Sunteți pe pagina 1din 31

POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

UNIVERSITATEA DE VEST TIMIŞOARA


FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRARE A AFACERILOR
SPECIALIZAREA :ECONOMIE EUROPEANĂ ŞI POLITICI APLICATE

POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII


EUROPENE

MILEA DIANA
LUPOIAN CRISTINA
STOLOJESCU CRISTINA

2009

INTRODUCERE
Din punct de vedere istoric, bugetele au avut o importanţă imensă în evoluţia statului
modern, şi ele rămân fundamentale pentru guvernarea contemporană. Acest eseu intră în

1
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

labirintul procedurilor bugetare ale Uniunii Europene, încercând să dezvăluie caracteristicile


politicii şi proceselor bugetare.
Sursa banilor Uniunii Europene, felul în care aceştia sunt cheltuiţi şi procesele prin care
sunt distribuiţi costituie subiectele unor tratative politice intense. Bugetele au o importanţă
politică, deoarece banii reprezintă angajarea resurselor pentru furnizarea de bunuri publice.
Realizarea unui proiect de buget presupune luarea unor decizii politice privind alocarea şi
distribuirea unor resurse rare între statele membre, precum şi regiunilor şi grupurilor sociale din
aceste state.
Aspectele politice ale proiectării şi gestionării bugetelor au avut o influenţă considerabilă
în evoluţia Uniunii Europene, din mai multe motive.
În primul rând, urmărirea unei surse autonome de finanţare pentru Comunitatea
Europeană era esenţială pentru construirea unei Comunităţi care să depăşească tiparul unei
organizaţii internaţionale tradiţionale.
În al doilea rând, chestiunile bugetare au devenit inevitabil încurcate cu dezbaterile
privind rolul şi competenţa instituţiilor Uniunii Europene, sau echilibrul dintre nivelul european
şi cel naţional de guvernare.
În al treilea rând, fluxurile bugetare către statele membre sunt foarte vizibile, astfel că pot
fi stabiliţi relativ uşor ,,învingătorii” şi ,,învinşii”. În consecinţă, este probabil ca politica bugetară
să fie atinsă în mai mare măsură decât procesul de elaborare a normelor în conflictele politice
naţionale şi în competiţia electorală naţională.
În al patrulea rând, obiectivele bugetului şi principiile care guvernează utilizarea
finanţelor publice în Uniune sunt legate de probleme mai ample privind natura Uniunii Europene
şi evoluţia sa ca regim politic. După cum arată ,,modalitatea distrbutivă a Uniunii Europene”,
ideile în schimbare privind rolul finanţelor publice în integrare modelează agenda politică în
domenii ca cel al uniunii economice şi monetare, politici regionale şi politici sociale.
Bugetul a jucat un rol important în consolidarea integrării pieţelor, în facilitarea acordului
în numeroase domenii, precum şi în dinamica politică a integrării. Bugetul a fost şi a rămas, încă,
subiectul unor conflicte considerabile între statele membre şi instituţiile Uniunii Europene.
Analiza politicii bugetare face lumină asupra relaţiei dintre integrarea politică şi cea
economică. Resursele financiare sunt mijloace importante de cimentare politică a integrării pieţei.
Cu alte cuvinte, bugetul este un instrument util pentru măsurarea integrării pozitive. Dimensiunea
şi distribuţia bugetului Uniunii Europene are implicaţii pentru funcţionarea unei game variate de
politici. De asemenea, procesul execuţiei bugetare, şi nu doar a formulării acestora, ridică
întrebări cu privire la capacitatea de gestiune a instituţiilor Uniunii, în special a Comisiei. Toate
instituţiile şi organismele Uniunii Europene, în special Curtea de Conturi, acordă atenţie sporită
fraudelor împotriva bugetului şi caută modalităţi mai eficiente de protecţie a intereselor
financiare ale Uniunii Europene.

2
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL I. EVOLUTII SPECIFICE ÎN CADRUL POLITICII


BUGETARE

Analiza atentă a ceea ce primeşte şi ceea ce cheltuieşte Uniunea Europeană poate spune
foarte mult despre priorităţile, dar şi despre conflictele care au jalonat evoluţia procesului de
integrare europeană. De-a lungul existenţei Uniunii Europene, controversele pe probleme
bugetare au reprezentat o constantă, chiar dacă natura lor a fost diferită: de la dezbateri pe tema
resurselor financiare proprii ale Comunităţii Economice Europene sau a dezechilibrelor bugetare,
la rivalităţi între instituţiile comunitare (Comisie, Consiliu, Parlament).
După crearea sa, la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a cunoscut o
evoluţie constantă. În primii 20 de ani s-au înregistrat trei mutaţii importante, respectiv:
1. unificarea instrumentelor bugetare;
2. creşterea autonomiei financiare;
3. realizarea echilibrului instituţional

1. Unificarea instrumentelor bugetare


Deşi iniţial, cele trei comunităţi dispuneau de propriul lor buget, după Tratatul de fuziune
din 1965, numai două instrumente vor continua să existe: bugetul general şi bugetul operaţional
CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului). După 2002, an în care Tratatul
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a expirat, gestiunea patrimoniului a fost
încredinţată Comunităţilor existente, Comisia urmând să asigure ca aceste fonduri să rămână
distincte faţă de celelalte fonduri comunitare. De altfel, încasările provenind din gestiunea
patrimoniului CECO vor reprezenta încasări la bugetul general, care vor finanţa cercetările în
domeniul cărbunelui şi oţelului.

2. Creşterea autonomiei financiare


În afara prelevărilor CECO, bugetul european a fost alimentat până în 1970 prin
contribuţiile statelor membre. Decizia din 21 aprilie 1970, (reînnoită ulterior) în 1988 şi 1994, va
instaura, pentru prima dată, regimul resurselor proprii. O nouă Decizie privind resursele proprii a
fost adoptată de Consiliu în septembrie 2000, înlocuind Decizia din 1994. Primii ani ai politicii
bugetare au fost marcaţi de dezvoltarea unor politici comune, precum crearea FEOGA, în 1962,
FEDER, în 1975 etc.

3. Căutarea unui echilibru instituţional în exercitarea puterii bugetare


De-a lungul anilor, puterea bugetară a Parlamentului European a crescut. În prezent,
această putere este partajată între Consiliu şi Parlament, care reprezintă de acum cele două branşe

3
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

ale autorităţii bugetare. Parlamentul dispune de ultimul cuvânt în ceea ce priveşte cheltuielile
bugetare ne-obligatorii, poate respinge bugetul şi acceptă modul de execuţie al acestuia.
Acest echilibru juridic şi instituţională a cunoscut la mijlocul anilor ’70 o situaţie de criză.
Legitimitatea şi puterea de influenţă crescută dobândite de Parlament, în urma alegerii sale prin
sufragiu universal începând cu iunie 1979, au introdus un factor de tensiune politică permanentă
între Consiliul şi Parlament în domeniul bugetar. A rezultat o funcţionare extrem de dificilă în
procesul de decizie bugetară, marcată prin numeroase incidente: întârzieri în adoptarea bugetului
şi recurgerea la regimul aranjamentelor/acordurilor provizorii pe 12 luni, respingerea bugetului
de către Parlament, recurgerea frecventă la Curtea de Justiţie.
În plus, numeroase conflicte s-au născut din confuzia existentă între puterea legislativă şi
puterea bugetară. Într-adevăr, anumite acţiuni întreprinse nu aveau o bază legală, sprijinindu-se
doar numai pe un anumit articol din buget. De altfel, problemele dezechilibrului bugetar
(diferenţa între ceea ce o ţară „dă” UE şi ceea ce ea „primeşte” prin diferite programe şi politici)
invocată de Marea Britanie începând cu 1974, a reprezentat un element important al dezbaterilor
politice. În ultima perioadă, această problemă a revenit în discuţie, în principal la cererea
Germaniei.
Procesul integrării va primi un nou elan politic începând cu 1986, după a treia lărgire
(Spania şi Portugalia) şi adoptarea Actului Unic. Aceşti factori au dus la reformarea în
profunzime a sistemului financiar, această reformă făcând parte din „Pachetul Delors”, prezentat
în februarie 1987 de către Comisie (aşa-numitul cadru financiar Delors I, 1988-1992).
Printre modificările intervenite, menţionăm:
 Plafonul total al resurselor proprii, pentru toate categoriile, este fixat ca procent din
PNB Uniunii Europene şi nu în funcţie de TVA, ca până atunci.
 Introducerea unei planificări financiare, veritabil cadru financiar plurianual. Acest
sistem, inaugurat în 1988, rămâne unul din pilonii sistemului financiar comunitar. El
va introduce o dublă plafonare a cheltuielilor: ansamblul plăţilor din bugetul anual nu
poate depăşi plafonul global exprimat ca procent din PNB-ul UE (în prezent este de
1,27%); fiecare categorie de cheltuieli este plafonată la un nivel fixat pentru fiecare
an. Perspectivele financiare actuale, care acoperă perioada 2000-2006, sunt anexate
acordului interinstituţional din 6 mai 1999, dintre Parlament, Consiliu şi Comisie.
 Prelevarea TVA a fost corectată pentru a ţine cont de diferenţele între structurile
economice (ponderea consumului în PNB statelor membre).
 O soluţie, care s-a dorit definitivă, a fost găsită pentru problema britanică; de
asemenea, Germania a găsit şi ea răspuns la revendicările proprii.
 Cheltuielile agricole vor fi gestionate prin introducerea unei linii directoare agricole
(plafonul rubricii agricole este fixat în prezent în raport de previziunile cheltuielilor
reale).
 Introducerea unei Ratei Maxime de Creştere (RMC) a cheltuielilor numite ne-
obligatorii (cheltuieli asupra cărora Parlamentul are ultimul cuvânt). Acesta se
angajează să nu crească aceste cheltuieli decât în anumite limite.

