dominația romană; de aceea, după părerea lui Dostoievski, el nu ar fi putut exista fără catolicism, fără acel concept
căruia să i se opună[435]. Scriitorul era convins că în scurt timp Franța și Germania își vor disputa din nou, după Războiul franco-
prusac (1870-1871), supremația asupra Europei, într-un conflagrație care va antrena și Rusia și din care ortodoxismul va ieși
biruitor[436]. Nu avea cum să anticipeze însă ca cel mai mare dușman al creștinismului ortodox se afla în interiorul Rusiei și nu în
afara ei.

Religios
În viziunea lui Dostoievski, religia și naționalitatea sunt legate indisolubil[438],
deoarece o națiune se naște prin intermediul unei religii:

„La originea fiecărui popor, a fiecărei naționalități, ideea morală


precede mereu apariția etnicității, pentru că tocmai această idee este
cea care creează naționalitatea. Ideea morală emerge întotdeauna
din ideile mistice, din credința că omul este veșnic, că nu este o
simplă ființă pământească, ci una contectată unor alte lumi și
eternității. Această credință este întotdeauna și oriunde formulată sub
forma religiei; [...] o nouă naționalitate se naște în plan civic chiar în
momentul înfiripării unei noi religii.[439] ”
— F. M. Dostoievski, Jurnalul unui scriitor, Două jumătăți, august,
1880
În romanul Demonii, personajul Șatov, un reprezentant al lui Dostoievski,
mărturisește că și-a modelat convingerile după două afirmații aruncate în treacăt de
enigmaticul Stavroghin: « Un ateu nu poate fi rus. » și « Chiar și cine nu este
ortodox nu poate fi rus. »[440] Deși, prin identificarea religiei cu națiunea, cele două
propoziții rezonează cu citatul de mai sus din Jurnalul unui scriitor, este îndoielnic
că Dostoievski le-ar fi adoptat literalmente. De altfel, Stavroghin îi reproșează lui Sfântul Alexie din Roma, care a
Șatov, în paginile aceluiași capitol, că « reduce noțiunea de Dumnezeu la un simplu servit drept model pentru personajul
dostoievskian Alioșa din romanul
atribut al nației », demonstrându-i că nu a atins încă stadiul unei credințe autentice în
Frații Karamazov[437].
divinitate.

