Modul de viaţă

Ocupaţia principală a geţilor a fost agricultura, inclusiv viticultura, de asemenea ei se îndeletniceau cu creşterea
vitelor, albinăritul şi practicau meşteşugurile (prelucrarea pietrei, lemnului, metalelor, olăritul ş.a.).
Meşterii geţi au realizat o gamă foarte largă de unelte agricole, obiecte de uz casnic, arme etc. din fier, iar orfevrierii
au produs podoabe şi accesorii vestimentare din argint şi bronz. În agricultură era utilizat plugul cu brăzdar şi cuţit de
fier. Erau utilizate cazmale, sape, săpăligi, securi şi coase.

Meşteşugarii utilizau cleşte, nicovale, sfredele, dălţi şi confecţionau vase de cult, lănci, scuturi, coifuri, cnemide şi sici
(sabie scurtă curbată cu un singur tăiş). Geţii erau iscusiţi meşteri în confecţionarea ceramicii, inclusiv şi cu utilizarea
roţii olarului. Ei confecţionau o ceramică bogată cum ar fi borcanele ornamentate cu butoni şi brîuri alveolare, aşa-
numitele „fructiere" şi opaiţele realizate în formă de ceaşcă, precum şi ceramica pictată cu motive geometric,
zoomorfe, florale.

Geţii întreţineau relaţii comerciale cu coloniile greceşti de pe litoralul Mării Negre, cu tracii de la sud de Dunăre, cu
vecinii din est şi vest precum şi cu provinciile romane. Dezvoltarea economică a geţilor a dus la baterea, la sfîrşitul
secolului al IV-lea î.Hr. a propriei monede de argint.

Structuri sociale la geţi

În societatea geto-dacilor nobilii erau numiţi tarabostes, iar poporul simplu comati sau capilati. Tarabostes purtau un
fel de căciuliţă din lînă, care reprezenta un semn al demnităţii aristocratice, de unde şi denumirea dată acestor nobili
– pileati (pileum – căciuliţă, bonetă). Nobilii stăpîneau mari întinderi de pămînt şi turme de vite, din categoria lor
proveneau regii, preoţii şi conducătorii militari. Oamenii de rînd aveau capul descoperit, iar din pricina părului mare li
se spunea comati (de la coma – coamă). Aceştia constituiau principala pătură productivă, fiind agricultori,
meşteşugari, negustori. Comaţii alcătuiau efectivul armatei. În societate existau şi robi, însă rolul lor în economie era
redus.
Aşezări şi cetăţi (oraşe-dave)

Geţii au creat numeroase aşezări, de tipul unor cătune mici cu cîteva locuinţe şi anexe gospodăreşti. Locuinţele sînt
de suprafaţă sau adîncite în pămînt, iar în jurul lor au fost descoperite gropi de provizii.
Cetăţile erau dispuse pe forme de relief dominante (boturi de deal, terase înalte, culmi montane etc.), care controlau
căile de acces din anumite zone. Fortificaţiile erau constituite, de obicei, din elemente tradiţionale (valuri de pămînt şi
palisade de lemn), dar după consolidarea puterii Regatului Dac în vremea lui Burebista au apărut ziduri de incintă şi
bastioane patrulatere din piatră fasonată.

Oraşele geţilor (desemnate cu termenul de dava) au avut funcţii economice, administrative, militare şi religioase.
Principalele oraşe-dave ale geto-dacilor au fost Sarmizegetusa,Tamasidava, Ziridava, Arcidava, Burridava,
Cumidava, Drobeta, Napoca, Porolissum etc.
Religia geto-dacilor. Religia geto-dacilor avea un caracter specific, fiind o religie henoteistă. Geţii venerau mai
multe zeităţi dar una din acestea era considerată cea mai importantă, care stapînea asupra tuturor zeilor.
Alături de zeul suprem, dominant, panteonul geţilor conţinea şi alte divinităţi cum ar fi, probabil, zeiţa vetrei şi a
focului ce corespundea Hestiei greceşti şi Vestei romane, un zeu războinic şi ocrotitor, în acelaşi timp, al ogoarelor
geţilor, Gebeleizis, zeul fulgerului, tunetului, ploii. Unii istorici moderni au inclus printre divinităţile nord-danubiene pe
Bendis (cunoscută în Tracia), zeiță a Lunii, a pădurilor şi a farmecelor, zeița dragostei şi a maternității şi pe Sabazius
(corespundea la greci lui Dionysos).

