Sunteți pe pagina 1din 5

DEMORALIZAREA ROMÂNIEI (I)

http://www.familiaortodoxa.ro/2014/07/03/demoralizarea-romaniei-i/

De douăzeci de ani încoace, lumea românească a intrat parcă într-o fierbere, într-o
oală sub presiune, la care ne-am deprins să rezistăm plecând de la gândul că
schimbarea cere sacrificii – şi acum, încă puţin, mai este nevoie de ele. Dar tot
amăgindu-ne (sau lăsându-ne amăgiţi!), am obosit de atâta aşteptare şi, oarecum,
am deznădăjuit. Blazarea, nesiguranţa, suspiciunea, irascibilitatea şi multe alte
stări de spirit prea puţin pozitive au devenit numitorul comun al ultimilor ani. Cei
vârstnici, care nu s-au uitat pe sine în faţa micilor ecrane, observă că lumea nu mai
este ca înainte, fără să poată da diagnosticul exact. Tinerii însă nu ştiu ce se
întâmplă cu ei, căci altă lume nu au cunoscut. Sunt doar derutaţi şi confuzi,
plictisiţi şi deprimaţi, în aşteptarea unei distracţii „şi mai mari”, şi, de ce nu, a
Apocalipsei – „hai s-o vedem şi pe asta!” –, cel puţin din perspectiva propriei vieţi.
Nu-i mai interesează nimic.
Ce se întâmplă, de fapt? E un semn al timpurilor moderne, pe care noi nu-l
înţelegem? O devenire necesară în istoria universală? Sau avem de-a face cu un
cancer social care a pus stăpânire pe lume? Răspunsul ni-l oferă, surpinzător,
cărţile în care sunt prezentate ingineriile psihosociale prin care este condusă
lumea modernă…