4
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Bilanţul acestei reforme va fi extrem de pozitiv. Beneficiind şi de circumstanţe economice


favorabile, „Pachetul Delors” a dus atât la o evoluţie ordonată a cheltuielilor (care vor rămâne
sub nivelul încasărilor disponibile), cât şi la ameliorarea procedurii şi a gestiunii bugetare.
Consolidarea reformelor din 1988 a fost confirmată prin Acordul de la Edinburgh, din
decembrie 1992. Prin acest document (pachetul Delors II) s-au adoptat perspectivele financiare
pentru perioada 1993-1999, pragul resurselor proprii fiind ridicat de la 1.2% la 1.27%. În plus,
perspectivele financiare au marcat şi reducerea importanţei TVA în finanţarea bugetului.
În iulie 1997, Comisia a dat publicităţii un nou document, cunoscut sub numele de
Agenda 2000, „Pentru o Uniune mai puternică şi mai mare” (COM(97) 2000 final), care include
informaţii privind politica agricolă comună, viitorul politicii de coeziune economică şi socială,
strategia de pre-aderare şi consecinţele extinderii şi finanţarea Comunităţii. Comisia trasează şi
cadrul financiar pentru 2000-2006, menţinând pragul resurselor proprii la 1.27% din PIB mediu
comunitar. Principalele componente ale Agendei 2000 au fost aprobate în cadrul Consiliului
European de la Berlin, din 24-25 martie 1999, iar la 6 mai 1999, Parlamentul European adoptă
noul Acord Interinstituţional, care încorporează perspectivele financiare pentru 2000-2006 (vezi
Anexa 5.1 şi 5.2).
Una din provocările majore ale bugetului comunitar rămâne în continuare găsirea
modalităţilor optime pentru susţinerea financiară solicitată de procesul lărgirii UE către Est.
Această provocare este de mari dimensiuni, presupunând asimilarea acquis-ului comunitar în ţări
cu o structură economică şi socială diferită în raport cu cea a UE.
În ultimii 20 de ani, evoluţiile economice, extinderea UE şi modificările produse în
structura bugetului UE au modificat contextul în care operează mecanismul corector în cazul
Marii Britanii. Reamintim faptul că în 1984, la Fontainbleau, Consiliul European a decis
introducerea mecanismului corector pentru Marea Britanie, menit să contribuie la corectarea
poziţiei de contribuitor net pentru această ţară. Prin acest mecanism, Marii Britanii i se restituie
2/3 din contribuţia ei netă, conform unui principiu general conform căreia „orice stat membru
care se confruntă cu un dezechilibru bugetar excesiv în raport cu prosperitatea sa, poate beneficia
de o corecţie corespunzătoare”. Realitatea este că, în ciuda acestui principiu general, până astăzi
numai Marea Britanie a beneficiat de acest mecanism.
Tabelul de mai jos prezintă modul în care a evoluat PNB/loc (exprimat în PPC) între anii
1984 şi 2003, în cazul statelor membre cu poziţie de contribuitori neţi în anul 2002.

Tabelul 1. PNB / loc în statele net contribuitoare la bugetul UE (în PPC), (media UE-15 = 100%)

2003 1984
5
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Marea Britanie 111,2 90,6


Danemarca 111,1 104,0
Austria
109,8 -
Olanda 106,6 95,0
Suedia 104,6 -
Franta 104,2 104
Germania 98,6 109,6
Italia 97,3 92,9

Sursa : Commission of Eurpean Communities, Report from the Commission. Financing the European
Union. Commission Report on the operation of the own resources system, Brussel, COM(2004)505 final.

CAPITOLUL II. PRINCIPIILE BUGETARE

Bugetul general al UE este construit pornind de la o serie de principii inspirate de


diversele proceduri nationale. Este vorba de principiul unitatii, universalitatii, anualitatii,
echilibrului si specializarii bugetare.

6
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

1. Principiul unităţii
Conform acestui principiu, ansamblul cheltuielilor si incasarilor trebuie sa se regaseasca
intr-un singur document bugetar, pentru a se asigura astfel un control eficient al modului de
utilizare a resurselor comunitare. Sistemul financiar comunitar a cunoscut o miscare de unificare
a instrumentelor bugetare. Daca, la inceput, cele trei Comunitati ( CECO, Euratom, CEE)
dispuneau de propriile bugete, odata cu Tratatul de fuziune din 1965, numai două instrumente
bugetare vor continua să existe : bugetul general si bugetul operaţional CECO. Chiar si in
prezent, anumite elemente financiare ale Comunităţii dispun de un regim particular: politica
externa si de securitate comuna (PESC) , justitia si afacerile interne (JAI) , FEDER. Derogari
sunt in mod egal admise pentru organismele descentralizate ale Comunitatii (agenţiile
europene) , care dispun de propriul lor buget. Resursele lor provin din subvenţii inscrise in
bugetul general.

2. Principiul universalităţii
Încasările bugetare reprezintă o masă comună care serveşte finanţării tuturor
cheltuielilor, fără deosebire: acesta este principul universalităţii bugetului. Aceasta implică
existenţa a două reguli caracteristice dreptului bugetar: al non-afectării şi non-contracţiei
(micşorării).
Regula non-afectării dispune ca încasările bugetare să nu fie afectate de anumite
cheltuieli precise. Totodată, excepţii de la regulă sunt admise pentru anumite programe de
cercetare sau pentru contribuţia ţărilor din SEE catre anumite politici precise.
Regula non-contradicţiei arată că nu pot fi acceptate micşorări ale încasărilor sau
cheltuielilor. Sunt admise numai excepţii de ordin tehnic, care să vizeze uşurarea procedurii.

3. Principiul anualităţii
Principiul semnifică faptul că bugetul este adoptat anual pe baza unor Perspective
Financiare multianuale.
Totodată, adesea sunt necesare acţiuni plurianuale. În acest caz se face apel la noţiune de
credite disociate, care se descompun în credite de angajament şi de plăţi.
Creditele de angajament acoperă, în timpul exerciţiului financiar în curs, costul total al
obligaţiilor juridice contractate pentru acţiuni a căror realizare se întinde pe o perioadă mai mare
de un an.
Creditele de plăţi acoperă , până la concurenţa nivelului înscris în buget, cheltuielile care
derivă din execuţia angajamentelor contractate în cursul acelui an sau al unui an anterior. Ele
fac obiectul unor autorizări bugetare anuale.
Diferenţa între creditele de angajament şi cele de plăţi este măsurată prin angajamente
restante de lichidat (ARL). Ele reprezintă decalajul în timp între momentul în care angajamentele
sunt contractate şi momentul în care plăţile corespunzătoare sunt lichidate.
Derogări de la principiul anualităţii sunt posibile prin sistemul reportărilor de credite.
Pentru creditele disociate, creditele ne utilizate la finele exerciţiului pentru care ele sunt înscrise
sunt, ca regulă generală, anulate. Cu titlu excepţional, ele pot fi şi reportate. Pentru creditele ne-
7
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

disociate, există un report de drept în exerciţiul următor al creditelor care corespund plăţilor
restante datorate angajamentelor contractate între 1 ianuarie şi 31 decembrie.
În ceea ce priveşte încasările, toate eventualele excedente sunt reportate în exerciţiul
următor. Numai încasările intervenite între 1 ianuarie şi 31 decembrie sunt avute în vedere, în
cazul unei aplicări stricte a acestui principiu.

4. Principiul echilibrului
Conform tratatelor, bugetul comportă acelaşi nivel al încasărilor şi cheltuielilor.
Comunitatea nu este autorizată să recurgă la împrumuturi pentru a-şi acoperi cheltuielile.
În momentul în care bugetul a fost aprobat există un echilibru perfect între venituri şi
cheltuieli. Totuşi, prin definiţie, bugetul reprezintă o previziune, atât în ceea ce priveşte
cheltuielile, cât şi veniturile. Prin urmare, nu este imposibil ca pe perioada execuţiei bugetare să
apară diferenţe între venituri şi cheltuieli. Două situaţii sunt posibile:
1. Înregistrarea unui sold pozitiv, deci a unui excedent. Aceasta este cea mai frecventă
situaţie, excedentul fiind reportat în anul următor.
2. Înregistrarea unui sold negativ, deci a unui deficit. Este o situaţie mai degrabă
excepţională, care va antrena înscrierea unei noi cheltuieli în bugetul următor.
Situaţia obişnuită este cea a înregistrării de excedente. Din acest motiv există un
mecanism care constă în finanţarea noilor cheltuieli prin anticiparea de economii ce se vor realiza
în cursul unui exerciţiu, fără ca acele categorii generatoare de economii să poată fi identificate în
momentul votării bugetului. Aceasta este aşa numita ,,rezervă negativă,, : o valoare negativă care
este înscrisă în buget şi care trebuie să dispară pe parcursul exerciţiului bugetar prin viramente
provenind din capitolele care se vor dovedi excedentare.

5. Principiul specializării
Conform acestei reguli, fiecare credit trebuie să aibă o destinaţie determinată şi trebuie
afectat unui scop precis, astfel încât să fie evitate orice fel de confuzii între diferitele credite în
momentul autorizării şi executării (nici o încasare şi nici o cheltuială nu poate fi afectată altfel
decât prin raportarea la un articol al bugetului). Aceeaşi regulă este valabilă şi pentru încasări,
care trebuie precis identificate. Bugetul este structurat pe secţiuni, titluiri, articole şi poziţii.
Adevăratul sediu al specializării este capitolul, acesta fiind cel care indică competenţa autorităţii
bugetare. Orice virament de la un capitol la altul este rezervat autorităţii bugetare.

6. Principiul transparenţei
Principiul transparenţei implica obligaţia de publicare a bugetului, a bugetelor
rectificative şi a situaţiilor financiare (obligaţie deja impusă în Regulamentul financiar actual
pentru buget şi pentru bugetele rectificative), precum şi obligaţia de informare a autorităţii
bugetare şi a Curţii de Conturi.

7. Principiul unităţii de cont

8
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Odată cu constituirea Uniunii economice şi monetare, bugetul comunitar a adoptat ca


unitate de cont noua monedă unică, euro, de la 1 ianuarie 1999, simultan cu primele state membre
participante.

8. Principiul bunei gestiuni financiare


Principiul bunei gestiuni financiare îşi are temeiul în art. 274 din Tratatul CE, care
dispune că „Comisia execută bugetul [...] pe propria răspundere şi în limita creditelor alocate,
conform principiului bunei gestiuni financiare”.