În plan cognitiv, Dostoievski pare să fi preluat conceptul filozofului slavofil Ivan Kireievski de întregire a spiritului (цельность
духа), conform căruia înțelegerea adevărului nu se poate realiza decât prin apelul la toate cele trei forme ale cunoașterii: rațional,
instictiv și spiritual[441]. Deseori chiar, scriitorul privilegiază lumea spiritului în detrimentul logicii, deoarece, așa cum afirmă Șatov
în Demonii, « niciodată rațiunea n-a fost în măsură să definească binele și răul, sau numai să separe binele de rău. »[440]. Adept al
unui iraționalism aproape kierkegaardian, Dostoievski afirmă:
„Dacă mi-ar demonstra cineva că Hristos Se află în afara adevărului și ar fi eral că adevărul se află în
afara lui Hristos, aș prefera să rămân cu Hristos, decât cu adevărul.[442] ”
—F. M. Dostoievski, Scrisoare din 20 februarie 1854
În ciuda unor astfel de exemple de iraționalitate religioasă, trebuie remarcată schimbarea convingerilor religioase ale scriitorului de-a
lungul timpului: la început de carieră, atât în anii în care se face simțită influența ideologiilor opuse autocrației (socialism utopic
francez, socialism materialist german)[443] cât și în timpul[444] (sau după[445]) perioada de pedeapsă, Dostoievski respinge
superstițiile populare și religia formală a Bisericii Ortodoxe, considerată a fi fatalistă și mistică și „o religie a fricii și groazei” (în
cuvintele lui J. Frank); el se identifică în această perioadă mai degrabă cu mentalitățile secularizate ale epocii, influențate de știintele
occidentale, ale lumii intelectuale și educate din care era parte; un motiv principal al condamnării lui Dostoievski de către justiția
țaristă a fost de altfel citirea publică a scrisorii lui Belinskii către Gogol, în care criticul face o clară distincție între Hristos și
învățătura lui pe de-o parte și Biserica Ortodoxă pe de cealaltă, aceasta din urmă percepută fiind drept stâlp al despotismului
autocratic și al superstiției.[446][447] Mai târziu însă, spre sfârșitul vieții (după 1867), Dostoievski va apăra tradițiile religioase
simpliste ale țărănimii[448] și mai mult chiar, le va împărtăși chiar superstițiozitatea: scriitorul manifestă astfel credința în ideea că
visele au valoare premonitorie și devine influențat de orice semn care îi pare a proveni dinspre supranatural.[449] În ultimii zece ani
de viață, Dostoievski era de altfel convins că „Antihristul se născuse”, iar sfârșitul lumii (apocalipsa biblică) urma să aibă loc curând
(obsesii dostoievskiene pe care narodnicii vremii le considerau drept „delir” și „halucinații epileptice”).[450] Se insinuează astfel un
alt factor care poate explica atașamentul ferm al lui Dostoievki pentru formele populare de religiozitate, în afară de influența
importantă a educației tradiționaliste din familie si anturajul primilor săi ani de viață, anume atacurile epileptice și boala nervoasă,
care i-au ocazionat scriitorului în mod repetat atât halucinații auditive cât și vizuale[451][452][453], unele dintre ele luând forma unor
veritabile stări de extaz[454]; Dostoievski le va interpreta drept confirmări ale existenței Raiului, și în consecință a unei lumi
supranaturale.[455][456] În opinia mai multor biografi[457][458] opera dostoievskiană însăși reprezintă totuși o dovadă a permanentei
[459][460], remarcat fiind de către aceștia și faptul că multe personaje ale
lupte dată între scepticism și credință în conștiința scriitorului
marilor lui romane și nuvele deși credincioase, ele nu sunt însă și neaparat ortodoxe în credințele lor,[461] deși nu trebuie scăpată din
vedere nici constatarea, deja veche, că tehnica narativă dostoievskiană (considerată înnoitoare și unică de anumiți cercetători), se
pretează cu greu la analize din care să poată fi desprinsă cu precizie opinia sau poziția scriitorului: deși respinsă de marxiștii sovietici
atunci când a fost emisă, în plină epocă stalinistă, teza lui Mihail Bahtin (care observa că scrierile lui Dostoievski sunt polifonice,
astfel încât personajele lui nu sunt simple reprezentări ale rolurilor distribuite de autor și purtătoare ale vocii acestuia, ci veritabile
conștiințe autonome, purtătoare fiecare a propriei ei viziuni despre lume), rămâne un avertisment valabil pentru orice astfel de
[462][463]
tentativă de a-l caracteriza pe omul Dostoievski apelând la scrierile lui de ficțiune și nu la cele politice.

Dostoievski a folosit adesea în cărțile sale citate și aluzii biblice, influența principală aparținând în special celor patru Evanghelii sau
Apocalipsei lui Ioan[464]. În Frații Karamazov, limbajul slavon bisericesc se amestecă adesea cu rusa vernaculară, dar aceste nuanțe
se pierd după traducere: spre exemplu, dublete ca jitié (житие, viață sacră) - jizn` (жизнь, viață), lik (лик, fața lui Hristos sau fața
spirituală a omului) - lițó (лицо, față), lobzánie (лобзание, sărut cu funcție ritualică) - poțelúi (поцелуй, sărut), slovesá (словеса,
cuvinte sfinte) - slová (словa, cuvinte), uspénie (успение, adormire) - smert` (смерть, moarte) etc.[465] rămân nediferențiate pentru
un cititor necunoscător al limbii ruse.

Filozofic
Într-o scrisoare adresată lui Strahov, Dostoievski mărturisește: « Cunoștințele mele în filozofie sunt slabe, dar nu și dragostea pentru
ea; dragostea mea pentru ea este puternică » [466]. Poate de aceea conceptele filozofice ale scriitorului s-au întipărit mai ușor în
conștiința cititorilor prin intermediul ficțiunii și nu al eseurilor sau al articolelor junalistice. Dostoievski a expus în operele sale idei
despre om, existența lui Dumnezeu, iubire, nemurire, libertate, sinucidere, consecințele etice ale nihilismului și ale ateismului,
originea răului sau esența însăși a vieții[467]. Romanele sale prezintă adesea sisteme de valori antagonice, pe care autorul știe să le
arbitreze cu măiestrie. Un foarte bun « avocat al diavolului »[468], Dostoievski a reușit deseori să pună în încurcătură chiar și cititori
avizați în ceea ce privește opțiunile sale filozofice:

„Nu e ușor de înțeles de care parte este Dostoievski. Ce acceptă din admirabilele cugetări ale eroului din
„Însemnări din subterană” sau ale lui Ivan Karamazov? [...] Viața ideilor la Dostoievski nu poate fi
înțeleasă static, ea este dinamică și antagonică în mare măsură. În cazul său nu poți găsi „da” sau „nu”
afirmate tranșant.”
—Nicolai Berdiaev, Filozofia lui Dostoievski, traducere de Radu
Părpăuță

