Sunteți pe pagina 1din 8

Capitolul V – Regim tranzitoriu

CAPITOLUL V – REGIM TRANZITORIU


V.1. Noţiuni generale
Rezistoarele liniare neparametrice sunt elemente statice de circuit, a
căror caracteristică u(i) este independentă de timp, deoarece puterea primită
p  ui  Ri 2  0 în orice punct al caracteristicii indiferent de modul de variaţie
în timp al mărimilor, elementele sunt pasive, transformă energia
electromagnetică în căldură, proprietate care le defineşte ca elemente
disipative de circuit. Ecuaţiile de funcţionare ale circuitelor rezistive liniare
sunt ecuaţii algebrice. Spre deosebire de rezistoare, bobine şi
condensatoarele liniare au ecuaţii caracteristice dependente de timp de
di du
forma u L  L L , respectiv iC  C C , fapt pentru care sunt denumite
dt dt
elemente dinamice de circuit. Ecuaţiile de funcţionare ale circuitelor ce
conţin elemente dinamice, obţinute pe baza teoremelor lui Kirchhoff şi a
ecuaţiile caracteristice ale elementelor, sunt ecuaţii integro-diferenţiale,
liniare, neomogene, cu coeficienţi constanţi. Proprietatea fundamentală a
celor două elemente dinamice este de a acumula energie şi anume, energie
magnetică în bobine, respectiv energie electrică în condensatoare.
Comportarea unui circuit electric liniar fără elemente în exces (circuit
nedegenerat) este complet descrisă de sistemul de ecuaţii obţinut prin
aplicarea celor două teoreme ale lui Kirchhoff, prelucrate în funcţie de
ecuaţiile caracteristice ale laturilor, respectiv ale elementelor de circuit. Prin
eliminări succesive, sistemul de ecuaţii integro-diferenţiale liniare se poate
reduce la o singură ecuaţie diferenţială de ordin n şi cum numai bobinele şi
condensatoarele introduc câte un element diferenţial, rezultă că ordinul n al
ecuaţiei echivalente este egal cu suma dintre numărul de bobine nL şi
numărul de condensatoare nC din circuit. Soluţia ecuaţiei diferenţiale
echivalente de ordinul n este de forma:
x(t )  x p (t )  xt (t ), (5.1)
unde:
x p (t ) - reprezintă o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene. Forma ei este
impusă de funcţia de timp ce reprezintă termenul liber al ecuaţiei,
corespunzător mărimilor de excitaţie care întreţin această componentă, de
unde şi denumirea ei de componentă forţată sau, deoarece este soluţia de
regim permanent a circuitului, componentă permanentă;
xt (t ) - este soluţia generală a ecuaţiei omogene (corespunzătoare pasivizării
surselor) şi conţine un număr de constante de integrare egal cu ordinul
ecuaţiei. Aceste constante se determină pe baza condiţiilor iniţiale (valorilor
la momentul t 0 ) pe care trebuie să le satisfacă soluţia completă. Componenta
tranzitorie se poate scrie sub forma

- 48 -
Bazele Electrotehnicii II Facultatea de Energetică

xt (t )   Pk (t , mk )e k t , (5.2)
k
în care  k este o rădăcină multiplă de ordinul mk a ecuaţiei caracteristice
asociate ecuaţiei diferenţiale, iar Pk(t,mk) un polinom de gradul (mk-1) în
variabila t, cu coeficienţi constanţi (reali sau complecşi). Deoarece în
circuitele reale se constată că, în absenţa surselor de excitaţie, mărimile
electrice (curenţi şi tensiuni) se anulează după un anumit interval de timp,
rezultă că rădăcinile ecuaţiei caracteristice trebuie să satisfacă relaţia:
Re k   0.
Nefiind întreţinută din exterior (sursele de excitaţie sunt pasivizate),
această componentă se datorează exclusiv acumulării de energie
electromagnetică în elementele dinamice ale circuitului şi, în consecinţă,
durata ei corespunde intervalului necesar transformării ireversibile a acestei
energii în elementele disipative ale circuitului. Deoarece este independentă
de sursele de excitaţie şi durata ei este limitată, această componentă se
numeşte componentă liberă (naturală) sau componentă tranzitorie.
Pe baza observaţiilor de mai sus se pot formula următoarele definiţii:
Se numeşte regim permanent acel regim de funcţionare a circuitului în
care componenta liberă (naturală) a soluţiei este neglijabilă în raport cu cea
forţată.
Se numeşte regim tranzitoriu acel regim de funcţionare a circuitelor
electrice în care soluţia liberă (naturală) are valori importante în raport cu
cele ale soluţiei forţate. Acest regim, care apare la momentul t0, este
influenţat de condiţiile de funcţionare ale circuitului, anterior acestui
moment.
Formularea problemei condiţiilor iniţiale este necesară pentru
determinarea celor n constante de integrare ale componentei tranzitorii
(respectiv ale soluţiei generale). Aceste constante se determină pe baza
valorilor la momentul t0 ale unora dintre mărimile caracteristice ale
circuitului, valori ce constituie condiţii iniţiale ale regimului tranzitoriu.
1 1 t
i L (t )   u L (t )dt   u L (t ' )dt '  i L (t 0 ), (5.3)
L Lt
0

