Cum ți-a venit ideea să deschizi fundația și care este exact scopul tău?

A fost o perioadă în care am încercat să lucrez și să dezvolt pentru alte organizații programe
educaționale, inclusiv pe partea de branding, soluții de finanțare, comunicare organizațională, însă
majoritatea se axau pe partea de câștig și supraviețuire, poate dincolo de asta, dar n-au reușit să vadă
scopul uman pentru care s-au înființat. Am lucrat în perioada sărbătorilor de iarnă a anului 2016 la
statut, act constituitiv, am identificat membri fondatori de încredere, am lucrat la programele pe care
mi-aș fi dorit să le dezvolt în România, apoi, am găsit un cabinet de avocatură care mi-a îngreunat
procesul de acordare a titlului de personalitate juridică. A fost o naștere nu prea ușoară a unui copil cu o
misiune atât de grea, dar a meritat tot efortul. Astăzi militez pentru drepturile copiilor, fie ei geniali sau
cu dizabilități. Fiindcă toți copiii au dreptul la șanse de realizare în viitor. Gifted Center Kristopher va
ajuta copiii să se dăruiască lumii cu întreaga ființă plină de iubire, să se dedice lumii cu încredere și
putere.

Redescoperim bunul simţ românesc, locuri și lucruri frumoase în noi și în afara noastră... reinventăm
spaţii, reciclăm idei, spunem poveşti şi facem demonstraţii de atitudine sau exerciţii de sensibilitate.

Asociația își propune să sensibilizeze opinia publică: părinți, copii, jurnaliști și toți cei implicați în deciziile
din sistemul de protecție socială cu privire la condiția copiilor aflați în orfelinate. Copiii abandonați ai
României vin în această lume cu sămânța unui copac puternic dar nu le este oferită destulă apă pentru a
crește ceea ce ar putea fi. Vrem să demonstrăm că reușim să scoate binele la suprafață și să promovăm
binele umanității, binele fiecărui copil talentat, netalentat, ghinionist. Căci pentru noi, fiecare copil e o
sărbătoare.

Cum descoperi copiii supradotați și cum îi stimulezi?

E mult spus copii supradotați. Toți copiii sunt geniali, important e să avem grijă ca sufletul lor să nu fie
căcat în picioare, să avem încredere în potențialele lor, să îi direcționăm corect și să îi încurajăm să
zboare singuri. Un genial pune mereu întrebări, e însetat de cunoaștere, justițiar, uneori se luptă cu
sistemul fiindcă nu agrează autoritatea, este mereu în căutare de noutate, inventivitatea lor e atât de
paradoxală încât mintea lor creativă poate să aducă soluții la crizele actuale iar dacă aceștia nu sunt
stimulați pozitiv, să decidă corect pot deveni mici infractori. Problema la copiii geniali nu se pune
problema neapărat la coeficientul de inteligență, însă majoritatea au un procent de istețime, se
descurcă în orice problemă, dar se pot adapta sistemului de învățământ, fie el obedient, concurențial.
Dar fenomenul de prodigy este destul de des întâlnit, copilul care se confruntă mereu cu probleme de
adaptare la școală sau grădiniță, iar astfel de copii minune dacă nu sunt stimulați se pot pierde în rândul
anonimilor. Din păcate, stimularea trebuie să vină din partea școlii, familiei, împreună pot aduce
schimbări importante în viața copilului. Un copil supradotat nu are nevoie de stimulare intelectuală ci de
sprijin social și emoțional, are nevoie de acel ghid care să-l încurajeze să devină independent și auto-
didact. Astfel de lucruri pot face doar mentorii cu abilități înalte. În munca mea de mentorat cu copiii nu
stau la masa de lecții cu exerciții stufoase ci mereu suntem puși pe joacă, pe călătorii. Cu metroul, cu
tramvaiul sau mersul în parc. În mentorat contează enorm să stimulezi copilul să pună întrebări, să te
adaptezi vârstei mentale, nu să te cobori la nivelul lui ci să-l lași să se ridice singur peste nivelul tău de
cunoaștere universală. Sensibilitatea unui copil supradotat e una angelică. Din cauza asta, ai nevoie să te
adaptezi la energia lui, să-l pui mereu în contexte de viață socială, cum se vede în viitor, cum vede viața,
să-l ajuți să-și vadă interiorul și să-l crească armonios. Adaptarea la nișă, stimularea acestuia pe
domeniul lui de interes trebuie să fie una naturală, nu forțată. Când micuțul va înțelege că tu ești pentru
el, și ești pregătit să înveți lecția lui, abia atunci vei putea să-l stimulezi la performanță personală.