Libertatea

Una din temele filozofice centrale din opera lui Dostoievski este libertatea. Marele
Inchizitor afirmă că liberul arbitru este o sursă a angoaselor sociale și că libertatea de
conștiință, câștigată de Hristos prin refuzul de a se lăsa ispitit de diavol, a devenit
pentru omul de rând o responsabilitate mult prea mare, de nesuportat: o povară.
Palatul de Cleștar din Londra (1851) Libertatea este astfel, în concepția Inchizitorului, incompatibilă cu fericirea. Pentru a
este transformat în nuvelaÎnsemnări
trăi fericiți, oamenii trebuie doar să se simtă liberi, dar în realitate să fie subjugați de
din subterană într-un simbol al
utopismului promovat de Nikolai o autoritate precum Biserica:
Cernîșevski. Dostoievski critică
„Vrei să te duci în lume așa, cu mâinile goale, făgăduind oamenilor o
vehement acest curent filozofic, prin
libertate pe care ei, în ignoranța și becisnicia lor înnăscută, nu pot s-
vocea omului din subterană.
o înțeleagă, de care chiar se feresc, îngroziți, fiindcă nu există și nici
n-a existat vreodată nimic mai insuportabil pentru om și pentru
societate decît libertatea!”
—Feodor Dostoievski, Frații Karamazov, traducere de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă
Omul din subterană, dimpotrivă, preamărește libertatea ca pe o trăsătură esențială a umanității; libertatea este privilegiul omului de a
se îndrepta spre rău și dezastru, de a sfida rațiunea și legile determinismului:

„Omul are nevoie doar de un singur lucru: voință independentă, oricât l-ar costa și oriunde l-ar duce.[469] ”
—Feodor Dostoievski, Însemnări din subterană
Așa cum observă Kenneth Lantz, la Dostoievski libertatea trebuie întotdeauna înțeleasă prin intermediul lui Dumnezeu, căci altfel
conduce la autodistrugere[470]. Svidrigailov și Raskolnikov sfârșesc tragic, deoarece își interpretează greșit, cu mult egoism,
libertatea, ca pe un drept de a se autoimpune cu forța, ca pe o expansiune continuă a propriei voințe. De asemenea, Ippolit,
« muribundul revoltat »[471] care și-a pierdut speranța că va supraviețui tuberculozei, vede într-un act (nereușit) de sinucidere o
ultimă manifestare a propriei libertăți. Sinuciderea este o dovadă a libertății și pentru Kirillov, însă nu una oarecare, ci chiar o
încununare apoteotică a voinței independente:

„Libertatea deplină va deveni posibilă abia atunci cînd omului îi va fi absolut egal dacă trăiește sau dacă
nu trăiește.”
—Feodor Dostoievski, Demonii, traducere de Marin Preda și Nicolae Gane
De altfel, revoluționarii din romanulDemonii sunt obsedați de redefinirea și „ameliorarea” conceptului de libertate, însă ideile lor par
mai degrabă să sfârșească printr-o îngrădire a ei. Șigaliov propune un sistem politic în care societatea este împărțită astfel: o zecime
se bucură de libertate și drepturi nemărginite, iar nouă zecimi sunt reduse la condiția de sclavi primitivi. Libertatea unei minorități
este sporită astfel printr-o sacrificare drastică a libertății majorității. Așa cum recunoaște Șigaliov:

„Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat.”


—Feodor Dostoievski, Demonii, traducere de Marin Preda și Nicolae Gane

Problema răului

Părintele Zosima afirmă într-un capitol al romanului Frații Karamazov


„Dacă diavolul nu există și este numai o
că « fiecare dintre noi este vinovat pentru toți și pentru toate, față de toți născocire a omului, atunci într-adevăr acesta l-a
și față de toate »[472]. Conform lui așadar, fiecare păcat este colectiv și, plăsmuit după chipul și asemănarea lui.”
doar prin conștientizarea acestui adevăr, societatea se poate îndrepta. O F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, cartea a V-a, cap. IV,
altă voce a romanului, Ivan Karamazov, se solidarizează cu întreaga traducere: O. Constantinescu, I.Dumbravă
omenire împotriva unui Dumnezeu absurd care își supune propria creație
suferinței:

„[...] dacă suferințele copiilor sînt sortite să se adauge noianului de suferințe necesare pentru
răscumpărarea adevărului, declar de la bun început că tot adevărul lumii nu merită afi plătit cu asemenea
preț.”
—F. M. Dostoievski, Frații Karamazov, traducere de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă
În eseul Omul revoltat, Albert Camus afirmă că pentru Ivan Karamazov « Dacă răul este necesar creației divine, atunci creația devine
inacceptabilă. Ivan nu va mai recurge niciodată la acest Dumnezeu misterios, ci la un principiu mai înalt - justiția. El inaugurează
întreprinderea esențială a revoltei, care substituie regimul harului cu cel al justiției.[473]
» .