respectiv
1 1 t
u C (t )   iC (t )dt   iC (t ' )dt '  u C (t 0 ), (5.4)
C Ct
0

În cazul general al circuitelor reale, valorile i L (t 0 ), respectiv u C (t 0 ) se


obţin din condiţia ca intensităţile curenţilor prin bobine şi ale tensiunilor la
bornele condensatoarelor să varieze în mod continuu în momentul t 0 :
i L (t 0  )  i L (t 0  ), respectiv u C (t 0  )  u C (t 0  ).
Valorile i L (t 0  ) respectiv u C (t 0  ) se calculează din regimul permanent
anterior declanşării regimului tranzitoriu. Regimul permanent la t 0  poate fi
un regim de curent continuu, caz în care analiza circuitului va ţine seama de
faptul că bobinele ideale se modelează prin scurtcircuite, iar condensatoarele

- 49 -
Capitolul V – Regim tranzitoriu

prin întreruperi , sau poate fi un regim periodic sinusoidal care se va rezolva


cu metoda simbolică de reprezentare în complex a mărimilor. Dacă regimul
permanent este nesinusoidal, atunci, circuitele fiind liniare, se aplică metoda
superpoziţiei, rezolvând circuitul pentru fiecare componentă a mărimilor de
excitaţie. Soluţia obţinută în oricare din situaţiile de mai sus se
particularizează apoi pentru t  t 0 şi se aplică ecuaţiile de continuitate.
În funcţie de tipul elementelor dinamice prezente într-un circuit în regim
tranzitoriu, acestea pot fi de două tipuri:
a) circuite tranzitorii de ordinul I – conţin fie doar bobine, fie doar
condensatoare (ecuaţiile de rezolvare sunt ecuaţii integro-diferenţiale
de ordinul I);
b) circuite tranzitorii de ordinul II – conţin atât bobine, cât şi
condensatoare (ecuaţiile de rezolvare sunt ecuaţii integro-diferenţiale
de ordinul II).
V.2. Metode de rezolvare a circuitelor de ordinul I
Circuitele în regim tranzitoriu de ordinul I pot fi rezolvate prin mai
multe metode:
- metoda directă (integro-diferenţială);
- metoda răspunsului iniţial şi a răspunsului final;
- metode simbolice;
- metoda variabilelor de stare.
Pentru circuitele de ordinul I vor fi aplicate si prezentate doar primele
două metode în acest capitol.
Metoda directă constă în rezolvarea ecuaţiilor integro-diferenţiale obţinute
prin aplicarea celor două teoreme ale lui Kirchhoff. Fiind foarte laborioasă,
această metodă de analiză este recomandă, în special, în cazul circuitelor
simple cu un număr redus de elemente dinamice (de regulă o bobină sau un
condensator).
Algoritmul metodei:
Pasul 1: Determinarea condiţiilor iniţiale i L (t 0 ) sau u C (t 0  ) , în circuitul ce
precede efectuare comutaţiei, în regim permanent;
Pasul 2: Calculul lui i L (t ) sau uC (t ) în circuitul rezultat după efectuare
comutaţiei. Soluţia ecuaţiei diferenţiale neomogene de ordinul I rezultată
este dată de o soluţie liberă (a ecuaţiei omogene) şi o soluţie forţată (rezultată
după încetarea regimului tranzitoriu). Soluţia va rezulta incomplet, în care
mai există o constantă. Aceasta va fi determinată din condiţia de
continuitate a mărimii calculate x(t) în orice punct, inclusiv în momentul
comutaţiei:
x(t 0  )  x(t 0  ) (5.5)
Metoda răspunsului iniţial şi a răspunsului final este o metodă ce poate
fi aplicată doar circuitelor de ordinul I. Variaţia în timp a curentului printr-o
bobină sau a tensiunii la bornele unui condensator se determină cu formula
următoare:

- 50 -
Bazele Electrotehnicii II Facultatea de Energetică

t  t
   
 
x (t )  x (0  )  e  x ( )   1  e  (5.6)
 
 
unde x(t) este fie iL(t) în cazul bobinei, fie uC(t) pentru condensator. Rezolvare
prin această metodă constă în determinarea celor 3 necunoscute din formula
(5.6).
Algoritmul metodei:
Pasul 1: Determinarea condiţiilor iniţiale i L (t 0 ) sau u C (t 0  ) , în circuitul ce
precede efectuare comutaţiei, în regim permanent;
Pasul 2: Determinarea condiţiilor iniţiale i L () sau u C () , în circuitul
rezultat după încetarea efectului comutaţiei, în regim permanent;
Pasul 3: Calcularea constantei de timp . În funcţie de elementul dinamic
din circuit, aceasta se determină cu una dintre următoarele variante:
L
 - în cazul bobinei
Rech
  C  Rech - în cazul condensatorului
unde L este inductivitatea bobinei, respectiv C, capacitatea condensatorului.
Valoarea rezistenţei Rech se determină în circuitul de la pasul 2 în care toate
sursele de energie au fost pasivizate, ca rezistenţa echivalentă în raport cu
bornele elementului dinamic (bobină sau condensator).
V.3. Metode de rezolvare a circuitelor de ordinul II
Aşa cum a fost prezentat în capitolul anterior, circuitele tranzitorii de
ordinul II conţin atât bobine, cât şi condensatoare. Cele două tipuri de
elemente introduc în ecuaţiile de funcţionare fie ecuaţii cu derivate parţiale,
fie cu integrale. Astfel, ecuaţiile de rezolvare devin de ordinul II, prin
derivare. Circuitele în regim tranzitoriu de ordinul II pot fi rezolvate prin mai
multe metode:
- metoda directă (integro-diferenţială);
- metode simbolice (transformata Laplace);
Aceste două metode vor evidenţiate în cadrul capitolului de probleme
rezolvate. Algoritmul metodei directe a fost prezentat în capitolul anterior şi
nu vom mai insista aici pe detalierea lui.

A. Metoda transformatei Laplace


Fiind dată o funcţie de timp f(t), se defineşte transformata Laplace a
acestei funcţii cu relaţia:

L f (t )  F ( s)   f (t )e  st dt (5.7)

unde s    j este frecvenţa complexă.

- 51 -
Capitolul V – Regim tranzitoriu

Transformata Laplace afectează atât funcţiile original cât şi operaţiile cu


aceste funcţii. Corespondenţa dintre operaţiile în domeniul t şi operaţiile în
domeniul s este descrisă de următoarele teoreme:
a) teorema combinaţiei liniare:
Lc1 f1 (t )  c2 f 2 (t )  c1 F1 ( s)  c2 F2 ( s) (5.8)
b) teorema derivatei unei funcţii original:
 df (t ) 
L   sF (s )  f (0  ) (5.9)
 dt 
c) teorema integrării unei funcţii original:
 t  F ( s)
L   f ( )d   (5.10)
0   s

d) teorema retardării:

L f (t   )  e  s F ( s) (5.11)
e) teorema translaţiei variabilei complexe:


F ( s  a )  L e  at f (t )  (5.12)
f) teorema convoluţiei în domeniul timp:
L f1 (t ) * f1 (t )  F1 ( s ) F2 ( s ) (5.13)
g) teorema asemănării:
1 s
L f (at )  F  (5.14)
a a
h) teorema valorii iniţiale:
lim F s   f (0  ) (5.15)
s 

i) teorema valorii finale:


lim F s   f ( ) (5.16)
s 0

V.4. Schemele operaţionale ale circuitelor electrice


Aplicarea transformatei Laplace asupra unui circuit electric duce la
modificări substanţiale, conforme cu teoremele expuse anterior. În plus,
această funcţie liniarizează ecuaţiile de funcţionare ale circuitului, fapt ce
duce la reducerea efortului de calcul. În acest sens, în tabelul 5.1. sunt
expuse ecuaţiile de funcţionare pentru fiecare element de circuit, atât în
domeniul timp, cât şi după aplicarea transformatei Laplace:

- 52 -
Bazele Electrotehnicii II Facultatea de Energetică

Elementul de Ecuaţia transformatei


Ecuaţia în domeniul timp
circuit Laplace
Rezistorul
u (t )  R  i (t ) U ( s)  R  I ( s )
ideal
d i (t )
u (t )  L  U ( s)  sL  I ( s)  L  i L ( 0  )
dt
Bobina ideală
1 U ( s ) i L (0  )
i (t )    u (t )dt I (s)  
L sL s
1 I ( s) u ( 0 )
u (t )    i (t )dt U ( s)   C 
Condensatorul C sC s
ideal d u (t )
i (t )  C  I ( s )  sC  U ( s )  su C (0  )
dt
di (t ) di (t ) U1 ( s )  sL1  I1 ( s)  sM  I 2 ( s) 
Bobine u1 (t )  L1  1  M  2
dt dt   L1i1 (0  )  M  i 2 (0  ) 
cuplate
di (t ) di (t ) U 2 ( s)  sL2  I 2 ( s)  sM  I1 ( s ) 
magnetic u 2 (t )  L 2  2  M  1
dt dt  L2 i2 (0  )  M  i1 (0  )

Tabelul 5.1. Ecuaţiile în domeniul timp şi după aplicarea transformatei Laplace pentru
elementele de circuit

Fig.5.1. Comportarea elementelor de circuit în operaţional (transformata Laplace)

- 53 -
Capitolul V – Regim tranzitoriu

În concordanţă cu informaţiile din tabelul 5.1, elementele de circuit se


modifică în conform celor din figura 5.1 atunci când se aplică transformata
Laplace.
În consecinţă, în modelele operaţionale ale elementelor de circuit
intervin impedanţele operaţionale ale acestora în forma:
1
Z R ( s )  R, Z L ( s )  sL, Z C ( s )  (5.17)
sC
şi termenii:
u (0 )
E L ( s )  L  iL (0  ), E M ( s )  M  i L (0  ), E C ( s )  C  (5.18)
s
sau
i (0 )
J L ( s )  L  , J C ( s )  C  u C (0  ) (5.19)
s
reprezentând sursele fictive de tensiune, respectiv de curent corespunzătoare
valorilor iniţiale nenule ale elementelor dinamice de circuit.
V.5. Transformarea inversă
Trecerea din domeniul funcţiilor imagine Fk(s) în domeniul funcţiilor
original f k(t) se poate face fie pe baza de tabele de corespondenţă (tabelul
14.2) completate cu utilizarea teoremelor satisfăcute de transformata
Laplace, fie cu ajutorul unor formule de inversiune.

Imaginea Laplace F ( s)  L f (t ) Funcţia original f(t)


1
e  at
sa
1
t  e  at
s  a 2

sin t
s2  2
s
cos t
s2  2
a
sh at
s2  a2
s
ch at
s2  a2
1
s sin    cos   sin t   
s  2
2
1
s cos    sin   cost   
s2   2

- 54 -
Bazele Electrotehnicii II Facultatea de Energetică


e  at sin t
s  a 2    2
2

sa
e at cos t
s  a 2    2
2

2s
t sin t
s 2  a 2 2
s2  2
t cos t
s 2  a 2 2
Tabelul 5.2. Funcţia original pentru o serie de imagini Laplace întâlnite

V.6. Algoritmul de aplicare al metodei operaţionale


1. Se determină condiţiile iniţiale, i L (t 0  ) şi u C (t 0  ) , în circuitul ce precede
efectuare comutaţiei, în regim permanent; dacă momentul t0 este diferit de
zero, atunci se efectuează o schimbare a originii timpului t’= t – t0, deoarece
transformata Laplace unilaterală este definită pentru t  0 .
2. Se construieşte schema operaţională a circuitului, corespunzătoare
structurii acestuia la momentul 0+ care va conţine impedanţele operaţionale
ale elementelor pasive de circuit, imaginile Laplace ale surselor de tensiune
şi de curent şi sursele „fictive” corespunzătoare condiţiilor iniţiale nenule.
3. Se selectează, în funcţie de structura şi complexitatea schemei
operaţionale echivalente obţinută la pasul 2, metoda de analiză cea mai
adecvată şi cea mai eficientă (metoda ecuaţiilor Kirchhoff, metoda curenţilor
ciclici, metoda potenţialelor nodale, metoda superpoziţiei, etc.) pentru
determinarea imaginilor Laplace ale funcţiilor necunoscute: I Lk (s ) şi U Ck (s ) .

4. Imaginile I Lk (s ) şi U Ck (s) se descompun în fracţii simple sau se folosesc


formulele lui Heaviside, pentru a determina funcţiile original necunoscute cu
una dintre metodele de transformare inversă (tabelul 5.2).
5. Se verifică soluţiile obţinute prin aplicarea teoremelor valorii iniţiale şi a
valorii finale.

- 55 -

S-ar putea să vă placă și