Sunteți pe pagina 1din 200

Învăţătura despre Maica Domnului în Ortodoxie

Maica Domnului în iconomia mântuirii şi preacinstirea ei în Biserica Ortodoxă

Introducere

Maica Domnului pătrunde întreaga viaţă a Bisericii, ea fiind o dimensiune atât a dogmei
cât şi a spiritualităţii, atât a hristologiei cât şi a eclesiologiei.

1) Fecioara Maria, în Vechiul şi Noul Testament, în predica apostolică şi în literatura


patristică din primele trei secole

a) „Eva cea nouă” sau dimensiunea cosmologică a mariologiei.


b) Fecioara Maria imagine a relaţiei dintre Dumnezeu şi lume,
c) Maica Domnului în perspectiva relaţiei dintre Dumnezeu şi poporul ales în vederea
venirii Fiului său în lume.
d) Maica Domnului participă la Cana Galileii, la răstignirea Domnului, la Pogorârea
Duhului Sfânt
e) Fecioara Maria în predica apostolică şi în literatura patristică din primele trei secole

2) Maica Domnului la Părinţii din secolele IV-V.

a) Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu (apariţia şi folosirea termenului de


„Născătoare de Dumnezeu – θεοτοκος”.
a) Învăţătura eretică a lui Nestorie despre Fecioara Maria.
b) Sinodul III Ecumenic de la Efes (431) şi problema cinstirii Născătoarei de Dumnezeu.
b) Sfântul Chiril al Alexandriei şi precinstirea Maicii Domnului
e) Receptarea învăţăturii Sfântului Chiril al Alexandriei despre Maica Domnului în
secolele următoare.

3) Maica Domnului şi Biserica.

a) Maica Domnului ca icoană a Bisericii


b) Fecioara Maria ca imagine şi personificare a lumii,
c) Fecioara Maria ca personificare a smerenia biruitoare a Bisericii,
d) Criza lumii de astăzi îşi găsesc rezolvarea în „taina Mariei”, care înseamnă „taina
Duhului Sfânt”.

4) Fecioara Maria ca Templu sfânt şi binecuvântat al Fiului înomenit.

a) Născătoare de Dumnezeu Θεοτοκος,


b) loc al prezenţei divine,
2

c) al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om,


d) al descoperirii slavei dumnezeieşti.
e) Duhul îi dă Fecioarei Maria, în Hristos, Viaţa, iar Maria devine cu adevărat „prima şi
cea mai deplină epifanie” a Duhului.

5) Adormirea Maicii Domnului ca dimensiune eshatologică a mariologiei.

a) Preasfânta Fecioară în virtutea iubirii ei depline faţă de Dumnezeu


b) ea s-a făcut cămară Mirelui ceresc
c) s-a făcut prin smerenie şi ascultare mai presus decât Arhanghelii şi Îngerii
d) este începutul învierii celei de obşte pe care Hristos a vestit-o în lume.
e) ea inaugurează „noul veac” la Cincizecimea sa personală (Lc 1,35) şi-l continuarea în
viaţa veşnică.

6) Maica Domnului în Liturghia şi cultul Bisericii

a) rugăciunile adresate Maicii Domnului,


b) sărbătorile închinate Maicii Domnului,
c) iconografia Maicii Domnului,
d) pietatea liturgică Imnul Acatist.

Concluzii

Cinstirea Maici Domnului


- nu este un element autonom în cadrul Tradiţiei Bisericii, ci o dimensiune esenţială
a cosmologiei, antropologiei, eclesiologiei şi eshatologiei creştine.
- nu este o „creaţie” a Bisericii, ci o autorevelaţie a ei,
- nu este o doctrină, ci viaţa şi mireasma învăţăturii creştine.

Bibliografie

1. Alexandru Schmemann, Maica Domnului, traducere Cezar Login, Editura


Patmos, Cluj-Napoca, 2010.
2. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă: o expunere concisă,
traducere Dragoş Dâscă, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2010.
3. Bălaşa Pr. Nicolae, Maica Domnului în iconomia mântuirii, după învăţătura
ortodoxă, în MO, 1991, nr. 1.
4. E. Behr-Sigel, Le ministere de la femme dans l’Eglise, Cerf, Paris, 1987; cap. 6,
Marie, Mere de Dieu, p. 189-224
5. Belu D., Maica Domnului în lumina imnelor liturgice, Caransebeş, 1945.

2
3

6. Branişte E., Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox şi formele ei de


exprimare, în Ortodoxia 1980 / 3
7. Buta Dragoş, Maica Domnului în sărbătoarea Bunei Vestire, în rev. Teologie şi
Viaţă, 2004 nr. 1-6, pp. 115-125.
8. Buzescu, Panaghia Teotokos în imnografia Mineelor, în Ortodoxia, 3/1980, pp.
534-558
9. Buzescu, Teotokos şi hristologia în canoanele Octoihului, Ortodoxia, 1977 / 1 pp.
20-46
10. Idem, Dreapta învăţătură a Bisericii despre Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, în M.O, XXXIV, 1982, 1-3, pp. 80-88.
11. Chialda M. Preacinstirea Maicii Domnului, în MMS, LIX (1983), nr. 7-9, pp.
439-448.
12. Idem, Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului, în ST, XXXII (1981), nr. 5-
6, pp. 325342.
13. Coman I., „Şi Cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie şi Mariologie patristică, Ed.
Mitropolia Banatului, Timişoara, 1993.
14. Idem, Dreapta învăţătură a Bisericii despre Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1982, nr.1-3.
15. Corniţescu E. Preacinstirea Maicii Domnului, în Mitropolia Olteniei, 1988, nr.5.
16. Corniţescu E. Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament,
Ortodoxia, 1960 / 3
17. Fernandez Dominicano, La spiritusalite mariale chez les Peres de l’Eglise, în
Dictionnaire de spiritualite ascetique et mistique, Paris, 19777, col. 437.
18. Galeriu C. Maica Domnului povăţuitoarea, Ortodoxia 1980/ 3
19. Georgescu Chesarie „Preacinstirea Maicii Domnului în Biserică”, în „Glasul
Bisericii”, anul XXXII (1973), nr.5-6.
20. Gheorghiu, V. „Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar”, Cernăuţi, 1933.
21. Gheorghiu V. Bunavestire, Candela 1923 / 1-2
22. Kniazev, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990.
23. Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Întâlnirea de la Cana Galilei în „Studii Teologice”,
anul XIII, (1961), nr.1-2.
24. Moldovan Ilie, Învăţătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata fecioară Maria şi
implicaţiile ei religios morale, Ortodoxia, 1980 / 3
25. Pârvu C. Temeiuri ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, Studii Teologice 1954
26. Pelikan J Tradiţia creştină, Vol. III, Fecioara Maria ca mediatrix, pp. 186-200.
27. Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Supracinstirea Maicii Domnului şi chemarea ei în
ajutor în Mitropolia Olteniei, anul 1985, nr.2.
28. Plămădeală A. Maica Domnului în teologia şi viaţa ortodoxă, B.O.R. 1978 / 9-10
29. Pop, Ierom. Irineu, Maica Domnului în viaţa Bisericii şi evlavia credincioşilor
ortodocşi, în Ortodoxia, 1984, nr. 3.
30. Popescu, Pr. prof. Dumitru, Învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului, Glasul
Bisericii, nr. 7, 1979.
31. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Mariologia Ortodoxă” în „Ortodoxia”, anul 1950, nr.5.
32. Rădulescu, Pr. Boris, Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, în „Glasul
Bisericii”, anul 1976, nr.9-12.

3
4

33. Sava V., Învăţătura despre Maica Domnului şi reflectarea ei în cultul şi


iconografia ortodoxă, Analele Universităţii Al. Ioan Cuza, Iaşi, Teologie, IV,
1997 – 1998
34. I Stăniloae, Pr. Dumitru, „Învăţătura despre Maica Domnului la ortodocşi şi
catolici” în „Ortodoxia”, anul XI, (1950), nr.4.
35. Idem, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. II, Bucureşti, 1997, pp. 53-60.
36. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987.
37. Idem. Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca, Ortodoxia, 1980 / 3
38. Idem, Maica Domnului ca mijlocitoare, Ortodoxia, IV (1952), nr. 1, pp. 79-129.
39. Idem, Sfinţenia în Ortodoxie, Ortodoxia, XXXII (1980)m nr. 1, pp. 33-43.
40. Şesan M., Despre cinstirea Maicii Domnului, în MMS, XXXIV (1958), nr. 7-8,
pp. 602-606
41. Vizitiu. Pr. Drd. Mihai „Învăţătura despre Maica Domnului după Sfânta
Scriptură” în „Studii Teologice”, anul 1978, nr.3-4.
42. Marek Starowieski, Le titre  avant le concile d’Ephese, în S.P., vol.
XIX, Leuven, 1989
43. Irineu Bistriţranu, Maica Domnului în viaţa Bisericii şi în evlavia credincioşilor
ortodocşi , în «Ortodoxia», XXXVI (1984), nr. 3, iulie-septembrie, p. 399-414.

Introducere

Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă în Evanghelia sa marea taină a credinţei:


„Cuvântul s-a făcut trup”,1 adică Dumnezeu S-a făcut om. Într-adevăr, Logosul divin s-a
sălăşluit în pântecele Sfintei Fecioare, asumându-şi din sângele curat al Preacuratei un
trup însufleţit, înzestrat cu raţiune. O dată cu trupul luat din Maica sa a luat şi slăbiciunile
firii primului om. De atunci, El este în acelaşi timp şi Dumnezeu şi om, având în mod real
cugetare şi simţire, asemenea unui om. Cuvântul devine astfel, prin Duhul Sfânt, ipostas
în trup, ceea ce dovedeşte că Dumnezeu Cuvântul „a venit din chipul Său, şi S-a întrupat
din iubire pentru noi, şi S-a împreunat cu un suflet raţional de dragul sufletelor noastre
curăţindu-ne pe fiecare după asemănarea sa. El S-a făcut om din toate punctele de
vedere, exceptând păcatul”.2 Datorită acestui fapt, Domnul, „fiind din fire Dumnezeu
desăvârşit, devine, în timp, Om desăvârşit şi nu Îşi schimbă firea, şi nici nu se goleşte, ci
devine, fără schimbare, împărţire sau amestecare, unul în esenţă cu trupul zămislit în
pântecele Preasfintei Fecioare. El nu şi-a schimbat firea divină în esenţa trupului şi nici
esenţa trupului nu s-a schimbat în firea divină, ci şi-a alcătuit o fire amestecată din Firea
Sa Divină şi firea umană pe care Şi-a asumat-o”.3

1
Ioan 1, 14.
2
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 2, PG. 94, 985.
3
Sf. Grigorie de Nazianz, Discursul, 38, 13, PG. 36, 325.

4
5

Biserica Ortodoxă ne învaţă că firile Cuvântului înomenit sunt unite ipostatic şi în


chip inefabil, peste puterea noastră de înţelegere. Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat fără
să-şi fi asumat firea umană în integralitatea ei, subliniază Părintele Stăniloae, sau s-o
abstractizeze (pentru că aceasta nu-i întrupare, ci doar o înşelătorie şi o plăsmuire a
întrupării), şi nici n-a luat firea înţeleasă ca specie (căci nu şi-a asumat toate
subzistenţele), ci firea înţeleasă individual, care este identică cu cea înţeleasă în specie.
Concret, El a luat asupra Sa elementele unei firi compuse, nu ca existenţe separate, sau
individuale, ci ca fiind parte din Sine. Subzistenţa Lui s-a făcut subzistenţa trupului, şi
după cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan, „Cuvântul s-a făcut trup” fără nici o
schimbare, şi trupul s-a făcut Cuvânt fără nici o modificare, şi Dumnezeu s-a făcut om.
Sfântul Ioan Gură de Aur concluzionează această taină: Cuvântul este Dumnezeu şi omul
este Dumnezeu, având aceiaşi subzistenţă.4 Cu alte cuvinte, esenţial în Hristos a fost
chiar Logosul divin, Ipostasul care a devenit Ipostasul firii umane însuşite de El, pentru
ca firea umană desăvârşită, impersonală să aibă ca Persoană pe Persoana lui Dumnezeu
Cuvântul.5 Prin urmare, pe de o parte Domnul nu şi-a însuşit personalitate umană, ci fire
umană în toată plinătatea ei, iar pe de altă parte, firea umană însuşită de Logosul divin a
fost reală şi desăvârşită, alcătuită din „trup şi suflet raţional”6 fără să fi preexistat în vreo
persoană în afară de Hristos, şi nici să fi fost precreată. Astfel, Mântuitorul, din momentul
dumnezeieştii Înomeniri, „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” şi-a început existenţa
în unitatea Persoanei sau în Ipostasul Logosului, pentru ca firea umană să nu mai aibă un
alt ipostas, ci doar pe Fiul lui Dumnezeu. În consecinţă, „trupul şi sufletul şi-au primit
simultan fiinţa de la început în subzistenţa Cuvântului”.7 Fireşte, de la începutul formării
şi conceperii firii umane în Maica Domnului, prin lucrarea Duhului Sfânt, cele două firi
au fost unite simultan şi pentru totdeauna în Hristos, ceea ce înseamnă că „unirea s-a
efectuat instantaneu şi pentru totdeauna”.8 Dat fiind că „aşa cum Cuvântul zămislit prin
Duhul Sfânt în pântecele Fecioarei, a fost dintru începuturi, El n-a aşteptat cu
nerăbdare maturitatea, pentru a se desăvârşii, ci mai exact, dintru începuturi, potrivit
iconomiei Sale mai presus de cuvinte, a cuprins în Sine toată desăvârşirea, ne intrând
într-un trup anume pregătit, ci întrupându-se cu adevărat, şi însuşindu-şi întreaga
noastră fire”.9
Un punct important în analiza hristologică a lui Vladimir Lossky îl ocupă
învăţătura despre Fecioara Maria, Maica Domnului – . Pornind de la Sfântul
Ioan Damaschin, pe care autorul nostru îl citează adesea, Maica Domnului „cuprinde
toată istoria iconomiei dumnezeieşti în lume”. Rolul Preacuratei este atât de mare şi
covârşitor în iconomia mântuirii că „întârzierea” Întrupării Cuvântului se datorează
tocmai faptului că înainte de Preacurata nu s-a găsit pe pământ o altă fecioară asemenea
ei curată pentru a-L naşte în feciorie pe Fiul lui Dumnezeu. Datorită acestui fapt întreg
Vechiul Testament este „o pregătire a trupului lui Hristos, a Bisericii, a mediul unirii cu
Dumnezeu şi înainte de toate o pregătire a Celei care trebuia să dea cu împrumut firea
sa umană ca să se poată săvârşi taina Întrupării”.10 În consensul acestor adevăruri
4
Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Ioan 11, 2, PG. 59, 79
5
Sf. Ioan Damaschin, op. cit. col. 988
6
Idem, op. cit., III, 11, col. 1024
7
Idem, op. cit., III, 27; col. 1098
8
Leonţiu de Bizanţ, Împotriva lui Sever, 30, 9, PG. 86 - 11, 1904
9
Leonţiu de Bizanţ, Împotriva Aftarodoceţilor, 2, PG. 686 - I, 1352 - 3
10
Ibidem. p.169 - 170