Xenofobie și antisemitism
Dostoievski a exprimat sentimente anti-germane, anti-poloneze, anti-turcești, anti-franceze, anti-engleze, anti-catolice, anti-
protestante și anti-musulmane[474]. Imaginea pe care și-a creat-o despre popoarele Europei era foarte reducționistă și șablonardă:
francezii erau burghezi frivoli, ipocriți și avari, englezii - trufași, mult prea mulțumiți cu sine înșiși și de neîncredere, iar polonezii,
prin catolicismul lor, - trădători ai cauzei slave[339]. Cel mai pregnant însă a fostantisemitismul scriitorului.

Dostoievski a adoptat treptat această atitudine regretabilă, în special din cauza apropierii de Constantin Pobedonosțev, cunoscut
pentru promovarea măsurilor antisemite în timpul regimului țarist[475]. Într-un articol din Jurnalul unui scriitor din 1873,
Dostoievski deplânge situația alcoolismului în Rusia și estimează că evreii vor profita de anvergura acestei probleme pentru a se
îmbogăți: « Evreii vor bea sângele poporului și se vor înfrupta din dezmățul și umilirea națională[476] ». De altfel, când se referă la
adepții iudaismului, Dostoievski folosește adesea peiorativul жид (jid) în locul neutrului еврей (evrei)[477]. În 1877, un admirator al
scriitorului de origine evreiască, Arkadi Kovner, îi reproșează cu blândețe într-o scrisoare că se grăbește să condamne o comunitate
de trei milioane de evrei ruși, doar pentru derapajele câtorva mii[478]. Dostoievski remarcă inteligența deosebită a lui Kovner și îi
răspunde că nu urăște evreii, dar că ceea ce îl deranjează la ei este tendința lor de a crea un status in statu (stat în stat)[479].
Intoleranța, precizează el, nu vine din partea rușilor, ci a evreilor, care nu ar sta nici la aceeași masă cu un rus[480]. Dostoievski îi
răspunde însă lui Kovner și printr-o serie de articole publicate în martie 1877 în Jurnalul unui scriitor : Chestiunea evreiască, Pro și
contra, Status in statu. Patruzeci de secole de existență și Dar trăiască frăția![481]. În ele, scriitorul face niște afirmații hazardate:
evreii ar fi « stăpânii politicii internaționale »[482] și cei care diseminează materialismul[483]; « oriunde s-ar fi așezat evreul, acolo și
mai mult s-au umilit și s-au afundat în păcat oamenii »[484]; « trufia și aroganța » ar fi caracteristici ale evreilor, pe care rușii cu greu
le pot suporta[485]. Diatribele lui Dostoievski culminează cu:

„Întrebați popoare native din regiunile de graniță: ce îi pune pe evrei în mișcare și ce i-a urnit atâtea
veacuri? Veți primi un singur răspuns: neîndurarea. „doar neîndurarea față de noi și setea de sudoarea și
sângele nostru i-au urnit atâtea veacuri ”[486] ”
—Dostoievski, Jurnalul unui scriitor, Status in statu. Patruzeci de secole de existență''
În literatură, urmele antisemitismului lui Dostoievski sunt mult mai palide. Un pasaj controversat din Frații Karamazov este cel în
care Liza Hohlakova îl întreabă pe Alioșa Karamazov dacă este adevărat zvonul că evreii răpesc copii și îi ucid în ziua de Paști, iar
tânărul călugăr în loc să respingă această absurditate, răspunde: « Nu știu. »[487][488][489]. O întrebare legitimă este cât de mult se
identifică Dostoievski cu personajul fictiv Alioșa.

Din păcate, aceste poziții antisemite nu rămân în timp simple opinii jurnalistice sau literare, ci devin rapid argumente asumate de
statul țarist, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul procesului lui M. M. Beilis, unde procurorul-șef O. Iu. Vipper îl invocă pe
Dostoievski ca autoritate morală, atunci când vorbește despre « jidanii care vor distruge Rusia »[490]. De altfel, articolele din martie
1877 vor avea un rol privilegiat în literatura antisemită care va circula în Rusia, alături de Protocoalele înțelepților Sionului, Mein
Kampf al lui Hitler sau Evreul internațional de Henry Ford[490]. Istoricul Ronald Hingley afrimă că « idealizarea războiului, această
bolboroseală despre destinul măreț al unui popor, afirmarea unor proiecte teritoriale grandioase [...] și mai presus de orice stilul
exaltat, isteric și uneori nearmonios al prozei - toate aceste trăsături leagă Jurnalul unui scriitor de Mein Kampf al lui Adolf
Hitler»[491].

