COLORANȚI ȘI PIGMENȚI

Istoria produselor cosmetice colorante este, probabil, la fel de veche ca istoria omenirii.
Utilizate in scopuri religioase, parfumurile și culorile de diferite proveniențe au intrat mai întâi în
viața femeilor care au înțeles cel mai repede avantajele acestora pentru frumusețea lor iar apoi în
viața tuturor oamenilor, mai mult sau mai puțin direct (machiajele din teatru sau cinematografie
cu efectele lor speciale, de exemplu). Este meritul lui Herodot de a fi făcut primele mențiuni
asupra utilizării parfumurilor și fardurilor de către femei. Astfel, părintele istoriei arată că
femeile scite iși parfumau corpul cu pulbere de lemn mirositoare iar etiopienele iși albeau fața cu
praf de ipsos. În Egiptul faraonic, produsele de cosmetică decorativă au atins cotele unui
adevărat machiaj, folosind diverse produse, cum ar fi creioanele pentru conturul buzelor,
fardurile pentru pleoape, pudra pentru obraji. În mormintele preistorice, descoperite pe teritoriul
Egiptului au fost găsite palete de farduri conținând praf de malachit [Cu2CO3(OH)2 ] , de culoare
albastră verzuie, folosit pentru fardarea pleoapelor și pigmenți roșii pentru buze. În scopul
fardării mai erau utilizate diferite materiale între care se pot cita negrul de fum, ceruza (albul de
plumb, un carbonat bazic, cu compoziție variabilă, în general considerat a fi de forma
2PbCO3.Pb(OH)2, creta, henna, șofranul și numeroase alte produse de origine animală sau
vegetală.
Din păcate, până în secolul XX, lipsa unei legislații care să limiteze utilizarea sau chiar să
excludă coloranții potențial dăunători organismului uman a stat la baza a numeroase accidente,
datorită introducerii, fie în produsele cosmetice, fie în alimente a unor substanțe toxice. Prima
lege care reglementează folosirea aditivilor coloranți, Food and Drug Act, a apărut în SUA în
anul 1906. În anul 1938 a apărut o variantă mult îmbunătățită, Food Drug and Cosmetic Act,
care introducea reglementări cu mult mai precise. Cu toate acestea, alte accidente cauzate de
dozajul prea mare al unor coloranți a determinat apariția Colour Additives Ammendments în
1960, care permitea autorității (FDA) să reglementeze cu mult mai sever utilizarea coloranților.
Cercetările științifice riguroase au determinat, aparent paradoxal, nu creșterea, ci reducerea
drastică a coloranților aprobați (certificabili) de la aproximativ 116 în 1950 la numai 34 în 1996.
Preocupările vizând inocuitatea coloranților conduc la modificări continue ale legislației și
producătorii trebuie să fie avizați, să consulte materiale legislative sau literatura de dată recentă,
pentru a evita neplăceri legate de omologarea produselor lor. Introducerea coloranților în
produsele cosmetice este o sarcină dificilă și complicată, care trebuie să țină seama de tendințele
modei, estetica culorii și impactul acesteia asupra consumatorului, stabilitatea coloranților și
compatibilitatea acestora cu alte ingrediente în formulare și nu în ultimul rând, de reglementările
în vigoare.
Agenții de colorare pentru produsele cosmetice pot aprține în mare la trei categorii de
produse, în funcție de solubilitatea sau insolubilitatea lor în mediul ce urmează a fi colorat, și
anume:
 Coloranți solubili (în apă sau în ulei);
 Pigmenți sau lacuri colorante, insolubili;
 Pigmenți dispersabili, care prin adăugarea unor adjuvanți pot furniza dispersii stabile în
apă (Tabelul 1).

