3.

NORMALIZARE, ARMONIZARE SI CONVERGENȚĂ CONTABILĂ

3.1 . Ce reprezintă normalizarea contabilă? Cine, cum şi de ce reglementează

contabilitatea?

3.2. Normalizarea contabilităţii româneşti

3.3. De la diferenţele contabile naţionale la nevoia de armonizare şi convergenţă contabilă

Diferenţele contabile
Tratarea diferenţelor: armonizarea contabilă
Convergenţa contabilă sau spre un referenţial contabil unic

3.4. Postulate principii și politici contabile aplicabile

Postulate contabile
Principiile contabile
Principii contabile reţinute explicit în reglementările contabile
româneşti
Politici contabile

3.5. Ce sunt şi care sunt situaţiile financiare?

3.1 Ce reprezintă normalizarea contabilă?
Cine, cum şi de ce reglementează contabilitatea?

Contabilitatea a devenit astăzi o tehnică complexă de înregistrare şi reflectare a realităţii

economico-financiare a unei entităţi, un sistem de informare adaptate nevoilor utilizatorilor, un
instrument de gestiune şi comunicare care asigură integrarea şi dialogul întreprinderii cu mediul
său extern.
Deşi rolul practicii contabile este important în evoluţia contabilităţii, definirea şi fixarea
terminologiei contabile, a convenţiilor şi regulilor aplicate în contabilitate nu au fost lăsate în
voia liberului arbitru, ci s-au constituit într-un amplu proces de normalizare pe care-l regăsim
în literatura contabilă sub sintagma de „normalizarea contabilităţii”.
Evoluţia contabilităţii în secolul al XX-lea este marcată de normalizarea şi armonizarea
contabilă, procese care au determinat caracterul standardizat, reglementat al sistemului
informaţional contabil şi al informaţiilor contabile ca produse finale ale acestuia.
Normalizarea contabilă o putem defini ca reprezentând procesul de definire, fixare şi
aplicare a terminologiei şi regulilor contabile prin care se asigură validarea socială a
informaţiei contabile.
O contabilitate normalizată permite întreprinderii să înregistreze în mod sistematic toate
evenimentele, operaţiile şi situaţiile care au loc în timp şi să le formalizeze în situaţiile financiare
(bilanţ, cont de profit şi pierdere, tablou de trezorerie etc.).
O contabilitate normalizată permite obţinerea unei informaţii comparabile în timp şi în
spaţiu pe baza căreia se apreciază tendinţele şi evoluţia unei întreprinderi de la o perioadă la alta
şi în raport cu alte întreprinderi.
O contabilitate normalizată permite obţinerea unor informaţii previzionate care le oferă
utilizatorilor posibilitatea să facă previziuni şi estimări cu privire la evoluţia întreprinderii.
O contabilitate normalizată permite tuturor celor interesaţi de întreprindere (acţionari,
investitori, creditori, stat, salariaţi, furnizori, clienţi etc.) să dispună periodic de diverse
informaţii, formalizate în diverse forme şi suporturi de comunicare (în special situaţii financiare
anuale), care să îi ajute în fundamentarea deciziilor.
O contabilitate normalizată permite fixarea unor caracteristici calitative informaţiei
contabile şi aprecierea utilităţii informaţiei în funcţie de aceste criterii.
De normalizarea contabilităţii sunt interesaţi producătorii de informaţie contabilă
(profesia contabilă), precum şi utilizatorii de informaţie contabilă.
Pentru prima categorie, în urma procesului de normalizare, informaţia este standardizată,
formalizată şi reglementată astfel încât obţinerea, controlul şi verificarea informaţiei sunt uşor de
realizat, prin aplicarea consecventă şi corectă a anumitor proceduri.
 Utilizatorii văd în normalizarea garanţiei că informaţia contabilă este „adevărată”, chiar
dacă este vorba de un adevăr relativ, de un adevăr construit.
Normalizarea contabilă asigură acceptarea şi recunoaşterea contabilităţii ca un mijloc de
comunicare şi validarea socială a informaţiei contabile.

Organismele de normalizare pot fi organisme publice, private sau mixte, al căror

obiectiv fundamental este de a elabora şi adopta norme contabile care să se bucure de consens şi
recunoaştere socială.
În practică, există diferenţe între diferitele organisme de normalizare, atât în câmpul de
aplicare şi de orientare a lucrărilor de normalizare (inductivă / deductivă; cadrul contabil
conceptual / plan contabil general etc.), cât şi în legătură cu modul în care sunt constituite,
finanţate şi controlate aceste organisme.
La nivel naţional, în fiecare stat există unul sau mai multe organisme abilitate să răspundă
de normalizarea contabilităţii. De exemplu:
 în SUA – Financial Accounting Standards Board (FASB);
 în Franţa – Consiliul Naţional al Contabilităţii (CNC);
 în România – Ministerul Finanţelor Publice
Alături de organismul de normalizare şi instanţele legale (parlament, guvern) care adoptă
acte normative (legi, ordonanţe, hotărâri) şi ale căror reglementări au un caracter obligatoriu, pot
exista o serie întreagă de alte organisme (profesionale şi nu numai) care prin activitatea lor
contribuie la ameliorarea practicii contabile, iar caracterul normelor, instrucţiunilor,
recomandărilor elaborate poate fi obligatoriu sau facultativ.
Obligativitatea aplicării şi respectării normelor a determinat apariţia unui adevărat drept
contabil, bazat pe un ansamblu de texte ierarhizate. Acest drept contabil este specific îndeosebi
în sistemele de contabilitate continentală. În lumea anglo-saxonă impunerea normelor are loc nu
atât prin măsuri legislative, cât mai ales prin elaborarea unui cadru conceptual şi a unor
standarde care reglementează anumite tratamente si politici contabile.