5
6

dogma Imaculatei concepţii, care are implicaţii hristologice în înţelegerea ei, apare ca
total străină de tradiţia răsăriteană. În primul rând, Occidentul catolic, prin această
învăţătură, îndepărtează pe Preasfânta Fecioară de urmaşii lui Adam şi de greşeala
protopărinţilor noştri. Este adevărat, adaugă Lossky, că „păcatul ca forţă lucrătoare în
natură, păcatul ca necurăţie nu putea să aibă loc în Preacurata Fecioară”, dar de aici şi
până a considera că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc este prea departe.
Sfântul Grigorie Palama, explicând sfinţenia Maicii Preacurate, spunea că s-a realizat
prin curăţiri succesive ce au avut loc în firea strămoşilor ei şi apoi şi în propria ei fire,
începând din clipa zămislirii sale în pântecele Sfintei Ana.11 Fără să fie apanajul vreunui
privilegiu omenesc sfinţenia Fecioarei nu înlătură libertatea sa, deoarece nu se datorează
unei intervenţii speciale a lui Dumnezeu, „ci pentru că a fost păzită curată de orice
întinare cu păcatul”. Dimpotrivă, Maica Domnului, reprezentând tocmai această
libertate, acest răspuns omenesc dat voinţei lui Dumnezeu, „Înomenirea a fost nu numai
lucrarea Tatălui, a puterii sale şi a Duhului Său, ci şi lucrarea voinţei şi a credinţei
Fecioarei. Fără consimţământul celei Neprihănite, fără ajutorul credinţei ei, acest plan
ar fi fost tot atât de nerealizabil ca şi lipsa de intervenţie a celor trei persoane
dumnezeieşti. Numai după ce a învăţat-o şi a convins-o, Dumnezeu o ia ca Mamă şi-i ia
cu împrumut trupul pe care ea binevoieşte să i-L împrumute. După cum El s-a întrupat
în mod liber, tot aşa, voia ca şi Maica sa să-L nască în chip liber şi de bună voie”.12
În Fecioara Maria, prin urmare, omenitatea şi-a dat consimţământul ca Fiul lui
Dumnezeu să se înomenească şi să vină în istorie. Desigur, nu trebuie uitată lucrarea
Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria, care a fost sfinţită să devină vrednică să primească
în ea dumnezeirea Cuvântului. După Sfântul Ioan Damaschin, Înomenirea Fiului s-a
săvârşit prin lucrarea Sfântului Duh, care a făcut pe Fecioara Maria vrednică să primească
într-însa dumnezeirea Cuvântului însuşi, care a format din trupul ei feciorelnic pârga
naturii umane pe care a asumat-o.13 De altfel, într-unul şi acelaşi act, Cuvântul luă
asupră-şi pârga naturii umane pe care a asumat-o, i-a dat fiinţă şi a îndumnezeit-o. Astfel,
firea umană pe care a asumat-o în chiar momentul Întrupării Sale, primeşte fiinţa sa în
ipostasul dumnezeiesc. Nu este vorba despre un ipostas omenesc ce a avut înainte firea
umană pe care apoi a luat-o Cuvântul, ci de această fire extinsă din momentul împropierii
ei în Persoana Logosului divin, pe care o ia întreagă. Sfântul Maxim spunea că această
fire avea calitatea de a fi nemuritoare şi nestricăcioasă precum era firea lui Adam înainte
de păcat, dar Hristos a supus-o de bunăvoie la condiţia firii noastre căzute.14 Prin urmare,
din Fecioara Maria se naşte Fiul lui Dumnezeu ca ipostas al firii omeneşti, Înomenirea lui
arătând calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu. Prin această fire
Dumnezeu intră în dialog cu noi, făcându-se Fiul omului şi fratele oamenilor. Totodată,
zămislirea şi naşterea din Fecioara Maria au dat posibilitate Fiului lui Dumnezeu să se
împărtăşească şi El din patimile noastre şi de moartea noastră şi, biruindu-le să ne
îndumnezeiască.
Dar Hristos, zice Lossky, născându-se din Sfânta Fecioară într-un mod deosebit, a
luat nu numai firea omenească, ci şi ceea ce era potrivnic firii, adică urmările păcatului,
binenţeles fără a lua păcatul însuşi, nici chiar pe cel originar şi nici altul de acest fel.

11
Sf. Grigorie Palama, Omilie la Intrarea în Biserica a Maicii Domnului. (vezi referinţa)
12
N. Cabazila, Omilii mariale , PO, XIX 3, Paris 1925, p. 463
13
De fide Orto. III, 2, PG. 94, 985 BC, 988 A.
14
Către Talasie 21, Filocalia III

6
7

Evocând această realitate el sublinia că „Logosul prin întrupare îmbrăţişează toată


realitatea omenească aşa cum era ea după cădere, în afară de păcat: o fire individuală
ce poate trece prin suferinţă şi moarte. Cuvântul a coborât astfel până la ultimele limite
ale firii stricate de păcat, până în moarte şi în iad. Fiind Dumnezeu desăvârşit, El S-a
făcut nu numai „om desăvârşit”, ci a luat asupra Lui şi toate lipsurile noastre, toate
limitările ce vin din păcat”.15
Mergând pe firul istoriei de la Efes la Calcedon, Lossky analizează din
perspectivă hristologică dogma Sinodului patru Ecumenic. După el gândirea elenistă nu
putea înţelege cum două principii desăvârşite pot fi una, cum în Hristos două firi
deosebite se unesc într-un singur ipostas. Nimeni nu contestă faptul că există o distincţie
clară între fire şi ipostas, dar dumnezeirea nu s-a făcut omenire şi nici omenirea nu s-a
schimbat în dumnezeire. Definiţia dogmatică de la Calcedon proclama clar că „toţi
trebuie să mărturisească un singur şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos,
desăvârşit în fiinţa divină şi desăvârşit în fiinţa umană, Dumnezeu adevărat şi om
adevărat, alcătuit dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup, acelaşi fiind de aceeaşi fiinţă
cu Tatăl, după dumnezeire şi de aceeaşi fiinţă cu noi după omenire, întru toate asemenea
nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, după dumnezeire, iar
după omenire, născut în această din urmă vreme din Fecioara Maria, Maica lui
Dumnezeu, pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn,
Unul născut Care se face cunoscut în două firi fără amestecare, fără schimbare, în chip
neîmpărţit şi nedespărţit, în aşa fel încât unirea nu distruge deosebirea celor două firi ci
dimpotrivă, însuşirile fiecărei firi nu rămân din această pricină decât mai statornice
când se găsesc unite într-o singură persoană sau ipostas, Care nu se desparte nici nu se
împarte în două Persoane, fiind aceeaşi şi singura Persoană a Fiului, Unul născut,
Dumnezeu şi Cuvântul, Domnul Iisus Hristos”.16 Prin urmare Sinodul stabilea această
învăţătură, formulând dogma în termeni apofatici, prin patru adverbe negative,17
dovedind în falul acesta că cele două firi sunt unite într-o singură Persoană; realitate care
rămâne o taină întemeiată pe deosebirea dintre fire şi persoană. Hristos, ca persoană
divino - umană are în sine două firi deosebite, dar unite în acelaşi timp. El este Fiul lui
Dumnezeu care s-a născut ca un prunc în ieslea din Bethleem, a pătimit fiind răstignit pe
cruce, a murit cu firea Sa umană, dar, totodată n-a încetat să împărăţească prin puterea Sa
divină peste toată lumea creată, în virtutea dumnezeirii sale, care nu suferă nici o
schimbare.18
Aşadar, Fiul lui Dumnezeu înomenit s-a pus ca om întreg în slujba mântuirii
oamenilor din robia păcatului, a afectelor şi a morţii, înălţându-şi umanitatea Sa la treapta
supremă pentru noi, nu folosind-o ca pe un obiect, ci dându-i cinstea să voiască liber. În
acest scop o ia fără umbra păcatului şi prin voinţa ei din primul moment fiind gata de
colaborare, S-a conceput dintr-o Fecioară, care s-a hotărât să rămână pentru totdeauna
Fecioară. Astfel, însuşi Absolutul personal, sau Fiul lui Dumnezeu, S-a sălăşluit în
Preacurata, întărindu-i pregătirea şi dându-i puterea pentru a-I da umanitatea. Prin
aceasta, El şi-a luat din Maica sa, nu numai umanitatea curată, ci a realizat, precum
odinioară cu Adam în rai, dialogul deplin al iubirii sale faţă de lume, fapt care a echivalat

15
Lossky, V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. V. Răducă, Ed. Anastasia, p. 171 - 172
16
Mansi, Col. Concil. VII, 116
17
Neamestecat , neschimbat , neîmpărţit , nedespărţit .
18
Lossky, V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. V. Răducă, Ed. Anastasia, p. 173

7
8

cu curăţirea Fecioarei de păcatul strămoşesc. Din acest punct de vedere, pe de o parte,


prin pogorârea Logosului la noi s-a realizat cea mai deplină coborâre a lui Dumnezeu la
om, iar pe de altă parte, în Fecioara Maria umanitatea noastră a realizat cea mai înaltă
transcendere spre Absolutul personal. Numai astfel, umanitatea asumată din El, cu
consimţământul ei, este rodul acestei coborâri depline a Fiului lui Dumnezeu la un om şi
a transcenderii maxime a acestui om spre El, cu ajutorul Lui.19
„Este o mare diferenţă, zice Teodor de Mopsuestia, între Unul Născut20 şi Cel
Întâi Născut, căci nu se poate ca acelaşi să fie Unul Născut şi Întâiul Născut. Căci Întâiul
Născut este numai în relaţie cu mulţi fraţi, în schimb Unul Născut pentru că nu are fraţi.
Există o mare diferenţă între Unul Născut şi Întâiul Născut, căci ei se diferenţiază după
natură în: Cel care este singur unic şi cel care este cu mulţi împreună. Unul Născut se
numeşte Cel care este absolut fără nici un frate, Întâiul Născut dimpotrivă, cel care în
mod clar are mulţi fraţi”.21
Maica Domnului este o mamă cu totul deosebită, aleasă de Dumnezeu pentru o
misiune unică şi tainică, aceea de a naşte pe Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat pentru
mântuirea tuturor oamenilor. Fecioara Maria şi-a petrecut viaţa pământească într-o
credinţă vie şi lucrătoare, într-o speranţă nezdruncinată şi într-o iubire smerită fără de
margini, urmându-l îndeaproape pe fiul său Mântuitorul Iisus Hristos. Ea a fost alături de
El într-un devotament maternal cu totul deosebit de la naştere şi până la răstignire, când
s-a aşezat lângă crucea Domnului cu inima zdrobită de durere, dar nebiruită în nădejdea
ei. Apoi, Preacurata a trăit experienţa bucuriei pascale, după cele trei zile de la răstignirea
fiului ei, când şi ea ca şi apostolii au văzut o nouă zi a biruinţei definitive asupra
păcatului şi a morţii.

