Sunteți pe pagina 1din 5

Învățarea umană

1. DEFINIŢIA ÎNVĂŢĂRII

Fiinţa umană , ca sistem deschis, autocinetic şi autoreglator , se află în


permanenţă interacţiune cu ambianta socială si materială , cu semenii , cu natura pe care o
cultiva , cu situaţiile pe care le stăpâneşte , provoacă , anticipează , rezolvă , precum şi cu sine
însăşi în autoconducere, autoinstruire si autoeducaţie . Tot ceea ce se suprapune peste
reactivitatea spontană si înnăscută devenind, prin repetare sau întărire , o achiziţie cu caracter de
relativă permanentă poate fi socotit , in termeni generali , ca învăţare .

Cei mai mulţi specialişti în probleme de psihologia învătării sunt de acord că, în
accepţiunea ei cea mai largă, învăţarea reprezintă dobândirea de către individ a unor
noi forme de comportament, ca urmare a repetării situaţiilor sau a exersării . Deci, învăţarea
este procesul prin care se alcătuieşte, se schimbă, evoluează programarea comportamentală a
organismelor în decursul dezvoltării individuale; învatarea este cea care permite ca, pe o anumită
bază ereditară, sa se constitue noi mecanisme de adaptare ale individului, de a dobândi noi
informaţii si operaţii, de a stabilii noi tipuri de interacţiune cu ambianţă.

Deşi suntem tentaţi să definim actul ‚învăţării ca pe un proces de perfecţionare realizat în


cadrul practicii sau ca achiziţie ca urmare a unei experienţe , ne dăm foarte bine seama ca unele
acte ale învăţării nu înseamnă perfecţionare , iar altele nu duc la rezultatele dorite .Totuşi a fost
acceptată următoarea definiţie , în conformitate cu concepţia lui Hilgard si Bower
(1974) :învăţarea este procesul prin care o anumită activitate ia nastere ori se transformă ,
reacţionând la o situaţie , cu condiţia ca esenţa schimbării să nu poată fi explicată pe baza
maturizării organismelor , a tendinţelor înnăscute de a răspunde sau a altor stări temporare.
Dacă animalele nu depind de învăţare în definirea lor ca reprezentante ale unei specii ,
pentru formarea personalităţii umane , decisive sunt existenţa socială şi culturalizarea realizate
prin învăţare , atât spontan cât şi dirijat . Particulariţătile învăţării la om sunt determinate de
faptul că el trăieşte şi se dezvoltă în societate , ca experienţă individuală pe care o dobândeşte
este şi trebuie să fie în concordanţă cu mediul social . echipamentul nativ al individului este
destul de redus in raport cu achiziţiile din timpul vieţii.

Considerată psihologic , învăţarea este modalitatea de asimilare a cunoştinţelor şi de


formare intelectuală , emoţională , de elaborare a deprinderilor , a conştiinţei şi
comportamentului social cult . Învăţarea este modalitatea de constituire a personalităţii umane şi
nu numai de constituire dar si de menţinere , de regenerare , pentru că dacă învăţarea înceteaza
personalitatea se dezagrega . Este ceea ce se întamplă cu cei lipsiţi de experienţă socială.

Din încercările de definire mentionate , putem concluziona că învăţarea poate fi privită :

- ca rezultat în cazul în care ea se exprimă în termeni de cunoştinţe , priceperi ,


deprinderi , obişnuinte familiarizare , aclimatizare , adaptare etc
- ca proces , în care caz referirea se face , mai ales , la mecanismele care-l conditionează
şi la depăşirea însăşi a fenomenului , exprimat în termeni de însuşire, asimilare ,
modificare restructurare , întărire , etc ;
- ca actiune operaţionale dirijată pedagogic sau independentă , individuală sau colectivă
în care termenii sunt predare , instruire , exersare , autoinstruire , verificare , examinare
putandu-le asocia tehnicile si metodele adecvate materialului de învăţat şi subiectului care
învaţă .

2.CONDITIILE ÎNVĂŢĂRII

Se definesc mai multe tipuri de condiţii , care identificate şi analizate pertinent şi


specializat, pot oferi cadrului didactic un sistem operational de repere în estimarea distanţei
dintre punctul de plecare al demersului sau şi stadiul atins în realizarea obiectivelor pedagogice .
Voi evidentia aici pe primele două condiţii care sunt cele mai importante
Dintre condiţiile interne ale învăţării putem mentiona: factorii biologici şi factori
psihici. Iar dintre condiţiile externe se pot enumera : pregătirea profesorului, factori socio-
organizaţionali, factori temporali, factori psihoergonomici.

Prioritare ca importanţă sunt : elevul, profesorul, familia, mediul familial, şcoala, mediul
organizaţional şcolar, grupul de elevi, grupul, echipa de profesori, comunitatea, societatea civilă,
tehnologii educaţionale, context/mediu, relaţii educaţionale.

3.TIPURILE ÎNVĂŢĂRII
Intrebarea care domină gândirea modernă este focalizată în jurul enunţului : există în lumea
individualului uman şi a socialului educativ doar un singur tip de învăţare , o singura formă a
învăţării umane sau există în mod real şi acceptăm paradigma diversităţii , a pluralismului , a
polimorfismului în sfera examinată.
După bogata literatură de specialitate , se deduce că există mai multe tipuri de învatare ,
acestea nefiind egale ca eficacitate , ca valoare şi stil şi ca adecvare la logica obiectului , la
psihologia vârstei elevului .Fără a-mi propune descrierea lor va voi prezenta , în sinteza câteva
dintre cele mai cunoscute tipuri de învăţare :

● După procesele psihice învăţarea poate fi: psihomotorie, perceptivă, verbală, imaginativă,
morală, socială. (Manzat , 1979)

● După modul de organizare şi prezentare a conţinuturilor învăţarea poate fi : algoritmică,


euristică, prin analogie, prin cercetare structurală.

