Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice puse în

practică de autoritățile sovietice.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune,
estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 - 5
martie 1953.[1]

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea,
acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)

Premise

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941

De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKGB-
iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova.
Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin oRugăminte (rus. Prosiba), în care
relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la
URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România. Rămășițele acestor partide
și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea
antisovietică. Același document includea în categoria elementelor
antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și
alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie
strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.

La 7 iunie 1941, NKGB al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.

Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai
bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.

Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și
activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească. [4]

Operațiunea de deportare
Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins
teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de
persoane - deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS
Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul
casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era
ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și
de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea
și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să
depisteze elementele periculoase.

Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era
mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez
de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar - în unele sate - în căruțe, fiind duși până la
gara de trenuri.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o
parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii - aparte. A urmat
îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane
scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul
sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane - din stația Basarabeasca, 44
vagoane - din stația Căușeni, 48 vagoane - din stația Tighina, 187 vagoane - din stația Chișinău, 48
vagoane - din stația Ungheni, 83 vagoane - din stația Ocnița, 133 vagoane - din stația Bălți, 73
vagoane - din stația Florești, 40 vagoane - din stația Râbnița, 38 vagoane - din stația Bolgrad, 103
vagoane - din stația Arțiz, 340 vagoane - din stația Cernăuți.[5]

Destinația deportaților
Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În
plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi,
iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau
cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul
drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în
vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse
boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva
persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă
potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era
nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii
și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau
Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în
întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă
nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna
acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi
(352), regiunile Omsk (6.085),Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din
RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud
(2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane. [5]

Estimarea numărului de victime:

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților
ar fi fost de 24.360 [6] , sau chiar de 30.000 de persoane.

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)

Premisele
Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a
fost catalogat ulterior drept "cea mai mare deportare a populației basarabene".

Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a demarat activ în primăvara anului 1949,
când s-a pus deschis problema. La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și
N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită
deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.

La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al
PC "Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri,
marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele
poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor
ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus"

Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să
fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și
regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie
1949, sub controlul și răspunderea Ministerului Securității de Stat (KGB). Deportarea culacilor,
foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de
Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane - conform deciziei Consfătuirii Speciale
(Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS,
(personal tov. Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din
RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării,
angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi. [9]

Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut în perioada 23-24 iunie. Din
conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț - ministrul Securității RSSM,
general-maiorul Ivan Ilici Ermolin- împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici
Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității RSSM pe cadre. Tot aici era specificată echipa grupelor
informativă, operativă, de evidență, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu,
echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM. Din
Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-
se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret scopul venirii lor. Echipa de
conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949.

După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinău

(Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul
text: Raportați până la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”. Între orele
11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă și urmau să răspundă.
Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele
operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.
Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii. Ministrului de Interne al URSS i
s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”. La 4 iulie 1949, tuturor
sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS și MGB
al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”. Se ordona începutul deportării și raportarea peste
fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultăților care apar pe
parcurs. Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea
deportării, indicându-se numărul celor deportați - al femeilor, bărbaților și copiilor -, al celor care s-au
sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau
de la stațiile de îmbarcare).

Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din
8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și
redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii
basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația
românească și trădaseră, astfel, patria sovietică. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată
cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.

Operațiunea de deportare

Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat
până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.
Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în
liste au fost deportați. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea
despre planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte,
grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest
sens.

Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din
această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii.

Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a
întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 - au prezentat, chiar în
timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau
armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 - își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii
reușiseră să se ascundă.[11]

Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au
încercat să scape cu fuga au fost împușcați. Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii,
cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și
duși. Toate bunurile - casele, utilajul țăranilor deportați - au fost transmise colhozurilor, iar o parte din
ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste
edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulți dintre gospodarii
deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de
durere sufletească, de muncă peste puterile lor.
În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate
așteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de
colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie - noiembrie 1949 cota
gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să
se ridice la 97% în ianuarie 195167. Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei
care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea
sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare
amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte
compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de
protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu
aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a
autorităților de la Moscova.

Estimarea numărului de victime:

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din
Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga
proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din
3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.

Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033
femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare
cu fasciștii, deapartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale.

Al treilea val de deportări (31 martie - 1 aprilie

1951)
Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie
1951 și a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa
regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul
rând membrii sectelor religioase, mai cu seamă cei care se numeau martorii lui Iehova

Operațiunea SEVER a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al
URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din
3 martie 1951, care prevedeadeportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei
ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane.

Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și
deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și
842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă Martorii lui Iehova.

La această operațiune au participat 546 de lucrători operativi ai Securității, 1.127 ofițeri și soldați din
Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice
de partid din Moldova.

Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie
1951.
Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.

Concluzie:
În istoria omenirii avem destule exemple ale unor evenimente tragice, crime şi acţiuni
inumane. Dar, studierea şi analiza, în masura posibilului, a fenomenelor, proceselor şi a
situaţiei spirituale, condiţionată de o serie de factori socio-economici şi politico-ideologici,
specifici Imperiului sovietic, ne-au creat impresia că nici un alt fapt nu se compară cu
tot ceea ce se presupune ca a fost regimul communist.
URSS a creat cea mai mare maşinărie de masacrare în masă a populaţiei, ea
intotdeauna si-a modelat politica externa şi externă in corespundere cu interesele sale
idiologice de partid,