(vezi Pelikan J Tradiţia creştină, Vol. III, Fecioara Maria ca mediatrix, pp. 186-200)

Orice creştin şi necreştin care participă la sfintele slujbe ale Biserici Ortodoxe
sau vizitează o biserică ortodoxă este copleşit de mulţimea de rugăciuni şi de gesturi de
venerare aduse Maicii Domnului. Invocată ca Născătoare de Dumnezeu, ca Pururi
Fecioară sau ca Maică a lui Dumnezeu, Preacurata este prezentă în toate ipostazele.
Numele său însoţeşte şi traversează rugăciunile, semnele de cinstire prin închinăciuni şi
prosternării înaintea icoanelor ei sunt de multe ori mai numeroase decât înaintea Fiului ei,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Evident, în icoană, în rugăciune şi în cântare, niciodată
nu este separată de Cuvântul lui Dumnezeu care a luat trup din trupul ei. Maica
Domnului este lăudată ca „”- cea plină de har, cea mai cinstită, prea
sfânta. Ortodocşii, o consideră lipsită de păcat datorită Harului Divin al Bunei Vestiri şi
datorită pogorârii Duhului Sfânt asupra ei, Domnul fiind singurul născut fără de păcat.
Noi ne rugăm ei ca unei mijlocitoare către Dumnezeu şi o aşezăm în fruntea tuturor
sfinţilor. Este demn de menţionat că în ritul ortodox de cinstire, cat şi în particular,

19
Pr. prof. D. Stăniloae, Chipul nemuritor a lui Hristos, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 1987, p.164 - 165
20
Matei 1, 25. „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-
a pus numele Iisus”.
21
Teodoret de Mopsuestia, Omil. III, 7

8
9

dragostea credincioşilor pentru Teotokos, a continuat să se dezvolte fără a încălca dogma


Bisericii.22
Biserica primară a păstrat tăcere în jurul tainei Fecioarei Maria. Numai datorită
ereticilor, care au căutat să rupă unitatea Persoanei Mântuitorul Hristos, s-a ajuns la
proclamarea solemnă a învăţăturii despre Născătoarea de Dumnezeu Teotokos. Acest
lucru arată că până la sinodul III ecumenic, nimeni nu se îndoia că Preacurata Maria este
Maica Logosului înomenit şi că ea a rămas pentru totdeauna Fecioară şi Maică. Evident
că în aceste circumstanţe Biserica n-a făcut decât să precizeze doar ceea ce Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie au scos în relief, adică calitatea ei de Născătoare de
Dumnezeu, pururi-fecioria ei şi preacinstirea ei. Toate aceste adevăruri pun în evidenţă
dumnezeirea Mântuitorului, adică a Fiului lui Dumnezeu înomenit. Orice deviere,
minimalizare şi exagerare privitoare la Maica Domnului sunt consecinţele devierilor
hristologice ale ereticilor.
Un punct important în analiza hristologică a lui Vladimir Lossky îl ocupă
învăţătura despre Fecioara Maria, Maica Domnului – . Pornind de la Sfântul
Ioan Damaschin, pe care autorul nostru îl citează adesea, Maica Domnului „cuprinde
toată istoria iconomiei dumnezeieşti în lume”. Rolul Preacuratei este atât de mare şi
covârşitor în iconomia mântuirii că „întârzierea” Întrupării Cuvântului se datorează
tocmai faptului că înainte de Preacurata nu s-a găsit pe pământ o altă fecioară asemenea
ei curată pentru a-L naşte în feciorie pe Fiul lui Dumnezeu. Datorită acestui fapt întreg
Vechiul Testament este „o pregătire a trupului lui Hristos, a Bisericii, a mediul unirii cu
Dumnezeu şi înainte de toate o pregătire a Celei care trebuia să dea cu împrumut firea
sa umană ca să se poată săvârşi taina Întrupării”.23 În consensul acestor adevăruri
dogma Imaculatei concepţii, care are implicaţii hristologice în înţelegerea ei, apare ca
total străină de tradiţia răsăriteană. În primul rând, Occidentul catolic, prin această
învăţătură, îndepărtează pe Preasfânta Fecioară de urmaşii lui Adam şi de greşeala
protopărinţilor noştri. Este adevărat, adaugă Lossky, că „păcatul ca forţă lucrătoare în
natură, păcatul ca necurăţie nu putea să aibă loc în Preacurata Fecioară”, dar de aici şi
până a considera că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc este prea departe.
Sfântul Grigorie Palama, explicând sfinţenia Maicii Preacurate, spunea că s-a realizat
prin curăţiri succesive ce au avut loc în firea strămoşilor ei şi apoi şi în propria ei fire,
începând din clipa zămislirii sale în pântecele Sfintei Ana.24 Fără să fie apanajul vreunui
privilegiu omenesc sfinţenia Fecioarei nu înlătură libertatea sa, deoarece nu se datorează
unei intervenţii speciale a lui Dumnezeu, „ci pentru că a fost păzită curată de orice
întinare cu păcatul”. Dimpotrivă, Maica Domnului, reprezentând tocmai această
libertate, acest răspuns omenesc dat voinţei lui Dumnezeu, „Înomenirea a fost nu numai
lucrarea Tatălui, a puterii sale şi a Duhului Său, ci şi lucrarea voinţei şi a credinţei
Fecioarei. Fără consimţământul celei Neprihănite, fără ajutorul credinţei ei, acest plan
ar fi fost tot atât de nerealizabil ca şi lipsa de intervenţie a celor trei persoane
dumnezeieşti. Numai după ce a învăţat-o şi a convins-o, Dumnezeu o ia ca Mamă şi-i ia
cu împrumut trupul pe care ea binevoieşte să i-L împrumute. După cum El s-a întrupat
în mod liber, tot aşa, voia ca şi Maica sa să-L nască în chip liber şi de bună voie”.25

22
Nu acelaşi lucru s-a obişnuit în cazul Catolicilor
23
Ibidem. p.169 - 170
24
Sf. Grigorie Palama, Omilie la Intrarea în Biserica a Maicii Domnului. (vezi referinţa)
25
N. Cabazila, Omilii mariale , PO, XIX 3, Paris 1925, p. 463

9
10

În Fecioara Maria, prin urmare, omenitatea şi-a dat consimţământul ca Fiul lui
Dumnezeu să se înomenească şi să vină în istorie. Desigur, nu trebuie uitată lucrarea
duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria, care a fost sfinţită să devină vrednică să primească
în ea dumnezeirea Cuvântului. De altfel, într-unul şi acelaşi act, Cuvântul luă asupră-şi
pârga naturii umane pe care a asumat-o, i-a dat fiinţă şi a îndumnezeit-o. Astfel, firea
umană pe care a asumat-o în chiar momentul Întrupării Sale, primeşte fiinţa sa în
ipostasul dumnezeiesc. Nu este vorba despre un ipostas omenesc ce a avut înainte firea
umană pe care apoi a luat-o Cuvântul, ci de această fire extinsă din momentul împropierii
ei în Persoana Logosului divin, pe care o ia întreagă. Sfântul Maxim spunea că această
fire avea calitatea de a fi nemuritoare şi nestricăcioasă precum era firea lui Adam înainte
de păcat, dar Hristos a supus-o de bunăvoie la condiţia firii noastre căzute.26 Prin urmare,
din Fecioara Maria se naşte Fiul lui Dumnezeu ca ipostas al firii omeneşti, Înomenirea lui
arătând calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu. Prin această fire
Dumnezeu intră în dialog cu noi, făcându-se Fiul omului şi fratele oamenilor. Totodată,
zămislirea şi naşterea din Fecioara Maria au dat posibilitate Fiului lui Dumnezeu să se
împărtăşească şi El din patimile noastre şi de moartea noastră şi, biruindu-le să ne
îndumnezeiască.
Dar Hristos, zice Lossky, născându-se din Sfânta Fecioară într-un mod deosebit, a
luat nu numai firea omenească, ci şi ceea ce era potrivnic firii, adică urmările păcatului,
binenţeles fără a lua păcatul însuşi, nici chiar pe cel originar şi nici altul de acest fel.
Evocând această realitate el sublinia că „Logosul prin întrupare îmbrăţişează toată
realitatea omenească aşa cum era ea după cădere, în afară de păcat: o fire individuală
ce poate trece prin suferinţă şi moarte. Cuvântul a coborât astfel până la ultimele limite
ale firii stricate de păcat, până în moarte şi în iad. Fiind Dumnezeu desăvârşit, El S-a
făcut nu numai „om desăvârşit”, ci a luat asupra Lui şi toate lipsurile noastre, toate
limitările ce vin din păcat”.27
Umanitatea noastră fiind participantă la comunicabilitatea iubitoare şi la
caracterul absolut al ipostasului dumnezeiesc, zice părintele Dumitru Stăniloae, a ajuns la
culmea ei în Hristos. Prin aceasta, ea participa la libertatea absolută a Logosului înomenit
faţă de tot ce ar fi putut s-o robească în mod egoist. Întru ea ne dă şi nouă mână de ajutor
să urcăm spre culmea la care se află ea să ne facem şi noi, cei ce suntem de o fiinţă cu El
după umanitate, persoane capabile de o desăvârşită comuniune şi libere de orice egoism.
Datorită faptului că e cu totul stăpân pe Sine, Mântuitorul, ca om, se pune în întregime şi
benevol în slujba oamenilor. El însuşi Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, se smereşte, fără
ca umanitatea Lui să se nască din Fecioară cu egoismul păcătos al plăcerilor celor născuţi
pe cale naturală. Datorită acestui fapt umanitatea Lui este ridicată la treapta de supremă
transcendere pentru Sine în Dumnezeu, peste grija de sine în ascultare deplină de
Dumnezeu, fiind asumată ca umanitate a ipostasului dumnezeiesc, fără să fie confundată
cu El. El e subiectul ei, iar ea participă la calitatea Lui de Subiect fără să-şi piardă
calitatea de umanitate. În sensul acesta se poate vorbi despre ipostasul compus a lui
Hristos, prin care Logosul trăieşte cu umanitatea adâncimea misterului uman în
adâncimea misterului suprem al dumnezeirii Sale. Misterul dumnezeiesc se descoperă
astfel, prin umanitatea asumată, ca adânc izvorâtor de lumină şi ca revelator al misterului
divin.

26
Către Talasie 21, Filocalia III
27
Lossky, Teologia Mistică…, p. 171 - 172

10
11

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu înomenit s-a pus ca om întreg în slujba mântuirii
oamenilor din robia păcatului, a afectelor şi a morţii, înălţându-şi umanitatea Sa la treapta
supremă pentru noi, nu folosind-o ca pe un obiect, ci dându-i cinstea să voiască liber. În
acest scop o ia fără umbra păcatului şi prin voinţa ei din primul moment fiind gata de
colaborare, S-a conceput dintr-o Fecioară, care s-a hotărât să rămână pentru totdeauna
Fecioară. Astfel, însuşi Absolutul personal, sau Fiul lui Dumnezeu, S-a sălăşluit în
Preacurata, întărindu-i pregătirea şi dându-i puterea pentru a-I da umanitatea. Prin
aceasta, El şi-a luat din Maica sa, nu numai umanitatea curată, ci a realizat, precum
odinioară cu Adam în rai, dialogul deplin al iubirii sale faţă de lume, fapt care a echivalat
cu curăţirea Fecioarei de păcatul strămoşesc. Din acest punct de vedere, pe de o parte,
prin pogorârea Logosului la noi s-a realizat cea mai deplină coborâre a lui Dumnezeu la
om, iar pe de altă parte, în Fecioara Maria umanitatea noastră a realizat cea mai înaltă
transcendere spre Absolutul personal. Numai astfel, umanitatea asumată din El, cu
consimţământul ei, este rodul acestei coborâri depline a Fiului lui Dumnezeu la un om şi
a transcenderii maxime a acestui om spre El, cu ajutorul Lui.28

Legatura fireasca si suprafireasca a Maicii Domnului cu dumenzeiescul ei Fiu, Iisus


Hristos

Sfântul Chiril al Alexandriei în Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan spune referitor


la versetul„Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui
Cleopa, şi Maria Magdalena”:29 „Dumnezeiescul Evanghelist a amintit şi aceasta,
arătând astfel că nici unul dintre cuvintele Sfintei Scripturi nu e întâmplător. De ce
spunem aceasta? Voi arăta în cele următoare. Arată prezente lângă cruce pe Maica Lui şi,
împreună cu ea, pe celelalte, se înţelege plângând. Căci femeile sunt aplecate spre plâns
şi pornite spre lacrimi, mai ales când au prilejuri serioase de vărsare a lacrimilor. Dar ce-l
îndeamnă pe fericitul Evanghelist să vorbească de acest amănunt, amintind de stăruirea
femeilor lângă cruce? Scopul lui a fost să arate că Maicii Domnului i-a pricinuit, precum
era firesc, sminteală pătimirea pe Cruce, făcând-o să-şi iasă din înţelegerea cuvenită. Pe
lângă aceasta, simţea şi bătaia de joc a iudeilor şi a ostaşilor care şedeau aproape de cruce
şi care râdeau de Cel răstignit şi îndrăzneau, chiar în văzul ei, să-I împartă hainele. Şi să
nu te îndoieşti că avea în minte gânduri ca acestea: Eu L-am născut pe Cel de pe cruce, de
Care ei râd. Poate că a greşit declarându-Se pe Sine Fiul adevărat al lui Dumnezeu, Care
toate le stăpâneşte. Căci zicând; „Eu sunt Viaţa,” cum de a fost răstignit? În ce mod a fost
prins în cursa ucigaşilor? Cum n-a biruit uneltirea ucigaşilor? Cum nu coboară de pe
cruce, deşi a poruncit lui Lazăr să se întoarcă la viaţă, uimind toată Iudeea prin această
minune? E firesc ca, necunoscând taina, să fi lunecat în astfel de gânduri. Căci trebuie să
înţelegem, cugetând drept, că cele întâmplate (cu Hristos) erau în stare să slăbească şi
cugetarea cea mai trează. De aceea, nu e de mirare că a alunecat şi în acestea, căci însuşi
Petru, fruntaşul sfinţilor ucenici, s-a simţit odinioară descumpănit când Hristos a învăţat

28
Pr. prof. D. Stăniloae, Chipul nemuritor a lui Hristos, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 1987, p.164 - 165
29
In 19, 25.