Ce sunt aceste aşa-zise inginerii sociale sau cum reuşesc aceste tehnici de manipulare
psihosocială să transforme lumea în care trăim, contextul vieţii noastre cotidiane, putem afla
din studiile de specialitate, care, în unele cazuri, sunt adunate în cărţi sau tratate precum cel
al lui Iuri Bezmenov (1939-1993). Acestea însă nu sunt mediatizate deloc, căci mass-media
este tocmai unul din mijloacele principale prin care se desfăşoară procesul transformării. Şi
astfel lumea, oamenii sunt convinşi că necazurile lor sunt cauzate de simple coincidenţe
nefaste, în timp ce, în realitate, ele nu sunt altceva decât efectul bine țintit al acestor tehnici
de manipulare socială.
„Mi-e ruşine să spun că sunt român…”
Iuri Bezmenov, cunoscut în Vest sub numele de Tomas Schuman, a lucrat în KGB sub
acoperirea de jurnalist al agenţiei sovietice „RIA Novosti” până la începutul anilor ’70. Această
agenţie a acţionat în timpul Războiului Rece ca oficină a KGB-ului pentru spionaj, propagandă,
dezinformare şi subversiune. Acestea erau atunci principalele mijloace prin care statul
sovietic dorea să-şi înfrângă oponenţii – metode folosite, din păcate, şi astăzi, în contextul
războaielor moderne. Schuman a fugit în Vest din New Delhi, India, părăsind astfel KGB-ul. A
devenit corespondent al mai multor televiziuni din Canada şi a ţinut numeroase conferinţe pe
teme legate de comunism şi subversiune.
În cartea sa „Scrisoare de dragoste pentru America”, el sintetizează principalele etape de
transformare a unei ţări: demoralizare, destabilizare, criză, normalizare. Scrisă în 1984,
această carte prezintă interes pentru cetăţeanul român datorită punctelor comune dintre
tehnicile descrise de autor şi realitatea socială actuală. Ne vom concentra atenţia asupra
primei etape, cea de demoralizare, care prezintă numeroase asemănări cu societatea
românească de după 1989.
Cu toţii auzim parcă prea des cuvintele „Mi-e ruşine să spun că sunt român” sau „Mai bine
pleci afară, că aici mori de foame!”. Cum de s-a ajuns ca nivelul de stimă al poporului român
să scadă atât de mult?![1] Cum este posibil ca românii să-şi aplice asemenea etichete, mai
rele decât ar putea să o facă chiar străinii? Schuman arată că acestea sunt efectele
demoralizării. Etapa aceasta durează până la cincisprezece-douăzeci de ani. De ce atât de
mult? Pentru că aceasta este perioada minimă de educare a unei generaţii (elevi, studenţi,
cetăţeni) din ţara-ţintă. Şi, de asemenea, pentru că această perioadă este îndeajuns de lungă
ca să iasă de sub percepţia de timp a individului. Este necesar ca toate elementele care s-ar
opune acestui proces – precum tradiţia, valorile morale, credinţa – să fie eliminate. În absenţa
oricărui liant moral, procesul de subversiune devine mai uşor de realizat.
„Bătălia cea mai grea se dă pentru religie…”
România de după 1989 a intrat în procesul de tranziţie către o societate democratică[2].
Necesitatea acestui proces se subînţelegea în condiţiile în care românii se săturaseră de
comunism şi voiau să se îndrepte cât mai repede către standardele occidentale. Ciudat şi, din
păcate, prea puţin conştientizat, acest proces de tranziţie nu s-a mai încheiat, rămânând un
laitmotiv al devenirii societăţii după 1990. Lumea s-a obişnuit atât de mult cu ideea, că
oamenii nu şi-au mai pus întrebarea firească: către ce ne îndreptăm, de fapt? – în condiţiile în
care această tranziţie nu se mai opreşte. Şi mai curios a fost că tranziţia nu se desfăşura pe
baza unor investigaţii ştiinţifice ale opiniei savanţilor, ci avea ca dreptar instrucţiunile venite
de undeva, de departe – de unde însă, nimeni nu poate preciza exact.
Care este semnificaţia acestei tranziţii fără sfârşit prin care a trebuit să treacă poporul român
după 1990? Din nefericire, logica ei poate fi urmărită foarte uşor în analiza pe care Tomas
Schuman o face cu privire la mijloacele de demoralizare a unei naţiuni.
El împarte etapa de demoralizare pe trei niveluri, la care se opereaza simultan: idei, structuri
sociale şi structuri materiale.
La nivelul ideilor, demoralizarea atacă zone esenţiale ale societăţii, precum religia, educaţia,
media şi cultura. Acestea sunt „centrii nervoşi” ai oricărei societăţi. Bătălia cea mai grea se dă
pentru religie, pentru că ea reprezintă inima unui popor – de aceea, procesul demoralizării
urmăreşte discreditarea Bisericii. După studiile prezentate de Schuman, Biserica poate fi
discreditată dacă este politizată ori implicată în scandaluri – scandaluri politice, corupţie,
instigare la ură, încălcarea drepturilor omului, subminarea autorităţii slujitorilor ei etc.
Războiul se duce pe mai multe fronturi: într-un loc se creează un scandal pe tema scoaterii
icoanelor din şcoli, în alt loc se ridiculizeaza credincioşii din cauza îmbulzelii la pomeni şi
sfinte moaşte (de exemplu, la Sfânta Parascheva de la Iaşi), între timp apar statistici cu taxele
percepute de preoţi şi, în paralel, apar reportaje alarmante cu averile preoţilor din România.
Dar cel mai pervers atac este acela care duce discuţia despre Biserică dinspre zona
duhovnicească în zona argumentelor legislative, politice şi financiare – exact aşa cum indica
Schuman. Sfinţenia Bisericii şi lucrarea ei de mântuire sunt scoase din discuţie, şi rămân doar
cifrele şi statisticile: mii de preoţi şi călugări, zeci de mii de biserici, zeci de mii de hectare,
milioane de euro, sute de milioane de euro, toate combinate cu acuzaţii. Şi de la aceste date,
zise „obiective”, este un pas mic până la argumentele supreme reprezentate de „drepturile
omului”, „valorile europene”, „separarea Bisericii de Stat”. Şi imediat se aruncă în spaţiul
public şi conceptele-cheie: toleranţă, minorităţi, secularism.
Cu acest tertip de manipulare aparent raţional şi logic, se distruge evlavia şi dragostea pe
care românii o au pentru Biserică. Cu emisiuni care prezintă „adevărul”, cu analişti şi
intelectuali „obiectivi”, dar atei cu toţii, cu discuţii „imparţiale” şi „deschise”, deşi cu o
structură dinainte planificată, românii sunt intoxicaţi cu propaganda antihristică.