Cine au fost mentorii tăi?

Florian Colceag, unul din mentorii pe care i-am câștigat pe viață. Chiar dacă nu mai avem colaborări
directe, când am nevoie de un sfat îl sun.

Inventatorul Justin Capră a fost lecția despre modestie, curaj și spiritualitate.

Ce amintiri ai din perioada în care erai în centrele de plasament? Cele mai frumoase + cele mai
neplăcute

Cele mai frumoase momente din viața mea a fost prima cupă de căpșuni proaspeți de la educatoarea
mea de grădiniță. Ne lua mereu acasă, ne servea cu tot felul de bunătățuri pe care nu le primeam la
centru. Dar restul amintirilor care-mi vin ca niște flashuri în minte sunt bătăile crunte, pedepsele
groaznice. M-au bătut cei mari, mi-au dat la gioale, m-au ținut ascuns în dulap, plin de sânge, umflat la
față și picioare, tremurând cu lacrimi de durere. Mă durea cumplit, îmi era frică. Dar bătăile continuau.
Aveam vreo șapte ani când educatorul m-a trimis la o testare psihologică, o comisie ce urma să ne
supună unor evaluări drastice. Eram atât de fragil, sensibil și naiv încât nu știam de ce mă duc acolo. Era
bucuria zilei mele că merg într-o excursie. Doar că acolo, era o masă lungă, câțiva oameni, în hol se-
auzeau țipete de copii. La un moment dat am început să plâng, însoțitorul mă îmbrățișa, spunându-mi că
nu voi ajunge la acea școală. Era de fapt o casă de copii, vreo 400 de copii cu dizabilități, de la probleme
ușoare până la disfuncționalități medii sau severe.

Mă așez liniștit pe-o bancă și-ncerc să privesc în jur. Plângeam în continuare, conștientizând că voi
ajunge într-un mediu al suferințelor. De-odată se apropie de mine un puști blajin, cu mucii întinși până la
buza superioară. Ochii albaștri, părul blond, un copil senin, nevinovat. Era mai mare. Îmi spune că e
prima lui zi de viață din casa de copii, apoi, începe să-mi povestească despre chinurile prin care trece.
Cum îl abuzau sexual cei mari, cum era perceput de educatori, cum îi furau din față mâncarea. Se
mângâie disperat pe frunte și-mi oferă un baton de ciocolată. Îl refuz și-ncerc să-l privesc ca pe-un viitor
coleg. Mușc dintr-o bucată și-ncep conversația. Timid. Cu el. Noi doi pe-aceeași bancă. Eu viitor coleg de
suferință. El condamnat la Iad. Și, cum e pe-aici? Cum vă bat cei mari? Păi.. și discuția o am în minte, un
tipar traumatizant pe care-l urmăresc și acum. Viu, un copil angelic care încearcă să ceară ajutor din
partea unui puști mai mic decât el. Era un suflet puternic, un copil care simțea nevoia să-și caute o sursă
de vindecare. Dar ce putere să ai la momentul ăla când ai vreo șapte ani, un metru și ceva înălțime,
slăbuț și lipsit de orice apărare? M-au adus aici pentru că nu știu să învăț, continuă să povestească
puștiul, înseninându-se la față, văzând că are cine să-l asculte. Eu știu să-nvăț, doar că nu-mi place la
școală, totul e plictisitor, îi răspund! Dar poate vei avea șansa să crești mare și să te faci ceva important,
nu-I așa? Și-am tăcut. L-am privit, încercând să-I studiez traumele fizice, fața trasă ca un extraterestru,
sufletul viu ca de-argint, părul bălai ca un soare aprins, iar trupul era doar piele și os. Un martir al
ororilor din casele de copii.