11
12

clar că va fi predat în mâinile păcătoşilor şi va suporta crucea şi moartea, încât I-a spus în
grabă: „Ai milă de Tine, Doamne, ca să nu-Ţi fie Ţie aceasta” (Mt. 16, 22). De ce să ne
mirăm dacă mintea delicată a femeii a fost răpită spre cugetări mai slabe? 30 Şi o spunem
aceasta nu speculând în deşert, cum ar crede unii, ci suntem conduşi să presupunem
aceasta de către cele scrise despre Maica Domnului. Să ne amintim că Dreptul Simeon
când a primit pe Domnul ca Prunc în braţe, mulţumind, a spus, după cum s-a scris:
„Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei
văzură mântuirea Ta” (Lc. 2, 29-30), iar către Sfânta Fecioară a zis: „Iată, Acesta este
pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni
împotriviri, şi prin sunetul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe
inimi” (Lc. 2, 34-35). Prin sabie a numit durerea ascuţită care va conduce mintea ei spre
gânduri nepotrivite. Căci ispitele încearcă inimile celor ce suferă şi descoperă gândurile
lor lăuntrice”.

„Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând


alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului:
Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In 19, 26-27)

S-a îngrijit şi de Maica Sa, biruind culmea pătimirii, căci chiar în pătimire era
nepătimitor.31 O predă ucenicului iubit (iar acesta era Ioan, scriitorul acestei cărţi),
poruncindu-i să o ducă în casa lui şi să o socotească mamă, iar mamei îi cere să
socotească pe ucenicul iubit ca fiindu-i fiu cu adevărat, care va înfăptui şi imita, prin
ocrotirea şi iubirea lui, ceea ce a făcut El, Care era Fiu după fire.
Dar oare zice acestea Hristos ca şi cum S-ar îngriji de cele trupeşti, cum spun unii
dintre cei neînţelegători? Să ne ferim de această afirmare necredincioasă! Numai celor cu
mintea bolnavă li se potriveşte căderea în această nebunie. Deci ce faptă folositoare a
săvârşit Hristos prin aceasta? Întâi, a voit să întărească învăţătura cinstită de Lege. Căci
ce spunea Legea dată prin Moise? „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie
bine” (Ieş. 20, 12). Şi nu ne-a dat această poruncă numai ca îndemn, ci a ameninţat şi cu
pedeapsa pe cei ce nu voiau să o împlinească, punând în aceeaşi poruncă păcatul
împotriva lui Dumnezeu şi păcatul faţă de cei ce ne-au născut după trup. Căci Legea a
poruncit să fie osândit la moarte cel ce grăieşte de rău: „Hulitorul numelui Domnului să
fie omorât neapărat” (Lev. 24, 16). Iar pe cel ce nu-şi înfrânează limba faţă de părinţi, l-a
supus aceloraşi pedepse: „Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie
omorât” (Ieş. 21, 17). Deci, dacă Dătătorul Legii a poruncit să dăm atâta cinste celor ce

30
Orice mamă plânge când îşi vede copilul suferind, chiar dacă ştie că se va face bine. Durerea mamei care
îşi vede fiul într-o extremă suferinţă s-a manifestat cu toată puterea şi în cazul Maicii Domnului. Ea îşi
aducea aminte că Fiul ei i-a spus adeseori că va avea să suporte crucea pentru mântuirea oamenilor, dar
durerea nu putea să nu se manifeste când Îl vedea chinuit pe cruce, deşi credea că prin aceste chinuri va
trece spre înviere şi va birui moartea tuturor. Aceea se va întâmpla în viitor, dar acum Îl vedea suferind şi
nu putea să nu sufere pentru aceasta, uitând în acele clipe cele ce vor fi în viitor. O simţire asemănătoare a
durerii prezente, care Îl face să nu Se gândească la efectul ei mântuitor, o avea chiar Iisus când a spus:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Mt. 27, 46), sau: „Părintele Meu, de cu putinţă,
treacă de la Mine paharul acesta” (Mt. 26, 39).
31
Chiar în culmea durerilor trupeşti, grija de cei iubiţi ne face să uităm acea clipă de durere. Cu atât mai
mult a putut face aceasta Hristos. El şi pătimea, dar Se afla şi într-o stare mai presus de pătimire.

12
13

ne-au născut, cum să nu se întărească ea şi prin porunca Mântuitorului? Căci, deoarece


orice bine şi orice virtute a venit în lume prin El mai întâi, de ce nu s-ar face la fel şi cu
aceasta? Căci e o mare virtute cinstea dată părinţilor. Iar că nu trebuie să socotim
trecătoare iubirea faţă de ei, chiar dacă ne înconjoară unele necazuri de nesuportat, spune-
mi, de unde putem afla, dacă nu de la Hristos mai întâi? Cel ce îşi aminteşte cel mai bine
de sfintele porunci şi nu e străin de împlinirea lor nu e acela care ţine la acestea în
seninătatea vieţii, ci în vreme de furtună.
Pe lângă cele spuse, mai spun şi aceasta: Maica Sa fiind cuprinsă de această
durere şi de tulburarea gândurilor, cum n-ar fi trebuit Domnul să Se îngrijească de ea?
Căci, fiind Dumnezeu adevărat, văzând mişcările inimii şi cunoscând cele din adânc, cum
ar fi nesocotit gândurile care o tulburau în acel timp lângă cinstita cruce? Cunoscând deci
gândurile ei, a predat-o ucenicului care o putea întări, amintindu-i de adâncul tainei.32
Căci era cu adevărat înţelept şi cunoscător al tainelor lui Dumnezeu cel ce o primeşte şi o
ajută cu bucurie, împlinind toată voinţa Mântuitorului cu privire la ea.33

Mai intai trebuie specificat faptul ca teologia ortodoxa nu urmareste sa creeze ideea unui
paralelism intre mijlocirea unica a Fiului lui Dumnezeu intrupat si mijlocirea Maicii
Domnului, care sa conduca la o egalizare intre Mantuitorul si Prea Sfanta Sa Maica.
Termenul liturgic folosit de Biserica pentru a descrie natura acestei mijlociri a Maicii
Domnului, care se indreapta spre Fiul ei, este cel de "solitoare", care exprima interventia
iubitoare a Maicii in favoarea credinciosilor, dupa modelul oferit in Cana Galileii. in
acest sens toti sfintii si dreptii din ceruri sunt "solitorii nostri catre Hristos". Aceasta
interventie a sfintilor si in special a Maicii Domnului reprezinta o expresie concreta a
"comuniunii sfintilor", manifestata, in opinia ortodoxa, printr-un neincetat schimb de
bunuri duhovnicesti, de rugaciuni de la cei vii pentru cei raposati, de mijlocire, de la cei
drepti pentru cei ce se nevoiesc inca in aceasta viata".
Daca prin credinta si prin har toti credinciosii devin "frati" ai lui Hristos, si fii ai lui
Dumnezeu in plan spiritual, Maica Domnului se afla intr-o dubla legatura de rudenie cu
Mantuitorul: una spirituala, si alta trupesca, de sange.
Cea spirituala sau suprafiresca se fundamenteaza pe harul proniator si mantuitor prin care
insusi Logosul divin creator, Fiul Tatalui, a ales-o Siesi, ca vas ales al Duhului Sfant,
pentru a-Si lua trup din ea. In acest sens rudenia spirituala precede pe cea trupesca dar o
si urmeaza. Aceasta intrucat, atat in timpul zamislirii feciorelnice, al purtarii in pantece,
al nasterii si al intregii vieti omenesti pe pamant a Mantuitorului, relatia dintre ipostasul
divin al Fiului si cel uman al Maicii Sale, a cunoscut o unitate neatinsa pana atunci intre
Dumnezeu si om si neegalata de atunci pana astazi.
Tot unica si irepetabila esta si rudenia de sange sau legatura fireasca, prin natura umana,
intre Mama si Fiu. In teologia si spiritualitatea ortodoxa se accentueaza permanent

32
Ucenicul, nefiind mamă, putea menţine în inimă mai prezent gândul că Iisus suferă temporar, pentru ca
să învie şi să mântuiască pe oameni, nefiind atât de copleşit de durere ca Maica Lui. De aceea o putea
mângâia şi pe Maica lui Hristos, aducându-i mereu în minte că pătimirea Lui e trecătoare. Îi putea aduce
mereu în minte adâncul tainei patimii lui Hristos.
33
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan 12, PSB 41, Scrieri partea a patra,
trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti 2000, p.778-780.

13
14

atributul de Nascatoare de Dumnezeu sau Maica a Lui, tocmai pentru ca aceasta "exprima
raportul de profunda intimitate ce s-a stabilit intre Sfanta Fecioara Maria si Fiul lui
Dumnezeu intrupat. Daca prin cuvantul Fecioara se indica mai mult initiativa divina de
intrupare a Fiului, cuvintele de Nascatoare si Maica a lui Dumnezeu redau rolul si
raportul ei pozitiv cu Cel ce s-a intrupat". Prin nasterea supranaturala din Sfanta Fecioara,
pentru prima data in istoria creatiei Dumnezeu primeste ceva de la faptura mainilor Sale:
trup si sange, pentru a-si configura firea Sa umana. El este primitor, iar omul (Sfanta
Fecioara Maria) daruitor. Prin bunavointa si chenoza "Dumnezeu Cuvantul se asaza intr-
un raport real de Fiu fata de cea care ii devine Mama, primind din fiinta ei o parte si un
nou mod aj existentei Lui. Chiar daca numai o parte a Lui isi ia existenta din ea, El se
aseaza intreg fata de ea in aceasta relatie de primitor de existenta".
Interactiunea dintre rudenia duhovniceasca si cea trupesca a Maicii Domnului cu Fiul ei,
adanceste continuu aceasta relatie si legatura personala, ajungandu-se la o interioritate si
intersubiectivitate apofatica si de neegalat. Chiar daca planurile carora apartin cele doua
ipostasuri sunt distincte, cel necreat al Fiului lui Dumnezeu si cel creat ar Maicii Sale, ele
se intersecteaza total si plenar, reala fiind inomenirea Fiului si reala fiind si
indumnezeirea Sfintei Fecioare Maria, o indumnezeire prin har desigur. Schimbul tainic
care are loc intre Mama si Fiu este concomitent divin si uman: Mama daruieste trup din
trupul ei, iar Fiul divin, harul si toate darurile Duhului Sfant, care, prin intermediul firii
umane a Mantuitorului sunt daruite Maicii Sale, care le improprieaza sau le
subiectiveaza. Solidaritatea sau comuniunea care se creeaza intre firea umana a Fiului
intrupat si firea sau fiinta Sfintei Fecioare Maria, depaseste cu mult granitele creatului,
datorita lucrarii teandrice a Mantuitorului, care, inainte de a se indrepta catre intreaga
omenire s-a indreptat spre persoana Prea Sfintei Sale Maici.
Parintele Staniloae surprinde exact complexitatea relatiei interioare dintre Maica
Domnului si Fiul ei dumnezeiesc, facand urmatoarele remarci: "Am fost obisnuiti sa
vedem numai ceea ce a dat Fecioara Domnului, prin alcatuirea trupului Lui din trupul ei,
si prin formarea sufletului si a mintii Lui omenesti din sufletul si mintea ei. Dar am fost
mai putin obisnuiti sa vedem ce a dat prezenta de lumina si de puritate a Ipostasului
Cuvantului, trupului si sufletului Fecioarei, in timpul cat se afla in aceasta unire cu ea, in
pantecele ei. Nu trebuia sa devina sub inraurirea ipostasului dumnezeiesc atotcurata cea
care devenea Maica Acestui Ipostas atotcurat, care devenea Om, comunicandu-l din ea o
fire atotcurata? A coborat Duhul Sfant in ea, fara sa-i dea odata cu puterea de a naste pe
Cuvantul Dumnezeiesc in mod mai presus de fire, si sfintenia?"
Daca avem in vedere faptul ca in momentul intruparii Fiului lui Dumnezeu, Sfintei
Fecioare i se sterge pacatul stramosesc, intelegem ca nu mai exista acum nici un obstacol
obiectiv in calea primirii intregului har dumnezeiesc, care va rodi in persoana Maicii
Domnului nesfarsitul sir al darurilor Duhului Sfant. Intr-adevar, sfintenia de care se
umple persoana ei in acel ceas binecuvantat de Dumnezeu, prin prezenta simultana a
Duhului Sfant, Care "se coboara" peste ipostasul ei si al Fiului si Cuvantul Tatalui, Care
se intrupa, este incomparabila cu tot ce cunoscuse istoria umana pana atunci. Aceasta
sfintenie, cu mult mai inalta decat cea castigata de Sfanta Fecioara Maria in templul din
Ierusalim, echivala cu o daruire totala a ei lui Dumnezeu, prin Fiul, Caruia I se face
Mama si prin Duhul Sfant, caruia i se face Templu sau Biserica. Taina sfinteniei
desavarsite de care se umple Maica Domnului are, in ultima instanta, cu fundament al ei