CAPITOLUL III. STRUCTURA BUGETULUI UNIUNII EUROPENE

3.1. Veniturile bugetului comunitar

În primii 12 ani ai existenţei CEE, bugetul a fost conceput în întregime pe baza


contribuţiilor directe ale statelor membre. Incepând cu 1970 bugetul va fi finanţat prin ,,resursele

9
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

proprii,, ale Comunităţii – care erau veniturile convenite de către statele membre să reprezinte
resurse comunitare de drept.
Sistemul resurselor proprii comunitare , stabilit în 1970, de cître Consiliul de Miniştri
reunit la Luxemburg, avea două elemente, care se vor regăsi ulterior sub titulatura de „resurse
tradiţionale,, :
 Taxele vamale asupra bunurilor importante din afara comunităţii, prin aplicarea tarifului
extern comun;
 Prelevări variabile la importul produselor agricole (înlocuite cu taxele vamale, de la 1
iulie 1995, în urma acordurilor semnate în cadrul Rundei Uruguay, GATT).
A treia resursă, inclusă de foarte mulţi autori în cadrul aceluiaşi sistem, a fost introdusă în
1979:
 Resursa TVA : colectată în fiecare din statele membre , pe baza unei taxe (aplicate TVA-
ului încasat de către fiecare stat membru, respectiv 1% la început, în 1979, mărită la 1,4%
în 1986, micşorată apoi la 1% între 1995 şi 1999). Se prevede o reducere a taxei minime
la 0,75% în 2002 şi 0,5% în 2004.
Perioada care a urmat deciziei din 1970 a demonstrate că acest sistem original al
resurselor proprii s-a dovedit inadecvat, cel puţin din două motive :
1. nivelul resurselor provenind din taxe vamale şi prelevări variabile la import a scăzut în
anii ’70, pe fondul progreselor realizate în reducerea taxelor vamale datorită negocierilor
GATT, dar şi datorită creşterii producţiei interne de produse agricole;
2. veniturile provenind din TVA au stagnat în această perioadă, datorită declinului
înregistrat în cheltuielile pentru consum ale statelor membre.
Efectul combinat al celor doi factori a exercitat o presiune considerabilă asupra resurselor
proprii tocmai în perioada în care nevoile comunitare erau în creştere datorită noilor politici
adoptate şi primirii de noi membrii.
O primă încercare de a rezolva criza bugetară a fost făcută de Consiliul European reunit
la Fontainbleau , în iunie 1984. Noul sistem , bazat pe principiul creşterii pragului TVA la 1,4%,
a intrat efectiv în vigoare la 1 ianuarie 1986, aranjamente financiare tranzitorii fiind aplicate
pentru xerciţiile bugetare ale anilor 1984 şi 1985.
O soluţie la dificultăţile bugetare a fost eventual găsită în 1988. Până atunci, a treia lărgire
a Comunităţii (care includea, începând cu 1 ianuarie 1986 , şi Spania şi Portugalia ) , precum şi
semnarea Actului Unic în februarie 1986, au reprezentat acea bază politică sănătoasă necesară
pentru realizarea unei reforme financiare comunitare.
În februarie 1987 Comisia a prezentat un cuprinzător program de reformă, cunoscut sub
numele de „pachetul Delors I”. Liniile generale ale acestui pachet au fost adoptate în cadrul
Consiliului European de la Bruxelles, din 1-12 februarie 1988, întregul pachet fiind în final
acceptat în iunie 1988.
Principala preocupare a „pachetul Delors” a fost să asigure Comunităţii resursele
necesare în perioada 1988-1992. Reforma a menţinut resursele proprii provenind din taxe vamale
şi prelevări variabile la importul produselor agricole, la care s-a adaugat pragul propus a fi

10
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

menţinut de 1,4% al resurselor provenind din TVA. Prin „pachetul Delors” se propune
adăugarea unei resurse noi, „a patra resursă” comunitară: 
 Această nouă resursă, a patra resursă, creată în 1988, urma să fie una variabilă, în funcţie
de posibilităţile fiecărei ţări. Ea trebuie să ofere veniturile necesare pentru acoperirea
cheltuielilor suplimentare, astfel încât volumul total al resurselor să reprezinte maximum
1,2% din PIB-ul UE.

Tabelul 2. Evoluţia structurii încasărilor la bugetul comunitar

Categorii de Nivelul încasărilor ( în milioane euro şi în structură)


venituri 1975 1980 1985 1990 1995 2000
Prelevări din 590 2.002 2.179 1.876 1,945 2.038
agricultură (9,2) (12,2) (7,8) (4,0) (2,6) (2,3)
Taxe vamale 3.151 5.906 8.310 10.285 12.509 11.070
( 49,4) (35,9) (29,6) ( 22,1) (16,7) (12,4)
TVA - 7.258 15.219 27.440 39.183 43.251
(44,2) ( 52,2) ( 59,1) (52,2) ( 48,3)
A patra - - - 95 14.191 43.251
resursă ( 0,2) (18,9) ( 48,3)
Diverse 2.644 1.266 2.377 6.773 7.249 671
( 41,4) ( 7,7) ( 8,4) (14,6) (9,6) ( 0,7)
Total 6.385 16.432 28.085 46.469 74.077 89.585
general ( 100) (100) (100) (100) (100) (100)

Sursa : Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene,Bucureşti, Editura Polirom, 2001,p.30

Efectul global urmărit prin introducerea celei de a patra resurse pe baza PIB era a de a
face sistemul de taxare al UE mult mai progresist, corelând contribuţia fiecărui stat membru cu
nivelul său de prosperitate. Cota uniformă corespunzătoare celei de-a patra resurse determină în
raport cu veniturile suplimentare necesare în timpul unui exerciţiu bugetar, pentru a acoperi
cerinţele UE. Astfel, în timpul anului financiar 1992, de exemplu, venitul estimat a proveni din
această resursă a reprezentat 0,17%.
Structura resurselor proprii ale Bugetului UE

 Prelevări agricole ( taxe vamale percepute asupra importurilor de produse agricole


în cadrul organizării comune a pieţei) şi cotizaţii şi alte taxe prevăzute în cadrul
organizării comune a pieţelor în sectorul zahărului şi glucozei;

 Taxe vamale care provin din aplicarea TVA asupra valorii în vamă a mărfurilor
importante;

 Venituri din colectarea TVA , sub forma unei cote-părţi asupra voumului TVA
încasate în statele membre;

 Resursa complementară asupra PNB,11


care rezultă din aplicarea unui procent asupra
sumei PNB din toate statele membre, fixat în fiecare an , în cadrul unei proceduri
bugetare, în funcţie de nivelul celorlalte venituri bugetare. Această resursă este o
resursă prin care se asigură echilibrul bugetar, astfel încât ansamblul încasărilor să
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Volumul fondurilor incluse în bugetul comunitar a crescut în mod constant, pe măsură ce


au apărut noi priorităţi. Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania sunt beneficiarele acestui fond, care
a devenit operaţional după Tratatul de la Maastricht. El a fost introdus pentru a oferi acestor ţări
suportul financiar în realizarea unor proiecte, în special din domeniul infrastructurii.

3.2. Cheltuielile incluse în cadrul bugetului comunitar

Cheltuielile în cadrul Bugetului general sunt ordonate în şase secţiuni:


I. Parlamentul European
II. Consiliul
III. Comisia
IV. Curtea de Justiţie
V. Curtea de Conturi
VI. Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor.
Între 1975 şi 2000, cheltuielile comunitare ( bugetul general + FED+CECO) au evoluat
astfel:

12
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Tabelul 3. Evoluţia plăţilor efectuate ( în milioane euro şi în procente)

Sursa: Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Polirom , 2001, p. 28-29.

Creditele care se înscriu în secţiunile I,II,IV, V şi VI sunt numai credite de funcţionare


( administrative) , în vreme ce creditele înscrise în secţiunea III, Comisia , pot fi de două feluri :
11 Credite de funcţionare, regrupate în partea A, acoperă cheltuielile Comisiei cu
personalul, clădirile, materialele, publicaţiile, sistemul informatic, funcţionarea
delegaţiilor, misiuni specific, diferite cheltuieli cu caracter interinstituţional ( precum
pensiile funcţionarilor).
11 Creditele operaţionale, grupate în partea B,sunt divizate în nouă categorii:
1 1 : destinate fiinanţării agriculturii; includ toate cheltuielile secţiunii
,,Garantare,, a FEOGA, respectiv : restituiri acordate exportatorilor, intervenţii
pe piaţă, acţiunide dezvoltare rurală, acţiuni de control şi prevenire, cheltuieli
pentru mediu, ajutoare pentru agricultori.

13
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

1 1 : acoperă acţiunile structurale: intervnţiile fondurilor structurale :Fondul


European de Dezvoltare Regională ( EDER), Fondul Social Europan ( FSE),
secţiunea ,,orientare,, a FEOGA, intervenţiile Instrumentului Financiar de
Orientare a Pescuitului ( IFOP) şi intervenţiile Fondului de Coeziune.
1 1 : acoperă cheltuielile din domeniul educaţie ( programul Socrates),
tineretului ( programul ,,Jeuness pour Europe,,) şi al formării profesionale
(programul Leonardo), audiovizualului ( programul Media ), culturii ( diferite
programe, printre care Ariene pentru lectură), informare şi comunicaţii , relaţii
sociale (în special, acţiuni în favoarea folosirii forţei de muncă) şi sănătăţii
publice.
1 1 : acoperă cheltuielile alocate pentru energie ( în special programul
Altener pentru promovarea surselor regenerabile de energie), controlul
securităţii nucleare şi al politicii de mediu (de exmplu, finanţarea agenţiei
europene pentru mediu).
1 1 : reuneşte cheltuielile destinate ameliorării funcţionării pieţei interne :
protecţia consumatorilor, realizarea pieţei interne ( definirea şi respectarea
regulilor privind concurenţa ), modernizarea industriei, statistică, realizarea
reţelelor transeuropene. Sunt incuse, de asemenea, cheltuielile operaţionale
care derivă din acţiunile commune decise în cadrul Justiţiei şi Afacerilor
Interne ( JAI), ca şi acţiunile privind lupta împotriva fraudei.
1 1 : credite alocate cercetării şi dezvoltării tehnologice, pentru susţinerea
proiectelor selecţionate în cuprinsul programelor cadru multianuale, decise în
cadrul UE. Aceste credite se repartizează între acţiunile directe ale Comisiei
( prin intermediul Centrului Comun de Cercetări) şi indirecte ( acţiuni care
implică partajarea cheltuielilor şi acţiuni comune).
1 1 : cheltuieli care acoperă diverse acţiuni de cooperare economică şi
financiară cu ţări terţe , precum şi alte forme de cooperare ( de exemplu ,
ajutor umanitar şi alimentar, acţiuni în favoarea democraţiei şi drepturilor
omului etc.). Includ : acţiuni externe, ajutor de pre-aderare şi ajutor în caz de
urgenţă.
1 1 : acoperă cheltuielile operaţionale care derivă din acţiunile commune
decise în cadrul politicii externe şi de ecuritate comune ( PESC).
1 1 : garanţii şi rezerve ( credite neutilizabile în momentul votării bugetului
datorită unor probleme legislative dar care vor putea fi folosite pe parcursul
exerciţiului bugetar).