Divinitatea principală şi supremă a geţilor a fost Zalmoxis (Zamolxis) despre care autorii antici ne oferă informaţii
bogate. Herodot este cel care afirmă că geţii „sînt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” şi îl înfăţişează pe
Zalmoxis ca o divinitate de seamă, la care se duc cei care mor. Informaţiile cele mai preţioase aduse de Herodot sînt
în legătură cu mitul şi cultul lui Zalmoxis. Herodot afirmă că geţii se cred nemuritori. Această „imortalizare” se
dobîndeşte prin intermediul unei iniţieri. O altă caracteristică a credinţelor geţilor a fost credinţa antifatalistă privind
destinul uman. Ei credeau că soarta omului depinde de el însuşi, de faptele lui. Astfel de credinţe sînt atestate şi la
alte popoare indo-europene cum ar fi vechii indienii. În Grecia concepţii asemănătoare le întîlnim şi în orfism, curent
mistico-religios care s-a constituit, potrivit grecilor în baza ideilor promovate de legendarul Orfeu, considerat de greci
de origine tracă.
Religia constituia prin autoritatea şi organizarea ei o mare forţă în statul lui Burebista şi a lui Decebal. Înfăptuirile
politice interne şi externe ale lui Burebista au fost realizate şi cu ajutorul marelui-preot Deceneu.
Preoţimea. Ca şi la alte popoare antice, preoţimea juca un rol însemnat în societatea geto-dacilor. Preoţii aveau
cunoştinţe din diferite domenii şi inspirau un profund respect. Autorii antici deosebeau mai multe categorii de preoţi:
capnobatai, ktistai şi polistai. Este greu de spus care au fost rolul şi atribuţiile acestor categorii de preoţi, deşi potrivit
unor autori antici polistaii erau asemuiţi cu esenienii, o sectă ascetică din Orientul Apropiat cărora le aparţin aşa
numitele „Manuscrise de la Marea Moartă”, care la rîndul lor ţin de primele comunități creştine.
Preoţii geţilor efectuau sacrificii şi posedau cunoştinţe ştiinţifice. O dată cu formarea statului se înfiinţează funcţia de
preot suprem, care era şi vicerege. Potrivit autorilor antici, pe parcursul istoriei geto-dacilor o astfel de funcţie ar fi
avut-o Zamolxis, Deceneu şi Comosicus. Cel mai important şi cunoscut este Deceneu care 1-a ajutat pe Burebista
să unifice populaţiile geţilor, sarmaţilor şi altora într-un singur stat, iar după asasinarea acestuia a devenit rege.
Sanctuare şi locuri de cult. În lumea geţilor existau numeroase sanctuare. Cele mai vechi erau rectangulare din
lemn. Importante sînt sanctuarele de la Sarmizegetusa unde au fost descoperite sanctuare circulare şi patrulatere.
Un sanctur a geto-dacilor a fost descoperit la Butuceni (raionul Orhei). Potrivit lui Strabon geţii considerau sfînt
muntele Kogaionon în peştera căruia s-a retras Zalmoxis.
Practici funerare. Informaţiile privind practicile funerare ale geţilor sînt obţinute din datele arheologice şi relatările
unor autori antici (Herodot V, 8; Pomponius Mela II, 2, 18-20; Solinus 10, 1). Datele existente demonstrează că în
secolele V-III î.Hr. incineraţia constituia ritul funerar aplicat aproape cu exclusivitate, deşi unii membri ai aristocraţiei
au practicat însă inhumaţia. În prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. practicile funerare au cunoscut o modificare
fundamentală: defuncţii fiind trataţi într-un mod care nu poate fi identificat arheologic.
În perioada domniei lui Burebista sînt atestate în sud-vestul Transilvaniei, Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei
necropole tumulare. În perioada ulterioară morminte tumulare sînt atestate în preajma aşezărilor est-carpatice din
valea Siretului, comportînd vădite influenţe sarmatice nord-pontice.
Limba geţilor

