Sunteți pe pagina 1din 5

Poezia: Între trestie le farmă

Mihai Eminescu-Lasă-ţi Tânguiosul bucium sună, Şi visând o-ntreagă lume


lumea...
L-ascultăm cu-atâta drag, Tot nu poate să adoarmă.

Pe când iese dulcea lună


Lasă-ţi lumea ta uitată,
Dintr-o rarişte de fag. De-al tău chip el se pătrunde,
Mi te dă cu totul mie,
Ca oglinda îl alege -
De ţi-ai da viaţa toată,
Îi răspunde codrul verde Ce priveşti zâmbind în unde?
Nime-n lume nu ne ştie.
Fermecat şi dureros, Eşti frumoasă, se-nţelege.

Iară sufletu-mi se pierde


Vin' cu mine, rătăceşte
După chipul tău frumos. Înălţimile albastre
Pe cărări cu cotituri,
Pleacă zarea lor pe dealuri,
Unde noaptea se trezeşte
Te desfaci c-o dulce silă, Arătând privirii noastre
Glasul vechilor păduri.
Mai nu vrei şi mai te laşi, Stele-n ceruri, stele-n valuri.

Ochii tăi sunt plini de milă,


Printre crengi scânteie stele,
Chip de înger drăgălaş. E-un miros de tei în crânguri,
Farmec dând cărării strâmte,
Dulce-i umbra de răchiţi
Şi afară doar de ele
Iată lacul. Luna plină, Şi suntem atât de singuri
Nime-n lume nu ne simte.
Poleindu-l, îl străbate; Şi atât de fericiţi!

El, aprins de-a ei lumină,


Părul tău ţi se desprinde
Simte-a lui singurătate. Numai luna printre ceaţă
Şi frumos ţi se mai şede,
Varsă apelor văpaie,
Nu zi ba de te-oi cuprinde,
Tremurând cu unde-n Şi te află strânsă-n braţe,
Nime-n lume nu ne vede. spume,
Dulce dragoste bălaie.
Comentariu:

Lasă-ți lumea...
de Mihai Eminescu

Poezia ”Lasă-ți lumea...” a fost inclusă în singurul volum de versuri apărut în timpul vieții
poetului – ”Poezii” (1883). Manuscrisul ei datează din 1876, dar poezia a cunoscut în jur de 18
variante.
Ca specie literară, poezia este o romanță, deoarece denotă o atmosferă senină,
încrezătoare în forțele iubirii împărtășite, are un ton elegiac și poate fi pusă pe note muzicale.

Obs. Romanța este o specie a genului liric, un cântec sentimental, cu o ușoară notă de
tristețe, transpus pe melodie sau scris în scopul execuției muzicale, ceea ce îi sporește
expresivitatea. Într-o romanță întâlnim chemări, exclamații, suspine, îndemnuri, regrete, stări
caracteristice așa-numitului stil de romanță, stil simplu, ușor de recunoscut.