14
15

taina unirii ipostatice care s-a lucrat, ca intr-un laborator, in persoana ei, plenar curatita si
total daruita Domnului ei.
Sfantul Efrem Sirul, intr-unul din imnele inchinate Nasterii Domnului afirma starea de
interioritate reciproca dintre Mama si Fiu, prin cuvintele pe care I le atribuie Sfintei
Fecioare Maria: "Ma poarta Copilul, pe care il purtam eu". Ea il purta in sanul ei ca
Mama, El o purta in calitatea de Creator si Proniator al ei, ca si al intregii umanitati; ei I
se face, insa, si Mantuitor prin faptul ca o curata de pacatul lui Adam si pune, prin
aceasta, inceput transfigurarii sau indumnezeirii ei.
Relatia de interioritate reciproca a Maicii Domnului cu Fiul ei si Mantuitorul lumii,
anticipa si prefigureaza acelasi tip de relatie dintre Hristos si Biserica Sa. In chip
asemanator Maicii Domnului, Biserica il are in sine, in mod tainic, pe Mantuitorul, Care
este Capul ei nevazut; in acelasi timp El este si deasupra ei, ridicandu-o, prin istoria
condusa de El ca Pantocrator, spre imparatia Prea Sfintei Treimi, care este scopul
Bisericii. In plan spiritual, prin Botez si Sfanta Euharistie, fiecare credincios il poarta in
sine, apofatic, pe Hristos Domnul, fiind, insa, e! insusi purtat sau condus de Acesta, prin
Duhul Sfant, spre o unire tot mai adanca cu El.
Revenind la taina maternitatii divine a Prea Sfintei Fecioare Maria, putem concluziona,
referitor la unitatea suprema dintre Mama si Fiu, ca nici o clipa El nu a fost pasiv, ca
Dumnezeu, in pantecele ei, zidindu-si, prin Duhul Sfant, cortul Lui omenesc, parga a
umanitatii restaurate si innoite, prin Taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, descifram
unitatea indisolubila, cu efect soteriologic, dintre Maica Domnului si Mantuitorul Hristos,
atat cat poate mintea omeneasca sa inteleaga prin credinta; cu mult mai mult se
descopera, insa, prin experienta mistica a oamenilor duhovnicesti, facuta in Biserica, prin
darul Duhului Sfant.
Cert este ca, prin puterea Sa dumnezeiasca, Fiul si Cuvantul Tatalui "a facut-o Maica a
Lui, zamislindu-l cu pastrarea fecioriei sale. A facut-o din roaba, imparateasa; S-a unit cu
ea mai mult decat cu Serafimii si cu Heruvimii. Iar prin toate acestea a umplut-o de
sfintenie, fiindca Sfant este si El".
Descrierea si analiza reiatlei duble, trupesti si duhovnicesti, ce leaga pentru vesnicie pe
Maica Domnului de Fiul Sau ( asa cum tot pentru vesnicie este si unirea iposta-tica a
celor doua firi in persoana Mantuitorului ), nu ar fi completa, fara o referire la
dimensiunea ei eshatoiogica. Prin adormirea sau mutarea ei la cer, atat cu sufletul cat si
cu trupul, prin starea de inviere de care s-a invrednicit prin puterea si iubirea Fiului sau,
Maica Domnului se afla acum, dupa credinta Bisericii, intr-o maxima si apofatica
apropiere de Dumnezeu-Cuvantul, inomenit prin ea pentru vesnicie, apropiere ce
depaseste in intensitate pe cea a ingerilor si a celorlati sfinti. Ori, tocmai aceasta
apropiere, la care se adauga "indraznirea de maica", constituie izvorul puterii de
rugaciune pe care o aduce Fiului sau, nu pentru sine, ci pentru intreaga umanitate, care
este faptura sau creatia Fiului ei si Dumnezeului nostru. Iubirea ei de mama se arata,
innoita si indumnezeita, necontenit fata de Fiul ei, iar prin El si cu puterea Lui, se extinde
la toti cei ce cred in El, devenind prin aceasta fiii ei spirituali. Paradoxal, dar perfect real,
in baza maternitatii ei divine, in care ne cuprinde spiritual pe toti, care ii suntem ei
incredintati, precum odinioara Sfantul loan Evanghelistul, Maica Domnului se roaga
pentru noi Fiului sau, inca din momentul botezului nostru, fiindca de atunci incepe
infierea noastra spirituala de catre Dumnezeu - Tatal, careia ii corespunde duhovni-ceste,
infierea nostra si de catre Maica Domnului. in acest sens duhovnicesc si haric,

15
16

interventia, solirea sau mijlocirea Maicii Domnului, nu are nici o conotatie juridica, nu
diminueaza cu nimic rolul de Unic Mijlocitor al Fiului ei la Dumnezeu - Tatal.
Dimpotriva, pune si mai mult in lumina, marea iubire de oameni a lui Hristos
Mantuitorul, Care se bucura cu fiecare afirmare a maternitatii spirituale a Prea Curatei
Sale Maici, fata de credinciosi. Iar credinciosii, intrand, prin harul rugaciunii lor, al
Duhului Sfant, in relatie duhovniceasca cu Maica Domnului, intra in relatie directa si
plenara cu Fiul ei dumnezeiesc, caci unde este Maica acolo este si Fiul ei. Nu poate fi
conceputa o distanta sau un interval intre Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si Fiul
sau, asa cum, in plan necreat, nu exista o distanta, cat de infima, intre Dumnezeu Tatal si
Dumnezeu Fiul. Cel nascut din veci din Tatal, ramane, ca om, nascut pentru totdeauna
din Sfanta Sa Maica; afirmarea filiatiei sale umane, ii produce bucurie Mantuitorului, caci
ea inseamna dovada de netagaduit a iubirii Sale de oameni, pentru care a acceptat sa
devina Fiu al omului, ramanand Fiu al lui Dumnezeu.
Sfantul Petru Damaschin indica faptul ca prin rugaciunile adresate Maicii Domnului
credinciosii cer de la Hristos Domnul ca sa se invredniceasca de harul si darurile date ei
de catre Iubitorul de oameni. "Lui Hristos deci, crezand si eu nevrednicul, rogu-te
stapana, sa-mi daruiasca simtirea darurilor tale si ale celorlalti sfinti." Maica Domnului se
bucura de rugaciunile ce I se adreseaza, vazand in aceasta cinstire a ei lauda adusa Fiului
ei, Cel care a invrednicit-o sa devina Mama a Lui. Primind rugaciunile credinciosilor, le
uneste cu ale sale si le duce lui Hristos Mantuitorul, amintindu-l ca totdeauna i-a ascultat
si implinit cererile.
Primind rugaciunile Maicii Sale pentru credinciosi, pe langa implinirea cererilor acestora,
Mantuitorul Hristos vrea sa sporeasca evlavia si credinta lor, dupa modelul Maicii Sfinte
si mai ales sa repete, la nivel spiritual, nu trupesc, zamislirea tainica a Lui in credinciosi.
Asa intelege lucrurile acestea tainice si minunate Sfantul Simeon Noul Teolog care
afirma faptul ca toti sfintii zamislesc in ei pe Cuvantul lui Dumnezeu in chip apropiat cu
Nascatoarea de Dumnezeu si il nasc pe El si El se naste in ei si ei se nasc din El: "Asadar,
crezand din tot sufletul si caindu-ne cu caldura, zamislim cum s-a spus, pe Cuvantul lui
Dumnezeu in inimle noastre fecioare si curate. Si precum pe aceea, fiindca era
preaneprihanita, nu a topit-o focul dumnezeirii, asa nici pe noi nu ne topeste daca avem
inimile curate si neprihanite, ci se face in noi roua din cer si izvor de apa si rau de viata
nemuritoare." Aceasta zamislire tainica, spirituala, a Cuvantului lui Dumnezeu intrupat in
credinciosi, care incepe la Sfantul Botez, se desavarseste la fiecare Sfanta Taina pe care
acestia o primesc; nasterea duhovniceasca a Mantuitorului in noi pune si mai mult in
lumina insemnatatea nasterii Sale trupesti din Sfanta Fecioara Maria, indicand-o ca model
spiritual, necesar cresterii in credinta si virtute.

Pr. Conf. Dr. Stefan Buchiu

Rolul Sfântului Duh în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu din Fecioara Maria

16
17

În teologia Părinţilor răsăriteni, creaţia şi întruparea sunt considerate două


momente complementare ale iubirii dumnezeieşti. Creaţia este baza întrupării, iar
întruparea este desăvârşirea creaţiei.34 În această perspectivă Duhul lui Dumnezeu care la
creaţia „se purta pe deasupra apelor”35, infuzându-le energiile necreate şi creatoare, şi
îndemnând făpturile în raţiunile veşnice ale Logosului, are o participare specială şi la
actul întrupării. Este adevărat că datorită păcatului lui Adam păcatul a intrat în lume şi
prin păcat moartea, trecând la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el,36 cum spune
Sfântul Apostol Pavel, dar omenirea n-a putut fi cu totul lipsită de darurile Sfântului Duh.
Astfel, printre cei din Legea Veche, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, „mulţi care,
părăsind slujirea veche şi închisă în umbre, s-au mutat cu bucurie spre cea nouă şi
tainică”.37 Chiar aceşti nevoitori au fost „plini de Duhul Sfânt”, „de putere şi de virtute
desăvârşită”,38 ceea ce înseamnă că în om totuşi a rămas un chip slăbit al Logosului lui
Dumnezeu, imprimat de raţionalitatea Lui, chiar dacă este îngustat şi strâmb.39 Din
această perspectivă înţelegem că în omul pre adamic nu există opoziţie între libertatea lui
şi harul divin, în el rămânând ceva din dorul după Dumnezeu, cum spune psalmistul:
„Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinata-a după tine trupul meu”.40 În sensul acesta
„harul anticipativ” era prezent în drepţii din Vechiul Testament, ceea ce făcea posibilă
colaborarea lor cu Dumnezeu, iar Dumnezeu, prin energiile sale divine, să coboare către
lume, ca să înalţe lumea la comuniunea vieţii eterne a Sfintei Treimi.41
Omul Vechiului Testament rămâne totuşi incapabil să iasă din cercul vicios
plăcere – durere. Plăcerea pentru el este potrivnică raţiunii şi se mişcă spre lucrurile
sensibile, iar prin mijlocirea simţurilor, atrage după sine, prin rânduiala divină, durerea ca
un antidot.42 Tocmai în acest cerc intervine Fiul lui Dumnezeu oferind posibilitatea
limitării şi depăşirii plăcerii, aşa cum a fost în cazul fericiţilor Ioachim şi Anei. Aceştia
au dat naştere fiicei lor Maria, care este fericitul rod al rugăciunii, nu al plăcerii.43
Maica Domnului devine Născătoare de Dumnezeu numai după viaţă curată şi cu
totul dedicată rugăciunii, drept pentru care s-a făcut plină de dar, adică s-a coborât peste
ea Duhul Sfânt. Evident, numai prin lucrarea Duhului în Fecioara Maria s-a realizat o
relaţie specială unică şi excepţională cu creatura. Sfântul Duh se sălăşluieşte în ea, în

34
Drd. Pintea Dumitru, Învăţătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în Ortodoxia, anul
(XXXII) 1980, nr. 3, p. 503
35
Fac. I, 2
36
Romani 5, 12
37
Sf. Maxim, Răspunsuri către Talasie, Filocalia III, trad. Pr. prof. D. Stăniloae, ed. Humanitas, Bucureşti,
1999, p. 65-66
38
Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, trad. Pr. Vasile Răducă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 82
39
Pr. prof. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 10
40
Ps. 62, 2
41
Pr. prof. D. Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 14
42
Sf. Maxim, Răspunsuri,… 61, Filocalia, III, p. 310-323
43
P. Nellas, Omul animal îndumnezeit, trad. I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 112