Referenţialul contabil internaţional

Întreprinderile multinaţionale şi întreprinderile mari, cotate pe pieţele financiare, ca și

investitorii acestora, solicita informații comparabile și apelul la un limbaj contabil comun, dacă
se poate, un limbaj contabil unic la nivel mondial.. Am intrat în epoca globalizării economiilor şi
a pieţelor financiare. Influența si rolul Comisiei internaţionale a standardelor contabile
(International Accounting Standards Committtee: IASC) în procesul de normalizare și
convergenta contabila a crescut continuu din 1973, data constituirii acestui organism. IASC a
fost opera instituţională a profesiei contabile. La modul general, obiectivul IASC a fost realizarea
uniformizării principiilor contabile utilizate pentru situaţiile financiare ale întreprinderilor şi altor
organizaţii din lumea întreagă.
Începând cu anul 2001, IASC a devenit IASB. Produsele normalizatoare ale organismului
internaţional (IASB) sunt urmatoarele:

 standarde internaţionale de raportare financiară (IFRSx);

 standarde internaţionale de contabilitate (IASx);
 interpretări de tip nou (IFRIC), elaborate de Comitetul internaţional de interpretări la
raportarea financiară, elaborate după 2001;
 Interpretari anterioare reformei din 2001 (SIC), elaborate de Comitetul permanent de
interpretare

LISTA STANDARDELOR IFRS/IAS aplicabile :

 IFRS 1 Adoptarea pentru prima dată a Standardelor Internaționale de Raportare Financiară

 IFRS 2 Plata pe bază de acțiuni
 IFRS 3 Combinări de întreprinderi
 IFRS 4 Contracte de asigurare
 IFRS 5 Active imobilizate deținute pentru vânzare și activități întrerupte
 IFRS 6 Explorarea și evaluarea resurselor minerale
 IFRS 7 Instrumente financiare: informații de furnizat
 IFRS 8 Segmente operaționaleIe
 IFRS 9 Instrumente financiare
 IFRS 10 Situații financiare consolidate
 IFRS 11 Acorduri commune
 IFRS 12 Prezentarea informațiilor privind interesele în alte entități
 IFRS 13 Valoarea justa
 IFRS14 Conturi de amânare aferente activităților reglementate
 IFRS 15 Venituri din contractele cu clienții

 IAS 1: Prezentarea situațiilor financiare

 IAS 2: Stocuri
 IAS 7: Situația fluxurilor de trezorerie
 IAS 8: Politici contabile, modificări ale estimărilor contabile și erori
 IAS 10: Evenimente ulterioare perioadei de raportare
 IAS 11: Contracte de construcții
 IAS 12: Impozitul pe profit
 IAS 16: Imobilizări corporale
 IAS 17: Contracte de leasing
 IAS 18: Venituri
 IAS 19: Beneficiile angajaților
 IAS 20: Contabilitatea subvențiilor guvernamentale și prezentarea informațiilor legate de
asistența guvernamentală
 IAS 21: Efectele variației cursurilor de schimb valutar
 IAS 23: Costurile îndatorării
 IAS 24: Prezentarea informațiilor privind părțile afiliate
 IAS 26: Contabilizarea și raportarea planurilor de pensii
 IAS 27: Situații financiare consolidate și individuale
 IAS 28: Investiții în entitățile asociate
 IAS 29: Raportarea financiară în economiile hiperinflaționiste
 IAS 31: Interese în asocierile în participație
 IAS 32: Instrumente financiare: prezentare
 IAS 33: Rezultatul pe acțiune
 IAS 34: Raportarea financiară interimară
 IAS 36: Deprecierea activelor
 IAS 37: Provizioane, datorii contingente și active contingente
 IAS 38: Imobilizări necorporale
 IAS 39: Instrumente financiare: recunoaștere și evaluare
 IAS 40: Investiții imobiliare
 IAS 41: Agricultură

3.2 Normalizarea contabilităţii româneşti

În România normalizarea contabilităţii este una de tip public, Ministerul Finanţelor Publice
fiind principalul organism de reglementare contabilă.
 Procesul de normalizare a cunoscut în ultimii 20 de ani schimbări şi mutaţii continue ca
urmare a:
- eforturilor de reformare contabilă şi de adaptare a contabilităţii la noua realitate
economică;
- modificării dreptului societăţilor comerciale;
- alinierii reglementărilor contabile româneşti la directivele europene;
- influenţei crescute a IASB asupra standardizării contabilităţii la nivel internaţional.
Din punct de vedere al modului de normalizare din ţara noastră, constatăm ,că avem de a
face cu o normalizare care a condus la apariţia unui adevărat drept contabil. În textele de
reglementare regăsim dispoziţii care îmbină normalizarea prin plan contabil cu cea bazată pe un
cadru conceptual.
O inventariere a principalelor texte de normalizare şi reglementare a contabilităţii
româneşti ,astăzi, ţinând cont de sursele de drept, reuneşte o serie de legi, OG, ordine ale
Ministerului Finanţelor Publice, ordine şi norme ale altor organisme de reglementare, hotărâri ale
organismelor profesionale.

Principalele texte de reglementare contabilă sunt următoarele:

 Legea contabilităţii nr. 82/1991, modificata si actualizată la 1.01.2015

 Ordine ale ministrului finanţelor publice date în aplicarea Legii contabilităţii:

 ORDIN MFP Nr. 1802 din 29 decembrie 2014 ‐ Partea I pentru aprobarea
Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale şi situațiile
financiare anuale consolidate publicat in : MONITORUL OFICIAL NR. 963 din 30
decembrie 2014;

 Ordinul MFP nr. 1286/2012 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu

Standardele internaţionale de raportare financiară, aplicabile societăţilor comerciale ale
căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, publicat în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 687 din 04/10/2012;

 Ordinul MFP nr. 881/2012 privind aplicarea de către societăţile comerciale ale căror
valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a Standardelor
Internaţionale de Raportare Financiară, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 424
din 26/06/2012;
 Ordinul MFP nr. 150/2015 publicat în Monitorul Oficial nr. 136 din 23 februarie 2015
privind modificarea şi completarea Reglementărilor contabile conforme cu Standardele
internaţionale de raportare financiară, aplicabile societăţilor comerciale ale căror valori
mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată, aprobate prin OMFP nr.
1.286/2012 (M. Of. nr. 687 şi 687 bis din 4 octombrie 2012; cu modif. şi compl. ult.).