Acesta este rezultatul demoralizării pe linie religioasă. Lipsiţi de echilibrul spiritual, de
susţinerea pe care credinţa le-o conferă, oamenii devin mult mai vulnerabili în faţa procesului
de demoralizare. Nu mai vorbim de faptul cunoscut încă din timpul poporului lui Israel: că
principala metodă de cucerire a unui popor este să-l lipseşti de ajutorul real, concret pe care îl
poate primi de la Domnul Dumnezeu.
„Sistemul de învăţământ este în declin”
Un alt punct unde demoralizarea loveşte cu perseverenţă este educaţia. În România, sistemul
de învăţământ este în declin. Rezultatele de la bacalaureat, dar şi experienţa profesorilor cu
fiecare nouă generaţie arată că ceva se petrece cu elevii şi studenţii români. Pe lângă
influenţa calculatorului şi a Internetului, educaţia este sectorul unde s-au aplicat cele mai
multe schimbări şi reforme, încât elevii sunt derutaţi la maximum. Nivelul ei este scăzut, şi
combinat cu declinul reperelor morale (atacul împotriva Bisericii), precum şi cu starea
economiei (despre care Schuman arată că este alt sector supus demoralizării), elevii, într-
adevăr, devin categoria cea mai confuză şi mai vulnerabilă din societate. Accentul se pune pe
elementele cele mai disolutive: schimbări şi reforme permanente, programă şcolară şi testări
peste puterile elevilor, eliminarea reperelor morale şi naţionale – şi, peste toate, sentimentul
că este inutil ca elevii să facă atâta şcoală când pot să facă bani uşor, cum văd la televizor.
Efectul este deosebit de nociv pentru elevi şi studenţi. Aceştia, odată trecuţi prin procesul
demoralizării, devin ei înşişi agenţi ai demoralizării ca viitori cetăţeni români.
Câţi dintre cei care lucrează în învăţământ s-au întrebat în ultimii ani de ce evaluarea
profesorilor se face după numărul punctelor acumulate în formări şi nu după performanţele
obţinute de elevii pe care ei i-au pregătit? Dacă scopul profesorilor este ridicarea nivelului de
pregătire al elevilor, de ce sunt ei obligaţi să plătească tot felul de cursuri de formare şi
dezvoltare personală (care, în afară de faptul că le scoate banii din buzunar, mai mult îi
epuizează şi chiar le spală creierul, decât să le ridice nivelul profesional şi educativ)? Există
măcar un studiu care să demonstreze că aceste formări sunt eficiente pentru dezvoltarea
competenţelor educative ale elevilor, cu efect direct în creşterea nivelului clasei şi în succesul
şcolar al elevilor pe care ei îi pregătesc?
„Mass-media a fost cucerită”
Media este un alt punct de atac în cadrul procesului de demoralizare. Însă aici apar două
elemente noi. Primul: media a încetat să mai fie atacată, pentru că a fost cucerită. Acum ea
însăşi a devenit instrumentul prin care este atacată societatea românească. Şi al doilea
element: media este singura putere din stat pe care nu a ales-o nimeni. Schuman se întreabă:
au fost televiziunile alese de cetăţeni printr-un proces democratic? Atunci cum este posibil ca
ele să aibă putere absolută în cadrul societăţii (româneşti, în cazul nostru) de
informare/dezinformare a cetăţenilor? Cum este posibil ca televiziunile să-şi aroge dreptul de
a crea agenda de preocupări şi percepţii ale cetăţeanului, fără ca nimeni să le fi acordat
această putere? Cine le-a ales? Interesele cui le reprezintă?
Schuman explică că un alt element de demoralizare a unui stat este crearea de instituţii
nealese democratic, care parazitează structura societăţii – aşa cum sunt, de exemplu, unele
posturi de televiziune sau ziare. Ţinând cont de faptul că mass-media are cea mai puternică
influenţă în formarea mentalităţilor şi răspândirea curentelor şi modelor sociale, oare nu ar fi
fost necesar ca statul să se asigure că acestea reprezintă interesul naţional sau că, cel puţin,
nu susţin interese străine, disolutive pentru cultura, identitatea şi credinţa poporului român?
De ce oare nu se consideră important faptul că marea parte a mass-media este controlată din
străinătate, că derizoriul, falsul şi depravarea guvernează, prin ea, minţile şi conştiinţele
oamenilor?
Desigur, televiziunile afirmă că difuzează ceea ce publicul cere – iar publicul afirmă că se uită
la ceea ce televiziunile transmit. Însă televiziunile ştiu foarte bine că populaţia poate
fi educată prin programe TV, iar scuza că transmit „ce cere publicul” este falsă, pentru că
televiziunile sunt cele care stabilesc primele conţinutul şi calitatea programelor, și numai în
pasul al doilea publicul ia contact cu acestea.
Promovarea superficialității şi a imoralității
O altă zonă de acţiune a demoralizării este cultura de massă. Prin diferite fundaţii, organizaţii
şi burse sunt promovați artişti obscuri, spectacole triviale, trupe şi stiluri de muzică ce
încurajează desfrâul, superficialitatea şi imoralitatea, filme homosexualiste, piese de teatru şi
picturi iraţionale – şi, în general, tot ceea ce ar promova în rândul tineretului goana după bani,
sex şi insubordonarea faţă de valori, tradiţii şi autoritate.
Schuman arată că aceste transformari sociale nu sunt secrete sau invizibile – ci, dimpotrivă,
sunt legitime, democratice, la vedere. Cine ar putea susţine că programele de educaţie
sexuală din şcoli sunt canalele de demoralizare a tineretului, ce acţionează prin educaţie şi ar
trebui interzise? Aceste acuze nu pot fi demonstrate din punct de vedere legal în
instanţă – pentru că educaţia sexuală este chiar legală, fiind susţinută de U.E şi O.N.U. Cine ar
putea aduce dovezi legale că televiziunea reeducă minţile telespectatorilor şi că ar trebui
luate măsuri? Nu se pot aduce nici un fel de acuzaţii, pentru că activitatea televiziunilor chiar
este legală, şi legea nu stabileşte ce este şi ce nu este program cu caracter subversiv.
Deci subminarea României prin diferite canale şi mijloace se petrece chiar sub ochii noştri,
pentru că este legală, şi nimeni nu poate să o conteste, din moment ce legislaţia românească
şi cea europeană protejeaza aceste procese şi „drepturi”.
(va urma)

Dan Alexandru
Articol publicat în numărul 66 (Iunie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.