17
18

pântecele său ca într-o Biserică însufleţită, Maica Domnului devenind purtătoare de Duh
Sfânt, pnevmatoforă. Astfel, în ipostasul uman al Fecioarei firea umană apare ca un dat
natural, iar viaţa dumnezeiască i se transmite prin pogorârea Duhului Sfânt. Fără îndoială,
din acest punct de vedere Fecioara nu poate fi venerată ca Dumnezeu, dar este cinstită ca
Născătoare de Dumnezeu, ceea ce face ca sfinţenia ei să fie mai presus de firea creată.44
Apoi, venirea Fiului lui Dumnezeu în Preasfânta Fecioară a fost concomitentă cu
pogorârea Sfântului Duh asupra ei. Sfântul Atanasie cel Mare spune că „Logosul s-a
plăsmuit şi şi-a format în ea trupul său din Duhul, voind să adune şi să aducă prin sine
creaţia Tatălui”.45 Prin urmare, la răspunsul afirmativ şi liber consimţit al Preasfântei
Fecioare: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”46, în sânul preacurat al
Sfintei Fecioare coboară deodată Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, cel
care este nedespărţit de Cuvântul. „Şi ploua…, scrie Sfântul Ioan Damaschin, în această
ţarină nouă puterea umbritoare a Sfântului Duh. Şi după cum toate câte a făcut
Dumnezeu le-a făcut cu lucrarea Sfântului Duh, tot astfel şi acum, energia Duhului
lucrează cele mai presus de fire pe care nu le poate cuprinde decât credinţa”.47 Deci,
dacă în Vechiul Testament, puterea lui Dumnezeu, sub chipul norului, umbrea chivotul
sfânt, acum umbreşte pe Preasfânta Fecioară, care devine, aşa cum o numeşte Sfântul
Ioan Damaschin, „loc privilegiat al acestei prezenţe dumnezeieşti”.48 Pogorându-se,
aşadar, Duhul Sfânt asupra Preasfântei Fecioare, pe de o parte o curăţeşte de păcatul
originar şi o sfinţeşte, iar pe de alta îi dă puterea de a primi şi zămisli în sânul ei
feciorelnic şi preacurat pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, făcut om. „După asentimentul
Sfintei Fecioare Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea…, continuă Sfântul Ioan, curăţind-o şi
dându-i în acelaşi timp puterea de a naşte”.49
Fără îndoială că Preasfânta Fecioară s-a născut cu păcatul strămoşesc ca toţi
oamenii, dar având în vedere chemarea cu totul aparte pe care o avea de îndeplinit, printr-
o lucrare curăţitoare harică specială asupra înaintaşilor Preasfântei Fecioare şi apoi printr-
un har special acordat ei de Dumnezeu la naştere, Fecioara va birui slăbiciunile firi,
ţinând păcatul originar într-o stare de pură potenţialitate fără a-l actualiza în păcate
personale.50
Această curăţenie harică, care se apropie mai degrabă de starea de curăţenie a
drepţilor Vechiului Testament, deşi mult superioară acestora, este desăvârşită la
Bunavestire, când, prin lucrarea Sfântului Duh, Fecioara este curăţită de păcatul originar
şi sfinţită, „umplându-se de tot harul”, iar prin întruparea Fiului ea se uneşte cu
Dumnezeu într-un mod atât de intim, încât dintre făpturile raţionale n-a ajuns vreodată
într-o astfel de apropriere şi intimitate cu Dumnezeu. „Tatăl, scrie Sfântul Ioan
Damaschin, dinainte a prevăzut-o, apoi profeţii au vestit-o prin Duhul Sfânt apoi puterea
sfinţitoare a Duhului a cercetat-o, a curăţit-o şi a sfinţit-o ca să spunem aşa, a udat

44
Vezi, S. Bulgakov, Rugul care nu se mistuia, trad. de B. Buzilă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 135-
138
45
Sf. Atanasie, Epistola întâia către Serapion, XXXI, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, în PSB, 16, Ed.
EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 64
46
Luca I, 38
47
Sfântul Ioan Damaschin “Dogmatica”, cartea IV, cap. 13, p. 264
48
Drd. Pintea Dumitru, op. cit, p. 503
49
Sfântul Ioan Damaschin “Dogmatica”, III, cap. 2, p.147
50
Pr. Prof. D Stăniloae, op. cit., p. 567

18
19

această ţarină.”51 La fel în troparul al treilea, oda a şaptea de Bunavestire se spune:


„Sufletul mi l-a curăţit, trupul mi l-a sfinţit, Biserică încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut
pe mine, cort de Dumnezeu împodobit, locaş însufleţit m-a făcut venirea Preasfântului
Duh şi curată Maică a Vieţii.” Deci Fecioara Maria este „plină de dar” într-un mod
culminant şi mai deplin decât oricare dintre oameni, astfel că „o sălăşluire mai perfectă şi
mai deplină a Sfântului Duh în creatură, în oameni sau în îngeri, decât aceea care s-a
produs în Maica Domnului este de neconceput”.52
Faptul că Sfântul Ioan Damaschin o numeşte pe Preasfânta Fecioară „împodobită
cu tot dorul” sau „fiică sfântă”, „locuinţa lui Dumnezeu”, nu poate fi invocat ca temei în
sensul unei curăţirii ca cea formulată în „Imaculata conceptio”. Astfel de expresii,
Sfântul le foloseşte şi pentru alte persoane, pe care nici Biserica Romană nu le consideră
fără de păcatul originar. Aşa, despre dreptul şi dumnezeiescul părinte Ioachim scrie că:
„Având el însuşi ca o oaie pe Dumnezeu de păstor, nu-i lipsea nimic din cele foarte
bune”.53 La fel scrie şi despre Sfânta Ana, maica Preasfântei Născătoare de Dumnezeu:
„Iar Ana, care înseamnă har, era împodobită cu toate bunurile…”54
În consecinţă, naşterea Preasfântei Fecioare este minunată, ea fiind rodul
rugăciunii şi făgăduinţei, dar nu este dumnezeiască. Numai Mântuitorul s-a născut fără
păcatul originar, pentru că El nu se naşte din legătura bărbătească voluptoasă, „ci prin
Duhul Sfânt„55 „după chipul celei dintâi faceri ale lui Adam”.56 Şi mai este apoi un alt
temei: Mântuitorul ia din Preasfânta Fecioară numai firea omenească nu şi persoana, iar
păcatul nu este al firii în sine, ci al firii în persoană, iar persoana fiind a Cuvântului lui
Dumnezeu, ea nu poate să aibă păcat şi, în sfârşit, lipsa de păcat a Mântuitorului era
cerută de misiunea sa de Răscumpărător. Numai slobod de orice păcat şi vină Iisus putea
să moară pentru noi. Astfel, jertfa Sa ar fi fost pentru propriul Său păcat.

Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Prea Sfânta Fecioară şi s-a făcut
om. „Îşi ia trup, spune Sfântul Atanasie, care nu este străin de al nostru…, ci îl ia pe al
nostru şi pe acesta nu în chip simplu, ci din Fecioară neprihănită şi neîntinată şi
neştiutoare de bărbat. Acest trup curat, Logosul, fiind puternic şi făcător al tuturor, îl
pregăteşte El însuşi în Fecioara, ca templu şi-l face propriu, ca pe un organ, făcându-se

51
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 504
52
S. Bulgakov, op. cit. p. 154
53
Idem, Ibidem
54
Idem, Ibidem
55
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 2, 147
56
Idem, Ibidem, III, 1, 146

19
20

cunoscut şi locuind în el”. 57 Prin această „plăsmuire a trupului său din Fecioară,
Cuvântul lui Dumnezeu a dat tuturor o probă nu mică a dumnezeirii sale prin faptul că
cel ce l-a plăsmuit pe acesta este şi făcătorul altor trupuri”. Aşa cum la început a creat pe
Adam şi pe Eva, acum „la plinirea vremii”58 Dumnezeu, trecând de la nivelul de partener
din afara ordinii oamenilor, în ordinea lor, şi-a creat şi un trup propriu, folosindu-se de
trupul Preacuratei Fecioare.59 Acesta nu este numai un act nou, ci şi un început cu totul
nou, cum arată şi troparul de la Buna Vestire: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi
arătarea tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face şi Gavriil darul îl
binevesteşte”. Din Maica Domnului, El şi-a luat un trup, cu consimţirea ei conştientă, ca
să fie în legătură cu noi. Această faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu, că se naşte din
fecioară fără de bărbat mai presus de fire, este dovada Dumnezeirii sale şi să vădească
tuturor că nu natura este realitatea ultimă, ci El, Care e mai presus de ea şi Făcătorul ei.
Prin aceste cuvinte Sfântul Atanasie subliniază faptul că Logosul ca Raţiune supremă
poate grăi şi altfel prin raţiunile creaţiei sale, care sunt supuse Lui, El fiind Domnul
libertăţii şi al puterii mai presus de legile naturii. Ca atare, pururea fecioria Preacuratei,
este atât un semn al umanităţii reale, create, cât şi al Dumnezeirii Logosului, ceea ce
demonstrează că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Astfel trupul
lui Hristos, luat dintr-o fecioară curată, fără de bărbat, apare nu să altereze realitatea
umanităţii lui, ci să-i afirme divinitatea. „Cine, subliniază Marele Atanasie, văzând că se
naşte fără de bărbat un trup, numai din fecioară, nu se gândeşte că Cel ce se arată în
acest trup este făcătorul şi Domnul tuturor celorlalte trupuri?”60 Cu alte cuvinte, a
respinge calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu ar însemna a nega însăşi înomenirea
Cuvântului, a nega că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru o
relaţie intimă şi eternă cu noi, însuşindu-şi în acest scop şi firea noastră în propriul său
ipostas divin.61
Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că din ea s-a născut însuşi
Fiul lui Dumnezeu, după firea sa omenească, aşa cum se arată în cântarea liturgică:
“Împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a
vieţuit; că din Fecioară curată trup luând şi dintr-însa ieşind cu adăugirea firii omeneşti:
un Fiu este, îndoit în fire, dar nu în feţe. Pentru aceasta, propovăduindu-L pe Dânsul
Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit cu adevărat, mărturisim pe Hristos, Dumnezeul
nostru.”62 Deci, Maica Domnului n-a născut o fire, ci un ipostas, care în ordine
omenească e o persoană. Deci, „persoana care se naşte din Fecioara Maria este identică
cu Persoana Cuvântului lui Dumnezeu, care prin întrupare se face şi persoana firii
omeneşti”.63 El se naşte întreg, ca Fiu al omului, deşi e Dumnezeu. În toate cuvintele sale
El a insistat să se numească Fiul omului, adică Fiul Fecioarei şi frate al oamenilor.

57
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă prin trup 2, 8,
PSB. 15, p. 99
58
Galateni 4, 4. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub Lege”.
59
Iată ce spune idiomela de la slujba Sfântului ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei: „Făcătorul şi
Izbăvitorul meu, Hristos-Domnul, din pântecele tău ieşind, Preacurată, întru mine îmbrăcându-se, din
blestemul cel dintâi pe Adam l-a slobozit.”
60
Idem, Ibidem, 2, 18, trad. cit. p. 112
61
Pr. prof. D. Stăniloae, TDO II, p. 77
62
Dogmatica glasului 8
63
Pr. prof. D. Stăniloae, TDO II, p. 76