 Ordinul MFP nr. 170/17.02.2015 publicat în MONITORUL OFICIAL AL

ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 139/24.02.2015– pentru aprobareaReglementărilor
contabile privind contabilitatea în partidă simplă ;

 ORDIN Nr. 845/2014 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind

organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, Planul de conturi pentru
instituţiile publice şi instrucţiunile de aplicare a acestuia, aprobate prin Ordinul
ministrului finanţelor publice nr. 1.917/2005, Publicat M.Of. nr. 486 din 30.6.2014 ;

 Ordin nr. 1969/2007 din 09/11/2007 privind aprobarea reglementărilor contabile pentru
persoanele juridice fără scop patrimonial Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 846
din 10/12/2007 ;

 ORDIN Nr. 2861 din 9 octombrie 2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea
úi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor úi capitalurilor
proprii EMITENT: MINISTERUL FINANğELOR PUBLICE PUBLICAT ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 704 din 20 octombrie 2009 ;

 Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor privind
unele măsuri referitoare la organizarea şi conducerea contabilităţii de gestiune (MO
nr. 23/12 ianuarie 2004);

 Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1121/2006 privind aplicarea Standardelor

Internaţionale de Raportare Financiară;

 Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 907/2005 privind aprobarea categoriilor de

persoane juridice care aplică reglementări contabile conforme cu Standardele Internaţionale
de Raportare Financiară, respectiv reglementările contabile conforme cu directivele
europene (MO nr. 597/11 iulie 2005);

 Alte prevederi legale prin care sau adoptat reglementări cu implicaţii şi asupra
contabilităţii :

- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările şi

completările ulterioare;
- Legea nr. 469/9 iulie 2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale, cu modificările şi completările ulterioare;
 - Legea nr. 15/1994 privind amortizarea;
- Legea nr. 297/28 iunie 2004 privind piaţa de capital;
- Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză
contabilă şi a contabililor autorizaţi;
- Hotărârea nr. 8/115 din 29 iunie 2008 pentru aplicarea prevederilor art. 7 din
Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză
contabilă şi a contabililor autorizaţi;
- Hotărâre CECCAR nr. 8/90 din 14 mai 2008 pentru modificarea şi
completarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a CECCAR (MO nr.
466/23 iunie 2008).

Pentru a înţelege rolul textelor de reglementare contabilă asupra normalizării

contabilităţii, trecem în revistă structura Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi a OMFP 1802/2015,
ca principale surse de reglementare legală a contabilităţii româneşti.
 Legea contabilităţii
Legea nr. 82/1991 – Legea contabilităţii republicată si modificata, este structurată în
şapte capitole şi 49 de articole, astfel:
Capitolul I – Dispoziţii generale, se referă la:
- entităţile obligate să-şi conducă propria contabilitate;
- obiectivele contabilităţii;
- moneda şi limba de raportare;
- organismele responsabile de emiterea normelor şi reglementărilor contabile;
- aspecte contabile privind inventarierea şi evaluarea elementelor la inventar;
- obiectivul situaţiilor financiare.
Capitolul II – Organizarea şi conducerea contabilităţii, stabileşte:
- responsabilii pentru organizarea şi conducerea contabilităţii;
- reguli privind evidenţa anumitor elemente din situaţiile financiare.
Capitolul III – Registrele de contabilitate – în care sunt specificate registrele de
contabilitate obligatorii:
- Registrul jurnal;
- Registrul inventar;
- Cartea-Mare,
precum şi reguli de întocmire, păstrare şi arhivare a acestora.
Capitolul IV – Situaţiile financiare – face referire la distincţia între situaţiile financiare
anuale individuale şi situaţiile financiare consolidate, fiind enumerate categoriile de entităţi
obligate să le întocmească, structura situaţiilor financiare, termene de întocmire, reguli de
auditare, publicare şi păstrare a acestora.
Capitolul VI – Contravenţii şi infracţiuni – sunt evocate contravenţiile şi infracţiunile
de la prevederile prezentei legi şi sunt stabilite amenzile în funcţie de tipul contravenţiei.
Capitolul VII – Dispoziţii tranzitorii şi finale – fixează data intrării în vigoare a
prezentei legi şi abrogă textele de reglementare anterioare care contravin acesteia.
 OMFP nr.1802/2014– Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale
individuale şi situațiile financiare anuale consolidate aliniază reglementarile din România la
dispozitiile noii Directive Europene Directiva 34 a Parlamentului European și a Consiliului
,din 26 iunie 2013, privind situațiile financiare anuale, situațiile financiare consolidate și
rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi . Directivă 34 abrogă și înlocuiește
directivele a IV-a și a VII-a.

Acest ordin detaliază dispoziţiile din legea contabilităţii stabilind, printre altele:
- formatul, conţinutul şi structura situaţiilor financiare anuale;
- principiile contabile şi reglementările de evaluare;
- planul de conturi general;
- reguli cu privire la întocmirea, auditarea şi publicarea situaţiilor financiare.

OMFP 1802/2014 cuprinde două părţi:

Prima parte – Reglementări contabile conforme cu Directiva 34, aplicabile entităţilor
individuale şi care reglementează regulile, principiile contabile şi situaţiile financiare anuale ale
acestora.
A doua parte – Reglementări contabile conforme cu Directiva 34 ,aplicabile la nivelul
grupurilor de societăţi şi care reglementează regulile de întocmire, prezentare, auditare şi
publicare pentru situaţiile financiare anuale consolidate.

3.3 De la diferenţele contabile naţionale la nevoia de armonizare şi convergenţă

contabilă

Diferenţele contabile
Limbajul contabil elaborat la nivel naţional este adaptat obiectivelor locale şi nu a fost
destinat să permită comunicarea între culturi diferite.
Neînţelegerea limbajului contabil poate fi cauzată atât de diferenţele existente în
informaţiile furnizate; cât şi de divergenţele în percepţia şi interpretarea informaţiilor de către
destinatarii acestora.
În contextul globalizării economiilor se pune intrebarea - Ce va face şi cum va comunica
o societate care doreşte să opereze dincolo de frontierele sale naţionale (şi deci şi culturale),
pentru a primi şi transmite informaţiile economice necesare în luarea deciziilor?
Diferenţele contabile între ţări constituie un obstacol în compararea informaţiilor
financiare.
Originea diferenţelor contabile (după A. Haller şi P. Watson) o redăm în figura 1 .
Totuşi modificarea limbajului contabil riscă să aibă efecte nefaste asupra calităţii
mesajelor transmise pe plan local şi asupra funcţionării sistemului de comunicare.
Exemplu: -schimbări în modul de măsurare al profitului în scopul alinierii la o abordare în
vigoare la nivel internaţional, poate avea ca efect consecinţe fiscale deloc de neglijat sau
modificarea relaţiei cu investitorii locali;
- abordări diferite în recunoaşterea şi evaluarea activelor vor determina schimbări în
structura bilanţului şi rata îndatorării etc.
Perceperea şi studiul diferenţelor contabile între ţări în literatura anglo-saxonă nu au apărut decât
la sfârşitul anilor 1960, odată cu accelerarea comerţului internaţional.În Europa continentală
conştientizarea diferenţelor contabile este mai veche.În profesia contabilă, până la jumătatea
secolului al XX-lea, contabilitatea a fost privită ca o disciplină tehnică.Treptat, în literatura
contabilă, s-a conturat tot mai clar ideea că regulile contabile nu sunt un instrument de măsurare
neutru, ci ,din contra, rezultatul unui proces politic determinat de interesele economice ale
părţilor interesate.