● După scopul general urmărit învăţarea poate fi : informativă, formativă, mixtă, de menţinere,
de dezvoltare.

● După nivelurile de constientizare în plan psihologic învăţarea poate fi : hipnotică, spontană,


mecanică, inteligentă, intuitivă.

● După strategia şi/sau metoda complexă utilizată dominant învăţarea poate fi : prin lectură
(5%), prin citire (10%), cu ajutorul mijloacelor audiovizuale (20%), prin transfer combinat cu
alte metode adecvate stilului subiectului şi logicii obiectului învăţării (90%). (Cotton , 1992)
● După nivelul achiziţiilor şi al ierarhiei complexităţii se pot enumera: învăţarea semnal,
învăţarea stimul-răspuns, învăţarea în lanţ, învăţarea asociatv-verbală, învăţarea discriminativ-
multiplă, învăţarea conceptelor, învăţarea principiilor, învăţarea prin rezolvare de probleme.
(Gagne , 1965)

În lucrarea „Learning Hierarchies”(1968) Gagne a propus următoarea ierarhie a tipurilor


de învăţare :

- Tipul de învăţare 1 – învăţarea de semnale :elevul învaţă să dea un răspuns general şi


difuz la un semnal ;răspunsul are un caracter involuntar, este clasicul răspuns condiţionat (Pavlov
–1927) ;

-Tipul de învăţare 2 – învăţarea S-R, elevul învaţă un raspuns precis la un stimul


discriminat, aceasta fiind o legătură(Thorndike,1898) un operant discriminant(Skinner,1938) sau
un răspuns instrumental(Kimble, 1961) ; tipul de învăţare S-R apare frecvent sub forma învăţării
motorii( de exemplu formarea deprinderilor de pronunţate).

-Tipul de invatare 3 – înlănţuirea : elevul învaţă şi obţine un lant de două sau mai multe
relaţii sau legături S-R ; condiţiile au fost descrise de Skinner si Gilbert(1962) şi care se aplică în
învăţarea limbii, în instruirea programată ;

-Tipul de învăţare 4 – asociaţia verbală : elevul învaţă lanţuri verbale, condiţiile fiind
asemănătoare altor lanţuri(de exemplu motorii) ; intervenţia limbajului duce la creşterea
capacităţii discriminative ;condiţiile de realizare specifică sunt legate de relatia imagine- cuvânt,
de existenţa succesului şi a contiguităţii în timp între relaţii.

-Tipul de învăţare 5 – învăţarea prin discriminare : elevul învaţă să dea raspunsuri de


identificare la tot atât de mulţi stimuli, mai mult sau mai puţin similari din punct de vedere al
proprietăţilor fizice ;mecanismele de bază sunt repetiţia şi întărirea ;condiţiile sunt legate de
calitatea relaţiei S-R, de reducerea interferenţei prin diferenţierea stimulilor ( de exemplu
conduita de distingere a plantelor de câmp) ;

-Tipul de învăţare 6 – însuşirea de noţiuni : elevul dobândeşte capacitatea de a da un


răspuns comun la o clasă de stimuli ce pot diferi fizic între ei(culoare, formă) ; condiţiile de
realizare sunt legate de : calitatea definiţiilor,relaţia dintre ele,difereţierea notelor
caracteristice,codificarea prin verbalizare ;

-Tipul de 7 – învăţare de reguli : elevul învaţă o regulă(lanţ de două sau mai multe
concepte) destinată a controla comportamentul sugerat de o regulă verbalizata de tipul :dacă A
atunci B unde A si B sunt concepte insuşite anterior ;condiţiile de realizare vizează : conceptele
ce vor fi legate trebuie sa fie cunoscute, verbalizarea regulii este necesară(Ausubel, 1968) ;

-Tipul de învăţare 8 – rezolvarea de probleme : elevul învaţă şi concepe o nouă regulă


supraordonată ce combină regulile învăţate anterior, implicând însa eforturi de gândire, de
stabilire a dependenţelor.(Gagne, p. 59-60)

4. FORMELE ÎNVĂŢĂRII

În ceea ce privesc formele învăţării distingem două forme: învăţarea spontană şi


învăţarea sistematică. Învăţarea spontană denumită şi învăţare socială este neorganizată, are loc
în familie, în grupurile de joacă, în grupurile de prieteni, în grupurile de muncă, etc., pe când
învăţarea sistematică este învăţarea care se realizează în şcoli, în cadrul diferitelor stagii de
instruire, de calificare. Această formă de învăţare este o formă de activitate instructive-educativă
planificată şi organizată pe baza unor experienţe acumulate în timp.

Vorbind despre învăţarea realizată în cadrul şcolii, deosebim astfel două tipuri de învăţare:

1.Învăţarea senzorio-motorie, care constă în formarea de priceperi şi deprinderi motorii;


2.Învăţarea verbală care constă în însuşirea de cunoştinţe, formarea de capacităţi, priceperi
intelectuale;

Bibliografie:

 Ioan Neacsu, Pregatirea psihopedagogica, Editura Polirom, Iasi, 2006 ;


 Anca Dragu , Sorin Cristea, Psihologie si pedagogie scolara, Editura Ovidus University
Press, Constanta, 2002;
 Andrei Cosmovici , Luminita Iacob, Psihologie scolara, Editura Polirom, Iasi, 1999;
 Anucuţa L., Psihologie şcolară, Editura Excelsior, Timişoara, 1999 ;
 Cosmovici A., Iacob l., Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi, 2008 ;

S-ar putea să vă placă și