N-am apucat să vorbim mai multe, că la un moment dat, un tiran, mai mare decât el l-a chemat,
biciuindu-l sub privirile adulților. În sala de mese. Să strângă farfurii și alte resturi de mâncare. Mergând
după el, o bucătăreasă își vărsa nervii pe un puști de cinci ani. Cu coada măturii. Eu, copilul (a)normal,
visător, ajung pe mâna unor oameni care urma să-mi dea un verdict. Am intrat în sala evaluatorilor. Un
om bătrân, o femeie blondă ( care după câțiva ani mi-a fost profesoară la Psihologie) mă studiază. Mă
întreabă cum mă cheamă. Îi răspund aproape la toate întrebările, iar conversația durează mai mult de 20
de minute, în timp ce alții primeau avizul de internare. Pe bandă rulantă. I-am spus că vreau să fac
școală și că îmi iubesc învățătoarea, că am prieteni colegi care mă iubesc. Și că vreau să devin doctor. M-
a luat la puricat, cu întrebări din cultura generală, apoi m-a supus unui test cu covorașe. Uimit de
prezența unui om atât de mic în fața lui, m-a trimis în holul de așteptare. A stat de vorbă cu psihologul
care făcuse propunerea de internare. Se-auzeau vocile oamenilor din sală, replici acide, dar cu folos, în
apărarea mea. Am revenit în sală. Pălmile-mi transpirau de emoții. Da, aveam emoții. Doctorul în vârstă
mi-a spus că trebuie să-i ascult pe cei mari și să-nvăț, să citesc. Să lupt, pentru că voi avea șansa să devin
cineva. Doar dacă doresc. Îmi pare rău, locul acestui copil nu este aici. A încheiat șeful comisiei. Aflasem
că psihologul care mă monitoriza m-a suspectat de ADHD și probleme de autism. Am fost un copil greu
de gestionat, un puști diferit, cu o gândire creativă, reușind prin forțe proprii să mă deschid unei
societăți greu de vindecat. O societate care merge pe tipare, soluții prescrise de gușele mari ale marilor
companii de medicamente, minților înguste și negre. Iar azi am devenit ceea ce sunt. Ceea ce pot, ceea
ce simt, ceea ce creez în jurul meu, acceptându-mi valoarea, investind în talent, cu riscul de a fi văzut de
alții, probabil, o boală.

Aveam vreo 10 ani. Aproape șapte seara după serbarea de Crăciun. Cu punga de dulciuri înghesuită
între picioare. Genunchii îmi tremurau, labele picioarelor erau aproape înghețate. Frigul năprasnic,
mirosul de urină, urletele disperate ale educatoarelor, țipetele micuților cu handicap se auzeau de la
primul etaj.

Printre ele, câteva bocănituri zdravene de lambriurile lipite smirnă de pereți mestecau suferințele
umane în rând cu atmosfera sărbătorilor de Crăciun. Nimic nu era drept, nimic nu era sfânt, ori prea
liniștitor care să-ți însenineze dorul de părinți.