Posteritate

Influența
Dostoievski a influențat scriitori importanți ai secolului al XX-lea, de la Hermann Hesse, Franz Kafka, Thomas Mann, Jean Paul
Sartre, la Marcel Proust, Henry Miller, William Faulkner, Albert Camus, Emil Cioran, Yukio Mishima, Jack Kerouac, Charles
Bukowski, Joseph Heller, André Gide, Roberto Arlt, Ernesto Sabato sau Gabriel García Márquez. Albert Einstein îl plasează
deasupra unor oameni de știință precum matematicianul Gauss și îl numește « un mare scriitor religios » care explorează « misterul
existenței spirituale »[492]. Sigmund Freud afirmă în articolul Dostoievski și paricidulcă Marele închizitor, capitolul romanului Frații
Karamazov, este una din culmile literaturii universale[493]. De altfel, pentru Frații Karamazov și-au exprimat admirația și filozofii
Ludwig Wittgenstein[494] și Martin Heidegger[495]. Dostoievski l-a influențat de asemenea pe Nietzsche, care afirmă: « [...]
Dostoievski este singurul psiholog de la care am avut ceva de învățat: este una din cele mai fericite întâmplări ale vieții mele, mai
mare chiar decât descoperirea luiStendhal.»[496].

James Joyce elogiază proza dostoievskiană: « [...] el, mai mult ca oricare altul, a fost creatorul prozei moderne și a elevat-o până la
intensitatea ei actuală. Forța lui este cea care a spulberat romanul victorian, cu fecioarele lui fandosite și locurie lui banale și bine
îngrijite; cărți lipsite de imaginație și violență.[497] » Virginia Woolf remarcă: « Romanele lui Dostoievski sunt vâltori clocotitoare,
furtuni de nisip rotitoare, vârtejuri de apă care șuieră și fierb și ne trag înăuntru » și « În afară de Shakespeare, nu mai e nimic mai
fascinant de citit »[498]. Franz Kafka îl consideră pe Dostoievski « rudă de sânge » (blutsverwandt)[499] și scrie Procesul sub
influența unor romane ca Frații Karamazov sau Crimă și pedeapsă[500]. Într-o emisiune radiofonică din 1955, Albert Camus declară
că a descoperit Demonii în tinerețe, iar « șocul » pe care l-a trăit atunci « durează încă, după douăzeci de ani[501]
» .

În colecția de amintiri, publicată postum, Sărbătoarea de neuitat a lui Ernest Hemingway, autorul declară că la Dostoievski se găsesc
« lucruri ce par neverosimile și altele cu totul de necrezut, dar unele sunt atât de adevărate, încât citindu-le, te schimbi și tu;
fragilitatea omenească și nebunia, răutatea și sfințenia, și patima jocului – toate acestea învățai să le cunoști de la el[502]. » John
Maxwell Coetzee, câștigător al Premiului Nobel pentru Literaturăîn 2003, l-a plasat pe Dostoievki în centrul romanului Maestrul din
Petersburg, în care explorează viața și istoria Rusiei din secolul al XIX-lea.

Autorul rus Aleksei Remizov scrie la momentul exilului său în Paris, în 1927: «Dostoievski este Rusia. Rusia nu există fără
Dostoievski». Este o opinie comună a criticilor literari că, alături de operele lui Dante Alighieri, William Shakespeare, Miguel de
Cervantes, Victor Hugo și ale altor câțiva mari scriitori, romanele, povestirile și nuvelele lui Dostoievski se înscriu în Canonul
european și au influențat în mod decisiv curente caexistențialismul și expresionismul.

În literatura română, influența lui Dostoievski se face remarcată mai ales prin romanele Huliganii de Mircea Eliade sau Animale
bolnave de Nicolae Breban.

Comentarii critice
Albert Camus face parte dintr-un important grup de exegeți ai lui Dostoievski care consideră că scriitorul rus a avut o afinitate mai
puternică cu rebelii atei decât cu apologeții creștini din romanele sale. Pentru acești critici, adepți ai existențialismului, adeziunea lui
Dostoievski la ortodoxism nu este una autentică, iar voci precum cele ale lui Ippolit, Kirillov, Ivan Karamazov sau Marele Inchizitor
trădează o conștiință măcinată de îndoială. Religiozitatea jucată de Dostoievski, nu ar fi astfel decât o mauvaise foi, în sensul dat de
Jean-Paul Sartre[503].