Tabelul 1. Aplicațiile coloranților în cosmetică

TIPUL DE COLORANT PRODUSUL COSMETIC
Articole de toaletă (paste de dinți
sub formă de gel, săpunuri, preparate de
Coloranți solubili în apă
baie ca șampoane, geluri de duș, spume),
creme
Coloranți solubili în ulei Uleiuri, săpunuri
Paste de dinți, produse pentru
Pigmenți cosmetica decorativă, pudre, rujuri,
săpunuri
Lacuri colorate Machiaje petru ochi, rujuri
Pigmenți dispersabili Săpunuri

Coloranții solubili în apă sunt introduși în șarja de produs sub forma unei soluții obținută
prin dizolvarea a 30 – 50 g colorant într-un litru de apă fierbinte. Se impune precizarea, că atât
pentru agenții de colorare puri, cât și pentru amestecurile acestora, culoarea pudrei agentului nu
este identică cu cea a soluției obținute și poate varia chiar de la o șarjă la alta, motiv pentru care
este necesară existența unei soluții standard, de concentrație prestabilită, pentru comparație. În
mod similar se procedează și la coloranții solubili în ulei.
Pigmenții și lacurile colorate sunt agenți de colorare insolubili, al căror efect de colorare
se datorează distribuției uniforme a acestora în produsul finit. În formularea produselor trebuie să
se țină cont de concentrația de saturație în condițiile de operare respective și să asigure
procesarea optimă.
Lacurile colorante sunt “pseudopigmenți” obținuți prin precipitatea coloranților solubili
în apă cu un material insolubil în apă, cum ar fi hidroxidul de aluminiu. Produsul obținut este
insolubil în apă și poate fi prelucrat ca și pigmenții.
Pigmenții dispersabili în apă – spre deosebire de pigmenții puri – conțin un agent de
dispersare care face posibilă procesarea acestora ca și în cazul coloranților solubili. Este necesară
precizarea că dispersiile obținute nu sunt limpezi, ci opalescente.
Majoritatea țărilor au restricții în ceea ce privește utilizarea coloranților în produsele
alimentare, medicamente și cosmetice și publică lista coloranților permiși. De asemenea,
coloranții admiși trebuie să respecte normative referitoare la puritate. Legislațiile considerate a fi
cele mai bune puse la punct sunt cele ale Statelor Unite, Comunității Europene și Japoniei. În
Statele Unite toți coloranții organici și pigmenții anorganici utilizați în prepararea produselor
cosmetice trebuie să aibă aprobarea FDA ( Food and Drug Administration). Lista tuturor
coloranților aprobați se găsește în CTFA Color Additive Handbook. Legislația japoneză este
considerată a fi deosebit de complexă ți producătorii care vor să exporte produsele lor în Japonia
trebuie să verifice foarte atent statutul coloranților incluși în produse.
Din punct de vedere chimic, coloranții (pigmenții) utilizți aparțin la două mari clase de
compuși: coloranți organici și coloranți (pigmenți) anorganici, care pot proveni din mediul
natural sau pot fi obținuți prin sinteză.

COLORANȚI ANORGANICI – PIGMENȚI

Probleme generale
Pigmenții minerali naturali au constituit, încă din cele mai vechi timpuri, baza produselor
de cosmetică decorativă. Criteriile severe de inocuitate și exigența legată de puritate au
determinat abandonul progresiv al materialelor naturale în favoarea celor obținute prin sinteză
chimică, de puritate mai mare.
În general, fie că sunt de natură organică sau anorganică, pigmenții pot avea structură
cristalină (marea lor majoritate) dar există și forme amorfe bine definite. Particulele pigmenților
pot avea diferite forme și anume :
 Sferică ( toate cele trei dimensiunei au același ordin de marime);
 Lamelară (una din dimensiuni este mai mică în comparașie cu celelalte două);
 Aciculară (două dimensiuni sunt mici în raport cu cea de-a treia);
 Plăci (cele trei dimensiuni sunt diferite).

Proprietățile colorante ale coloranților depind de :

 Dimensiunea particulelor (granulația);
 Densitatea particulelor;
 Suprafața specifică;
 Indicele de ulei;
 Caracterul hidrofil sau oleofil al pigmentului.