Originea diferenţelor contabile

DIFERENŢE CONTABILE

Diferenţe în prezentare, Diferenţe în percepţie

contabilizare şi măsurare şi interpretare

Diferenţe în principiile contabile

Diferenţe în obiectivele şi situaţiile

financiare
Figura 1 – Originea diferenţelor contabile
(după A. Haller şi P. Watson)
Mediul social, economic şi cultural
specific fiecărei ţări
De ce practici diferite?

Contabilitatea este o construcţie socială (un joc social) care, în consecinţă, reflectă
societatea în care se dezvoltă.
Contabilitatea este supusă unei reglementări (scrise) precum şi unor reguli (nescrise) care
s-au dezvoltat în practică.Reglementările sunt adesea consecinţa evenimentelor şi
circumstanţelor economice.
Ansamblul regulilor contabile dintr-o ţară, ceea ce convenţional se traduce în expresia
„principii contabile general admise” sunt reprezentate de un ansamblu de obligaţii legale
apărute în timp şi dintr-o serie de practici elaborate ca răspuns la circumstanţe particulare.
Exigenţele legale sunt adesea răspunsuri la scandalurile financiare, la abuzurile sistemului sau la
presiunile economice.
 O nouă reglementare nu este doar o simplă schimbare a regulilor existente, ci presupune
instituirea unui nou echilibru între actorii sociali şi o reprezentare a contabilităţii în raport cu
realitatea economică şi socială.
Regulile contabile pot fi diferite de la o ţară la alta. Răspunsul societăţii pentru fixarea
unor reguli poate fi foarte diferit, de exemplu: în ţări precum Franţa, Germania – legislaţia în
domeniu este foarte detaliată; în Marea Britanie – legea conturează prescripţii minimale.

De asemenea, atitudinea faţă de lege este foarte diferită, astfel:

„În Germania, tot ce nu este explicit autorizat de lege este interzis;

în Anglia, tot ce nu este explicit interzis, este permis;
în Rusia, totul este interzis, uneori chiar şi ce este autorizat de lege;
în Italia, totul este permis, chiar şi ceea ce este interzis de lege.”*

Există, în egală măsură, reguli nescrise, parte a culturii unei societăţi, care fac ca modul
de reglementare să varieze de la o ţară la alta.
De asemenea, anumite ţări, au o tendinţă naturală de a se inspira după principalii
parteneri economici, care adesea sunt şi cei mai apropiaţi din punct de vedere cultural.

Tratarea diferenţelor: armonizarea contabilă

Internaţionalizarea economică şi culturală începută în anii 1960 şi instaurată sub diferite

forme astăzi, are impact şi asupra contabilităţii.
Principala problemă este dată de internaţionalizarea comunicării financiare şi dificultatea
comparabilităţii informaţiilor, în contextul globalizării economiei şi pieţelor şi al diversităţii
sistemelor contabile naţionale.
Se consideră că prin diversitatea sistemelor contabile:
- se perturbă utilizatorii situaţiilor financiare şi astfel reprezintă o sursă de dificultate
pentru întreprinderile multinaţionale;
- pentru pieţele unice cum ar fi UE este un impediment.

Conceptul de piaţă unică presupune reglementări aproape identice pentru fiecare stat. În
acest context, există interese şi se fac eforturi pentru a institui o anumită „armonie contabilă”.

Armonizarea contabilă – un termen consacrat, în contabilitatea internaţională, pentru a

desemna reducerea diferenţelor între reglementările contabile naţionale şi pentru a permite
depăşirea principalelor obstacole în comparabilitatea informaţiilor financiare la nivel
internaţional.
Argumentul principal în favoarea armonizării este creşterea eficienţei în tranzacţiile
internaţionale.
Societăţile multinaţionale sunt obligate actualmente să întocmească două serii de conturi:
conturi consolidate în conformitate cu normele ţării unde se află societatea mamă, pentru nevoile
pieţei de capital şi conturi individuale pentru fiecare filială, stabilite după regulile locale în care-şi au
sediul acestea.

*
B. Raffournier, A Haller, P. Walton, Comptabilité internationale, 1997, Ed. Libraire Vuibert, Paris, p. 5
 Dacă societatea mamă este cotată pe mai multe pieţe, atunci o a doua serie de conturi
consolidate este necesară pentru acea piaţă străină.
În acest context, costul obţinerii informaţiilor este mare, comparabilitatea acestora nu este
cea aşteptată, costul auditului suportat de societate este ridicat, ca şi costurile de formare a
auditorilor de către societăţile de audit. Programele informatice sunt diferite şi adesea foarte
scumpe, iar costul tranzacţiilor este mai ridicat. Lipsa uniformităţii şi a comparabilităţii
informaţiilor constituie un obstacol pentru investitorii internaţionali.
Un al doilea argument în favoarea armonizării contabilităţii este dorinţa unificării
condiţiilor de concurenţă între ţări.

Riscurile şi limitele armonizării

- armonizarea rupe echilibrele sociale care s-au stabilit în timp, nu se mai ţine seama de
rolul specific al contabilităţii din fiecare ţară;
- armonizarea trebuie să cuprindă toate societăţile sau să se limiteze doar la societăţile
cotate la bursă?
Diferenţele contabile nu pot dispărea dintr-o dată. O armonizare completă nu poate fi
realizată decât dacă mediul economic şi social (dreptul societăţilor, modul de guvernanţă al
întreprinderilor, reglementările fiscale, modurile de finanţare) va fi armonizat.
Societăţile multinaţionale în efortul de a reduce diferenţele şi de a creşte credibilitatea şi
comparabilitatea informaţiilor au adoptat diferite soluţii:
 au stabilit două serii de conturi sau au procedat la reconcilierea şi retratarea situaţiilor
financiare din ţara de origine, în raport cu cerinţele pieţei financiare pe care titlurile
erau cotate;
 la nivelul filialelor, societăţile multinaţionale aplică principiile contabile ale societăţii
mamă la nivelul tuturor companiilor din grup; acest fapt facilitează consolidarea şi
evaluarea performanţei la nivelul grupului. Pentru stabilirea situaţiilor financiare în
conformitate cu reglementările legale şi fiscale locale, filiala apelează la o societate
specializată, iar acolo unde există un plan contabil obligatoriu, societatea este
obligată să ţină două contabilităţi;
 o altă soluţie pentru consolidare este retratarea informațiilot obţinute conform
principiilor şi normelor locale luând în considerare politicile contabile ale societății
mamă.