Unii critici s-ar exprimat împotriva prozei lui Dostoievski, pe care, deși au considerat-o interesantă din punct de vedere psihologic
sau filozofic, au condamnat-o pentru ceea ce ei numeau lipsă de calitate artistică. Dostoievski a fost criticat pentru structura haotică,
prolixă și dezorganizată a romanelor sale sau pentru elementele preluate din romanul gotic (abundența coincidențelor, precipitarea
evenimentelor, tipologia personajelor), considerate efecte narative facile[504]. Vladimir Nabokov afirmă că « Dostoievski nu este un
scriitor mare, ci mai degrabă unul mediocru - cu sclipiri de umor excelente, dar, vai, cu deșerturi de platitudini literare între
ele. »[505]. Nabokov critică galeria de personaje dostoievskiene, formată « în mod exclusiv din nevrotici și lunatici », ale căror
personalități nu evoluează deloc de-a lungul romanului. « Le primim pe toate gata făcute la începutul poveștii », scrie Nabokov, « și
ele rămân astfel fără transformări semnificative, chiar dacă împrejurimile lor se schimbă și lucruri extraordinare li se pot întâmpla. »
Lev Tolstoi, Mihail Saltîkov-Șcedrin sau Nikolai Mihailovski au desemnat unele personaje din Idiotul, Demonii sau Frații
[506].
Karamazov cu termenul „marionete” considerându-le ori insuficient dezvoltate, ori artificiale și excesiv de pretențioase
Omagii
După Revoluția Rusă din 1917, pasaje din operele lui Dostoievski au fost
eliminate de cenzură, iar două cărți au fost interzise: Demonii și Jurnalul unui
scriitor[507]. Filozofia scriitorului, în special cea din romanul Demonii, era
considerată capitalistă și anti-comunistă[508]. Cu toate acestea, Dostoievski a fost
foarte popular și iubit de cititorii Uniunii Sovietice, cărțile lui fiind vândute în
peste 34 de milioane de exemplare, din 1917 până în 1981, ceea ce înseamnă
aproape 540.000 de copii pe an. Conform istoricului Boris Ilizarov, Stalin a citit
Frații Karamazov de mai multe ori[509]. În semn de omagiu, două timbre cu
chipul lui Dostoievski au fost puse în circulație în timpul Uniunii Sovietice: unul Timbre poștale din Uniunea Sovietică
verde-măsliniu, din 1956, care s-a tipărit în 1000 de copii, iar altul verde-închis (stânga - anul 1956, dreapta - anul
în 1971. 1971)

În Sankt Petersburg, apartamentul în care Dostoievski a scris Omul dedublat


(1846) și Frații Karamazov (1878 - 1880) s-a transformat în muzeu la 12 noiembrie 1971[510]. Stația de metrou Dostoievskaia din
Sankt Petersburg a fost inaugurată la 30 decembrie 1991, iar stația cu același nume din Moscova, la 19 iunie 2010, la cea de-a 75-a
aniversare a Metroului Moscovit. Cea din urmă este cunoscută pentru desenele murale alcătuite de Ivan Nikolaev, desene care
înfățișează scene din lurcrările lui Dostoievski, unele chiar controversate, de crimă și suicid[511][512]. În Omsk există o stradă, o
bibliotecă, un muzeu național de literatură și o universitate de stat cu numele lui Dostoievski. Străzi cu nume identic există și în
Moscova, Sankt Petersburg și Tomsk. În Novgorod există o academie de teatru dedicată scriitorului (Новгородский академический
театр драмы имени Ф. М. Достоевского). Din anul 1997, criticul de muzică și omul de radio Artemi Troițki prezintă emisiunea
radiofonică «FM Достоевский».

Un crater de pe Mercur a primit în 1979 numele scriitorului rus, iar o planetă minoră descoperită în 1981 de Liudmila Karacekina a
fost denumită 3453 Dostoievski. Numeroase statui sau plăci memoriale se găsesc în orașe ca Moscova, Sankt Petersburg,
Novosibirsk, Omsk, Semipalatinsk, Kusnețk, Darovoie, Staraia Russa, Liublino, Tallinn, Dresda, Baden-Baden și Wiesbaden. Un
cartier petersburghez de lângă Sennaia Ploșad mai este numit colocvial și « Zona Dostoievski » (Зона Достоевского), fiind puternic
asociat cu opera scriitorului. Aici se află strada Kaznaceiskaia (Казначейская улица), unde Dostoievski a locuit o perioadă (la
diferite numere: 1,7 sau 9). Pe străzile și aleile acestei zone, în Piața cu fân sau de-a lungul canalului Ekaterinski, se desfășoară
acțiunea unor importante lucrări dostoievskiene, ca Idiotul sau Crimă și pedeapsă. În casele din « Zona Dostoievski » au fost plasate
[513]
personaje precum Raskolnikov, Sonia Marmeladova, generalul Epancin, Rogojin etc.