14
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL IV. PROCEDURA BUGETARA ANUALA

În adoptarea şi executarea bugetului sunt implicate, în măsuri diferite , atât Comisia, cât
şi Consiliul de Miniştrii şi Parlamentul European (PE). Parlamentul hotărăşte pentru aşa numitele
„cheltuieli ne-obligatorii”, legate de funcţionarea instituţiilor sau de acţiunile structurale, iar
Consiliul asupra celor „obligatorii”, care se referă la angajamentele care decurg din Tratat
(subvenţionarea preţurilor agricole, ajutor alimentar oferit pentru ţările în curs de dezvoltare).
Procedura bugetară începe cu pregătirea, de către Comisie, a unei ,,schiţe bugetare
preliminare,, (prelimnary draft budget), pe baza cheltuielior estimate de către diferitele instituţii
comunitare. Această schiţă este iniţial prezentată Consiliului, care stabileşte , cu majoritate
calificată , forma în care această schiţă va fi prezentată PE.
Începând cu 1975, PE are dreptul să propună amendamente la această schiţă de buget, şi,
în urma unei prime lecturi a documentului în cadrul PE, schiţa modificată este returnată
Consiliului, pentru o a doua citire. La această a doua lectură, Consiliul trebuie să asigure o
majoritate calificată atât pentru acceptarea oricărei modificări propuse de PE, care să ducă la
creşterea cheltuielilor, cât şi pentru respingerea amendamentelor făcute.
Dacă întregul buget nu va fi ulterior respins de către PE, nivelul cheltuielilor obligatorii –
cheltuieli legate de angajamentele derivate din obligaţiile interne şi externe ale CEE, stabilite prin
Tratate sau prin legislaţia secundară – va fi determinat în acest stadiu al procedurii bugetare.
A doua lectură a bugetului de către PE este în principal concentrată pe nivelul
cheltuielilor neobligatorii, în cazul cărora PE poate respinge sau accepta propunerile Consiliului.
În cazul în care PE nu respinge întregul buget, Preşedintele PE declară bugetul adoptat.
Procesul de luare a deciziilor în domeniul bugetar, de către Consiliu şi PE, a cunoscut
progrese lente între 1975 şi 1987. Oferind PE puterea de a amenda schiţa de buget propusă de
Consiliu a separat efectiv funcţiile legislative şi bugetare ale CEE. Puterea legislativă rămâne
numai la nivelul Consiliului, în vreme ce puterea bugetară este împărţită între PE şi Consiliu,
începând cu 1975.
Neînţelegerile dintre cele două instituţii au condus la o serie de incidente la începutul
anilor ’80, care efectiv au paralizat procedura bugetară comunitară. În decembrie 1979, de
exemplu, PE a respins schiţa de buget pentru 1980, cu rezultatul că procedura bugetară a fost
întârziată cu 6 luni. Pe parcursul acestei perioade, finanţarea bugetului comunitar a continuat a fi
realizată , lună de lună, prin intermediul bugetului anterior - aşa-numitul „aranjament provizoriu

15
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

pe 12 luni” (provisional-twelfths arrangement), care constă în orientarea, la începutul fiecărei


luni, a unei doisprezecimi din creditele anului trecut, permiţând astfel rezolvarea nevoilor
imediate. Această facilitate a fost utilizată din nou în 1982 şi 1985, când PE a respins din nou
schiţa de buget, şi încă o dată în 1988, când Consiliul a fost incapabil să stabilească o schiţă de
buget pentru acel an din cauza lipsei unui acord politic privind resursele comunitare.
Începând cu 1975 au fost iniţiate numeroase încercări de îmbunătăţire a procedurii
bugetare, cu grade de succes diferite. Ultima reformă şi aparent, cu cel mai mare succes, a fost
semnarea Acordului Interinstituţional în 1988.

Procedura bugetară anuală este formată din mai multe etape, care pot fi sintetizate astfel:
1. la 1 iulie: fiecare instituţie realizează o previziune privind cheltuielile, pe care Comisia
le regrupează în schiţa proiectul de buget (preliminary draft budget);
2. la 5 octombrie: Consiliul de Miniştri se pronunţă asupra schiţei proiectului pentru a
redacta proiectul de buget; o concentrare prealabilă cu parlamentul a avut deja loc în
problema chetuielilor obligatorii ;
3. în 45 de zile: Parlamentul examinează proiectul de buget. Pot să apară trei situaţii:
 Parlamentul nu reacţionează: bugetul este considerat aprobat;
 Parlamentul aprobă bugetul : procedura este terminată ;
 Parlamentul decide să aducă modificări :
 Pentru cheltuielile obligatorii, el va face propuneri de modificare ;
 Pentru cheltuielile neobligatorii, el va face propuneri de amendare.
4. în 15 zile : la o a doua lectură, Consiliul examinează propunerile Parlamntului.
• Pentru cheltuielile neobligatorii, Consiliul dispune de dreptul de amendare. În acest
caz, textul se întoarce în Parlament.
• Pentru cheltuielile obligatorii, două situaţii pot fi avute în vedere:
a) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului cresc bugetul global.
Aceste modificări nu se vor putea integra în buget decât după un vot în
Consiliu cu majoritate calificată. Fără această majoritate, propunerile sunt
definitiv respinse.
b) propunerile de modificare venite din partea Parlamentului nu cresc bugetul
global. În acest caz, numai un vot al Consiliului, cu majoritate calificată se
poate opune acestor propuneri. Tăcerea echivalează cu aprobarea.
5. la finele procedurii: Parlamentul dispune de ultimul cuvânt asupra bugetului
comunitar. Tăcerea sa echivalează cu aprobarea. El dispune de dreptul de a modifica
cheltuielile neobligatorii (în limita Ratei Maxime Admise) cu o majoritate absolută a
membrilor şi 3/5 din sufragiile exprimate. Respingerea bugetului necesită o majoritate
16
absolută a membrilor şi 2/3 din sufragiile exprimate.
În final, bugetul este aprobat de către Parlament.
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

În afara Tratatelor, şi alte elemente vin să completeze procedura bugetară. Este în


principal, cazul acordurilor interinstituţionale, precum cel din 6 mai 1999 privind disciplina
bugetară şi ameliorarea procedurilor. Unul din paşii înainte făcuţi prin acest Acord îl reprezintă
generalizarea concertării bugetare între Parlament, Consiliu şi Comisie. Această concertare
vizează să identifice şi să remedieze pe cât posibil, punctele litigioase ale procedurii bugetare, în
cadrul unor negocieri organizate în marginea lecturilor succesive realizate de Consiliu şi
Parlament. În plus, Regulamentul financiar organizează şi el procedura de elaborare, decizie şi
execuţie a bugetului UE.

CAPITOLUL V. CADRUL FINANCIAR AL UNIUNII EUROPENE

5.1. Noul acord instituţional şi perspectivele financiare pentru 2007 -


2013

În februarie 2004, Comisia Europeană a prezentat Parlamentului European şi Consiliului


documentul ”Provocările politice şi mijloacele bugetare ale Uniunii extinse pentru 2007 – 2013”
reprezentând Comunicarea sa către cele două instituţii referitoare la bugetul comunitar.
Adoptarea acestuia de către Comisie a reprezentat deschiderea formală a negocierilor dintre cele
trei instituţii comunitare, pe de o parte, dintre statele membre, pe de alta, şi, nu în ultimul rând,
dintre acestea şi instituţiile comunitare în vederea stabilirii bugetului alocat fiecăreia dintre
politicile comunitare pentru perioada 2007 – 2013 din perspectiva asigurării îndeplinirii
principiului suficienţei resurselor necesare realizării obiectivelor unei Uniuni cu 27 de membri.
Avem de-a face cu un proces complex de negocieri externe care se completează cu cele interne,
desfăşurate în fiecare stat membru între guvern şi opoziţie sau între guvern şi interlocutorii
sociali.
În acord cu calendarul adoptat de către Consiliu, respectiva negociere trebuia să
culmineze cu adoptarea unui acord politic cu ocazia Consiliului European din iunie 2005, cel ce
încheia Preşedinţia luxemburgheză a Consiliului Uniunii Europene. Conform scenariului stabilit
de către Consiliul Uniunii Europene în anul 2003, în semestrul II 2005 – Preşedinţia britanică a
Consiliului – urma să fie adoptat şi pachetul legislativ corespunzător, adică regulamentele
diferitelor categorii de cheltuieli. Dacă totul ar fi decurs normal, un nou Acord Inter-instituţional
– Comisie/Consiliu/Parlament European – trebuia semnat înainte de finalizarea actualului Cadru
Financiar, adică înainte de sfârşitul anului 2006. Uniunea Europeană şi-a respectat angajamentul
de a avea pregătite noile Perspective Financiare 2007 – 2013 înainte de sfârşitul anului 2006.
Acest lucru a fost mai dificil decât se prevedea fiind necesare trei Preşedinţii ale Consiliului

17
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

(luxemburgheză, engleză şi austriacă) pentru a reuşi respectiva întreprindere. Se mai cunoaşte


faptul că a fost adoptat un buget de austeritate (puţin peste 1% din PIB-ul Uniunii Europene) şi că
o asemenea decizie a dus la dezbateri aprige între vechii şi noii membrii ai Uniunii Europene, pe
de o parte, şi, pe de alta, între vechile state de coeziune – beneficiare nete – şi restul vechilor state
– contribuitoare nete.

