I.

Introducere
Convenţia europeană a drepturilor omului, elaborată în cadrul Consiliului Europei, a intrat în
vigoare la 3 septembrie 1953 şi a fost ratificată de către România prin Legea nr. 30 din 18 mai
1994. Convenţia obligă statele părţi să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor
drepturile şi libertăţile înscrise în acest act. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie
recunoscută de statele părţi şi care contribuie la garantarea respectării Convenţiei, rol îndeplinit şi
de către Comisie, până la încetarea existenţei sale.
Precedată de alte documente naţionale şi internaţionale referitoare la drepturile omului şi libertăţile
fundamentale, această convenţie este până în prezent cel mai complex act în acest domeniu.
Drepturile apărate de Convenţie sunt împărţite în drepturi intangibile, deoarece nu comportă nicio
derogare, şi drepturi condiţionale, acestea cunoscând anumite limitări. Dreptul la viaţă privată şi
libertatea presei, garantate de către Convenţie, fac parte din cea de-a doua categorie.
În jurisprudenţa Curţii, în aplicarea art. 10, cel care prevede libertatea de exprimare, este accentuat
rolul primordial al libertăţii presei în viaţa unui stat democratic. Însă stateledemocratice garantează
şi viaţa privată a cetăţenilor lor, astfel că de nenumărate ori instanţele au trebuit să intervină şi să
clarifice problema raportului dintre libertatea presei şi dreptul la viaţă privată.
În societatea de astăzi, presa este câinele de pază al democraţiei, un formator de opinii şi
0 veritabilă sursă de informaţii pentru toţi cetăţenii. Însă în activitatea sa de satisfacere a
interesului public şi a exercitării dreptului la informaţie, presa abordează subiecte care privesc
viaţa privată a unor indivizi. Aici apare problema determinării limitelor care fac ca libertatea presei
şi dreptul la viaţă privată să nu fie absolute. Aceste limite diferă în funcţie de calitatea persoanei
care face obiectul informaţiei, publică sau privată, de comportamentul ei anterior vis-avis de
publicitatea vieţii sale private. Când e vorba de fotografii, se iau în considerare natura activităţii
imortalizate şi locul de desfăşurare a acesteia, natura informaţiilor cuprinse în articolele care le
însoţesc, unde este cazul. Un loc important în analiza acestui raport îl ocupă şi contextul social,
politic, cultural sau economic în care a intervenit delimitarea libertăţii presei de viaţa privată.
Laicizarea progresivă a societăţii a contribuit la extinderea sferei vieţii private, care cuprinde în
prezent acte considerate altădată contrare moralei sociale. Odată cu dezvoltarea societăţii au apărut
tot mai multe opinii asupra conţinutului vieţii private. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului stă sub semnul acestor incertitudini şi adoptă în prezent o concepţie extensivă asupra vieţii
private[1]. Se observă în jurul nostru că, odată cu trecerea timpului, viaţa privată suferă din ce în ce
mai multe ingerinţe datorită înmulţirii mass-media şi a înlesnirii accesului la acestea, a evoluţiei
tehnologiei care a adus posibilităţi noi în supravegherea comportamentului persoanelor, a
dezvoltării industriei de divertisment, precum şi a interesului general pentru senzaţional,
mondenităţi şi dezvăluiri a unor aspecte ce ţin mai mult de viaţa privată. În condiţiile în care
individualismul modern şi-a menţinut sfera şi chiar amplificat revendicările, toate aceste procese
au multiplicat problemele legate de viaţă privată şi au revigorat disputele cu privire la modul în
care trebuie aceasta înţeleasă[2].
Printr-o rezoluţie, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei aminteşte importanţa găsirii unui
echilibru între dreptul la viaţă privată şi libertatea presei, acestea având aceeaşi valoare, neputând,
prin urmare, a fi ierarhizate[3]. Viaţa privată a devenit în ultima vreme o piaţă foarte profitabilă
pentru mass-media, aşa că apare necesitatea unor reglementări la nivel naţional care să o protejeze
împotriva ingerinţelor.

II. Noţiuni şi protecţie normativă 2.1. Dreptul la viaţă privată la nivel internaţional
Primul document internaţional care a menţionat intimitatea a fost Declaraţia universală a
drepturilor omului a Naţiunilor Unite din 1948, în art. 12: „nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni
arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său sau în corespondenţă.” Un alt
document internaţional care protejează acest drept este Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat de Adunarea generală a ONU, în 1966 (art. 17). Trei ani mai târziu,
acelaşi drept este consacrat în articolul 11 al Convenţiei americane pentru drepturile omului.
Convenţia europeană a drepturilor omului reglementează dreptul la viaţă privată în art. 8. Astfel,
„orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.” Aliniatul 2 stabileşte situaţiile în care autorităţile pot interveni în exercitarea
acestui drept şi anume doar atunci când acest amestec este prevăzut de o lege şi este necesar într-
o societate democratică „pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstareaeconomică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii şi a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.”