Biciuri, petarde… acele zgomote pline de groază acopereau colindele ignorând bucuriile copiilor.
Începutul unui balamuc din care nu pricepi o iotă. Colinde, sunete de zurgălăi, pocnituri, toate sunt greu
de distins. O seară care m-a transformat în alt om. Sărbătorile de iarnă au devenit un laitmotiv al
cutremurului emoțional. Toate organele din mine simțeau, de la creier până la ultimul deget, toate
simțurile erau blocate de frică. Mă transformam într-un om de nimic, lipsit de apărare. Ajuns în sala de
clasă, educatoarea face inventarul cadourilor. Cortinele spectacolului au coborât, emoțiile se schimbă
rapid, de la bucurie la supunere, tristețe. Mă predau. Cadourile pleacă în gențile educatoarelor. Rând
pe rând micuții predau bucuriile educatoarei. Ascunse într-un dulap, de parcă toată comoara asta plină
de miracol ar fi fost o regie plină de umor sarcastic. Fiecare plângea în felul lui, altul zâmbea lăsând
câte-o văpaie de lumină pe fețele brăzdate de oboseala unei serbări parcă din amintirea stalinistă, mai
puțin buzele care tremurau a suferință. A abandon. A minciună.

Totul a fost în zadar. Doar clipele alea frumoase în care apăream pe scena plină de aplauze, cu Moș
Crăciun în fața bradului, sutele de oameni din public, flăcăii fluierând, fluturând pumnii spre noi ( v-
aștept în dormitor să o încasați). Era foșnetul aripilor de fluturi morți căzuți, rând pe rând, din bradul
unor dureri ascunse într-o sărbătoare de Crăciun. Ca și cum n-ar exista acea sărbătoare. Doar de ochii
lumii. Un fel de film înscenat cu autorități, invitați surpriză, cadouri, educatoarea cu inventarul poeziilor
memorate cu groază și colindele lungi și grele. Fără joacă, fără entuziasm. Serbările ieșeau șnur. Parcă
eram artiști născuți să învățăm mecanic niște poezii lungi de câteva minute. Era de fapt o scenetă. A
ținut aproape o oră și ceva. În sală era frig. Tot tremuram, încercam în acel moment să-mi controlez
emoțiile și să fiu atent la următoarele replici. Mi se părea atât de penibil.

Imaginația educatoarei era ca o mașină de scris, cu mâinile rigide de bărbat de la țară, o tipă epuizată,
insensibilă. În sfârșit, ora 19. Mâncarea extraordinară, pregătită de bucătăresele din ziua respectivă,
piure de cartofi, șnițel de pui, salată de castraveți. Mâncare din belșug pentru toți. De-odată se face
liniște în sala de mese. Eram vreo 300 de copii. Directorul centrului își face apariția pentru câteva
secunde, înainte de plecare. Olaru Ioan, profesor de limba română, un om cald, sensibil, protector,
iubitor de oameni. Îngerul pe care și azi îl divinizez își făcea scurt aparițiile. În acele momente se lăsa o
liniște plină de respect, parcă intra Dumnezeu în inimile tuturor.

La masa micuților, un gândăcel de câțiva anișori, cu dizabilități la mâini și piciorușe îl apucă de corp și îl
roagă să nu plece. Cei mari o să ne bată de sărbători. În acel moment n-am apucat să pun în lingură
bucățica de mâncare că mi-au dat lacrimile. Un vlăjgan la vreo 17 ani, parcă dintr-o figură a soldaților din
trupa lui Hitler îi arată cu degetul să dispară din peisaj. Directorul părăsește de îndată sala de mese, iar
micuțul e apucat de mâini și picioare, aruncat pe zgură. Avea fruntea plină de sânge, monstrul îi aplică o
lecție cu picioarele în burtă. În acea mulțime plină de adulți, copii mai mici, copii mai mari, nimeni nu
intervine. Copilul nu se mai ridică. Era aproape leșinat. De îndată salvarea ajunge la poartă.
Educatoarea responsabilă de securitatea lui fizică și emoțională îl apucă de aripioare ca pe-o cârpă și-l
duce spre salvare. Nimeni nu mișcă, în jur e tăcere apăsătoare. Din păcate, Crăciunul rămâne un episod
profund în mintea acestui micuț. La ora 22 muzica mergea la maxim, pe holuri mirosea îngrozitor a
alcool, în dormitoarele copiilor era o liniște ca-n lagăr. Câțiva copii de 14-15 ani își fac planurile pentru
mersul la colindat. În toaletă cu țigările aprinse. Supraveghetoarea, singură la două nivele, aproape 200
de copii, stă nestingherită într-un scaun de lemn croșetând la căciulița nepoțelului.