Adaptări teatrale si cinematografice


Dostoievski nu avea încredere în adaptări teatrale de orice gen, deoarece, conform
lui, « fiecare artă corespunde unei serii de gânduri poetice, astfel încât o idee
artistică nu poate fi exprimată într-o formă necorespunzătoare ». Din acest motiv nu
s-a arătat încântat (deși nici nu s-a opus categoric) când prințesa Varvara Dmitrevna
Obolenskaia i-a propus să pună în scenă romanul Crimă și pedeapsă[514]. Conform
criticului Alexander Burry, printre cele mai valoroase artistic dintre adaptări se
numără operele Jucătorul de Serghei Prokofiev și Din casa morților de Leoš
Janáček, precum și filmele Idiotul de Akira Kurosawa și Demonii de Andrzej
Wajda[515].

În 1959, Albert Camus pune în scenă la Théâtre Antoine piesa Les Possédés, o
adaptare după romanul Demonii[516]. În 1981, filmul sovietic Douăzeci și șase de
zile din viața lui Dostoievski a participat la cel de-al 31-lea Festival Internațional de
Film de la Berlin, unde Anatoli Solonițîn a câștigat Ursul de Argint pentru cel mai
O secvență din filmul american din
bun actor[517]. În 2003, canalul de televiziune Rossiya 1 a produs un serial de zece
1935 Crimă și pedeapsă.
episoade intitulat Idiotul, avându-l ca protagonist peEvgeni Mironov.
Bibliografie

Surse primare
Scrisorile lui Dostoievski
Feodor Mihailovici Dostoievski,Дневник писателя, 1873
Feodor Mihailovici Dostoievski,Дневник писателя, 1876
Feodor Mihailovici Dostoievski,Зимние заметки о летних впечатлениях, 1863
Ф. М. Достоевский в воспоминаниях современников, ed. K. Tyunkina, vol.1 , vol.2, 1964
Anna Grigorievna Dostoievskaia,Воспоминания, 1925
Vladimir Sergheievici Soloviov, Воспоминания о Ф. М. Достоевском, 1881
Alexandr Egorovici Wrangel, Письма к Достоевскому, 1866

Surse secundare
The Cambridge Companion to Dostoyevsky, editat de W. J. Leatherbarrow, Cambridge University Press, 2004
Mihail Bahtin, Проблемы поэтики Достоевского, Moscova, «Художественная литература», 1972
Mihail Bahtin, Проблемы творчества Достоевского, 1929
Gorman Beauchamp, ‘The Legend of the Grand Inquisitor’: The Utopian as Sadist, University of Michigan,
Humanitas, vol. XX, nr. 1 și 2, 2007
Nikolai Feodorovici Belcikov, Достоевский в процессе Петрашевцев, Академия Наук СССР, Институт Русской
Литературы (Пушкинский Дом), 1936
Nikolai Berdiaev, Миросозерцание Достоевского, 1923
Louis Breger, Dostoevsky: The Author As Psychoanalyst, 2008
Harold Bloom, Fyodor Dostoevsky's Crime and Punishment, 2004
Harold Bloom, Fyodor Dostoevsky, 2002
Alexander Burry, Multi-Mediated Dostoevsky: Transposing Novels Into Opera, Film, and Drama, Northwestern
University Press, 2011
Steven Cassedy, Dostoevsky's Religion, Stanford Univesity Press, 2005
Valeriu Cristea, Dictionarul Personajelor lui Dostoievski, 1983
Steven Crowell, The Cambridge Companion to Existentialism, Cambridge University Press, 2012
Ray Davison, Camus: The Challenge of Dostoevsky, University of Exeter Press, 1997
Joseph Frank, Dostoevsky: A Writer in His Time, Princeton University Press, 2009