Noţiunea de „viaţă privată” în sensul art. 8 al Convenţiei, este autonomă şi variabilă atât în raport
cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp. Astfel, întinderea dreptului la respectarea vieţii
private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa
publică[4].
În ceea ce priveşte noţiunea de viaţă privată şi domeniul de aplicare al ei, Curtea europeană a
drepturilor omului „a considerat că nici nu este posibilă delimitarea exactă a sferei de întindere a
vieţii private, nici nu este de dorit stabilirea unui câmp de aplicare a noţiunii strict determinat, în
condiţiile în care evoluţia viitoare a societăţii ar putea conduce la excluderea nejustificată a unor
ipoteze din domeniul de incidenţă al art.8″[5].
„Principiul de interpretare definit de Curte, conform căruia Convenţia este «un instrument viu ce
trebuie interpretat în lumina condiţiilor vieţii actuale», îşi găseşte un domeniu de aplicare
privilegiat în cazul dreptului la respectarea vieţii private şi de familie”[6].
Este semnificativă interpretarea dată dreptului la viaţă privată de către Comisia Europeană a
Drepturilor Omului: „Dreptul de a trăi, atât cât vrei, la adăpost de privirile celor străini (…) Acesta
cuprinde, de asemenea, într-o anumită măsură, dreptul de a stabili şi de a întreţine relaţii cu alte
fiinţe umane, cu deosebire în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea şi realizarea propriei
personalităţi”[7].
Majoritatea autorilor consideră că noţiunea de „viaţă privată” are un conţinut complex care
grupează dreptul la propria imagine, dreptul la secretul corespondenţei, ocrotirea secretului
profesional, dreptul la nume, inviolabilitatea domiciliului, situaţia averii, viaţa sentimentală[8].
Dreptul la viaţă privată a mai fost prezentat ca şi conţinând „posibilitatea de a trăi viaţa în voie cu
minimum de ingerinţe. Acesta priveşte viaţa privată, viaţa familială şi viaţa de acasă, integritatea
fizică şi morală, onoarea şi reputaţia, faptul de a nu fi prezentat sub o lumină falsă, nedivulgarea
faptelor obişnuite sau jenante, publicarea fără permisiune de fotografii private,protecţia împotriva
spionajului, a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, protecţia împotriva utilizării abuzive de
comunicări private, protecţia împotriva divulgării informaţiilor comunicate sau primite în mod
confidenţial de către un particular”[9]. Percepţiile noi din viaţa socială au dus la includerea în viaţa
privată a unor aspecte moderne precum avortul, homosexualitatea, transsexualitatea, precum şi
anumite dezvoltări ale mijloacelor de comunicare, precum interceptările telefonice sau ale
corespondenţei electronice, utilizarea bazelor de date personale informatizate etc[10].
Viaţa privată nu cuprinde numai dreptul de a sta închis în propriul „univers”, cu excluderea
celorlalţi, adică viaţa privată personală, ci şi dreptul de a ieşi din acest „univers”, pentru a merge
spre ceilalţi membri ai societăţii, adică viaţa privată socială[11].
Într-o hotărâre de principiu, Curtea a arătat că dreptul la viaţă privată nu se limitează la „un «cerc
intim» în care fiecare îşi poate trăi viaţa personală după plac,” ci înglobează şi dreptul de a stabili
şi dezvolta relaţii cu semenii. În consecinţă, activităţile profesionale sau comerciale sunt incluse şi
ele în noţiunea de viaţă privată, deoarece oamenii întâlnesc în timp ce îşi exercită profesia cele mai
multe ocazii de a „strânge legăturile cu lumea exterioară.[12] Acest fapt a fost perceput drept puţin
artificial de o parte a doctrinei[13]. Secţia socială a Curţii de Casaţie franceze reţine şi ea că
„angajatul are dreptul, chiar în timpul lucrului şi la locul de muncă, la respectarea intimităţii vieţii
sale private”[14].
Într-o cauză, Comisia afirmă că „viaţa privată presupune viaţa care nu e conscrată unei activităţi
publice şi la care terţii nu au, în principiu, acces” şi „încetează acolo unde individul intră în contact
cu viaţa publică sau atinge anumite interese protejate.” Această concepţie restrânsă asupra noţiunii
de viaţă privată e completată ulterior, chiar în acelaşi raport. Aşadar, dreptul la viaţă privată
„asigură individului un domeniu în care acesta poate să urmărească în mod liber dezvoltarea şi
împlinirea personalităţii sale. În acest scop, el trebuie să aibă posibilitatea de a stabili relaţii de
diferite feluri cu alte persoane.”[15] Este dificil de trasat graniţa dintre viaţa privată şi ceea ce iese
în afara ei, mai ales în cazul persoanelor publice. Criteriul spaţial prezintă şi el dificultăţi în
determinarea vieţii private. Legislaţia franceză stabileşte că deplasarea pe stradă a unei persoane
ţine de viaţa ei privată, în vreme ce participarea deliberată la un spectacol, nu.