Convergenţa contabilă sau spre un referenţial contabil unic

(standardizarea contabilităţii la nivel mondial)

Internaţionalizarea pieţelor de capitaluri, globalizarea economiilor şi concentrarea

capitalurilor au impus ,sub presiunea principalilor utilizatori ai informaţiilor financiare
(investitorii, analiştii financiari, organismele de reglementare, burse de valori etc.) adoptarea
unui referenţial contabil unic, pentru facilitarea comunicării informaţiilor financiare între
operatorii pieţelor financiare internaţionale, pentru producerea unor situaţii financiare complete,
transparente şi uşor comparabile.
Pentru realizarea acestui obiectiv – deci, pentru a avea un set de standarde contabile
comune, care să fie utilizate la nivel global, – încă din 2002 IASB1 şi FASB2 au semnat un acord
având ca finalitate asigurarea convergenţei normelor contabile la nivel mondial.
În acest sens, oficialii celor două organisme de normalizare, au convenit că realizarea
convergenţei normelor contabile presupune alinierea normelor contabile considerate de bază,
prin adoptarea variantei doctrinare considerată cea mai bună: astfel, dacă norma americană este
mai bună se schimbă norma internaţională şi invers.
Pe de altă parte, convergenţa presupune şi o aliniere a referenţialului contabil naţional la
normele IFRS emise de IASB. În acest sens, IASB a realizat o serie de acorduri cu organisme de
normalizare contabilă din diferite ţări.
Asigurarea convergenţei contabile presupune crearea unui referenţial contabil global care
să permită o mai bună fluidizare a capitalurilor şi o funcţionare eficientă a pieţelor financiare
internaţionale.

3.4 Postulate şi principii contabile aplicabile

1) Postulate contabile

Prin postulate contabile înţelegem ipoteze prealabile, premise sau prepoziţii generale de
la care plecăm în construirea sistemului contabil, cu scopul reflectării, reprezentării, realităţii
economice şi obţinerii unei anumite imagini (mai mult sau mai puţin fidele).

Ipotezele prealabile de care ţinem seama sunt:

 contabilitatea de angajamente;
 continuitatea exploatării.

Contabilitatea de angajamente sau contabilitatea cheltuielilor şi a veniturilor

presupune recunoaşterea şi înregistrarea veniturilor şi a cheltuielilor, a creanţelor şi datoriilor, nu
în funcţie de încasarea sau plata lor, ci în funcţie de naşterea (angajarea) acestora.
Rezultatul unei perioade într-o contabilitate de angajamente e măsurat în funcţie de
venituri şi cheltuieli, ca diferenţă între acestea. În activ sunt înscrise nu numai elementele de
trezorerie, ci şi creanţele şi bunurile nelichide, iar în pasiv, alături de capitalul monetar, apar şi
datoriile.
Principiul contabilităţii de angajamente a impus în contabilitate conceptele fundamentale
de active, pasive, datorii, cheltuieli, venituri.

1
International Accounting Standards Board – organism internaţional de normalizare contabilă
2
FASB – Financial Accounting Standard Board – organismul american de normalizare contabilă
 Reglementările actuale impun practicarea unei contabilităţi de angajamente, atât pentru
conturile individuale, cât şi pentru cele consolidate.
În cadrul conceptual IASC, organismul de normalizare internaţional precizează:
„situaţiile financiare sunt întocmite pe baza contabilităţii de angajamente” 3 , aceste situaţii
„informează utilizatorii nu numai cu privire la tranzacţiile trecute, dar în acelaşi timp asupra
obligaţiilor de plată din trezorerie şi resurselor care reprezintă trezorerie de primit în viitor”.

Continuitatea exploatării

Acest postulat impune ca, înainte de întocmirea conturilor anuale (situaţiilor financiare),
mamagerii întreprinderii să examineze şi să confirme sau să infirme starea de continuitate a
exploatării.
Se consideră că ipoteza continuităţii sau cea a necontinuităţii exploatării este o informaţie
fundamentală de care utilizatorii trebuie să dispună atunci când examinează datele din situaţiile
financiare.
În plan contabil, starea de continuitate sau necontinuitate legitimează aplicarea sau
abandonul altor principii contabile, cum ar fi: independenţa exerciţiilor, permanenţa metodelor,
prudenţa şi costul istoric.
Continuitatea exploatării apare ca un principiu în toate sistemele contabile normalizate.
Definiţia dată de IASC continuităţii exploatării porneşte de la premisa că „întreprinderea
este considerată, în mod normal, ca fiind în activitate, ceea ce înseamnă că ea continuă să
funcţioneze într-un viitor previzibil. Se admite că întreprinderea nu are nici intenţia, nici
obligaţia să intre în stare de lichidare sau să-şi reducă în mod semnificativ activitatea”4.
Această convenţie este acceptată (în principiu) de către toţi utilizatorii, problemele pe
care le ridică însă acest principiu sunt legate de criteriile de apreciere a stării de continuitate sau
necontinuitate.
Conducerea întreprinderii este cea care trebuie să aprecieze continuitatea exploatării. Însă
nu putem remarca că aceasta este cel mai puţin interesată de declararea stării de necontinuitate a
exploatării„La modul general, numai acumularea mai multor criterii nefavorabile şi
complementaritatea lor pot să exprime un risc real asupra continuităţii”5.
O examinare atentă, obiectivă şi avizată a situaţiilor financiare de către auditor poate schimba
sau valida verdictul dat de conducerea întreprinderii cu privire la continuitatea exploatării.

2) Principiile contabile

3
J. Richard, C. Collette, Comptabilité générale, Editura Dunnod, Paris, 2000.
4
Cadrul contabil conceptual IASC – după N. Feleagă şi I. Ionaşcu, Tratat de Contabilitate, Editura Economică,
1997, p. 312.
5
N. Feleagă, I. Ionaşcu, op. cit., p. 316.
 Principiile contabile au un grad de generalizare mai redus decât postulatele,
reprezentând „reguli sau directive care ajută producătorii de informaţii contabile în măsurarea,
clasificarea şi prezentarea informaţiilor financiare”6.
În literatura de specialitate există puncte de vedere diferite, adesea contradictorii, cu privire la
definirea, aplicarea, clasificarea şi interpretarea principiilor contabile.