Geto-dacii vorbeau o limbă tracică care făcea parte din marea familie a graiurilor indo-europene, fiind înrudită cu
limbile protolatine, balto-slave şi iraniene. Izvoarele antice conţin informaţii puţine privind graiul tracilor. Sînt
cunoscute cca 2 800 de nume proprii, şi cca. 200 de glose (în special nume de plante). Mai puţin de o treime dintre
acestea aparţin zonei tracilor de nord, restul fiind atestate în Tracia propriu-zisă, la Sud de Haemus. Homer vorbind
despre tracii aliaţi ai troienilor aminteşte numele unui rege al acestora, Resos (echivalentul skr. raja şi al lat. rex, dar
luat ca nume propriu).
La moment nu cunoaştem esenţa structurii lingvistice a graiului geto-dacilor. Nu ştim nici cum spuneau pentru „om”
şi „femeie”, „bun” şi „rău”, „a fi” şi „a putea”, „eu” şi „tu”. În aceste condiţii au fost formulate mai multe teorii privind
originea şi răspîndirea limbii geţilor. Unele teorii recente încearcă să explice din ce cauză geto-dacii au renunţat la
limba lor în favoarea latinei, iar alte popoare care de asemenea s-au aflat sub stăpînire totală sau parţială a
romanilor nu au refuzat la propria limbă. Astfel s-a constatat că populaţiile geto-dacice, sub diferite nume, ocupau o
arie geografică vastă, din Europa Centrală pînă în Asia, aproape de China şi India. Actuala populaţie punjabi, din
nordul Indiei, de pildă este urmaşa unui neam de geţi (masageţii) localizaţi în Asia Centrală cu peste 2500 de ani în
urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă ce seamănă cu moldoveneasca (româna). Dar multe din cuvintele
punjabi comune cu moldovenească (româna) sînt comune şi cu latina. Aceasta înseamnă că geţii vorbeau o limbă
asemănătoare celei „latine” mult înainte de expansiunea romană.

Ipoteza privind existenţa unei legături strînse dintre limba geţilor şi limba latină a fost expusă deja de cercetătorii din
secolul al XIX-lea şi dezvoltată în secolul al XX-lea. Drept argument în susţinerea acestei ipoteze au fost invocate nu
numai datele lingvistice dar şi cele arheologice, inclusiv imaginile de pe Coloana lui Traian unde geto-dacii comunică
cu romanii direct, fără traducători.
Asemănările dintre limba geţilor şi cea latină se explică prin:

— substratul autohton, limbile vorbite de populaţiile protoindo-europene (de ex. purtătorii culturii Cucuteni), o parte
din care a migrat şi în peninsula Apenină (Italia);
— fondul comun indo-european;
— împrumuturi de la o limbă la alta, explicabile prin contactele existente între vorbitorii acestora. Deşi este puţin
cercetată problema care dintre aceste limbi este mai arhaică şi respectiv cine de la cine a împrumutat un şir de
cuvinte.
Istoria geto-dacilor

Geto-daci = Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor

trace care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a
tracilor, delimitată etnic şi lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi
materiale şi spirituale originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-
dunăreană a fost desemnată, începând cu sec.VI î.Hr., de izvoarele greceşti,
cu numele de geţi, iar în sec. I î.Hr. de cele romane cu numele de daci.
Întrucât geţii şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi civilizaţii şi, aşa cum
arată Strabon, vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi
popor, istoriografia modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. I î.Hr.
– din această zonă geografică – cu numele de geto-daci. Potrivit informaţiilor
lui Herodot, se poate afirma că separarea geto-dacilor din masa triburilor trace
s-a desăvârşit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt).

Organizare Aflaţi din punct de vedere al organizării sociale în faza

democraţiei militare, geto-dacii erau împărţiţi în triburi (apulii, burii, ratacensii,
tirageţii, carpii), fiecare dintre acestea era condus de un şef militar cu
reşedinţa într-un centru întărit – dava (Argedava, Piroboridava, Tamasidava,
Pelendava). În anumite împrejurări istorice, mai multe triburi înrudite şi
învecinate s-au organizat în mari uniuni de triburi, cum a fost aceea condusă
de „regele” Dromichaites.

Societatea Treptat, în cadrul societăţii geto-dace s-au accentuat diferenţele

dintre clasa nobililor(tarabostes, pilleati) şi oamenii liberi de rând (comati).
Sclavia la geto-daci a avut mai mult un caracter patriarhal.

Ocupaţii Ocupaţiile de căpetenie ale geto-dacilor erau agricultura şi

creşterea vitelor. O anumită importanţă în asigurarea bazei economice a
societăţii geto-dacice o aveau albinăritul, pomicultura, viticultura, precum şi
felurite meşteşuguri ca prelucrarea lemnului, olăritul, extragerea şi prelucrarea
metalelor. Geto-dacii făceau comerţ intens cu lumea greco-elenistică şi mai
târziu cu cea romană, importând vin, untdelemn, obiecte de sticlă şi bronz,
ceramică superioară. Ofereau în schimb produse vegetale, animale, lemn,
sare, peşte, miere de albine etc. Începând din a doua jumătate a sec. III î.Hr.
au emis monedă proprie, inspirată din cea grecească şi macedoneană.
Emisiunile monetare ale geto-dacilor au încetat în primele decenii ale sec. I
î.Hr., când denarul roman a devenit moneda de schimb. La Tilişca (jud. Sibiu),
Ludeşti (jud. Hunedoara), Grădiştea Muscelului (Sarmizegetusa Regia) au
fost descoperite tipare monetare care copiau fidel o serie de denari romani. În
acelaşi timp, în Dacia a pătruns o mare cantitate de monede romane
originale, care ilustrează intensitatea schimbului practicat cu negustorii romani
încă din sec. I î.Hr.