Dreptul la respectarea vieţii private vizează, în principal, apărarea indivizilor împotriva
ingerinţelor arbitrare ale puterilor publice. De asemenea, acest drept generează în sarcina statelor
obligaţii pozitive, adică adoptarea unor măsuri de ordin legislativ sau de alt ordin, destinate să facă
efectivă interdicţia unor asemenea imixtiuni în viaţa privată. Acest lucru este necesar cu atât mai
mult cu cât atingerile aduse dreptului la respectarea vieţii private sunt adesea consecinţa faptelor
unor persoane particulare, printre care se numără şi societăţile de presă şi jurnaliştii.
La câteva săptămâni de la accidentul care a curmat viaţa Prinţesei de Wales, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluţie cu privire la dreptul la respectarea vieţii
private (Rezoluţia 1165-1998). Cu această ocazie a avut loc o întărire a protecţiei vieţii private la
nivel european. Adunarea parlamentară a amintit în mod special că viaţa privată trebuie protejată
şi împotriva persoanelor fizice şi instituţiilor private, inclusiv a mijloacelor de comunicare în masă,
nu numai împotriva ingerinţelor puterilor publice.

2.2. Libertatea presei la nivel internaţional 2.2.1. Libertatea presei

Odată cu apariţia O.N.U. şi codificarea dreptului internaţional al drepturilor omului, libertatea de
exprimare a căpătat o recunoaştere şi o protecţie internaţională. Libertatea de exprimare a fost
prevăzută în art. 19 al Declaraţiei universale a drepturilor omului- dreptul fiecărui individ „de a
căuta, primi şi difuza informaţii şi idei prin orice mijloace şi fără a ţine cont de frontiere”, în art.
19 al Pactului internaţional cu privire la drepturi civice şi politice, în art. 13 din Convenţia
Americană a Drepturilor Omului, în art. 10 al Convenţiei europene a drepturilor omului, ca şi în
alte documente regionale.
Art. 10 al Convenţiei reglementează libertatea de exprimare care cuprinde „libertatea de opinie şi
libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără amestecul atorităţilor publice şi
fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.” Asemeni art. 8, în
aliniatul 2 sunt prevăzute situaţiile în care statul poate limita exercitarea acestui drept. Spre
deosbire de dreptul la viaţă privată, în plus, libertatea de exprimare poate fi îngrădită pe motiv de
integritate teritorială, protecţia reputaţiei altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii
confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea autorităţii judecătoreşti.
Libertatea de exprimare apără toate categoriile de informaţii obiective, pluraliste şi toate creaţiile
şi ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora. De ea se bucură mijloacele
de informare în masă, cetăţenii şi creatorii ştiinţifici, literari sau artistici. Se includ, deci, în sfera
de protecţie a articolului 10 cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit,
al radioului, televiziunii, cinematografiei, chiar şi internetului, deşi nu există o jurisprudenţă în
acest sens.1 Sunt, aşadar, protejate toate mijloacle de producere, transmitere şi distribuire a
informaţiei. În jurisprudenţa ei, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare se aplică „nu numai
ideilor acceptate de către toată lumea sau considerate indiferente, ci şi pentru cele care rănesc,
şochează sau neliniştesc”2.
În viziunea Curţii, presa este unul dintre stâlpii democraţiei, având rolul esenţial de a asigura
dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general şi a constitui un veritabil mijloc de
echilibru democratic prin critica pe care o poate promova la adresa celorlalţi actori din viaţa
publică. A fost calificată drept „câinele de pază” al unei societăţi democratice. 3 În jurisprudenţa
ei, Curtea a admis destul de greu atingeri aduse libertăţii de exprimare a presei4. Pedepsele
împotriva presei pentru publicarea de informaţii şi de opinii care privesc chestiuni de interes public
sunt intolerabile, cu unele excepţii foarte clar definite, pentru că altfel ar exista posibilitatea de a
descuraja jurnaliştii să discute public chestiunile ce afectează viaţa comunităţii 5. Instanţa de la
Strasbourg interpretează art. 10 în sensul că regula într-o societate democratică este reprezentată
de libertatea de exprimare consacrată în alin. 1, iar excepţiile de la această regulă, prevăzute în
alin. 2, trebuie să fie de strictă interpretare6.

Studii privind jurisprudenţa CEDO, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti, 2003, p. 284-
285. CEDO, hot. Handyside c. Regatului Unit, 7 decembrie 1976. CEDO, hot. Thorgeir
Thorgeirson c. Islandei, 25 iunie 1992. R. Chiriţă, op. cit., vol. II, p. 177.
Mass-media şi libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului, Editura Setronic, Bucureşti, 1997, p.
49. CEDO, hot. Sunday Times c. Regatului Unit, 26 aprilie 1979.
când se pune problema limitării libertăţii de exprimare, Curtea europeană verifică în mod
amănunţit dacă sunt îndeplinite condiţiile proporţionalităţii măsurii respective: ea trebuie să fie
prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, adică
să fie proporţională cu scopul urmărit.