Vom prezenta, în continuare, o serie de principii contabile care, în opinia noastră, au un

impact major în măsurarea (recunoaşterea), clasificarea şi prezentarea informaţiilor contabile în
situaţiile financiare.

1. Principiul entităţii

Acest principiul reclamă identificarea şi separarea drepturilor și obligațiilor unei entităţi

de cele al proprietarilor acesteia. Pentru elaborarea bilanţului contabil, conform principiului
entităţii ,sunt reţinute doar resursele controlate de întreprinderii, nu şi bunurile personale ale
proprietarilor.
Reţinut implicit sau explicit, principiul entităţii operează în toate tipurile de contabilitate. Cât
priveşte entitatea studiată aceasta poate fi:
- o persoană fizică care are calitate de comerciant;
- o întreprindere organizată juridic ca societate de persoane sau de capitaluri, pentru
care se întocmesc situaţii financiare, denumite şi „conturi individuale” sau „conturi
sociale”;
- un grup de societăţi – pentru care se întocmesc situaţii consolidate sau „conturi
consolidate”;
- ansamblul economiei naţionale.
Aplicarea principiului entităţii reflectă protecţia pe care o dobândeşte aportorul de capital faţă de
creditori în condiţiile unui sistem capitalist şi delegarea răspunderii privind conducerea
întreprinderii către managerii acesteia.

2. Principiul permanenţei metodelor

Pentru a permite comparabilitatea în timp a informaţiilor furnizate de o întreprindere este

necesar ca în contabilitate să fie aplicate aceleaşi metode de evaluare şi de prezentare a situaţiilor
financiare.Respectarea acestei convenţii asigură informaţiei contabile una din caracteristicile ei
calitative, aceea de comparabilitate.
IASB reţine explicit acest principiu, considerând că metodele contabile sunt presupuse să rămâne
aceleaşi de la un exerciţiu la altul.
Dincolo de comparabilitate, permanenţa metodelor impune justificarea schimbărilor de metodă
atunci când acest principiu este abandonat şi limitează manipularea informaţiei contabile cu scop
oportunist.

6
N. Feleagă şi I. Ionaşcu, op. cit., p.354.
Principiul permanenţei metodelor este aplicat în toate tipurile de contabilitate, dar atât instanţele
de normalizare, cât şi practica contabilă admit şi permit abandonul acestui principiu şi implicit
schimbarea metodelor.
IASC în norma nr. 8 „Erori fundamentale şi schimbarea metodelor contabile” face distincţie
între tipurile de schimbări contabile, acestea putând fi:
- schimbări de metode contabile;
- schimbări de estimări contabile;
- corectările de erori fundamentale.
Principiul „permanenţa metodelor” are o relativitate necesară care ne obligă să nu absolutizăm
imaginea contabilă şi să operăm corecţii ale acesteia ori de câte ori aceasta este în dezacord cu
realitatea economico-juridică.
Într-o abordare condiţională, schimbarea de metodă trebuie să intervină atunci când:
1. are loc o schimbare a sistemului contabil ca urmare a schimbării actorului dominant
şi a sistemului economic. Vezi cazul României care a schimbat sistemul contabil
comunist cu un sistem contabil capitalist;
2. când are loc schimbarea tipului de contabilitate impusă prin reglementări legale;
3. când întreprinderea doreşte ameliorarea informaţiilor contabile difuzate şi implicit a
imaginii fidele, în condiţiile aplicării aceluiaşi tip de contabilitate. Este cazul
schimbărilor de estimări contabile şi al metodelor contabile ca urmare a unor
evenimente economice, financiare sau sociale care au impact asupra întreprinderii.
Este cazul operaţiilor de restructurare, de fuziune, de lichidare sau al schimbării
politicilor economice şi comerciale în cadrul unei întreprinderi. Întreprinderea trebuie
să aleagă dintre mai multe metode admise pe cea care reflectă cel mai bine situaţia
reală a acesteia;
4. când întreprinderea trebuie să corecteze informaţiile trecute ca urmare a constatării
unor erori fundamentale cu privire la exerciţiile anterioare determinate de: utilizarea
unor metode neadecvate, aplicarea eronată a acestora, aprecierea efectelor impactului
unor evenimente asupra situaţiei financiare din exerciţiile anterioare.

În aceste situaţii, principiul permanenţei metodelor nu operează în contabilitate, el fiind înlocuit

cu „principiul schimbării metodelor”, care, paradoxal, va contribui la punerea de acord a imaginii
contabile cu realitatea economică reflectată. Cauzele reflexiei nu ţin de subiect (întreprindere,
realitatea economică), ci de capacitatea sistemului contabil de a-l reda.

3. Principiul periodicităţii

Problema care se pune de această dată este când dorim să măsurăm rezultatul?
Dacă dorim o măsurare periodică a rezultatului va trebui să optăm pentru aplicarea
principiului periodicităţii, dacă dorim măsurarea rezultatului obţinut pe întreaga durată a unei
investiţii va trebui să optăm pentru principiul unicităţii perioadelor.
În contabilitatea de casă şi în contabilitatea de tip actuarial, pentru măsurarea fluxurilor
de trezorerie, respectiv fluxurilor actualizate de trezorerie degajate pe toată durata investiţiei,
principiul unicităţii perioadei este reţinut în vederea măsurării rezultatului.
 În contabilităţile care operează cu principiul contabilităţii de angajamente şi urmăresc o
determinare periodică a rezultatului, se aplică principiul periodicităţii. Separarea exerciţiilor
reclamă criterii de recunoaştere a rezultatului şi criterii de recunoaştere şi conectare a
cheltuielilor şi veniturilor.

4. Principiul independenţei exerciţiilor

Independenţa exerciţiilor impune exerciţiul financiar (de durata unui an calendaristic) ca

perioadă de referinţă la sfârşitul căruia are loc determinarea rezultatului. Această alegere este
determinată, mai degrabă, de raţiuni juridice şi fiscale şi mai puţin economice şi permite
măsurarea rezultatului în raport de veniturile obţinute şi cheltuielile angajate în exerciţiul
respectiv, asigurându-se comparabilitatea datelor unui exerciţiu în raport cu celelalte. Din punct
de vedere economic, determinarea periodică a rezultatului ar trebui să se facă în funcţie de durata
ciclului de exploatare. Aplicarea în practică a acestei convenţii este dificilă şi „comportă o serie
de inconveniente”7.