VENITURILE BUGETARE
Dacă negocierea Perspectivelor Financiare consta în concretarea cheltuielilor, „Decizia
privind resursele proprii” reprezenta reversul medaliei, regularizând sistemul de resurse al
Comunităţii. Este vorba despre o decizie care se ia prin unanimitate şi are nevoie de ratificarea sa
de către parlamentele statelor membre. De aceea, Comunicarea Comisiei Europene asupra
Perspectivelor Financiare 2007 – 2013 se referea nu numai la cheltuielile bugetare dar şi la
venituri.
Pe fond, Comisia propunea menţinerea elementelor de bază ale Sistemului de Resurse
Proprii, ceea ce excludea o negociere pe fond a Perspectivelor Financiare 2007 – 2013. Este
adevărat că, în Comunicarea privind funcţionarea resurselor proprii, Comisia propunea studierea,
în paralel, a posibilelor alternative la situaţia actuală (obţinerea de resurse proprii prin raportarea
la impozitele armonizate ale statelor membre, precum impozitul pe energie, TVA sau cele de
societate). Comisia mai stabilea că, până în anul 2011, va prezenta o propunere concretă în acest
sens, propunere ce ar urma să fie luată în calcul la stabilirea Perspectivelor Financiare 2014 –
2021.

CHELTUIELILE BUGETARE
Negocierile asupra cheltuielilor constituie esenţa Perspectivelor Financiare. În
fundamentarea propunerilor sale, Comisia Europeană a ţinut cont de consecinţele bugetare ale
unor importante decizii politice adoptate anterior anului 2004: acordul asupra finanţării Politicii
Agricole Comune, încorporarea de noi state membre şi noile provocări politice, economice şi
sociale ale Uniunii Europene.
Considerând aceşti factori drept punct de plecare, Comisia a propus pentru următoarea
Perspectivă Financiară un plafon maxim anual al resurselor proprii, în termeni de „credite de
angajament”, la nivelul de 1,24% din PIB-ul comunitar, incluzând aici Fondul European de
Dezvoltare (0,03%) şi Fondul de Solidaritate (0,01%) care, până la acel moment, nu erau incluse
în aceste cheltuieli, dar nici nu aveau stabilită o cotă fixă. Dacă scădem cele două fonduri, rezultă
un maxim de 1,20% care ar trebui să fie suficient pentru finanţarea tuturor politicilor UE-27
pentru perioada 2007 – 2013. Comisia mai propunea ca plafonul maxim total al cheltuielilor să
nu depăşească în nici un caz 1,26% din PIB-ul comunitar, iar limita creditelor de plăţi să fie
stabilită la nivelul de 1,14%.

18
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

În această variantă, din totalul bugetului erau „destinate” coeziunii 40%, agriculturii 35%,
politicilor interne 16%, finanţării acţiunii externe 7%, spaţiului de libertate, securitate şi justiţie şi
programelor de mobilitate 2%.
Comunicarea Comisiei stabilea, de asemenea, noile priorităţi politice ale utilizării acestor
resurse, acestea fiind cele care determinau noile categorii ale bugetului comunitar ce substituiau
astfel pe cele tradiţionale şi exprimau obiectivele ambiţioase ale politicilor comunitare. Astfel,
noile Perspective Financiare 2007 – 2013 conţineau următoarele categorii de cheltuieli:
• Dezvoltare durabilă;
• Gestiune sustenabilă şi protecţia resurselor naturale;
• Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie;
• Uniunea Europeană, actor global;
• Cheltuieli administrative.

I. Dezvoltarea durabilă
În această categorie avem două module:
• Competitivitatea, în vederea creşterii economice şi creării de noi locuri de muncă;
• Coeziunea, în vederea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă.

a). Competitivitatea, în vederea creşterii economice şi creării de noi locuri de muncă


Aici se includ resursele bugetare desemnate a susţine politicile comunitare rezultate din
obiectivele Lisabona şi Goteborg: I+D+i (I=inovaţie, D=dezvoltare şi i=societatea
informaţională), precum: crearea de noi locuri de muncă, promovarea competitivităţii agenţilor
economici, reţele transeuropene, educaţie şi formare, politici sociale. În viziunea Comisiei,
această categorie de cheltuieli trebuia să prezinte cea mai ridicată rată de creştere – 20% – faţă de
anul 2006. În Consiliu însă, majoritatea statelor membre au considerat creşterea propusă de
Comisie ca fiind exagerată.

b). Coeziunea, în vederea creşterii economice şi crearea de noi locuri de muncă


Aici se includeau toate cheltuielile specifice politicii regionale, structurale şi de coeziune
– Fondurile Structurale şi de Coeziune – fără a se include şi cheltuielile legate de Dezvoltarea
Rurală şi Acţiunile Structurale de Pescuit. Sumele prevăzute situau efortul de coeziune –
incluzând în acest calcul şi sumele de la dezvoltarea rurală şi pescuit – la 0,46% din PIB-ul
comunitar, adică aproximativ 338.710 milioane Euro (calculat în preţurile anului 2004).
Atribuirea de fonduri se făcea conform noilor obiective, trei la număr, ce le înlocuiau pe cele
existente, de asemenea trei la număr:
OBIECTIVUL 1: CONVERGENŢĂ, CREŞTERE ECONOMICĂ ŞI COMPETITIVITATE. Este
destinat promovării creşterii economice şi creării de noi locuri de muncă în statele membre şi
regiunile mai puţin dezvoltate, utilizându-se drept criteriu PIB-ul/locuitor care trebuie să fie mai
mic de 75% din media comunitară. Sumele prevăzute pentru acest obiectiv reprezintă 78,54% din

19
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

totalul celor prevăzute pentru coeziune, adică 266,023 miliarde Euro. Concret, Obiectivul 1 va
finanţa următoarele trei tipuri de categorii de proiecte:
• Regiunile afectate de către efectul static, adică acele regiuni al căror PIB/locuitor nu
depăşeşte 75% din media UE-15 chiar dacă o depăşeşte pe cea UE-27. Pentru aceste
regiuni, Comisia propunea un sprijin financiar descrescător de 67% („phasing-out”, ce
începea cu 75% şi scădea progresiv în ultimii 3 ani la 15%) pentru perioada 2007 – 2014,
ceea ce ar fi făcut ca respectivele regiuni să absoarbă 8,38% din total, adică 28,383
miliarde Euro;
• Statele beneficiare de Fonduri de Coeziune ce erau eligibile prin utilizarea protocolului
cunoscut, adică un stat se califica pentru fonduri de coeziune dacă PIB-ul/locuitor nu
depăşea 90% din media comunitară a PIB-ului UE-27. În acest caz însă, Comisia nu mai
prevedea un instrument de phasing-out asemănător celui de la regiuni;
• Programele speciale pentru regiunile ultraperiferice (Insulele Canare, Baleare,
Departamentele de peste mări, etc.) pentru care se aloca 0,42%, adică 1,109 miliarde
Euro.
OBIECTIVUL 2: COMPETITIVITATE REGIONALĂ ŞI CREARE DE NOI LOCURI
DE MUNCĂ. Acest obiectiv se referă la regiunile şi statele care nu erau cuprinse în Obiectivul 1
şi se bazează pe ideea că orice regiune sau stat pot beneficia de politica de coeziune dacă doresc
să-şi îmbunătăţească competitivitatea sau prezintă probleme grave în raport cu gradul de ocupare
al forţei de muncă. Orice regiune europeană poate deveni eligibilă pentru finanţarea acestui
obiectiv, suma prevăzută, 58,326 miliarde Euro, reprezentând 17,22% din alocaţia totală.
OBIECTIVUL 3: COOPERAREA TERITORIALĂ EUROPEANĂ. Cu 4% din totalul sumelor
prevăzute pentru coeziune (13,345 miliarde Euro) acest obiectiv este destinat promovării
dezvoltării armonioase şi echilibrate a regiunilor Uniunii Europene. Acţiunile finanţate de acest
obiectiv se concentrează pe cooperarea transfrontalieră, transnaţională şi interregională.
Preşedinţia luxemburgheză a Consiliului a produs mai multe variante ale pachetului de negocieri,
principalele aspecte polemice fiind:
• Reducerea cheltuielilor de coeziune;
• O mai mare concentrare a cheltuielilor în regiunile cele mai defavorizate;
• Stabilirea unei „reţele de securitate”;
• Acceptarea unei perioade de tranziţie de 2 ani pentru Spania în cazul Fondurilor de
Coeziune.
Această propunere nu a mulţumit pe nimeni, statele contribuitoare nete dorind o reducere şi mai
mare a contribuţiei la bugetul comunitar, iar cele beneficiare nete considerând nedrept ca
extinderea şi îndeplinirea noilor obiective ale Uniunii Europene să se facă pe „spinarea lor”.

II. Gestiune sustenabilă şi protecţia resurselor naturale


Aici se includea Politica Agricolă Comună prin ajutoarele directe şi alte măsuri specifice,
cât şi Dezvoltarea Rurală sau Politica de Pescuit, dar şi sprijinul pentru acţiuni legate de
prezervarea mediului. Comisia propune cheltuieli descrescătoare reprezentând 46% în 2006, dar

20
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

numai 36% în 2013. La începuturile sale, Politica Agricolă Comună reprezenta 75% din bugetul
total şi deja mai mult de jumătate „ajunge” la dezvoltarea rurală rezultând că, la finalul perioadei,
producţia/producătorul agricol vor mai fi finanţate cu doar 14%. Este vorba despre efectul unei
duble presiuni:
• Una internă, din partea unor state precum Marea Britanie care nu „înţelegeau” să
subvenţioneze o politică de care nu beneficiau;
• Una externă, Organizaţia Mondială a Comerţului şi SUA care nu acceptau ca Uniunea
Europeană să continue politica sa protecţionistă în agricultură.

III. Cetăţenie, libertate, securitate şi justiţie


Se referea la toate politicile interne ale Uniunii Europene care aveau legătură cu valorile
fundamentale ale modelului european de societate:
• Acţiuni legate de spaţiul de libertate, securitate şi justiţie precum: protecţia frontierelor,
politica de azil, integrarea imigranţilor, etc;
• Acţiuni legate de participarea cetăţenească, dialogul cu cetăţenii, întărirea /consolidarea
instituţională, accesul la bunurile publice, sănătatea publică şi protecţia consumatorilor,
cultura şi audiovizualul, tineret.
Volumul total al resurselor destinate acestui segment era scăzut în raport cu alte categorii (2%).

IV. Uniunea Europeană, actor global


Aici se includeau toate cheltuielile legate de acţiunea externă a Uniunii Europene şi se
stabileau 6 instrumente:
• Cheltuieli de preaderare;
• Politica de vecinătate;
• Cooperarea pentru dezvoltare;
• Prevenirea şi gestionarea crizelor;
• Cooperarea economică;
• Ajutorul umanitar şi de urgenţă.