A patra cameră din stânga, un vlăjganul violent ține discurs despre targhetul pe care trebuie să-l atingă
fiecare pentru seara următoare, cea a colindatului pe la blocuri, angajați și străini. În spatele scărilor cu
doi colegi discutăm despre planul profesional, ce vom face. Încurajări, descurajări, posibilități și
încheierea mediilor școlare. Niciunul dintre ei n-au reușit să-și ducă planul la bun sfârșit. Astăzi sunt
oameni ai străzii, ori anonimi printre gările sau canalele pline de speranțe ucise, programate încă din
perioada traumelor. Crăciunul se termină în sfârșit.

Cei mari se îndreaptă spre gară cu bagajele pline de alimente, rechizite, haine și conștiințele murdărite
de după Apocalipsa sărbătorilor de iarnă. Niciun zgomot, niciun val de vindecare. Astăzi sunt profesor,
visător, idealist, luptător, antrenor de copii cu abilități înalte, jurnalist independent cu premii în
literatură, în educație, sănătate și drepturile omului. Nu știu dac-aș spune că sunt antrenor de genii, dar
viața mi-a oferit șansa să devin ceea ce mi-am dorit. Suferința nu m-a transformat, dimpotrivă, m-am
târât ani de-a rândul în fiecare an de Crăciun să mă îndrept spre lumină. Și nu numai. În fiecare zi. Asta a
reușit să mă ridice, să-mi întoarcă Dumnezeu palma pe celălalt obraz al destinului. Să mă transforme
într-un om echilibrat, iubitor de oameni. Dumnezeu mi-a dat o singură meserie și mai multe calități.

Prin ce e diferit ONG-ul tău de altele?

E diferit pentru că s-a născut din dorința de a fi mai aproape de nevoile României. Țara asta are atâtea
lucruri de oferit prin generațiile de copii, prin poveștile de succes ale tinerilor care nu reușesc să își
atingă potențialul din cauza sărăciei cumplite. Cred că o parte din mine e ceea ce simbolizează diferența
de alte organizații preocupate de educație, justiție socială și protecția mediului.

Ce sentiment te încearcă atunci când reușești să ajuți copii + ce sentimente ai atunci când nu reușești?

Sunt zile în care spun am obosit. Îmi închid telefonul, apuc să citesc o carte sau mă uit la filme, uneori
călătoresc ( deși nu prea îmi permit) cu mașina. Îmi place enorm de mult. Nu mi s-a întâmplat să nu
reușesc să ajut un copil, însă da, din start, la un copil studiez problema în profunzime, iar acolo unde nu
mă descurc anunț din start părintele să nu își facă așteptări. Pe șapte ianuarie mi-am donat ziua de
naștere. Am avut o groază de invitați, cheltuiala a fost pe măsură, aperitive, fotograf profesionist,
animator specializat, toate costurile pe care le-am suportat din buzunar. La sfârșit am tras linia. La 1500
de lei cheltuiți, doar 200 de lei am reușit să obțin donații. Au fost oameni care au donat pe parcurs, în
total s-au strâns vreo 800 de lei pe care i-am donat Taberei Transformaționale pentru copii. Știu că s-au
dus tot pentru copilași bănuții. Asta a fost reușita mea, însă visul meu era să strâng fonduri pentru a
suporta cheltuielile de chirie lunară ( 1400 euro), cheltuieli de întreținere și personal pentru Școala de
Excelență Kristopher, cu programe de educație timpurie și afterschool. Am primit atâtea promisiuni
chiar de la oameni de încredere care m-au abandonat pe urmă. Atunci m-a luat disperarea. Nu mai pot
să plâng, nu mai pot să sufăr, am învățat să nu am așteptări și să las timpul să decidă. Acum strâng
fonduri pentru organizarea taberei de excelență ce va avea loc la Dor de Bucovina, în Suceava. Într-o
săptămână au donat doar două persoane. S-au strâns 1200 de lei. Vă dați seama câtă greutate trebuie să
ai să reușești să strângi până la 40.000 de lei. O sumă deloc mare. Am învățat să nu mai am așteptări ca
pe urmă să vină dezamăgirile. Să stai de vorbă cu aproape 150 de oameni care-ți promit că donează apoi
să remarci că nu s-a întâmplat nimic e o realitate pe care trebuie să o accept.