Şi totuşi, unele organizaţii internaţionale ale jurnaliştilor au considerat că restricţiile impuse de art.
10 au caracter mult prea general şi dau posibilitatea statelor de a restrânge peste măsură exerciţiul
libertăţii de exprimare şi de informare. Nu demult, organizaţia americană „World Press Freedom
Committee” a avertizat printr-un raport intitulat „Un rezultat viciat” că C.E.D.O. îngrădeşte
libertatea presei, secţiunea a doua a art. 10 prevăzând prea multe restricţii, ceea ce dă posibilitatea
guvernelor să restrângă prea mult libertatea presei.[16]
În jurisprudenţa sa, Curtea arată că nu se doreşte uniformizarea poziţiilor naţionale, lăsând fiecărui
stat o marjă largă de apreciere[17]. Însă în această situaţie, intervenţia statului trebuie să fie
proporţională; putând să dispună propriile măsuri pe care le consideră necesare respectării
dreptului, ele trebuie, însă, în acelaşi timp să respecte obligaţiile prevăzute de Convenţie[18].
Obiectul libertăţii de exprimare se referă la ce anume se poate exprima liber. Particularizând la
domeniul presei, obiectul libertăţii de exprimare îl reprezintă informaţiile corecte şi de interes
public, precum şi opiniile sau comentariile cu privire la situaţii ori evenimente concrete.
Principalul obiectiv al mediei trebuie să fie satisfacerea dreptului de informare ce aparţine
cititorului. Subordonarea libertăţii presei dreptului la informare determină specificul libertăţii de
exprimare prin presă faţă de libertatea de exprimare prin alte mijloace. În timp ce manifestările
sau exteriorizările artistice, spre exemplu, nu trebuie să prezinte neapărat un interes public, acesta
putând fi şi personal, presa este obligată să reflecte numai problematici ce ţin de interesul public.
De altfel, dreptul la informare al ziaristului şi al cititorului este limitat la informaţiile de interes
public.[19] Curtea a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, exercită libertatea
sa de expresie, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia
concretă în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat[20]. Curtea a decis că numai prin respectarea
„îndatoririlor şi responsabilităţilor” ce-i revin, presa îşi îndeplineştefuncţia sa esenţială într-o
societate democratică, fără a depăşi anumite limite, mai ales în privinţa reputaţiei şi drepturilor
altor persoane şi a prevenirii difuzării de informaţii confidenţiale, având misiunea de a comunica
numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa sa[21].
Chiar dacă organele de la Strasbourg (Comisia şi Curtea) nu au urmat întotdeauna, în soluţiile de
speţă, abordarea favorabilă libertăţii de exprimare anunţată în cauza Handyside, fiind uneori
criticate de doctrina de specialitate pentru acest lucru, rolul preeminent al dreptului la liberă
exprimare a fost constant afirmat cel puţin la nivel de principiu, el trebuind să călăuzească orice
analiză a vreunei restrângeri aduse acestei libertăţi[22].
Instanţele de judecată naţionale din majoritatea ţărilor au recunoscut importanţa fundamentală a
libertăţii de exprimare şi a libertăţii presei. De exemplu, în Franţa, Consiliul Constituţional a
declarat că aceste libertăţi constituie una din garanţiile esenţiale a tuturor celorlalte drepturi şi
libertăţi. Şi după cum observa Curtea Constituţională a Spaniei, exprimarea liberă şi o presă liberă,
împreună cu demnitatea persoanei şi drepturile sale inviolabile, inerente, aceasta constituie baza
tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale.[23]
Dar libertatea presei a adus şi aspecte negative. A apărut fenomenul paparazzi, care face victime
prin hărţuirea constantă a persoanelor publice, cazul Prinţesei Diana fiind foarte bine cunoscut.
Scandalul şi bârfele distrug reputaţii şi atrag într-un mod malefic curiozitatea unui segment de
public consistent.
2.2.2. Deontologie
Jurnaliştii se regăsesc printre destinatarii direcţi ai reglementării în privinţa vieţii private, în măsura
în care reprezintă o parte importantă a celor care operează prelucrarea informaţiilor şi care trebuie
câteodată păstrate secrete când se referă la sfera personală. Garanţia oferită de art. 10 unui jurnalist
în ceea ce priveşte afirmaţiile privind subiecte de interes general este subordonată condiţiei ca
acesta să acţioneze cu bună-credinţă, furnizând informaţii exacte şi demne de crezut, cu respectarea
deontologiei jurnalistice[24]. Toate codurile deontologice fac referire la raportuldintre jurnalist şi
eventuala publicare a unor aspecte de viaţă privată, precizând apoximativ acelaşi lucru: viaţa
privată a persoanelor nu va fi obiect al informării dacă nu serveşte interesului public.
Buna-credinţă de care trebuie să dea dovadă jurnaliştii presupune: „legitimitatea scopului urmărit,
absenţa animozităţii personale, obiectivitate, măsură şi decenţă în expresie, respectarea
principiului nevinovăţiei”[25].
Prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica
ziaristică sunt enunţate principiile deontologice care trebuie respectate de profesioniştii din acest
domeniu în întreaga Europă. Rezoluţia nr. 1215 din acelaşi an a recomandat Comitetului
Miniştrilor să invite statele membre să adopte o declaraţie privind etica ziaristicii, conform liniilor
directoare ale Rezoluţiei nr. 1003. În România, prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 1215 din
1993 şi a Senatului nr. 32 din 1994 s-a făcut recomandarea tuturor ziariştilor să ţină seama şi să
aplice principiile deontologice cuprinse în cele două rezoluţii amintite.
Rezoluţia 1003 din 1993 prevede în art. 23 că în redactarea informaţiilor şi a opiniilor, „trebuie
respectat dreptul cetăţenilor la viaţă privată. Persoanele care deţin funcţii publice au dreptul ca
viaţa lor particulară să fie apărată, cu excepţia acelor cazuri în care viaţa lor particulară are un efect
asupra vieţii publice. Faptul că o persoană deţine o funcţie publică nu înseamnă că poate fi privată
de dreptul la viaţa particulară.” Pentru a îndruma instanţele naţionale, art. 23 al acestei rezoluţii
aminteşte că „încercarea de a realiza un echilibru între dreptul la respectarea vieţii private, ( … ),
şi libertatea de expresie, ( … ), este amplu ilustrată de jurisprudenţa recentă a Comisiei Europene
şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.”Codul sindicatului presei cotidiene regionale din
Franţa, apărut în dec. 1995 afirmă: „ziarul se va asigura că viaţa privată este respectată, precum şi
dreptul fiecărui individ la propria imagine. Publică doar fapte pe care le consideră că aparţin sferei
publice.”
Codul deontologic al ziaristului din România, în art. 8, prevede că „presa respectă viaţa privată şi
sfera intimă a individului. Dacă comportamentul privat al unei persoane are atingere cu interesele
publice, presa poate folosi informaţiile din această sferă. Trebuie să se constate mai întâi dacă
publicarea acestora nu violează drepturile personale ale terţilor.” Societatea Română de Radio, în
art. 14 al codului său deontologic, se angajează că „va respecta dreptul indivizilor la viaţa privată
şi este conştientă că persoane cu funcţii în viaţa publică au dreptul la o viaţă privată, în afara
cazului în care aceasta poate avea urmări asupra vieţii publice.” Codul deontologic al ziaristului
adoptat de Corpul Român de Presă stipulează în art. 4 că „ziaristul e obligat să respecte viaţa
privată a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau
imagini despre acestea. Atunci când comportamentul privat al unei personalităţi publice poate avea
urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viaţa privată ar putea fi eludat. Este preferabil
ca minorii, bolnavii şi victimele unor infracţiuni să beneficieze de păstrarea confidenţialităţii
identităţii. Se va menţiona rasa, naţionalitatea apartenenţa la o anumită minoritate numai în
cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt strict legat de respectiva problemă.” Codul
deontologic al jurnalistului elaborat de Convenţia organizaţiilor de media din România permite
amestecul în viaţa privată atunci când interesul public de a afla informaţia prevalează, iar în acest
context este irelevant dacă o persoană publică a dorit sau nu să dobândească această calitate. În
privinţa naturii activităţii, aceasta nu este privată doar pentru motivul că nu e desfăşurată în public.
Legea audiovizualului din România, adoptată în 1992, stabileşte că libertatea de exprimare
audiovizuală nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul
la propria imagine. Nerespectarea acestei dispoziţii constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani, conform art. 39.
Regulile de conduită formulate de Uniunea naţională a jurnaliştilor din Marea Britanie stabilesc în
art. 5 că jurnalistul nu va obţine informaţii şi fotografii decât prin mijloace legale. Folosirea de
mijloace neortodoxe poate fi justificată prin consideraţii de interes public, aspect lăsat la aprecierea
jurnalistului. Articolul următor adaugă că şi atunci când e prezent interesul public, jurnalistul
trebuie să se abţină de la a tulbura durerea şi necazul persoanelor. Code of Practice, adoptat de
Comisia britanică pentru plângeri îndreptate împotriva presei conţine în art. 4 reglementări
privitoare la viaţa privată. Astfel, „oricine are dreptul să i se respecte viaţa privată şi de familie,
casa, sănătatea şi corespondenţa. O publicaţie este obligată să justifice intruziunile în viaţa privată
a oricărui individ, fără acceptul acestuia. Folosirea aparatelor performante pentru a îi fotografia pe
oameni în locuri private fără consimţământul lor este inacceptabilă.” O notă a aceluiaşi articol
arată ce trebuie înţeles prin „locuri private” şi anume „proprietăţi publice sau private unde apare o
aşteptare îndreptăţită la privacy”, mai exact, acestea sunt orice locuinţă privată, împreună cu
grădina şi clădirile anexe, dar fără împrejurimile proprietăţii, camere de hotel, nu şi alte spaţii ale
hotelului, precum şi acele părţi ale unui spital public sau privat, unde pacienţii sunt trataţi sau
găzduiţi. În art. 5 se interzice, sub rezerva existenţei interesului public, folosirea de către jurnalişti
a unor dispozitive glandestine de ascultare pentru obţinerea şi publicarea de materiale, precum şi
interceptarea convorbirilor telefonice private. Articolul 8, referitor la hărţuire, interzice
jurnaliştilor să îi fotografieze pe indivizi fără consimţământul lor, să persiste în a-i fotografia după
ce li s-a cerut să renunţe. Pot apărea excepţii de la aceste prevederi, atunci când interesul public o
cere. Art. 18 arată ce înseamnă interes public: detectarea sau expunerea unei crime sau a unei
infracţiuni serioase, protejarea sănătăţii şi a siguranţei publice, prevenirea publicului pentru a nu
fi înşelat de o declaraţie sau acţiune a unei persoane sau instituţii. În alte cazuri, unde nu pot fi
aplicate aceste trei situaţii, Comisia va cere editorului dovada satisfacerii interesului public.
