Minunile Mântuitorului Iisus Hristos

I. Bibliografie
1. Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române București
2. Pr.John Anthony McGuckin, Dicţionar de Teologie Patristică, Editura Doxologia, Iaşi 2014
(DTP)
3. Prof.Ioannis Karavidopoulos , Evanghelia după Marcu, Editura Bizantină, Bucureşti 2007 (Ev.
Mc.)
4. Pr. Prof. Vasile Mihoc, Predici exegetice la Duminicile de peste an, Editura Teofania, Sibiu 2008
(PE)

II. Înţelegerea termenului

Cuvântul derivă din latinescul miraculum, care denumeşte un lucru minunat şi prezintă o
asemănare semantică apropiată de cuvântul care predomină în Noul Testament şi în greaca
bisericească de mai târziu: thauma, sau minune(care stârneşte uimirea). Scopul iniţial al acestor
cuvinte, aşa cum erau ele întrebuinţate în creştinismul primar, a fost cel de a arăta că o „minune” este
un semn dat martorului sau părtaşului pentru a-i arăta că Dumnezeu este prezent lucrător pentru
oameni. Aşadar, sensul creştin al minunii a avut iniţial un scop, o semnificaţie care a făcut loc unui alt
scop, nu doar cel de a prezenta minunea ca atare. (DTP,

III. Minunile lui Iisus

Din multele minuni pe carea le-a săvârşit Iisus, evangheliştii adună şi istorisesc aproape 40, poate
cele mai reprezentative , caracterizându-le ca semne, puteri, semne înfricoşătoarei,etc. Ei păstrează
elementele legate de persoana celor vindecaţi(când e vorba de vindecări de bolnavi), în timp ce
interesul lor principal se centrează pe persoana celui care săvârşeşte minunea, pe importanţa
evenimentului şi pe ecoul lui în popor sau chiar pe reacţiile venite din partea conducătorilor religioşi ai
poporului. (Ev. Mc. 68-69)
Sfintele Evanghelii sunt pline de istorisiri despre minunile Mântuitorului. Totuşi ele nu îşi propun
să prezinte toate minunile, ci ne lasă doar să înţelegem că minunile însoţeau fiecare pas al lui Iisus.
Creştinismul este povestea unei mari minuni. (PE, 180)

IV. Importanţa Teologică a Minunilor Lui Iisus

1. În principal , minunile constituite „semne” mesianice, adică dovezi ale identităţii mesianice a lui
Iisus. Evangheliştii sunt interesaţi să sublinieze faptul că cel ce săvârşeşte minunile este Mesia.
Aşadar, minunile nu sunt numai o expresie a compasiunii faţă de omul care pătimeşte din cauza
puterilor demonice , ci „semne” ale noii epoci , epoca lui Mesia şi a Împărăţiei lui Dumnezeu.
2. Minunile sunt indicatoare ala noii realităţi, arată prin fiecare caz în parte care va fi starea finală în
lumea cea noua, în care dispare durerea şi moartea şi în care împărăţeşte viaţa.
3. Mesia recrează pe omul căzut în stăpânirea răului, fie prin cuvântul Său făcător de viaţă, fie prin
vreo oarecare lucrare simbolistică.
4. În opoziţie cu relatările minunilor din lumea antică, care au ca scop crearea de impresii asupra
mulţimilor, Hristos, facător de minuni evită mulţimile sau cere păstrarea tainei de către cel vindecat.
Ceea ce caută El este să-i conducă pe oameni la pocăinţă, devreme ce prin minuni Împărăţia lui
Dumnezeu devine o realitate printre oameni.
5. Iisus nu săvârşeşte minuni ca să provoace credinţă, ci lucrează acolo unde o constată. „credinţa ta
te-a mântuit". (Ev. Mc.69-70)
V. Vindecarea soacrei lui Petru şi alte minuni
Istorisirea vindecării soacrei lui Petru este scurtă şi concisă, şi provine cu siguranţă din
amintirile personale ale lui Petru. Vindecarea a avut loc după minunea care s-a făcut anterior în
sinagogă. De această dată nu este amintită prezenţa spectatorilor, afară de cei patru ucenici ai lui
Iisus.
Vindecarea se face în casa lui Simon şi Andrei. Boala nu este descrisă decât prin scurta
expresie „zăcea, prinsă de friguri”(Mt.8,30). Luca notează mai exact că „era cuprinsă de friguri
rele” , urmând probabil deosebirea pe care o făceau medicii antici, dintre febră „mare” şi cea
„mică”. Faptul că Iisus ia mâna bolnavei este o mişcare cunoscută şi din alte relatări , prin care
transmite puterea vindecătoare în chip văzut. Realitatea vindecării este subliniată prin informaţia
mişcătoare a relatării că, după ce bolnava a scăpat de febră, slujea pe vizitatori, cu siguranţă la masă.
În opoziţie cu rabinii iudei, care socotesc nedemn pentru ei să discute cu femeile, Iisus
discută cu ele, primeşte pocăinţa lor , le vindecă şi în sfârşit se arată întâi femeilor după Învierea Sa.
Prin cuvântul „seară” din versetul 32 , se poate crea impresia că evanghelistul istoriseşte activitatea
din timpul unei zile a lui Iisus, zi care începe cu vizita la sinagogă şi continuă cu vindecarea
demonizatului, apoi cu vindecarea soacrei lui Petru, ca să se termine cu vindecarea în masă de
seara.
Evanghelistul notează printr-o „exagerare populară” că „toată cetatea” s-a adunat afară, la uşă,
cu siguranţă la casa lui Petru unde se afla Iisus cu cei patru ucenici ai Săi. Expersia „a vindecat pe
mulţi” nu trebuie să ducă la concluzia că unii bolnavi nu au fost vindecaţi, pentru că „mulţi” nu este
limitativ, ci cuprinzător. Relatarea se încheie cu informaţia că Iisus nu-I lăsa pe demoni să
vorbească, pentru că ştiau cine e. Recunoaşterea aceasta a demonilor nu este reuzultatul credinţei lor
în Mesia, ci al fricii că a venit ceasul distrugerii lor. (Ev. Mc. 70-74)