Civilizaţia În funcţie de factorii geoclimatici, îşi construiau atât case de

suprafaţă, din lemn şi lut, sau bordeie (în regiunile de câmpie), cât şi locuinţe
mai impunătoare, având mai multe încăperi cu temelii lucrate din blocuri de
piatră (la Sarmizegetusa Regia) sau acoperite cu ţigle şi olane (Popeşti),
acestea din urmă aparţinând desigur fruntaşilor politici şi religioşi. Civilizaţia
materială a geto-dacilor a îmbrăcat de-a lungul secolelor diferite aspecte: în
epoca hallstattiană complexele culturale Basarabi şi Ferigile poartă deja
amprenta lor, iar mai târziu, din sec. V-IV î.Hr., sunt creatorii unei civilizaţii de
tip La Tène, care atinge apogeul în sec. I î.Hr. – I d.Hr.

Religia Geto-dacii practicau cu precădere ritul funerar al incineraţiei. Religia

lor politeistă era asemănătoare religiei celorlalte populaţii indo-europene. De
mare popularitate se bucurau zeităţi ca:Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis,
Cavalerul trac. Descoperirile arheologice din Munţii Orăştiei sau de la Ocniţa-
Buridava, au demonstrat că pătura superioară a societăţii geto-dace, în
special preoţimea, cunoştea scrierea cu litere greceşti şi latineşti. Izvoarele
scrise vorbesc de existenţa la geto-daci şi a unor cunoștinţe de astronomie,
medicină empirică şi botanică.

Organizarea politică În cadrul ariei largi locuite de gto-daci, începând cu

sec. I î.Hr., în condiţiile dezvoltării lor economice, politice şi spirituale,
puternicele uniuni de triburi au fost unificate de cătreBurebista, cel mai de
seamă dintre toţi regii traci, făuritorul unei „mari stăpâniri” (megali arhé, la
Strabon), ale cărei hotare se întindeau din Carpaţii Păduroşi, până la Dunărea
mijlocie şi M-ţii Slovaciei. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se
destramă. Perioada 44 î.Hr. – 106 d.Hr. se caracterizează prin încercările
urmaşilor săi de a realiza reunificarea uniunilor de triburi. Astfel, în fruntea
geto-dacilor s-au perindat o serie de regi, dintre care cei mai cunoscuţi sunt:
Deceneu, Comosicus, Scorilo, Duras-Diurpaneus.

Cucerirea romană Perioada care a premers cuceririi cucerii unei noi părţi a
Daciei de către romani a însemnat, sub conducerea lui Decebal, şi epoca de
maximă dezvoltare a civilizaţiei geto-dacice. Meşteşugurile, comerţul, arta s-
au îmbogăţit şi au cunoscut forme superioare de manifestare. Acum se
confecţionează puternicul complex defensiv alcătuit din cetăţile dacice din M-
ţii Orăştiei, având drept centru politic, militar şi religios Sarmizegetusa Regia –
capitala Daciei. Populaţie războinică, geto-dacii, aliaţi cu alte popoare vecine,
organizau numeroase atacuri asupra teritoriilor sud-dunărene, aflate sub
stăpânirea romană. La început victorioşi, în cele din urmă geto-dacii au fost
copleşiţi de forţa armatei romane, superioară din punct de vedere numeric şi
al tehnicii de luptă. Împăratul Traian a reuşit, după două campanii grele, în
anii 101-102 şi 1505-106, să cucerească Dacia şi să o transforme în provincie
romană. O parte a triburilor geto-dace (carpii din Moldova şi dacii liberi din
Muntenia, Crişana şi Maramureş) au rămas în afara provinciei Dacia,
organizând dese atacuri în interiorul acesteia. Populaţia autohtonă, dăinuind
alături de romani, a fost supusă unui puternic proces de romanizare în urma
căruia a rezultat o nouă populaţie, daco-romanii, ce aveau să constituie
elementul hotărâtor în procesul formării limbii şi poporului român.