Titlul poeziei exprimă un îndemn sau o chemare adresată de poet persoanei iubite de a-și
uita lumea și de a-l urma, deoarece singura realitate care contează este a a lor, ca pereche.
Tema poeziei o constituie iubirea, care se-mpletește cu natura, la fel ca-n alte poezii
eminesciene: ”Lacul”, ”Dorința”, ”Floare albastră”, ”Crăiasa din povești”, ”Sara pe deal”,
”Fata în grădina de aur”, ”Atât de fragedă...” și altele. Ca și în alte poezii în care apare tema
iubirii și-a naturii, și în poezia ”Lasă-ți lumea...” întâlnim același scenariu al întâlnirii celor doi
îndrăgostiți: chemarea iubitei, așteptarea ei în decorul mirific al naturii, întâlnirea imaginară a
celor doi, gesturile lor de tandrețe, fericirea lor deplină, ocrotiți în intimitatea lor de natura
personificată.
Precum în ”Dorința” sau ”Floare albastră”, îndemnul este acela de a rătăci pe cărările
întortocheate ale ”vechilor păduri”, martore unice, alături de stele, a poveștii lor de dragoste.
În primele strofe apar versuri-refren aproape identice, care arată nevoia poetului de a
ocroti ființa iubită: ”Nime-n lume nu ne vede”, ”Nime-n lume nu ne simte”, ”Nime-n lume nu ne
știe”. Idila celor doi are loc într-un decor natural de basm, în care fiecare element al naturii
rezonează cu trăirile sufletești ale celor doi tineri.
Natura apare în dubla ei dimensiune, terestră și cosmică, cu elementele naturii terestre
(pădurea, lacul, cărările, trestiile, dealurile) și ale naturii cosmice (luna, stelele, ”înălțimi
albastre”). Atmosfera de seninătate, de blândețe, de liniște este creată cu ajutorul imaginilor
auditive: ”glasul vechilor păduri”, ”tânguiosul bucium sună”, ”îi răspunde codrul verde”. Se
naște astfel un dialog între diferite elemente ale naturii, pădurea îi ocrotește, parcă în mod
conștient, uman, ca o mamă blândă, pe cei doi tineri. La crearea atmosferei contribuie, de
asemenea imaginile vizuale: ”printre crengi scânteie stele”, ”pe când iese dulcea lună / Dintr-o
rariște de fag”, ”tremurând cu unde-n spume” (care este și o personificare), ”înălțimile albastre
/ Pleacă zarea lor pe dealuri”, ”Numai luna printre ceață / Varsă apelor văpaie”.
Ileana Cosânzeana, din visurile celui îndrăgostit, este descrisă ca fiind frumoasă, cu
părul lung și bogat, pare ”un înger drăgălaș”, ai cărui ochi exprimă ”milă” și înțelegere față de
o iubire atât de adâncă. Ea devine pentru poet o muză, o adevărată icoană, în fața căreia este
cuprins de un sentiment sacru.
În strofele 8-9-10 apare personificat un element al naturii terestre: lacul. Însuflețit de
prezența perechii umane, simte și el fiorii pasiunii și își conștientizează propria singurătate. El
se unește cu razele lunii, care îl străbate până în adâncuri, formând astfel, la rândul său, o
pereche, simbolizând unirea cosmicului cu teluricul. Trezit la viață de dragostea lunii, lacul
visează o lume întreagă și nu mai poate să adoarmă. Ca-ntr-un proces de empatie, lacul
rezonează cu trăirile sufletești ale celor doi tineri și simte, la rândul său, emoția așteptării. El
oglindește în undele sale chipul frumos al fetei, și vrăjit de frumusețea ei, se-ndrăgostește la
rândul său de ea. La fel, fata este impresionată de claritatea lacului și îl alege ca oglindă pentru
propriul chip.
Ultimele strofe sugerează fericirea deplină a celor doi tineri, la care participă întreaga
natură. Se produce o unire a elementelor terestre cu cele cosmice, ”înălțimile albastre”
îmbrățișând dealurile, iar stelele oglindindu-se în apele lacului. Cei doi tineri își împărtășesc
iubirea, într-o singurătate deplină și în deplină armonie cu întreaga natură, în apropierea teilor
din crânguri, cu mirosul lor adormitor, care-și împrăștie mireasma. Luna, martor celest al
iubiriilor, îi află strâns îmbrățișați și varsă lumina ei ocrotitoare asupra lor.
Limbajul poeziei este unul simplu, poetul folosind cuvinte și expresii populare: ”șede”,
”ba”, ”te-oi cuprinde”, ”nime”, ”pleacă zarea lor pe dealuri”, ”între trestie le farmă”, ”mai
nu vrei și mai te lași”, ”răchiți”.
Tonul poezie este unul cald, intim, familiar, sugerând dialogul pasional dintre cei doi
îndrăgostiți.
Figuri de stil:
- Personificări – natura întreagă este personificată, împreună cu elementele ei,
specifice decorului eminescian: pădurea, luna, lacul;
- Epitete în inversiune: ”vechilor păduri”, ”tânguiosul bucium”, ”dulcea lună”,
”dulce silă”; epitete: ”înălțimile albastre”, ”înger drăgălaș”, ”fermecat și dureros”;
- Metafore: ”varsă apelor văpaie”, ”sufletu-mi se pierde”, ”stele-n valuri”;
- Sinecdocă: ”Dulce dragoste bălaie”;
- Personificări: ”pe când iese dulcea lună”, ”tremurând cu unde-n spume”, ”glasul
vechilor păduri”, ”tânguiosul bucium sună”;
- Repetiții: ”Nime-n lume nu ne simte”, ”Nime-n lume nu ne vede”; ”Stele-n ceruri,
stele-n valuri”;
- Exclamații retorice: ”Și suntem atât de singuri / Și atât de fericiți!”;
- Interogații poetice: ”Ce privești zâmbind în unde?”
Măsura versurilor este de 8-9 silabe, rima este încrucișată, iar ritmul este trohaic,
specific poeziei populare.