Ce altceva ai fi făcut dacă nu ai fi avut chemarea să ajuți copii?

Aș fi vrut să fac medicina. Să lucrez cu copii cu probleme neurologice. Însă viața mi-a arătat că trebuie să
ajut toate categoriile de copii. Nu există o singură chemare, există mai multe daruri. Cred c-aș fi fost un
fel de Sarah Sanders ( PR-ul președintelui SUA). Cred că aș face performanță în comunicare.
Cât de mult s-a schimbat situația din centrele de plasament după atâția ani? (dacă s-a schimbat)

Lucrurile se vor schimba în mai bine dacă vor exista organizații care să urmărească colaborarea pozitivă
cu instituțiile pentru protecția copilului. E important să înțelegem că dincolo de porțile centrelor de
plasament există oameni prost plătiți, sistemul prost finanțat și oameni epuizați emoțional de
problemele și traumele micuților. Când oamenii, societatea vor învăța să respecte cu adevărat copilul
abandonat, fără să-l mai privească cu milă, să reacționeze nu doar când este vorba de abuzuri din sistem
sau vizite de sărbători cu cadouri, atunci situația se va schimba total. Noi încă moștenim un trecut
mizerabil, instituțiile acelea în care micuții erau violați, bătuți, lăsați să moară. Acum, generațiile de copii
care vin în centrele de plasament moștenesc problemele psihologice ale unui fenomen de parentaj
precoce, copiii care nasc copii, părinți cu posibilități materiale reduse, părinți privați de libertate pentru
crimă, șamd. Problemele care provin în cauza psihologică a internării copilului într-un centru de
plasament sunt mult mai acute. Trebuie să privim copilul ca șansă de vindecare, ca speranță, ca viitor
adult sănătos și integru.

Cum ți se par legile care ar trebui să-i ocrotească pe copii (aici intră și cei defavorizați, orfanii, dar și
ceilalți)

Legile sunt complicate în România. Problema este cum propui o lege, ce pachet sustenabil îi oferi ca
sustenabilitate financiară, implementarea acesteia și resursele pe care te poți baza. Din păcate, legea
272/2004 privind drepturile copilului a fost modificată. Tocmai pentru că strategiile guvernamentale
sunt făcute pe baza acestor legi, însă există carențe mari. E o discrepanță uriașă între arhitectura unui
sistem și lege. E ca și cum ai schița un plan de casă frumoasă, cu zeci de etaje, ca la sfârșit să te trezești
că nu poți decât să pui o casă de chirpici. Cam atât. Uitați-vă la ultima propunere de modificare a legii
adopției. Mi-e silă! Să știți că nu legile sunt atât de importante într-un sistem educațional sau de
asistență socială ci regulile morale care lipsesc cu desăvârșire. Astfel de norme sănătoase pot contopi
neregulile, iregularitățile financiare și corupția.

Două cuvinte despre tine, locul și data nașterii, studii (inclusiv pe ani)

De unde ai primit oferte din SUA și Europa și de ce le-ai refuzat?