20
21

Leonţiu de Bizanţ subliniază unitatea ipostasului care se naşte din Fecioara Maria şi
numeşte Dumnezeu pe întregul Hristos, „mai ales că trăsătura cea mi proprie a lui
Dumnezeu o observăm în El întreg şi nu numai într-o parte. Aceasta este nepătimirea. Pe
lângă aceea toată fapta vrednică de Dumnezeu o cunoaştem în El întreg”.64
Fiul lui Dumnezeu, asociind pe Fecioara la lucrarea de mântuire, nu s-a folosit de
ea ca de un instrument pasiv, cu atât mai mult că Fecioara nu este o simplă personificare
a maternităţii, ca funcţiune biologică. Tradiţia ortodoxă a insistat să sublinieze rolul
libertăţii, adică a lui „fie” al Preasfintei. În acest sens Fecioara este chipul Bisericii, al
umanităţii salvate prin jertfa Mântuitorului Hristos. Ea este mai mult decât aceea care a
purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu65, este ceea care a „ascultat cuvântul lui
Dumnezeu şi la păzit” ,66 meditându-l în inima sa.67 În Preacurata, pentru că a primit în
pântecele ei pe Cuvântul, „cei puternici au fost coborâţi de pe tronuri şi au fost înălţaţi
cei smeriţi”.68 Smerenia Maicii Preacurate este o receptare liberă a chemării lui
Dumnezeu, care depăşeşte psihologia feminină. Ea se smereşte înaintea lui Dumnezeu
care vorbeşte şi are o atitudine ontologică care constituie vocaţia smereniei adevărate ce
va caracteriza pe adevăratul discipol a lui Hristos.69
Înomenirea Fiului lui Dumnezeu reprezintă o mare minune şi o nouă intervenţie a
lui Dumnezeu în creaţia sa, pentru a scoate natura umană din cercul vicios şi tragic al
păcatului şi morţii. Cu adevărat zice cântarea bisericească, înomenirea Cuvântului este
„o, minune mai nouă decât toate minunile cele de demult! Că cine a cunoscut maică să
nască fără bărbat, şi să poarte în braţe pe Cel ce cuprinde toată făptura? A lui
Dumnezeu este voia, Cel ce S-a născut”.70 Prin această intervenţie Dumnezeu nu
realizează o nouă creaţie din nimic a firii umane a Mântuitorului, ci îi dă origine şi
conţinut din frământătura omenească a Fecioarei Maria, ca umanitatea Lui să fie o parte
din umanitatea de obşte, pe care trebuia s-o mântuiască. În felul acesta Adam cel vechi nu
este distrus ci este îmbrăcat din interior de Logosul divin pentru a deveni Adam cel nou.71
Iniţiativa este a lui Dumnezeu şi nu a omului, de aceea este exclusă starea de poftă
omenească care stă la baza oricărei naşteri umane. În acest caz prin zămislirea Lui
supranaturală se arată atât intervenţia cerească a întrupării sale, cât şi faptul că Logosul ca
om, na răsărit din tina păcatului ereditar.72 Numai născându-se pe cale supranaturală şi
dintr-o Fecioară curată, Cuvântul lui Dumnezeu restabilea începutul curat şi normal al
firii umane, putea să înlăture din ea moartea şi să-i redea nemurirea originală.73
Deci, din Fecioara Maria se naşte însuşi Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fiul
omului şi Fratele oamenilor. Numai în El s-a îndumnezeit firea omenească şi toţi oamenii
s-au făcut fii ai lui Dumnezeu prin har. În sensul acestei învăţături Sfântul Grigorie de
64
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor., PG. 86, 1, 1705
65
Luca 11, 27: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!”
66
Luca 11, 28
67
Luca 2, 19: ”Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”
68
Luca 1, 52
69
Marcu 3, 35: “Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea”.
70
Stihoavna slujbei Sfântului Varlaam Mitropolitul Moldovei
71
S. Bulgakov spunea: „Hristos a primit natura omenească nu cum o are orice om, limitată, prescurtată,
particular personală, într-un cuvânt individuală sau atomică, ci cum a avut-o primul om , Adam, ieşit din
mâna lui Dumnezeu, adică întreagă şi o astfel de natură, de „trup” l-a dat Preacurată Maică”. Apud D.
Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p.165
72
Pr. prof. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 160
73
Sf. Maxim, Răspunsuri către Talasie, 63, PG. 90, 632 DC

21
22

Nazianz spunea: „dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu, e
despărţit de Dumnezeu”.74 Asemenea lui, mai târziu, Sfântul Chiril al Alexandriei a unit
lupta împotriva lui Nestorie pentru un unic ipostas în Hristos cu apărarea calităţii de
Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria. Sublinierea Sfântului sub formă de anatemă
este evidentă: „dacă cineva nu vrea să mărturisească că Emanuel este Dumnezeu
adevărat şi că deci Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, întrucât a născut în
trup pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup cum s-a scris „Cuvântul trup s-a făcut”, să fie
anatema”.75 După cum se ştie Nestorie susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane
unite moral, iar în atari caz Fecioara Maria nu i se recunoştea decât numele de Născătoare
de om sau de Hristos. Urmând Sfântului Chiril, Leonţiu de Bizanţ a luptat de asemenea
împotriva nestorienilor, pentru calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria.76
Apărător al dogmei de la Efes şi continuator al teologiei Sfântului Chiril al
Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin, în opera sa de sinteză a teologiei Părinţilor
primelor şapte veacuri, pune în evidenţă în mod deosebit însuşirea Preasfintei Fecioare
Maria de Născătoare de Dumnezeu, făcând din realitatea ei premisă realităţii operei de
mântuire realizată de Iisus Hristos. Pentru Sfântul părinte, teotochia Maica Domnului este
atât de intim unită cu Hristos încât întreaga noastră mântuire stă sau cade o dată cu
învăţătura că Preasfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. Iisus Hristos ne
mântuieşte, iar opera realizată de el are valoare reală şi universală, numai întrucât el este
Dumnezeu adevărat şi om adevărat în acelaşi timp. Temeiul teotochiei Maicii Preacurate
este indicat de Sfântul Ioan Damaschin în unirea după ipostas a celor două firi în
persoana veşnică a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Mântuitorul Iisus Hristos e o
singură persoană, sau un singur ipostas, care constă din două firi şi cunoscut în două firi.
După firea dumnezeiască El este născut din Tatăl din veci, în afară de timp, iar după firea
omenească, s-a născut în timp, în vremurile din urmă din sânul feciorelnic al Maica
Preacurate.
Firea Sa omenească n-a existat ca individ înainte de întrupare iar după întrupare
ea nu are un ipostas al ei propriu, care să existe prin sine însuşi în afara ipostasului
Cuvântului, ci ea se formează şi începe să existe încă din momentul zămislirii ca fire a
ipostasului Cuvântului şi în ipostasul Cuvântului.77 Pentru aceasta, ea nu este nici
neipostatică, adică lipsită de ipostas şi nici nu introduce un alt ipostas străin în Treime, ci
este enipostatică. Temeiul ei ultim este ipostasul Cuvântului.78 Astfel, una şi aceeaşi
persoană s-a născut din Tatăl din veci, în afară de timp şi din Preasfânta Fecioară în timp:
„Fecioara n-a născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat şi nu ca un Dumnezeu
simplu, ci ca Dumnezeu întrupat”.79
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se face în mod real şi fiul Fecioarei: „Cel ce
unge s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci
prin unirea după ipostas. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut

74
Sf. Grigorie de Nazianz, Ep. 101 către Cledoniu, contra lui Apolinarie.
75
Sf. Chiril, Cele 12 anatematisme împotriva lui Nestorie, PG., 77, 119
76
Idem, Adv. Nestor. IV, PG. 86, 1, 164-1722
77
Sf. Ioan Damaschin spune: „omenitatea pe care a luat-o Cuvântul, întrupându-se, nu este omenitatea
abstractă, căci aceasta nu ar fi întrupare, ci înşelăciune şi aparenţă de întrupare şi nici pe cea considerată
în specie, căci n-a luat toate ipostasele, ci a luat pe cea considerată în individ, care este aceeaşi
considerată în specie, căci a luat pârga frământăturii noastre”. (Dogmatica III, 11, p. 172)
78
Dogmatica, III, IX, p.168
79
Ibidem, III, XII, p.176

22
23

din ea pe Dumnezeu întrupat? Într-adevăr, este în sens propriu şi real Născătoare de


Dumnezeu”.80 Prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea omenească
a Mântuitorului a fost îmbogăţită cu lucrările dumnezeieşti necreate „fără să sufere vreo
pierdere însuşirile fireşti”.81
Firea dumnezeiască străbate deci firea omenească şi o îndumnezeieşte în acelaşi
timp în care aceasta este adusă la existenţă, în aşa fel încât, „luarea firii noastre, existenţa
şi îndumnezeirea ei de către Cuvântul s-au întâmplat simultan. Pentru acest fapt Sfânta
Fecioară se înţelege şi se numeşte Născătoare de Dumnezeu, nu numai din pricina firii
Cuvântului, ci şi din cauza îndumnezeirii firii omeneşti”.82 Astfel, se poate spune că Iisus,
fără a fi întrutotul omul „natural”, este omul central, din cauză că omenitatea Lui nu este
legată de un individ omenesc, ci Fiul lui Dumnezeu înomenit rămâne la fel de aproape de
toţi oamenii, fiind lipsit de orice formă de egoism. Chiar dacă El este fiul Fecioarei
Maria, El este Fiul omenirii, al Omului prin excelenţă.83
Potrivit acestei realităţi rezultă că urmările teotochiei Maicii Domnului sunt:
existenţa celor două firi depline în persoana lui Iisus Hristos şi realitatea şi eficacitatea
universală a operei realizate de El, ceea ce se nega prin erezia lui Nestorie şi Eutihie. Faţă
de erezia lui Nestorie care, învăţând că între cele două firi în ipostasul Cuvântului
întrupat ar fi doar o unire de relaţie sau morală, care se poate desface, făcând prin aceasta
din cele două firi două persoane deosebite, iar pe Preasfânta Fecioară considerând-o
numai Născătoare a lui Hristos - Omul, care e altul decât Hristos - Dumnezeu, Sfântul
Ioan Damaschin accentuează unitatea persoanei lui Iisus Hristos, arătând că întrucât prin
întrupare Dumnezeu - Cuvântul s-a unit după ipostas cu Sfântul lui trup.84 În sensul
acesta cel ce s-a născut din Preasfânta Fecioară, după firea omenească este însuşi
Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu şi nu un simplu om purtător de Dumnezeu, iar
Preasfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin are o atitudine clară şi faţă de erezia lui Eutihie, care
afirmă că în persoana Cuvântului întrupat, firea omenească a fost absorbită de firea
dumnezeiască, aşa încât după întrupare, în Iisus Hristos există doar o singură fire, cea
dumnezeiască. Împotriva acestuia Sfântul accentuează că unirea ipostatică a celor două
firii în persoana Cuvântului lui Dumnezeu, începută la zămislire, rămâne pe veci cu
păstrarea integrităţii firilor: „Propovăduim, zice el, că Sfânta Fecioară este în sens
propriu şi real Născătoare de Dumnezeu”.85 “Acest nume constituie toată taina întrupării.
Iar dacă cea care a născut este Născătoarea de Dumnezeu, negreşit că şi cel născut din ea
este Dumnezeu şi negreşit şi om”.86 În felul acesta Sfântul Ioan Damaschin încadrează
învăţătura despre Maica Domnului în Hristologie, evidenţiind implicaţiile ei
soteriologice.
Clément Olivier, după Nicolae Cabazila, dezvoltă cugetarea Sfinţilor Părinţi, unde
Fecioara Maria este scopul creării umanităţii, căci ea este cea care la născut pe Hristos,

80
Ibidem, IV, XIV, p. 274
81
Ibidem, III, XVII, p. 278
82
Ibidem, III, XII, p. 17985
83
Marcu 3, 33-35: „Şi, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi privind pe cei ce
şedeau în jurul Lui, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este
fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea”.
84
Ibidem, I, 13, p. 49
85
Ibidem, III, 12, p. 176
86
Ibidem, III, 12, p. 177

23
24

pentru Care toate au fost create. Temeiul teotochiei Maicii Preacurate este în unirea după
ipostas a celor două firi în persoana veşnică a Cuvântului lui Dumnezeu înomenit. După
firea dumnezeiască Mântuitorul Iisus Hristos este născut din Tatăl din veci, în afară de
timp, iar după firea omenească, s-a născut în timp, în vremurile din urmă din sânul
feciorelnic al Maicii Preacurate. De asemenea Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat cu
intervenţia Duhului Sfânt şi cu colaborarea fiinţei umane, Întruparea Sa fiind un fapt
universal, divino-uman şi istorico-eshatologic. Aceasta dă o nouă dimensiune comuniunii
vieţii omului cu Dumnezeu şi a legăturii cu realitatea istorică, creată. În acest caz taina
înomenirii lui Dumnezeu87 este centrul dinamic al teologiei şi antropologiei ortodoxe, a
soteriologiei şi spiritualităţii.88 Hristos este, deci, scopul şi sfârşitul tuturor fiinţelor
create,89 Înomenirea sa cinstindu-se şi sărbătorindu-se ca „mărturie a lumii, ziua de
naştere a umanităţii, sărbătoarea comună a întregii creaţii”.90
Evident, firea omenească a Logosului n-a existat ca individ înainte de întrupare
iar după întrupare ea n-are un ipostas al ei propriu, care să existe prin sine însuşi în afara
ipostasului Cuvântului. Ea se formează şi începe să existe numai din momentul zămislirii
ca fire a ipostasului Cuvântului şi în ipostasul Cuvântului. Pentru aceasta, ea nu este nici
neipostatică, adică lipsită de ipostas şi nici nu introduce un alt ipostas străin în Treime, ci
este enipostatică, temeiul ei ultim fiind ipostasul Cuvântului.91 Deci, una şi aceeaşi
persoană s-a născut din Tatăl din veci, în afară de timp şi din Preasfânta Fecioară în timp,
pentru aceasta „Fecioara n-a născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat şi nu ca un
Dumnezeu simplu, ci ca Dumnezeu întrupat”.92 Dar, Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, se
face în mod real şi fiul Fecioarei. Sfântul Ioan Damaschin, citat adesea de Clement,
spune: „Cel ce unge s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin
schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostas. Cum deci să nu fie Născătoare de
Dumnezeu cea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? Într-adevăr, este în sens
propriu şi real Născătoare de Dumnezeu”.93 În acest sens prin unirea cu firea
dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea omenească a Mântuitorului a fost îmbogăţită
cu lucrările dumnezeieşti necreate „fără să sufere vreo pierdere a însuşirilor fireşti”.94
Aşadar, după Clément firea dumnezeiască străbate firea omenească şi o
îndumnezeieşte din momentul în care este adusă la existenţă. Astfel „luarea firii noastre,
existenţa şi îndumnezeirea ei de către Cuvântul s-au întâmplat simultan. Şi în chipul
acesta Sfânta Fecioară se înţelege şi se numeşte Născătoare de Dumnezeu nu numai din
pricina firii Cuvântului, ci şi din pricina îndumnezeirii firii omeneşti”.95
Consecinţele teotochiei Maicii Domnului sunt, deci:
- existenţa celor două firi depline în persoana lui Iisus Hristos
- şi realitatea şi eficacitatea universală a operei realizate de El.