În Italia, Legea nr. 675 din 1996 – Codul deontologic, cere jurnaliştilor – potenţiali contra-
interesaţi în afirmarea secretului vieţii private, în măsura în care, dimpotrivă, este în interesul lor
să difuzeze informaţia – să îşi însuşească garantarea vieţii private a celuilalt, autocenzurând, în
substanţă propriul rol de informatori profesionişti.
Convenţia obligă statele semnatare să asigure exerciţiul drepurilor şi libertăţilor prevăzute de aceasta.
reaminteşte că exerciţiul real şi efectiv al libertăţii de exprimare „nu depinde numai de obligaţia statului
abţine de la orice ingerinţă, ci poate impune măsuri pozitive de protecţie chiar şi în relaţiile dintre persoane
Pentru a determina dacă există o obligaţie pozitivă a statului va fi luat în considerare justul echilibru ce
realizat între interesul general şi interesele personale. Întinderea acestor obligaţii variază, inevitabil, în fun
diversitatea situaţiilor din statele contractante şi a alegerilor ce trebuie să fie făcute în termeni de priorităţi şi
Acestă obligaţie nu trebuie să fie interpretată de o manieră de natură a impune autorităţilor o sarcină insup
sau excesivă.”1 Deci, responsabilitatea unui stat poate 1 CEDO, hot. Ozgur Gundem c. Turciei, 16 martie 2

2.3.2. Repararea prejudiciilor cauzate prin ingerinţe ale presei în viaţa privată

În doctrina română au apărut numeroase discuţii cu privire la modalitatea de reparare a

prejudiciilor create de către presă.

Persoanele a căror viaţă privată a fost afectată de acţiuni ale presei pot să obţină repararea prejudiciului pe b
998-999 C. civ. Unele păreri în doctrină reţin că acoperirea în bani a unor prejudicii morale nu înseamnă
acţiune punitivă, care nu are nimic de a face cu funcţia reparatorie a răspunderii civile delictuale. Aceasta d
prin acţiunile în daune morale, aproape invariabil se solicită atât repararea prin echivalent a prejudiciulu
unei sume de bani), cât şi repararea în natură (publicarea unei hotărâri sau publicarea de scuze în mass-me
consideră că amândouă capetele de cerere urmăresc dubla acoperire a

Răspunderea pentru depăşirea limitelor libertăţii de informare este în principiu civilă, conform art.
30, alin. (8) din Constituţie. Răspunderea penală poate fi angajată numai pentru cazurile când
aceste abuzuri sunt considerate infracţiuni. Răspunderea civilă este una delictuală, scopul acesteia
fiind acoperirea prejudiciilor morale şi materiale suferite de persoana afectată de intruziunea presei
în viaţa sa privată. Dreptul de a solicita daune pentru prejudiciul moral astfel suferit a fost apărat
de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Deciziile nr. 84/2001, 169/2001, 246/2001),
considerând în mod constant că scutirea de la plata taxei de timbru a unor asemenea acţiuni nu ar
fi de natură să aducă atingere principiului libertăţii de exprimare. Atât din perspectiva normelor
constituţionale cât şi a jurisprudenţei menţionate, este greu de explicat schimbarea punctului de
vedere al instanţei de contencios constituţional în practica recentă conform căreia „dezonoarea este
prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată
prin foloase materiale” (Decizia nr. 62/2007). Afirmaţia surprinzătoare a Curţii constituie o
revenire la teza din perioada comunistă potrivit căreia prejudiciul moral nu ar putea fi acoperit prin
reparaţii de ordin material. De altfel, repararea materială a prejudiciului moral este unanim
acceptată în democraţiile liberale actuale şi este aplicată constant de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.[53] prejudiciului, prin natură şi prin echivalent, putându-se ajunge la
îmbogăţire fără justă cauză. În susţinerea acestei idei se reţine că instanţa nu poate să omită faptul
că repararea în natură este regula şi să acorde direct despăgubiri (şi cu atât mai puţin să acorde atât
repararea în natură, cât şi despăgubiri). Iar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, acesta
este greu de determinat deoarece nu există un criteriu sigur de referinţă. Fiecare are despre sine un
anumit sistem de autoapreciere, astfel că există un număr infinit de posibilităţi de cuantificare a
prejudiciului moral. Dar plata unei sume de bani nu poate să acopere stările afective negative
cauzate prin ingerinţa presei. Acoperirea în bani a prejudiciului moral nu ar putea fi acceptată decât
dacă din fapta cu efect prejudiciabil asupra elementelor personalităţii ar rezulta o pierdere
financiară sau o declasare pe plan profesional.