Dostoevsky: The Seeds of Revolt, 1821–1849 , Princeton University Press, 1976


Dostoevsky: The Years of Ordeal, 1850–1859. Princeton University Press, 1983
Dostoevsky: The Stir of Liberation, 1860–1865. Princeton University Press, 1986
Dostoevsky: The Miraculous Years, 1865–1871. Princeton University Press, 1995.
Dostoevsky: The Mantle of the Prophet, 1871–1881 , Princeton University Press, 2002
Viaceslav Ivanov, Freedom and the Tragic Life. A Study in Dostoevsky, translated by Norman Cameron, The Harvill
Press, 1952
E. M. Forster, Aspects of the Novel, Mariner Books, 1956
Sigmund Freud, 'Dostojewski und die Vatertötung', 1928
A. Boyce Gibson, The Religion of Dostoevsky, SCM Press LTD, 1973
Leonid Grossman, Достоевский, 1962
Geir Kjetsaa, Fyodor Dostoyevsky: A Writer's Life, Fawcett Columbine, 1989
Sarah Hudspith, Dostoevsky and the Idea of Russianness. A new perspective on unity and brotherhood ,
RoutledgeCurzon, 2004
Ion Ianoși, „Dostoievski și Tolstoi - Poveste cu doi necunoscuți”, Editura Ideea Europeană, București, 2004.
Ion Ianoși, „Dostoevski - Tragedia subteranei”, EdituraIdeea Europeană, București, 2004.
Linda Ivanits, Dostoevsky and the Russian People, Cambridge University Press, 2008
Viaceslav Ivanov, Достоевский и роман-трагедия, 1911
Malcolm Jones, Dostoevsky and the Dynamics of Religious Experience , Anthem Press, 2005
Kenneth A. Lantz, The Dostoevsky Encyclopedia, Greenwood Publishing Group, 2004
Gary Saul Morson, ArticolulFyodor Dostoyevsky din Encyclopaedia Britannica, accesat în septembrie 2013
V. S. Neceaeva, В семье и усадьбе Достоевских, 1923
Richard Peace, Fyodor Dostoevsky’s Crime and Punishment: A Casebook, Oxford University Press, 2006
Vasili Rozanov, Легенда о Великом инквизиторе, 1906
George Steiner, Tolstoy or Dostoyevsky. An Essay in the Old Criticism, Yale University Press, 1996
Victor Terras, Reading Dostoevsky University of Wisconsin Press, 1998.
Vladimir Toporov, Мив. Ритуал. Симбол. Образ, Прогресс, 1995
Stefan Zweig, Drei Meister: Balzac, Dickens, Dostojewski, 1922
Ion Ianoși, „Dostoievski. Tragedia subteranei. Dostoievski și Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuți”, Editura Ideea
Europeană, București, 2013.

Referințe și note
11. ^ Frank, Dostoevsky: A Writer in 21. ^ Numele Dostoievski derivă de
1. ^ Q19937818 His Time, p.313 la Dostoevo, un mic sat din
2. ^ Q43399247 12. ^ Davison, Camus: The această regiune.
3. ^ Fambrough, Preston. Challenge of Dostoevsky, p.116 22. ^ Frank, idem, p.6-22
Dostoevsky's other Quixote 13. ^ Steven Crowell, The Cambridge 23. ^ În 1821 este repatizat la spitalul
(Romanul lui DostoievskiIdiotul Companion to Existentialism, pentru săraci Mariinsky (Sfânta
este influențat de romanul lui p.297 Maria) de la periferia Moscovei
Cervantes Don Quijote)
14. ^ « [...] вершины русской 24. ^ Feodor este așadar cel de-al
4. ^ "Feodor Dostoievski" (http://cat литературы - Толстой и doilea copil al cuplului Dostoievski
alogue.bnf.fr/ark:/12148/cb11900 Достоевский. В них нет ничего
477j), data.bnf.fr[*] 25. ^ a b Kjetsaa 1989, pp. 1–5.
ренессансного. Они поражены
http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb11900477jрелигиозной болью и мукой, 26. ^ Leonid Grossman, Жизнь и
(http://data.bnf.fr/ark:/12148/cb11 они ищут спасения. Это труды Достоевского, p. 21
900477j), accesat în 10 octombrie характерно для русских. », 27. ^ коллежский асессор
2015 Lipsește sau este vid:

Legături externe
Feodor Dostoevski - biografia și operele pe scurt
Proiectul Gutenberg e-texte, câteva dintre operele lui Feodor Dostoevski
Texte alese ale lui Dostoevsky din Penn Librarys - proiectul bibliotecii digitale
Texte integrale ale lui Dostoevski in limba rusă
„Iadul este durerea de a nu mai putea iubi“, 12 noiembrie 2008, Mihai Grobnicu,Ziarul Lumina

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Feodor_Dostoievski&oldid=12138475

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 31 martie 2018, ora 22:22.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.