În esenţă, independenţa exerciţiilor permite măsurarea şi separarea rezultatului

fiecărui exerciţiu în raport de celelalte exerciţii. Atunci când „veniturile şi cheltuielile
generate într-un exerciţiu vizează exerciţiul următor, se consideră că acestea sunt datorii şi
creanţe ale exerciţiului în curs, faţă de exerciţiul următor”8.

La întrebarea „în ce moment al ciclului afacerilor înregistrăm rezultatul”? există mai

multe răspunsuri posibile:
 la momentul lansării comenzii de producţie;
 la momentul producţiei;
 la momentul stocării produselor finite;
 la momentul livrării;
 la expirarea garanţiei privind bunurile livrate;
 la momentul încasării.

Practica contabilă a răspuns la această întrebare astfel:

 rezultatul este contabilizat în mod progresiv pe măsura avansării produselor şi
lucrărilor în curs de execuţie. Această abordare corespunde contabilităţii de tip
dinamic, se bazează pe o concepţie de tip economic şi urmăreşte modul în care se
formează valoarea;
 rezultatul este contabilizat într-un anumit moment al ciclului afacerilor, când există o
mare probabilitate privind obţinerea lui. Această concepţie se regăseşte în
contabilităţile de tip static (patrimoniale), inclusiv în contabilitatea comunistă.
În contabilitatea de tip static, concepţia juridică, prudenţa şi protecţia creditorilor au
impus recunoaşterea rezultatului la momentul vânzării (fie la facturare, fie la livrare).

7
Pentru detalii vezi: N. Feleagă şi I. Ionaşcu, Tratat de contabilitate financiară, Editura Economică, 1997, p. 329.
8
Idem, p. 329.
 5. Principiul prevalenţei economicului în faţa juridicului

Problema fundamentală care se pune cu privire la la recunoaşterea unui element, ca

element de activ în bilanţ sau ca element de cheltuială în contul de rezultat, este legată de
dreptul de proprietate şi atributele acestuia: dreptul de dispoziţie; dreptul de utilizare şi
dreptul de uzufruct.
Practica şi teoria contabilă au impus două concepţii diferite:
1. aplicarea principiului proprietăţii, în care dreptul de dispoziţie este considerat ca
atribut principal, nu permite contabilizarea în activ decât a bunurilor asupra cărora
întreprinderea are drept de dispoziţie, deci pe care le deţine în proprietate şi poate
dispune în orice moment de vânzarea lor;
2. aplicarea principiului „prevalenţa economicului în faţa juridicului” („substance
over forme”) considera celelalte două atribute ale proprietăţii, dreptul de utilizare şi
dreptul de uzufruct, ca atribute principale şi, în consecinţă, sunt contabilizate în activ
toate bunurile utilizate de întreprindere chiar dacă aceasta este sau nu proprietara lor.
Am constatat că: în timp ce contabilităţile de tip static se bazează pe „principiul proprietăţii”,
contabilităţile de tip dinamic reclamă principiul „primordialităţii realităţii economice în faţa
formei juridice”. Această alegere nu este întâmplătoare, ea răspunde obiectivelor asumate de
aceste tipuri de contabilităţi şi implicit interesului factorului de putere dominant şi concilierii
realizate de acesta cu factorii de contraputere.
IASB – în cadrul contabil conceptual, reţine primordialitatea conţinutului economic
asupra formei juridice ca una din caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare.
Pentru ca informaţia să reprezinte fidel tranzacţiile sau alte evenimente, este necesar ca acestea să fie
contabilizate şi prezentate în acord cu substanţa şi realitatea economică, şi nu numai conform
formei lor juridice”9.

6. Principiul unicităţii bilanţului –

efectul reductor al unei singure imagini

În practica contabilă, odată cu obligativitatea întocmirii şi difuzării situaţiilor financiare,

principiul unicităţii bilanţului a impus o condiţie restrictivă în comunicarea informaţiei, aceea a
întocmirii unui singur set de situații financiare.
Chiar dacă ,sub raport teoretic şi practice, s-a demonstrat că bilanţul contabil poate fi
modelat în diverse moduri, putându-se elabora un bilanţ dinamic (economic), un bilanţ static
(juridic), un bilanţ fiscal, sau unul actuarial, întreprinderile au obligaţia elaborării unui singur
model de bilanţ, cel întocmit conform normelor contabile în vigoare. Acest fapt face ca
modelul de bilanţ întocmit să fie un produs hibrid, deoarece adesea normalizatorii nu adoptă o
concepţie „pură” asupra bilanţului. Sub raportul utilităţii informaţiei, aceasta poate să nu fie o

9
N. Feleagă şi I. Ionaşcu, op. cit., p. 291.
calitate „reală”, utilizatorii fiind nevoiţi să prelucreze informaţiile din bilanţ în funcţiile de
nevoile lor specifice.
De fapt, unicitatea bilanţului nu este decât expresia unui compromis între
producătorii şi utilizatorii de informaţie contabilă, efectul reductor al acestui principiu
conferă însă limbajului contabil statutul de limbă esperanto, el este puntea de legătură între
obiectivitatea şi subiectivismul reflectării contabile, între multitudinea de imagini posibile şi o
anumită imagine acceptată.
Punând în discuţie principiul unicităţii bilanţului, Bernard Colasse remarca: „Unicitatea
bilanţului presupune un proces complex de schimb şi de negocieri vizând o sinteză unică; buna
derulare a acestui proces, ţinând cont de complexitatea problemelor de tratat şi de diversitatea
punctelor de vedere, nu poate fi decât aleatoare şi precară”10.

7. Principiul intangibilităţii bilanţului

Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu bilanţul

de închidere al exerciţiului financiar precedent.

8. Principiul necompensării

Contabilizarea tranzacţiilor se va face recunoscând în mod distinct elementele de activ şi

cele de datorare, precum şi cele de venituri şi de cheltuieli.
La momentul recunoaşterii iniţiale a elementelor modificate în urma unei tranzacţii nu se admit
compensări între elementele de activ şi cele de datorii, sau între elementele de venituri şi cele de
cheltuieli.
Alte principia contabile pe care le-am evocat anterior :
- principiul partidei duble;
- principiul justificării faptelor;
- principiul cuantificării monetare.
-
Lista principiilor contabile rămâne deschisă, cum deschisă rămâne şi disputa cu privire la
clasificarea, definirea şi rolul principiilor contabile în construirea imaginilor contabile.
Fixarea, definirea şi aplicarea principiilor contabile sunt condiţionate de obiectivele
asumate de fiecare sistem contabil în parte şi vor influenţa în mod direct obţinerea, clasificarea şi
prezentarea informaţiei contabile în situaţiile financiare.