VI. Vindecarea unui lepros

În relatarea Sfântului Evanghelist Matei, acest eveniment este plasat imediat după Predica de
pe munte, iar Sf. Luca „ pe când era El într-una din cetăţi”, după chemarea primilor ucenici.Lepra
este descrisă în capitolele 13-14 din Levitic şi este împărţită de rabini în două tipuri, cea simplă şi
cea urâtă. Poziţia leprosului în societate era tragică, datorită faptului că le era interzis contactul cu
ceilalţi oameni. Domina faptul că boala era o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele lor.
Este important verbul „facându-I-se milă” , pe care evanghelistul îl foloseşte în versetul 41 ca
să descrie atitudina lui Iisus faţă de lepros. Lui Iisus îi este milă de făptura lui Dumnezeu care
pătimea rău din pricina bolii, dar nu rămâne numai la acest sentiment uman , ci prin puterea Sa
Dumnezeiască, purcede la restabilirea făpturii. În antiteză cu rabnii iudei, care evită orice contact cu
leprosul, Iisus „întinzând mâna Sa, s-a atins” de el şi a adăugat cu autoritate cuvintele „voiesc,
curăţeşte-te”. Această poruncă descrie o altă înfruntare biruitoare a lui Mesia cu puterile răului şi
ale stricăciunii, care avea ca rezultat vindecarea unui om, începutul unei noi omeniri fără
stricăciune.
Iisus, după îndemnul pe care îl face celui vindecat, de a se prezenta la preot ca să aducă jertfa
prevăzută de Levitic pentru curăţire şi să primească permisiunea convieţuirii depline cu ceilalţi
oamnei, îi interzice cu asprime şă povestească întâmplarea. Cel vindecat nu respectă indicaţiile date
şi povesteşte întâmplarea.
Cu vindecarea leprosului se atinge punctul culminant al activităţii lui Iisus în Galileea.
Vindecarea unui lepros din partea lui Iisus este un semn al puterii şi o dovadă a mesianităţii Lui.
(Ev. Mc.75-78)
 VII. Vindecarea omului cu mâna uscată
Al doilea eveniment care are loc în zi de Sabat este vindecarea omului cu mâna uscată,
eveniment foarte neliniştitor pentru conducătorii religioşi iudaici. În centru relatării, la toţi trei
evanghelişti(Mt.12,9-14; Lc. 6, 6-11) se află discuţia lui Iisus cu iudeii. Discuţia se referă la ce este
permis să facă cineva în zi de Sabat. Iisus pune întrebarea aceasta iudeiilor care Îl pândesc. Din
Talmud aflăm că Sfinţenia Sabatului echivalează cu păzirea tuturor celorlalte porunci.
Despre bolnavul din sinagogă aflăm doar că avea mâna uscată, adică o oarecare paralizie. Iisus
adresează iudeilor o întrebare: „se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet
sau a-l pierde?”, întrebare care îi face pe iudei să tacă. Iudeii îl socotesc pe Iisus ca un distrugător al
religiei părinteşti. Porunca lui Iisus se împlineşte imediat şi mâna se reface îndată. În loc să
slăvească pe Dumnezeu, fariseii se sfătuiesc cum să-l prindă pe Iisus.
Dacă în Vechiul Testament Sabatul însemna sfârşitul lucrării lui Dumnezeu, în Noul
Testament Iisus săvârşeşte în timpul Sabatului lucrarea Sa de rezidire: îl readuce pe om la starea lui
iniţială. În plus deasupra odihnei după literă, se află fapta iubirii aproapelui. (Ev. Mc.96-102)

CUPRINS

Minunile Mântuitorului Iisus Hristos .................................................................................................................. 1

I. Bibliografie ................................................................................................................................................. 1
II. Înţelegerea termenului................................................................................................................................. 1
III. Minunile lui Iisus ..................................................................................................................................... 1
IV. Importanţa Teologică a Minunilor Lui Iisus ............................................................................................ 1
V. Vindecarea soacrei lui Petru şi alte minuni ................................................................................................ 2
VI. Vindecarea unui lepros ............................................................................................................................. 2
VII. Vindecarea omului cu mâna uscată .......................................................................................................... 3