V. Cheltuieli administrative
Se includeau cheltuielile necesare funcţionării instituţiilor comunitare.

UNIUNEA EUROPEANĂ SE EXTINDE, BUGETUL SE REDUCE


Acordul la care a ajuns Consiliul European din 17 decembrie 2006 în legătură cu bugetul
Uniunii pentru exerciţiul financiar 2007 – 2013 poate fi văzut ca o necesitate, dar şi ca o
realizare. După eşecul referendum-urilor constituţionale dintre Franţa şi Olanda, dar şi a
Consiliului European din iunie 2006, devenise imperios necesară realizarea unui acord major la
nivelul Uniunii Europene. Privit astfel, existenţa în sine a acordului poate fi apreciată ca un
succes. Bucuria deblocării acordului nu trebuie exagerată deoarece ne aflăm în faţa unui acord

21
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

discutabil în raport cu necesităţile Uniunii Europene şi, mai ales, a noilor state membre. Altfel
spus, chiar dacă acordul permite închiderea „unui front” din multiplele pe care Uniunea
Europeană le avea deschise, negocierea bugetului 2007 – 2013 a demonstrat, o dată în plus, că
actuala metodă de constituire a bugetului comunitar este depăşită din punctul de vedere al
intereselor Uniunii pe ansamblul său. De altfel, în Concluziile acordului se spune că până la
adoptarea Perspectivelor Financiare 2014 – 2021 pentru a gândi noi proceduri bugetare care să
permită reprezentarea adecvată a tuturor intereselor Uniunii Europene.
Revenind la acord, aşa cum se ştie, o dată adoptat de către Consiliul European, acesta
trebuia ratificat de către Parlamentul European care avea două posibilităţi: să-l aprobe sau să-l
respingă (ceea ce s-a şi întâmplat). Trebuie însă arătat încă de la început că Parlamentul European
avea o marjă minimă de manevră, ceea ce conducea la ideea că, în final, se va găsi o formulă
negociată care să satisfacă atât Consiliul European cât şi Parlamentul European, altfel spus ca
Uniunea Europeană să aibă buget pentru perioada 2007 – 2013.
În ceea ce-l priveşte, Consiliul European din decembrie 2006 a reuşit să ajungă la un
acord în condiţii asemănătoare cu cele întâlnite la anterioarele Consilii Europene în care s-au
aprobat Perspective Financiare respectiv, Edinburgh 1992 sau Berlin 1999, adică: toţi câştigă câte
ceva, toţi pierd câte ceva şi nimeni nu-şi atribuie public victoria. Desigur, vorbind despre câştig şi
pierdere, ar trebui să o facem din perspectiva interesului general european şi doar apoi din
perspectiva celui naţional. Lucrurile au stat însă pe dos, deoarece liderii politici, reîntorşi acasă,
au trebuit să „dea socoteală” mai ales în legătură cu ceea ce au pierdut sau câştigat din punctul de
vedere al interesului naţional.
Chiar dacă extinderea Uniunii Europene cu 10 noi membrii s-a produs la 1 mai 2004, ceea
ce a produs modificări ale bugetului 2004 – 2006, putem spune că Perspectivele Financiare 2007
– 2013 sunt primele ce conţin elementele structurale ale unei Europe comune de 25, respectiv 27
de membrii. Este „momentul adevărului” pentru că acum nu mai este vorba de retorică politică, ci
de cifre care dezvăluie intenţiile şi finalităţile politice ale Uniunii Europene. În acest sens,
Consiliul European a aprobat o Perspectivă Financiară de 862,363 miliarde Euro, din care marile
capitole erau:
• 293,105 miliarde Euro (34,5%) pentru ajutoare directe în agricultură;
• 298,989 miliarde Euro (35,2%) pentru sprijin structural şi de coeziune;
• 77,749 miliarde Euro pentru dezvoltarea rurală şi pescuit;
• 72,01 miliarde Euro pentru stimularea creşterii economice, crearea de noi locuri de
muncă, inovaţie;
• 50,30 miliarde Euro pentru amplificarea prezenţei în lume a Uniunii Europene;
• 10,27 miliarde Euro pentru edificarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie;
• 50,30 miliarde Euro (5,8%) pentru funcţionarea instituţiilor comune.
Cum se poate observa tendinţa începută în anul 1992 şi confirmată definitiv în anul 2002 referitor
la reforma Politicii Agricole Comune se confirma prin reducerea progresivă a cheltuielilor din
acest sector. Se reduce astfel intervenţia de pe piaţa agricolă prin subvenţionarea preţurilor şi se
întăreşte componenta socială a Politicii Agricole Comune prin creşterea sprijinirii directe a

22
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

agricultorilor şi a dezvoltării rurale. În acest fel se poate vorbi deja despre un model de
agricultură mai compatibil cu politica de dezvoltare din Uniunea Europeană, mai compatibil cu
acordurile Uniunii Europene de la Organizaţia Mondială a Comerţului şi, în fine, mai compatibil
cu politica de mediu a Uniunii Europene. Nu în ultimul rând, este vorba despre o agricultură care
îi va costa mai puţin pe contribuabilii europeni. Părerile sunt diferite când este vorba despre
reforma Politicii Agricole Comune: pe de o parte, sunt cei ce afirmă că progresele sunt lente, pe
de alta cei ce consideră ca fiind încă mari cheltuieli cu Politica Agricolă Comună. Ar trebui să se
reamintească faptul că aceste cheltuieli sunt singurele care se fac cu agricultura europeană dat
fiind faptul că ea este 100% comunitarizată şi că, deci, statele membre nu pot cheltui bani în acest
domeniu spre deosebire de altele.
Noul buget reflectă şi importanţa crescândă a politicilor structurale şi de coeziune, mai
ales într-o Europă extinsă spre state sărace, dar şi priorităţile Uniunii Europene în cercetare,
dezvoltare şi inovaţie, în politica externă şi de securitate şi în crearea spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie. Trebuie arătat că Marea Britanie, care a avut Preşedinţia Consiliului în
semestrul II al anului 2006, a rezonat la solicitările statelor membre de a reduce bugetul Uniunii
Europene pe seama competitivităţii europene, capitol ce a trecut astfel de la 121,687 miliarde
Euro, cât propusese Comisia, la doar 72,01 miliarde Euro, ceea ce demonstrează că statele
membre preferă pentru cercetare, inovaţie, dezvoltare, „cadrul naţional” celui „comunitar”. Este
aici o contradicţie între retorica politică comunitară şi realitatea dezvăluită de bugetul 2007 –
2013.

Tabelul 1. Propuneri Perspective Financiare 2007 – 2013 (exprimate în miliarde Euro)


Comisia Europeană

Luxemburgheză

Preşedinţia Britanică
Parlamentul European

Preşedinţia

Acord final

Creştere durabilă 457,995 446,930 381,604 368,910 380,129


Competitivitate 121,687 110,600 72,010 72.010 72,010
Coeziune 336,308 336,330 309,594 296,900 308,119
Gestiune resurse naturale
400,294 392,306 377,800 367,464 370,854
Ajutoare directe 301,074 293,105 295,105 293,105 293,105
Cetăţenie 14,724 16,053 11,000 10,270 10,270
Securitate, justiţie 9,210 9,321 6,630 6,630 6,630
Cetăţenie 5,514 6,732 4,370 3,640 3,640
Europa în lume 62,770 63,983 50,010 50,010 50,010
Administraţie 57,670 54,765 50,300 49,300 50,300
Compensaţii 800 800 800 800 800
Total 994,253 974,837 871,514 846,754 862,363

23
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Nivel maxim
Credite de angajament 1,24 1,18 1,06 1,03 1,045
(% PIB)

Sursa: Comisia Europeană şi Preşedinţia britanică a Consiliului


Adoptarea bugetului 2007 – 2013 constituie un succes al Uniunii Europene dacă o privim
din perspectiva „liniştii” pe care o oferă acesteia. Existenţa acordului asigură continuitatea
finanţării politicilor Uniunii Europene, fără sincopele financiare care ar fi apărut în cazul
inexistenţei acestuia. Existenţa acordului permite Uniunii lărgite la 27 de membrii să „meargă
mai departe” şi să rezolve probleme ce „vin din urmă”, printre care cele legate de Tratatul
Constituţional, continuarea reformelor Politicii Agricole Comune, a extinderii sau desăvârşirea
unui Politici Externe şi de Securitate Comună şi a unei Politici Europene de Securitate şi Apărare
care să-i asigure un nou statut în viaţa internaţională.
În ceea ce priveşte Tratatul Constituţional, chiar dacă nu există o legătură directă între
acesta şi Perspectivele Financiare, ar fi fost dificilă dacă nu imposibilă reluarea discuţiilor legate
de ratificarea sa dacă ar fi continuat criza bugetară la nivelul Uniunii Europene. Odată depăşit
acest moment şi revenită liniştea în familia europeană, statele membre şi instituţiile Uniunii
Europene se pot concentra pe rezolvarea problemelor ce au blocat ratificarea în scopul reluării şi
încheierii procesului. De altfel, Preşedinţiile austriacă şi finlandeză ale Consiliului au „pregătit
terenul” pentru ca Preşedinţia germană să abordeze frontal chestiunea reluării procesului de
ratificare din punctul în care rămăsese, o atenţie deosebită fiind acordate Franţei şi Olandei care
au şi provocat criza ratificării.
În ceea ce priveşte continuarea procesului de extindere, existenţa Perspectivelor
Financiare este vitală deoarece fără bani nu se pot sprijini realizarea reformelor politice,
economice şi instituţionale de care au nevoie statele candidate pentru a putea accede în Uniunea
Europeană. Liniştea bugetară permite Uniunii Europene să continue negocierile cu Turcia şi
Croaţia şi, probabil, să vizeze, până în 2013, altele cu Macedonia, Bosnia, Muntenegru, Serbia şi
Albania.
Referitor la Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica Europeană de Securitate
şi Apărare, Uniunea şi-a asigurat resursele necesare reformei interne a acestora şi, pe această
bază, creşterii rolului Uniunii Europene în lumea globalizată în care trăim.