3) Principii contabile reţinute explicit în reglementările contabile româneşti

Normalizatorii români au reţinut în mod explicit în OMFP nr. 1802/2014, zece

principii contabile:
Principii generale de raportare financiară

10
Bernard Colasse, Contabilitate generală, Editura Moldova, p. 383.
 Evaluarea reprezintă procesul prin care se determină valoarea la care elementele situațiilor
financiare sunt recunoscute în contabilitate şi prezentate în bilanț, respectiv bilanțul prescurtat, şi
în contul de profit şi pierdere.Elementele prezentate în situațiile financiare anuale individuale şi
situațiile financiare anuale consolidate sunt recunoscute şi evaluate în conformitate cu principiile
generale prevăzute de prezentele reglementări.
1) Principiul continuității activității
2) Principiul permanenței metodelor
Politicile contabile şi metodele de evaluare trebuie aplicate în mod consecvent de la un exercițiu
financiar la altul.
3) Principiul prudenței
La întocmirea situațiilor financiare anuale, recunoaşterea şi evaluarea trebuie realizate pe o bază
prudent,astfel:
a) în contul de profit şi pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanțului;
b) sunt recunoscute datoriile apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu
precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanțului şi data întocmirii
acestuia;
c) sunt recunoscute deprecierile, indiferent dacă rezultatul exercițiului financiar este pierdere sau
profit. Înregistrarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se efectuează pe seama
conturilor de cheltuieli, indiferent de impactul acestora asupra contului de profit şi pierdere.
Activele şi veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile, subevaluate.
Totuşi, exercitarea prudenței nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive,
subevaluarea deliberată a activelor sau veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor
sau cheltuielilor,deoarece situațiile financiare nu ar mai fi neutre şi nu ar mai avea calitatea de a
fi credibile.
Trebuie recunoscute toate datoriile previzibile şi pierderile potențiale care au apărut în cursul
exercițiului financiar respectiv sau în cursul unui exercițiu precedent, chiar dacă acestea devin
evidente numai între data bilanțului şi data întocmirii acestuia.
4) Principiul contabilității de angajamente
Efectele tranzacțiilor şi ale altor evenimente sunt recunoscute atunci când tranzacțiile şi
evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său este încasat sau
plătit) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situațiile financiare ale perioadelor
aferente.
Trebuie să se țină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exercițiului financiar, indiferent de
data încasării veniturilor sau data plății cheltuielilor.
5) Principiul intangibilității
Bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu financiar trebuie să corespundă cu bilanțul de
închidere al exercițiului financiar precedent.
În cazul modificării politicilor contabile şi al corectării unor erori aferente perioadelor
precedente, nu se modifică bilanțul perioadei anterioare celei de raportare.
Înregistrarea pe seama rezultatului reportat a corectării erorilor semnificative aferente
exercițiilor financiare precedente, precum şi a modificării politicilor contabile nu se consideră
încălcare a principiului intangibilității.
6) Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii
Componentele elementelor de active şi de datorii trebuie evaluate separat.
7) Principiul necompensării
 Orice compensare între elementele de active şi datorii sau între elementele de venituri şi
cheltuieli este interzisă. Eventualele compensări între creanțe şi datorii față de aceeaşi entitate
efectuate cu respectarea prevederilor legale pot fi înregistrate numai după contabilizarea
creanțelor şi veniturilor,respectiv a datoriilor şi cheltuielilor corespunzătoare.
În cazul schimbului de active, în contabilitate se evidențiază distinct operațiunea de
vânzare/scoatere din evidență şi cea de cumpărare/intrare în evidență, pe baza documentelor
justificative,cu înregistrarea tuturor veniturilor şi cheltuielilor aferente operațiunilor. Tratamentul
contabil este similar şi în cazul prestărilor reciproce de servicii.
8) Contabilizarea şi prezentarea elementelor din bilanț şi din contul de profit şi pierdere
ținând seama de fondul economic al tranzacției sau al angajamentului în cauză
Respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate şi prezentarea fidelă a
operațiunilor economicofinanciare,în conformitate cu realitatea economică, punând în evidență
drepturile şi obligațiile, precum şi riscurile asociate acestor operațiuni.
Exemple de situații când se aplică acest principiu pot fi considerate: încadrarea de către utilizatori a
contractelor de leasing în leasing operațional sau financiar; recunoaşterea veniturilor din chirii,
respectiv a cheltuielilor din chirii în funcție de fondul economic al contractului şi de eventualele
gratuități(stimulente) aferente; încadrarea operațiunilor la vânzare în nume propriu sau comision,
respective consignație; recunoaşterea veniturilor, respectiv a cheltuielilor în contul de profit şi
pierdere sau ca venituri în avans, respectiv cheltuieli în avans; recunoaşterea participațiilor
deținute ca fiind de natura acțiunilor deținute la entități afiliate sau sub forma altor imobilizări
financiare; încadrarea reducerilor acordate,respectiv primite, la reduceri comerciale sau
financiare.
9) Principiul evaluării la cost de achiziție sau cost de producție
Elementele prezentate în situațiile financiare se evaluează, de regulă, pe baza principiului
costului de achiziție sau al costului de producție. Cazurile în care nu se foloseşte costul de
achiziție sau costul de producție sunt cele prevăzute de prezentele reglementări.
În situația în care s‐a optat pentru reevaluarea imobilizărilor corporale sau evaluarea
instrumentelor financiare la valoarea justă, se aplică prevederile "Evaluarea alternativă la
valoarea justă".
10) Principiul pragului de semnificație. Entitatea se poate abate de la cerințele cuprinse în
prezentele reglementări referitoare la prezentările de informații şi publicare, atunci când efectele
respectării lor sunt nesemnificative.

Politici contabile
Politicile contabile reprezintă principiile, bazele, convențiile, regulile şi practicile specifice
aplicate de o entitate la întocmirea şi prezentarea situațiilor financiare anuale.
Exemple de politici contabile sunt următoarele: alegerea metodei de amortizare a imobilizărilor;
reevaluarea imobilizărilor corporale sau păstrarea costului istoric al acestora; înregistrarea, pe
perioada în care imobilizările corporale sunt trecute în conservare, a unei cheltuieli cu
amortizarea sau a unei cheltuieli corespunzătoare ajustării pentru deprecierea constatată; alegerea
metodei de evaluare a stocurilor; contabilitatea stocurilor prin inventarul permanent sau
intermitent etc.