În dreptul anglo-saxon daunele morale sunt acordate realmente cu titlu de sancţiune, nu pentru
acoperirea prejudiciului. Sunt despăgubiri menite să-l penalizeze pe pârâtul vinovat de atingerile
grave aduse imaginii reclamantului şi, în acelaşi timp, constituie un avertisment sever pentru cei
care ar intenţiona în viitor, să aducă atingeri dreptului la imagine al reclamantului. Tabloidele
britanice sunt extrem de des sancţionate astfel şi acceptă fără probleme să plătească, deoarece
aceste sume-sancţiune sunt infime pe lângă vânzările uriaşe ale acestor publicaţii. Însă Anglia are
o experienţă îndelungată în cauze de acest gen1. În prezent se observă şi în România apariţia a din
ce în ce mai multe reviste de scandal, iar unele vechi se reprofilează, aşa că pare deja necesară o
reglementare specială în acest domeniu.
Majoritatea doctrinei admite repararea bănească a prejudiciului suferit, invocând art. 998-999 C.
civ. Acest text, într-adevăr, nu limitează sfera faptelor care pot crea prejudicii, nu stabileşte modul
de reparare a acestora şi nici întinderea sau felul reparaţiei, dar maxima sa generalitate şi
flexibilitate permite ca prejudiciile morale să-şi aibă suportul legal în acest text. Câtă vreme nu
există o reglementare specială, acest text este aplicabil şi în cazul delictelor de presă. Cea mai bună
reparaţie este cea în natură, numai că ea singură nu oferă o satisfacţie deplină.
Dreptul român prevede un mecanism prin care pot fi sancţionate atingerile aduse drepturilor
personal-nepatrimoniale. În categoria drepturilor personale-nepatrimoniale sunt incluse dreptul la
nume, la pseudonim, onoare şi reputaţie, la propria imagine, voce, dreptul la demnitate, dreptul la
respectul vieţii private, iar această enumerare nu este definitivă. Codul civil la origini nu
reglementa nimic din acest mănunchi de drepturi, evoluţia şi consacrarea lor fiind impulsionată de
luarea în considerare a demnităţii umane, în special a dreptului la respectarea vieţii private şi a
dreptului la imagine.1 Prevederile art. 54 şi 55 din Decretul nr. 31/1954 vor permite ca autorul
faptei să fie obligat de instanţă să înceteze săvârşirea faptei care aduce atingere drepturilor
personalităţii, inclusiv retragerea din circulaţie a operelor sau a tirajului care a adus atingere
dreptului respectiv, publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare pe cheltuiala pârâtului,
dreptul la replică, la rectificare şi declaraţie prin presă. Unde este cazul se va putea apela la
mijloacele oferite de dreptul penal.
În Franţa există Legea presei din 1881 care cuprinde reguli restrictive, formaliste şi o prescripţie
scurtă (de trei luni) cu scopul de a împiedica cât mai puţin libertatea presei. Curtea de Casaţie
franceză a decis că responsabilitatea civilă a organelor de presă nu poate fi angajată pe temeiul art.
1382 C. civ. Fr. (art. 998 C. civ. român), deşi anterior a decis contrariul. Prin Legea din 17 iulie
1970 s-a introdus în C. civ. fr. un nou art. 9 potrivit căruia: „Fiecare persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private. Judecătorii pot, fără a prejudicia repararea daunelor suferite, să
dispună orice altă măsură precum sechestrul, confiscarea şi altele asemenea, în scopul împiedicării
ori încetării unei atingeri aduse vieţii private; aceste măsuri pot fi ordonate dacă este o situaţie de
urgenţă, înaintea pronunţării hotărârii definitive”.

2.3.3. Noutăţi aduse de proiectele noilor coduri, civil şi penal

În tezele prealabile privind proiectul noului cod civil se arată că acesta va cuprinde reglementări
specifice referitoare la ocrotirea drepturilor la viaţă, sănătate şi integritate, a dreptului la viaţă
privată şi la demnitatea persoanei, precum şi la respectul memoriei persoanei decedate. Va avea
loc o consolidare a drepturilor personal-nepatrimoniale prin reglementarea expresă a dreptului
celui vătămat sau ameninţat cu o atingere ilicită adusă persoanlităţii sale de a cere oricând instanţei:
interzicerea încălcării, dacă ea este iminentă; încetarea încălcării şi interzicerea ei, dacă ea durează
încă; constatarea caracterului ilicit al încălcării aduse, dacă tulburarea pe care ea a creat-o subzistă
încă; consacrarea, ca mijloc specific de apărare, a dreptului la replică; instituirea unor măsuri
provizorii specifice2.