24
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

CAPITOLUL VI. CAZUL SPANIOL

Din punctul de vedere al Spaniei, acordul la care s-a ajuns este – rezumând - bun şi rău, în
acelaşi timp:
- bun, deoarece menţine sprijinul comunitar chiar şi de-a lungul exerciţiului financiar 2007-
2013;
- rău, deoarece acesta nu va mai fi la nivelul celui din exerciţiul financiar 2000-2006.
De la început trebuie reamintit că:
- Spania, indiferent de guvern, este unul dintre negociatorii foarte buni ai Uniunii
Europene ;
- negocierile s-au desfăşurat într-un context politic şi economic dificil, criza economică din
zona euro exercitând o presiune enormă asupra bugetului comunitar care a şi suferit o
reducere per total ajungând la nivelul anului 1985;
- creşterea economică spectaculoasă a Spaniei din ultimii 20 de ani a făcut ca PIB-ul ei să
crească iar, recenta aderare a PECOS, a făcut ca media comunitară să scadă, ceea ce
situează regiunile spaniole peste sau aproape de noua medie comunitară.
Efectul combinat al acestora determină o reducere a sprijinului comunitar pentru Spania
în exerciţiul financiar 2007 - 2013, ceea ce nu înseamnă şi că soldul Uniunii Europene - Spania
va deveni automat negativ. Iar asta este o mare realizare din care noi ar trebui să învăţăm. Altfel
spus:
- Spania va continua să fie receptor net;
- Spania va primi în continuare fonduri de coeziune ca urmare a “efectului statistic al
extinderii”;
- regiunile sale cele mai defavorizate vor continua să primească fonduri, chiar dacă gradual
descrescătoare;
- Uniunea Europeană va finanţa în mai mare măsură controlul frontierelor şi fluxurile
migratorii, ceea ce va aduce Spaniei alte fonduri suplimentare;
- Uniunea Europeană a creat un Fond Tehnologic pentru Spania, ceea ce reprezintă, de
asemenea, fonduri suplimentare.
Ceea ce în final a obţinut Spania poate fi catalogat ca un succes al diplomaţiei construit cu
tenacitate şi abilitate, aici şi acum dorind să analizăm două momente deosebit de importante în
acest sens:
- primul, s-a petrecut cu ocazia Consiliului European de la Nisa când toată Europa era
dornică să reformeze instituţional Uniunea Europeană astfel încât aceasta să poată fi cât
de cât pregătită pentru marea extindere ce urma să se petreacă spre Estul şi Centrul
Europei. În acest context, Spania a solicitat garanţii că extinderea spre state mult mai
25
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

sărace nu o va afecta pe ea în mod special, altfel spus că nu se va face pe spinarea statelor


de coeziune din UE-15, adică a statelor sărace.Şi după negocieri dure, le-a obţinut;
- al doilea, vine în anul 2002 când Spania are, în primul semestru, Preşedinţia Consiliului
Uniunii şi când lansează dezbaterea asupra conceptului de “convergenţă statistică”;
renunţă – aparent – la dezbatere invocând “datoria de a gestiona obiectiv Uniunea
Europeană”, dar “revine în forţă” în semestrul următor, când nu mai avea Preşedinţia şi
când Germania lansase ofensiva “perioadelor tranzitorii” de 7 ani pentru libera circulaţie a
persoanelor provenite din noile state membre, ceea ce permitea Spaniei să-şi facă noi
aliaţi în lupta împotriva Germaniei. Într-un final, cedează aparent din nou, însă realitatea
era că-şi atinsese scopul şi ”livrase” pe piaţă noua sa concepţie asupra acestui subiect, o
analiză atentă arătând că, pe baza celor petrecute între 2001 şi 2003, Spania va relua ideea
cu ocazia Perspectivelor Financiare 2007 - 2013.
Mai mult decât atât, de-a lungul multiplelor negocieri bilaterale pe care le-a avut, Spania a
reuşit să obţină sprijinul Germaniei, Marii Britanii şi Franţei, cele trei state membre de care
depindea deblocarea solicitărilor sale.
De remarcat că permanent Spania a prezentat poziţia sa ca fiind “animată de cele mai
bune intenţii”, blocarea deciziilor Uniunii Europene nefiind – formal – dorinţa sa. Mesajul oficial
era că ceea ce dorea Spania era rezolvarea efectului statistic al extinderii şi nu blocarea Uniunii.
Memorandum-ul spaniol – prezentat cu tenacitate în 2001, 2002, 2003, 2004 şi 2005 – semnala
concret că, odată cu aderarea la Uniunea Europeană a unui mare număr de state având un
PIB/locuitor mic sau foarte mic, aceasta va avea ca efect statistic creşterea PIB-ului/locuitor al
unor regiuni spaniole la peste 75% din media comunitară şi a Spaniei la peste 90% din respectiva
medie, ceea ce nu mai permitea calificarea respectivelor regiuni pentru accesul la fondurile
structurale şi a Spaniei pentru accesul la cele de coeziune. Ca o consecinţă, 6 regiuni din cele 12
beneficiare ale fondurilor structurale (Asturias, Castilla-Leon, Castilla-la-Mancha, Murcia, Ceuta
şi Melilla) nu se mai calificau pentru fonduri structurale. Pierderea determinată de acest efect
statistic al extinderii era estimată la 12,4 miliarde Euro ca fonduri structurale şi alte 2,4 miliarde
euro ca fonduri de coeziune. Spania a procedat cu înţelepciune în opinia noastră şi nu a reacţionat
la criticile virulente ce veneau din toate părţile, inclusiv din partea noilor state membre care
vedeau extinderea ameninţată de “egoismul spaniol”, ci a preferat să le atragă pe acestea de
partea sa, prezentându-se ca un “apărător” al fondurilor structurale şi de coeziune al căror
principal beneficiar, pe termen mediu şi lung, erau chiar noile state membre ale Uniunii
Europene. Clarificând cât de cât acest aspect, a reluat ideea în anul următor când, în plus, a
reclamat existenţa unui phasing-out şi la fondurile de coeziune nu doar la cele structurale, pentru
care obţinuse – între timp – acest mecanism tranzitoriu de “abandonare” a finanţării comunitare.
Mai târziu, 15 decembrie 2003, cei şase contribuitori neţi (Germania, Marea Britanie, Franţa,
Olanda, Austria şi Suedia) au trimis Comisiei Europene o solicitare de scădere a plafonului
maxim de finanţare a Uniunii Europene în perioada 2007-2013 la 1% din PIB-ul comunitar.
Contextul în care Spania a primit această veste, era deosebit de dificil în Europa pe de o parte,
deoarece Spania şi Polonia blocaseră adoptarea Tratatului Constituţional cu ocazia Consiliului
European de la Bruxelles din 14-15 decembrie 2003, iar, pe de alta, Spania – alături de alte 5
26
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

state membre – sprijinea SUA în războiul din Irak. Spania reacţionează la propunerea “celor
şase” şi numeşte un “joc de sumă 0” un eventual buget croit pe un plafon maxim de 1% din PIB,
ceea ce – în opinia sa – însemnă că banii necesari extinderii proveneau exclusiv din Sudul sărac
care, în acest fel, devenea finanţatorul acesteia. Comisia, reamintim, propusese – în ianuarie 2004
– un plafon maxim de 1,24%, situându-se astfel, într-un prim moment, alături de Spania şi
celălalte state de coeziune, fără însă a accepta şi mecanismul de phasing-out pentru fondurile de
coeziune.
Spania părea a fi singură în acest război, statele contribuitoare nete nedorind să pună la
dispoziţie resurse suplimentare pentru finanţarea extinderii şi nici să compenseze efectul statistic,
ceea ce punea Spania în faţa unei dileme:
- să apeleze la dreptul ei de veto în adoptarea bugetului 2007-2013, cu efecte politice greu
de apreciat;
- sau, dimpotrivă, să se resemneze şi să accepte pierderi importante pentru economia sa.

Tabelul 1. Soldul bugetar al Spaniei (milioane euro la preţuri 2004)

Contribuţia Bani de la Sold bugetar


Spaniei Bugetul Uniunii
Europene
1986 1.451,44 1.341,51 -109,93
1987 1.707,76 2.159,27 451,51
1988 2.624,45 4.500,38 1.875,94
1989 3.157,75 5.146,03 1.988,29
1990 3.830,07 5.052,58 1.222,52
1991 5.204,55 8.913,88 3.709,33
1992 5.773,49 8.692,32 2.918,82
1993 6.347,01 9.679,04 3.332,04
1994 6.640,26 9.507,46 2.867,20
1995 4.856,24 13.819,80 8.963,56
1996 5.627,72 12.580,50 6.952,78
1997 6.698,48 12.883,40 6.184,93
1998 6.330,53 13.467,81 7.137,28
1999 5.912,16 12.332,36 6.420,20
2000 7.559,83 12.460,76 4.900,92
2001 7.412,41 13.439,39 6.026,98
2002 8.658,53 16.190,10 7.531,57
2003 8.734,56 17.330,86 8.596,30
2004 9.275,14 16.179,46 6.904,32
2005 9.854,29 15.330,33 5.476,04
Total 117.656,66 211.007,25 93.350,59
Sursa: Herce şi Sosvilla 1986-1999 FEDEA, Mineco 2000-2004, Presupuestos generales del Estado 2005