N.B. Observăm că anumite structuri pot fi privite din mai multe perspective. Astfel,
anumite epitete pot fi încadrate la epitete în inversiune, la personificări sau chiar la metafore.
Totuși, ele sunt în primul rând anumite figuri de stil, în ceea ce privește trăsătura lor cea mai
pregnantă, mai definitorie. Astfel, ”dulce dragoste bălaie” este în primul rând o sinecdocă
pentru că înlocuiește ființa persoanei dragi cu relația de afectivitate pe care o simte poetul față
de iubita sa..

Obs. Sinecdoca este figura de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui
cuvânt prin folosirea întregului în locul părții (și invers), a particularului în locul generalului, a
generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuși
etc.
Referinte critice:
Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem
convingerea cã daca mai traia, sanatos, incã douazeci de ani, el ar fi fost considerat, fara putinta
de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din intreaga literatura a lumii. [...] Dar
Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintai care a dat un stil
sufletului romanesc si cel dintai roman in care s-a fãcut fuziunea cea mai serioasã a sufletului
daco-roman cu cultura occidentala.
Garabet Ibraileanu

Eminescu e intruparea literara a constiintei romanesti, una si nedespartita.


Nicolae Iorga

Recitindu-l pe Eminescu ne reintoarcem, ca intr-un dulce somn, la noi acasa.


Mircea Eliade

Imi pare ca-l vad inca palid, slab, cu plete lungi lasate pe umar si cu privirea sa adanca si
melancolica. O impreunare de asa mare talent si de atata modestie este ceva extraordinar. Lipsit
cu totul de ambitie, el nu avea nici o aspiratie pentru imbunatatirea situatiei sale sociale si chiar
materiale ... Moartea, de altminteri, era pentru Eminescu stingerea eterna, fericita nirvana a
indienilor, a caror metafizica era obiectul studiilor sale neobosite si a meditatiilor sale adanci.
Iacob Negruzzi

Era o frumusete! O figura clasica incadrata de niste plete mari negre; o frunte inalta si senina;
niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet
bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o veche icoana, un copil
predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.
Ion Luca Caragiale

El crescuse in Moldova, in Bucovina, la Sibiu, la Blaj, la Bucuresti, si in multele lui cutreierari,


mereu in mijlocul poporului roman, citise cronicarii si multe carti bisericesti, cunostea literatura
romana in toate fazele ei si n-am cunoscut om stapanit, deopotriva cu dansul, de gandul unitatii
nationale si de pornirea de a se da intreg pentru ridicarea neamului romanesc.
Ioan Slavici

Niciodata nu s-a vazut la noi un temperament de artist completat de-o cultura asa de vasta si de o
originalitate atat de marcanta. In poezia noastra dulceaga si destul de ofticoasa, versul lui
Eminescu se detaseaza intr-un relief izbitor. Simti indata ca ai de-a face c-un reformator ... E o
necunoscuta vibrare de gandire si de sentiment.
Alta limba, alta viata, cuvintele au suflet, culoare, forma, fiecare epitet e o explozie de lumina.
Ce vigoare extraordinara si ce frumuseti ritmice, neatinse inca pana la el!
Alexandru Vlahuta