Granulația particulelor influențează culoarea, pe de-o parte și citeza de sedimentare pe de

alta. În ceea ce privește culoarea, se poate da ca exemplu albastrul de cobalt, care prezintă două
colorații diferite, în funcție de marimea particulelor ( albă la granulații de 40 - 50µm, ambastră
pentru particule de 10 - 12µm).
Suprafața specifică corespunde raportului suprafață/masă (m2/g). Aceasta este o mărime
esențială pentru aprecierea posibilității de udare a solidului de către un lichid.
Indicele de ulei se definește drept cantitatea de ulei de in necesară umectării a 100 g sau
100 ml pigment. În domeniul produselor cosmetic, aceeași mărime se definește folosind un alt
ulei, specific, cum ar fi uleiul de ricin, dar este posibilă și utilizarea ca referință a unui ulei
utilizat efectiv în prepararea produsului colorat. Prin intermediul acestui indice se poate estima
capacitatea liantului de a umecta particulele de pigment, eficacitatea agenților tensioactivi
folosiți în formulare și, prin comparație, se poate stabili cea mai bună variant pigment-liant ce
urmează a fi utilizată. Indicele de ulei permite și stabilirea ordinii de încorporare a ingredientelor
– produsul cu cel mai mare indice necesită cea mai mare cantitate de ulei. Cu cât indicele de ulei
are o valoare mai mare, cu atât necesarul de ulei va fi mai mare. Cea mai bună dispersibilitate o
prezintă pigmenții care au indicele de ulei mic.
Densitatea particulelor influențează mai puțin viteza de sedimentare decât diametrul
particulelor. Pentru ca efectul de colorare să fie cel scontat, este necesară repartizarea uniformă a
particulelor de pigment în liant.
Vâscozitatea pigmenților – calitățile pigmenților sunt evaluate prin analiza unor
proprietăți caracteristice, care include : culoarea, puterea de colorare și acoperire, rezistența față
de agenții fizici și chimici (lumină, temperatură, intemperii, solvenți, acizi, baze), starea de
cristalizare, greutatea specifică, indicele de ulei. Culoarea, cu atributele acesteia – tonalitatea,
saturația, luminozitatea, intensitatea și strălucirea – caracterizează cel mai bine un pigment și
oferă posibilitatea comparării acestuia cu ceilalți pigmenți.
Pentru pigmenții de culoare albă se utilizează noțiunea de “grad de alb”, care reprezintă
procentul de lumină reflectată din cantitatea totală de lumină cazută pe o suprafață. În evaluarea
pigmenților se are in vedere puterea de colorare, adică capacitatea pigmentului de a-și amesteca
culoarea cu unul alb într-o vopsea sau un alt sistem dispers și puterea de acoperire, care este
definită ca necesarul, în grame, dintr-un pigment pentru acoperirea unei suprafețe de 1m2. Aceste
proprietăți depind de gradul de dispersie al pigmentului, fiind proporționale cu finețea
particulelor pigmentului.
Proprietăți fizice ale pigmenților, cum sunt greutatea specifică, forma cristalină sau
amorfă prezintă importanță, deoarece influențează culoarea,puterea de acoperire și de colorare,
dispersibilitatea.
În afara atributelor decorative, pigmenții trebuie să fie rezistenți la acțiunea unor agenți
fizici și chimici, pentru ca preparatele în care au fost incluși să nu iși modifice proprietățile în
condiții diferite de utilizare. În general, pigmenții anorganici au o serie de caracteristici comune
și anume :
 Soliditate foarte bună ( cu condiția respectării condițiilor de pH adecvate în cazul
ultramarinelor, albastrului de Prusia și violetului de mangan);
 Putere de colorare relativ limitată ( cu excepția albastrului de Prusia) ceea ce face
necesară operarea cu concentrații destul de ridicate în acele produse în care este nevoie de
efecte evidente (creioane dermatografe, mascara, farduri de ochhi).
Oxizi de fier