27
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Prin extrapolarea acestor tendinţe, s-a ajuns la concluzia că o asemenea politică


comunitară – numită “foarfeca bugetară” – ar transforma Spania din beneficiar net în contribuitor
net, într-un anume moment al perioadei 2007-2013. Nu asta era însă ceea ce îngrijora de fapt
Spania, ci faptul că aceasta se va produce înainte de termen şi datorită efectului de convergenţă
statistică fără ca Spania să fi realizat şi convergenţa reală, ceea ce se considera a fi de neacceptat.
Pierderea bruscă a contribuţiei Uniunii Europene avea efecte brutale asupra economiei spaniole,
în special asupra productivităţii, creării de noi locuri de muncă şi investiţiile publice.
Scenariul cel mai negru pentru Spania era cel care cumula trei factori: plafon de 1% din
PIB-ul comunitar, pierderea totală a fondurilor de coeziune din cauza absenţei unui mecanism de
phasing-out şi pierderea fondurilor regionale datorită cumulului dintre efectul statistic şi
convergenţa naturală. Consecinţă a acestui scenariu, Spania cădea abrupt în fonduri încă din 2007
şi devenea contribuitor net în perioada 2010-2011.
Urma apoi scenariul ce avea la bază propunerea Comisiei de a constitui un plafon maxim
al bugetului de 1,24% din PIB, acesta fiind mai favorabil, dar tot insuficient deoarece nu avea
prevăzut mecanismul de phasing-out pentru fondurile de coeziune. În plus, conform acestei
propuneri cheltuielile comunitare pentru inovaţie, cercetare şi dezvoltare erau stabilite pe criterii
de excelenţă, iar Spania susţinea că avea nevoie de aceşti bani tocmai pentru că înregistra o
rămânere în urmă a respectivelor sectoare, deci nega oportunitatea criteriului.
Ca urmare a negocierii, Spania reuşeşte să introducă în propunerea de buget a Preşedinţiei
luxemburgheze din 15 iunie 2005 (negotiating box) o prelungire a duratei de aplicare a fondului
de coeziune de 2 ani – calculată la nivelul de 68% şi, respectiv, 46% din fondurile primite în
ultimul an al perioadei de programare 2000-2006 – ceea ce însemnă fonduri de 1,2 miliarde în
2007 şi 800 milioane în 2008. Chiar şi aşa, Spania se transformă în contribuitor net în 2011-2012.
În fine, cu ocazia acordului final asupra Perspectivelor Financiare 2007-2013 realizat sub
Preşedinţia britanică a Consiliului, Spania reuşea prelungirea Fondului de coeziune până în 2013,
ceea ce îi aducea 3,25 miliarde euro, faţă de cele 2 miliarde propuse de luxemburghezi şi
“nimicul” de la începutul negocierilor, dar şi alţi 600 de euro/şomer pentru regiunile care ieşeau
din finanţarea fondurilor structurale ca efect statistic al extinderii. Mai mult decât atât, a obţinut o
compensaţie importantă prin crearea unui Fond Tehnologic ce se aplica exclusiv teritoriilor
spaniole din FEDER. La acestea se adăugau fondurile speciale pentru Ceuta şi Melilla, dar şi
pentru Canare. Uniunea Europeană a creat şi un Fond Special de Ajustare a Efectelor Globalizării
de 500 milioane pentru care Spania se califica, de asemenea, din cauza delocalizării
întreprinderilor. Nu în ultimul rând, Spania obţinea sume importante datorită noii politici de
migraţie şi vecinătate, dată fiind lungimea frontierei exterioare a Uniunii Europene de pe
teritoriul spaniol. În total, se estima că Spania va primi 27,3 miliarde euro ca fonduri structurale
şi de coeziune plus alte 44,120 miliarde euro ca ajutor direct şi subvenţii agricole şi alte 19,017
miliarde dinspre alte politici. Creşterea prosperităţii relative a Spaniei atrăgea, simultan, creşterea
contribuţiei sale anuale cu 1,8 miliarde (practic, suma pe care urma să o primească drept fonduri
de coeziune), ceea ce ducea la creşterea totală a contribuţiei sale de la 61,285 la 74,265 miliarde
euro. Chiar şi aşa, Spania înregistra un sold pozitiv de 5-6 miliarde euro chiar dacă soldul net
spaniol manifesta o curbă descendentă încă din timpul Perspectivelor financiare 2000-2006 ca
28
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

urmare a creşterii prosperităţii reale a acestei ţări. De aceea, “cartea jucată” de către diplomaţia
spaniolă nu era inversarea semnului soldului net, ci obţinerea unor beneficii cât mai mari şi
întarzierea cât mai mult a momentului inversării acestuia.
Spania reuşea, deci, să obţină fonduri care să-i permită să rămână receptor net până în
2013 chiar dacă, probabil, încă înainte de 2013 va fi depăşit media comunitară a PIB-ului. În
plus, regiunile sale afectate de efectul statistic al extinderii beneficiau de mecanisme tranzitorii
graduale de pierdere a finanţării regionale, iar menţinerea fondului de coeziune – care este
atribuit, repetăm, la nivel naţional – permitea statului spaniol o distribuire a sa spre regiunile pe
care le considera afectate.
Între 1986-2006 Spania a virat la bugetul comunitar ca şi contribuţie proprie 117,6
miliarde euro şi a primit de la acesta 211,0 miliarde, adică a înregistrat un sold pozitiv de 93
miliarde (la preţuri 2004) sau de 120 miliarde euro (calculat pe fiecare perioadă de Perspective
Financiare), ceea ce înseamnă că pentru fiecare euro virat la bugetul comunitar a primit 1,85 euro
(la preţuri 2004) sau chiar 2 euro (calculat la preţuri/Perspective Financiare). Aceasta înseamnă,
altfel spus, transferul anual către Spania a unei sume echivalente cu 0,83-1,00% din PIB-ul
Spaniei timp de 20 de ani, sau primirea de la bugetul Uniunii Europene de către fiecare spaniol a
129,9-150 euro/anual începând cu 1986. Fondurile europene au dus la o creştere economică de
0,4-0,5% anual, au contribuit la crearea anuală a 300.000 locuri de muncă, dar şi la creşterea PIB-
ului spaniol de la 72% din media comunitară la 97% între 1986 şi 2006. Spania a beneficiat, deci,
din plin de aderarea la Uniunea Europeană şi va beneficia în continuare, mai ales că a reuşit să
primească fonduri până în 2013 deşi, cum spuneam, se prevede ieşirea sa din grupul eligibililor
înainte de această dată. Evoluţia sa pozitivă făcea ca, în mod natural, Spania să iasă oricum din
grupul eligibililor pentru fonduri structurale şi de coeziune, o cauză a creşterii prosperităţii sale
relative fiind chiar fondurile primite de la Uniunea Europeană timp de 20 de ani. Ieşirea treptată a
Spaniei din grupul beneficiarilor neţi constituia o confirmare a succesului politicilor sale pe
parcursul ultimilor 20 de ani, dar şi a succesului politicilor europene de coeziune. A ajunge la
75% din media comunitară înseamnă un nivel de dezvoltare suficient pentru ca să-ţi fie mai bine
neprimind fonduri decât cele pe care le aveai când erai sub 75%, dar primeai fonduri.
Extinderea costă 150 miliarde euro la nivelul fondurilor structurale şi de coeziune, dar nu
se mai poate afirma că se realizează pe seama Spaniei şi a celorlalte state de coeziune din UE-15
acum când s-a prelungit perioada de acordare a fondurilor de coeziune pentru anul 2006 şi s-au
stabilit mecanisme de phasing-out pentru acestea şi cele structurale.

29
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

CONCLUZII

Bugetele au avut întotdeauna o mare importanţă politică, deoarece banii reprezintă


angajarea resurselor pentru furnizarea de bunuri publice. Realizarea unui proiect de buget
presupune deci luarea unor decizii politice privind alocarea şi distribuirea unor resurse rare între
statele membre. Sursa banilor în Uniunea Europeană şi felul în care aceştia sunt cheltuiţi şi
procesele prin care aceştia sunt distribuiţi au făcut şi fac în continuare obiectul unor negocieri
politice intense între statele membre. Aspectele politice ale proiectării şi gestionării bugetelor au
avut o influenţă considerabilă în evoluţia Uniunii Europene din mai multe motive. În primul rând,
urmărirea unei surse autonome de finanţare pentru Uniunea Europeană era esenţială pentru
construcţia europeană şi deosebirea ei de organizaţiile internaţionale tradiţionale. În al doilea
rând, problemele bugetare s-au împletit cu problema rolului şi competenţa instituţiilor
comunitare, de asemenea a apărut problema donatorilor şi a beneficiarilor neţi de fonduri
comunitare, implicarea acestora în politicile interne ale statelor. În acelaşi timp, problematica
bugetară era strâns legată de natura Uniunii Europene şi de evoluţia sa.
A patra perspectivă financiară a plecat de la premisa unei Uniuni de 27 de membrii, iar
negocierea ei a avut loc în contextul unor evoluţii specifice. În primul rând, Consiliul European
de la Lisabona, din martie 2000, a stabilit obiectivul strategic de „a deveni cea mai competitivă
economie din lume”. În acest context, şefii de stat şi de guvern s-au angajat să ia măsuri pentru a
ameliora competitivitatea economiilor naţionale şi pentru a spori investiţiile în cercetare şi
tehnologie. În al doilea rând, mai multe state membre s-au confruntat cu o perioadă de creştere
redusă, iar noile state membre aveau aşteptări ridicate cu privire la transferurile bugetare.
Finanţarea structurală şi de coeziune reprezintă un domeniu important de cheltuieli unde există o
posibilă marjă de manevră, în condiţiile în care nivelul cheltuielilor cu agricultura rămâne blocat
la ceea ce s-a stabilit în 2002. În aceste condiţii, schimbări radicale în structura bugetului
comunitar nu pot avea loc nici în această perspectivă financiară. Dimensiunea scăzută a
resurselor bugetare ale Uniunii Europene evidenţează o trăsătură importantă a regimului politic
european, respectiv semnificaţia reglementării ca instrument principal de putere publică în
Uniune.

Bibliografie

30
POLITICA BUGETARĂ A UNIUNII EUROPENE

1. Iordan Gheorghe Bărbulescu , Uniunea Europeană. Politicile extinderii ,Editura Tritonic,


Bucureşti , 2006.

2. Helen Wallace, William Wallace, Procesul politic în Uniunea Europeană, Ediţia a IV-a,
Editura Arc, Bucureşti, 2004.

3. Grigore Silaşi, Philippe Rollet, Nicu Trandafir, Ioana Vădăsan, Economia Uniunii
Europene : o poveste de succes ?, Ediţia a 2-a, Editura Universităţii de Vest , Timişoara,
2007.

4. Bugetul comunitar- eternal problemă. Eşecul Consiliului European de la Bruxelles( iunie


2005) şi criza bugetului Uniunii, Dacian-Graţian Gal, publicat în Provocarea europeană.
Proceduri şi implicaţii ale aderării României, coordonatori Flore Pop şi Sergiu
Gherghina, Editura Argonaut, 2007.

5. Ioana Vădăsan, Instituţiile şi economia Uniunii Europene. Mecanism şi funcţionare ,


Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2008.

6. Diaconiţă Ioan , Rotilă Aristiţa, România şi itegrarea economic europeană, Editura Alma
Matei, Bacău, 2004.

7. Gabriela Drăgan, Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism :


politici comune ale UE, Editura ASE, Bucureşti, 2005.

31