Noul C. civ. va interzice „atingerea vieţii private prin reprezentarea şi captarea ori utilizarea
imaginii sau a vocii unei persoane, dacă aceasta nu se află într-un loc public”, „difuzarea de
imagini ale persoanei, filmată în propria locuinţă sau în orice alte locuri private, fără acordul
acesteia”, „difuzarea de imagini care prezintă interioare sau aspecte exterioare ale unei locuinţe
private, fără acordul celui care o ocupă în mod legal”, precum şi „difuzarea şi utilizarea
corespondenţei, a manuscriselor sau ale altor documente personale”1.
În timp ce noul Cod civil se aliniază prevederilor internaţionale privind raportul dintre libertatea
presei şi dreptul la viaţă privată, proiectul noului C. penal aduce o noutate regretabilă în aliniatul
doi al articolului care reglementează proba verităţii. Astfel, este inadmisibilă „proba verităţii
faptelor referitoare la viaţa privată a persoanei, afirmate sau imputate, ori dovada existenţei
motivelor temeinice.” Aceste prevederi urmăresc întărirea protecţiei vieţii private a persoanei
împotriva ingerinţelor terţilor, dar se omite că uneori aceste ingerinţe pot fi justificate. Într-adevăr
dreptul la viaţă privată a persoanelor publice este mai puţin protejat decât cel al persoanelor
obişnuite, dar adesea există un interes legitim ca aspecte ale vieţii private ale acestora să fie aduse
la cunoştinţa publicului. Interdicţia relevării unui aspect al vieţii private a unei persoane, mai ales
când acest lucru poate să afecteze viaţa societăţii în ansamblul ei, adică atunci când există motive
temeinice de a-l face public, este inadmisibil şi reprezintă un regres uriaş faţă de actuala prevedere
din C. pen. De exemplu, un jurnalist poate face afirmaţii privind starea de sănătate a unui candidat
în timpul campaniei electorale, deoarece în această situaţie starea lui de sănătate a devenit o
informaţie de interes public, iar alegătorii au dreptul de a alege în cunoştinţă de cauză. Noul cod
penal ar incrimina acest fapt. Tot aşa, ar fi considerată infracţiune dezvăluirea privind fapte de
corupţie care ar fi legate de relaţii ce ţin de viaţa intimă a unei persoane. De exemplu, în cazul în
care avantajele materiale le-ar fi avut soţia sau amanta, iar relaţia cu ele ţine de domeniul vieţii
private, presa ar trebui să nu divulge nimic, lucru inadmisibil.2
Aşadar, în urma studiului jurisprudenţei Curţii, precum şi a unor situaţii soluţionate la nivel
naţional în diferite ţări, raportul dintre libertatea presei şi dreptul la viaţă privată nu mai este
caracterizat de neclaritate. Chiar dacă standardele conturate par a fi suficiente şi general aplicabile,
fiecare ingerinţă a presei în viaţa privată trebuie analizată ţinând cont de toate circumstanţele
cauzei. În ceea ce priveşte jurisprudenţa română în acest domeniu, puţinele hotărâri existente sunt
în concordanţă cu direcţia urmată de către instanţa europeană, dar cum în ultima perioadă
fenomenul revistelor de scandal a acaparat şi România, numărul acţiunilor în justiţie a persoanelor
a căror viaţă privată a fost încălcată de către presă va creşte cu siguranţă.
Bibilografie

Bertrand, André, Droit à la vie privée et droit à l’image, Editura Litec, Paris, 1999.
Bîrsan, Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I,
Drepturi şi libertăţi, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005.
Cercelescu, Carmen Monica, Regimul juridic al presei. Drepturile şi obligaţiile jurnaliştilor,
Editura Teora, Bucureşti, 2002.
Chiriţă, Radu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II, Ed. C.
H. Beck, Bucureşti, 2007.
Losano, Mario G., Legea italiană în privinţa protecţiei vieţii private, Editura All Beck, Bucureşti,
2004.
Mass-media şi libertatea de exprimare. Ghidul jurnalistului, Editura Setronic, Bucureşti,
Mihai, Gheorghe; Popescu Gabriel, Introducere în teoria drepturilor personalităţii, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992.
Popescu, Cristian Florin, Etică jurnalistică şi legislaţia presei, Editura A. N. I., Bucureşti, 2006.
Manual de jurnalism, vol. II, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004. Renucci, Jean-François, Tratat de
drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.
Studii privind jurisprudenţa CEDO, Institutul naţional al magistraturii, Bucureşti, 2003. Sudre,
Frédéric, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom,
Iaşi, 2006.