87
Sf. Ioan Damaschin, PG., 94, 984 „”
88
Sf. Maxim, PG. 90, 984 (
89
Idem, PG., 90, 61
90
Sf. Vasile cel Mare, PG, 31, 1473
91
Sfântul Ioan Damaschin Dogmatica, III, 9, p.168
92
Ibidem, III, 12, p.176
93
Ibidem IV, 14, p. 274
94
Ibidem, III, 17, p. 278
95
Ibidem, III, 12, p. 179

24
25

În consecinţă, Cel ce s-a născut din Preasfânta Fecioară, după firea omenească
este însuşi Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu şi nu un simplu om purtător de
Dumnezeu, iar Preasfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu.
Unirea celor două firi în Hristos, realizată în Sfânta Fecioară Maria, Clément o
explică pornind de la identificarea în Preacurata a ceea ce a creat Dumnezeu în om în
vederea Înomenirii Sale. Astfel „Maica Domnului este prima persoană care a dus trupul
de pe pământ până în incandescenţa Împărăţiei cerurilor. Nicolae Cabazila a spus că
Dumnezeu, atât timp cât nu găsise o mamă, era ca un rege în exil, ca un străin fără
cetate. Şi numai pentru ce o tânără fecioară, în libertatea sa totală a acceptat vestea
îngerului, Dumnezeu a putut să ia trup, să intre în inima creaţiei şi să recreeze lumea din
interior”.96 Datorită Înomenirii Cuvântului, prin bunăvoinţa Fecioarei Maria, Noua Evă a
fost dezlegată tragedia libertăţii umane. Aşadar, zice Clément, venerarea Născătoarei de
Dumnezeu este o slăvire a Naşteri Domnului, a Întrupării Logosului divin. Din acest
motiv, orice creştin şi necreştin care participă la sfintele slujbe ale Biserici Ortodoxe sau
vizitează o biserică ortodoxă este copleşit de mulţimea de rugăciuni şi de gesturi de
venerare aduse Născătoarei de Dumnezeu. Invocată ca Maică a Domnului, ca Pururi
Fecioară, Preacurata este prezentă în toate ipostazele alături de Fiul ei în iconomia
mântuirii. Numele său însoţeşte şi traversează rugăciunile, semnele de cinstire prin
închinăciuni şi prosternării înaintea icoanelor ei sunt de multe ori mai numeroase decât
înaintea Fiului ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Evident, în icoană, în rugăciune şi în
cântare, niciodată nu este separată de Cuvântul lui Dumnezeu care a luat trup din trupul
ei.
Din cele prezentate vedem că Naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria, în
gândirea lui Clément, este în strânsă legătură cu lucrarea Sfântului Duh, care
universalizează Trupul lui Hristos. Dacă Hristos, pe plan iconomic, Se naşte din Fecioara
Maria şi rămâne în Biserică, în fiecare suflet, El face pe plan soteriologic, din orice suflet,
o maică fecioară asemenea Fecioarei Maria. Sfântul Maxim ţinea să sublinieze acest
aspect şi să-l nuanţeze, atunci când zicea: „Nu este vorba despre o continuare a
întrupării, ci de actualizarea personală a ei, în Sfântul Duh. Unul şi acelaşi Hristos este
Cel care vine, Hristos – umanitate şi Hristos – universul, care se manifestă astfel puţin
câte puţin”.97 Ca atare, Hristos Cel înviat este identic cu Cel din Biserică, căci toţi suntem
altoiţi pe Hristos Cel care stă de-a dreapta Tatălui. De fapt, Îl năştem mereu în noi pe
Hristos, în chip mistic, toată încorporarea noastră în Hristos, petrecându-se în Biserică
care „în adâncul ei, nu este nimic altceva în Duhul Sfânt, decât taina Celui Înviat”,98 a lui
Hristos care este Capul Trupului Său, adică Biserica.

Naşterea mai presus de fire din Fecioara Măria

96
Ibidem, Întrebări…p. 52
97
Ibidem, p. 53
98
Idem, Trupul morţii şi al sclave, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, nota 3, p. 94

25
26

În învăţătura sa hristologică Sf. Grigorie de Nyssa nu foloseşte foarte des pentru


Maica Domnului formula  - Născătoare de Dumnezeu. El este convins de
adevărul ortodox al naşterii Mântuitorului mai presus de fire din Prea Curata Fecioară,
însă acest termen, nu este specific vocabularului său.
Ca să ne dăm seama de acestea facem o scurtă privire în Epistola a treia unde
Sfântul afirmă răspicat zămislirea mai presus de fire a lui Hristos. „Dumnezeirea a păstrat
şi în începutul şi în sfârşitul vieţii omeneşti în Hristos, nepătimirea sublimă care îi
corespunde lui Dumnezeu, începutul Său nu a fost asemănător cu începutul nostru, nici
sfârşitul Său ca sfârşitul nostru, dar El a arătat şi într-unul şi în celălalt caz puterea divină:
începutul Său nu a fost pătat de poftă, sfârşitul Său nu a fost atacat de stricăciune”. 99 Este
clar că pentru Episcopul de Nyssa „zămislirea şi naşterea din Fecioară sunt legate de
nepătimirea dumnezeirii, deoarece în înţelegerea sa atât sexualitatea, cât şi moartea sunt
consecinţe ale păcatului”.100 Mântuitorul păstrează în umanitatea Sa consecinţele
păcatului, dar nu are nici o legătură cu păcatul propriu-zis.101 El vine în lume prin
naşterea din Prea Curata Fecioară şi îşi asumă condiţia unei fiinţe masculine, astfel că
zămislirea Sa fără însoţire bărbătească scoate şi alungă din întrupare însăşi umbra
păcatului.102
Dar pentru a arăta importanţa naşterii pământeşti a Logosului Sf. Grigorie aşează
în paralel naşterea veşnică a Fiului din Tatăl şi naşterea din Fecioara Măria. Ambele
naşteri sunt fără de patimă. Absenţa pathosului din a doua naştere implică absenţa lui din
prima naştere. Se pune întrebarea: ce fel de patimă este absentă din a doua naştere? Este
oare vorba de păcat sau de „patimile, impropriu numite astfel, ale trupului şi ale
sufletului? În textul din Contra lui Eunomiu Sf. Grigorie opune păcatului neprihănirea
feciorelnică a Prea Sfintei Fecioare Măria. Chiar dacă această învăţătură este subînţeleasă
din text trebuie, totuşi, să recunoaştem că Sfântul nu distinge aici încă diferitele forme ale
patimilor umane. Abia în Marea Cuvântare Catehetică adevărata patimă este identificată
cu păcatul. Iată ce spune el „într-adevăr, ceea ce pune stăpânire pe libera voinţă şi
împinge de la virtute la râu este patima”.103
Dar pentru a avea mai multe precizări asupra zămislirii fără de bărbat a
Mântuitorului să facem o incursiune în două mici paragrafe din Respingerea Mărturisirii
de credinţă a lui Eunomiu, unde Sfântul ne lasă să înţelegem un alt orizont, mult mai
bogat al gândirii sale hristologice. Aici el vorbeşte despre naşterea din Fecioară a
Mântuitorului sub două aspecte: conceperea Sa de la Duhul Sfânt, pe de o parte, şi lipsa
de suferinţă a Fecioarei, pe de altă parte. Prima afirmaţie este teologică, clară, tradiţională

99
Idem, Epistola III, trad. Maraval, SC. 363, p. 141, 143
100
Idem, Ibidem, p. 142
101
Canevet M., Sexualite et peche chez, Gregoire de Nysse, în Christus 66 (1970) p. 240 - 248
102
Pottier Bemard, Dieu et le Christ selon Gregoire de Nysse, Bruxelles 1994, p. 287; Corsinl, Plerome
huamain et plerome cosmique..., în Ecriture et culture philoso-phique,1971, p. 111 - 126
103
Sf. Grigorie de Nyssa, Or. Cat. 16, 3

26
27

şi evanghelică. Cea de a doua, cu referire la naşterea fără dureri a Prea Sfintei, este
particulară. Sf. Grigorie nu va insista asupra acestui fapt, nici nu va mai reveni asupra lui,
el mărginindu-se în comentariul său numai să spună că naşterea „n-a întinat puritatea
incoruptibilă a mamei”.104 Cuvântul  folosit de el desemnează, atât puritatea
virginală, adică fecioria,105 cât şi incoruptibilitatea, ca şi termenul apropiat acestuia
. Relaţia dintre Fecioara Maria şi Mântuitorul se răsfrânge asupra relaţiei care
există între neprihănirea Fecioarei şi nemurirea Logosului. Domnul nu a fost zămislit
după legile firii umane, de vreme ce a fost conceput fără tată omenesc şi S-a născut fără
durerile naşterii. Maica Domnului L-a primit în pântece pe Cuvântul lui Dumnezeu în
stare de curăţie şi L-a născut tot în curăţie, fără ca ceva să strice fecioria ei. În neprihănita
zămislire şi în naşterea supranaturală vedem, pe de o parte, lucrarea lui Dumnezeu, iar pe
de altă parte, transformarea firii umane sub efectul acestei lucrări. În acest sens Sfântul
întreabă retoric în Omilia de la Naşterea Domnului: „Cum S-a născut pruncul?... După
legea naturală? Nu!,106 ca apoi, în comentariul la Cântarea Cântărilor, să răspundă: „Cel
Ce era în chipul lui Dumnezeu după ce Şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe
care a luat-o asupra Sa prin fecioria nestricată, şi sfinţeşte împreună cu ea, întru
nestricăciune, firea comună, prin cei care se unesc cu El”.107 În alt pasaj, Sfântul
îndeamnă ca: „nimeni să nu-şi întineze mintea în gânduri păcătoase... gândindu-se la o
naştere obişnuită; ...naşterea nu s-a făcut în acelaşi fel ca o naştere obişnuită”,108 ci
naşterea Domnului este mai presus de legile pe care Dumnezeu le-a pus în firea noastră,
căci „Stăpânul Universului nu este sclav al legilor naturale”.109 Astfel „Creatorul tuturor
şi Domnul nu este condus de legile naturale, deoarece este în puterea Lui de a crea un nou
mod de a naşte”,110 adică o „nouă formă de naştere, la care natura n-a colaborat, ci numai
a servit. El nu a coborât firea ca să Se nască, ci i-a slujit”.111 Această naştere este fără
durere, tocmai pentru faptul că „zămislirea Lui a fost fără însoţire, iar naşterea fără
întinăciune şi fără durere. De bună seamă cămara de nuntă i-a fost puterea Celui Prea
înalt, Care a umbrit ca un nor fecioria; torţa de nuntă, lumina Sfântului Duh; patul,
nepătimirea; şi nunta, nestricăciunea. Deci, bine este numit Cel Ce S-a născut din acestea
«ales din zeci de mii...», ceea ce înseamnă că nu este din patul durerii. Căci numai
naşterea Lui nu e naştere întru durere, precum zămislirea este fără nuntă. Căci nu se poate
folosi numele de naştere întru durere la cea nestricată şi neispitită de nuntă. Pentru că
numirile de feciorie şi naştere întru durere nu se pot întâlni la una şi aceeaşi. Ci, precum
ni s-a dat Fiu fără Tată, aşa ni s-a născut şi prunc fără naştere întru durere. Căci, precum
n-a cunoscut Fecioara cum a luat fiinţă în trupul ei trupul purtător de Dumnezeu, aşa n-a
simţit naşterea, încă proorocul a mărturisit naşterea fără dureri. Căci zice Isaia: «înainte
de a veni durerile naşterii, a scăpat şi a născut fecior».112 De aceea a fost deosebit şi străin
de rânduiala firii în amândouă privinţele, întrucât n-a început din plăcere, nici n-a ieşit la

104
Idem, Ref., 57
105
Idem, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 B
106
Idem, Ibidem, PG. 46, col. 1136 A
107
Idem, Cântarea Cântărilor 13, trad. română PSB. 29, p. 290
108
Idem, Ibidem, p. 290
109
Idem, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 A
110
Idem, Ibidem, PG. 46, col. 1137 A
111
Idem, Cântarea Cântărilor 13, trad. rom. p. 293
112
Isaia 66, 7

27
28

lumină prin dureri”.113


Fireşte, incoruptibilitatea este un atribut divin, singur Dumnezeu fiind
nestricăcios. Fiul, care este Dumnezeu, posedă incoruptibilitatea din natură, şi nu prin
participare, precum creatura, care dimpotrivă, este stricăcioasă. Naşterea Logosului din
Tatăl este feciorelnică şi în nestricăciune, ceea ce înseamnă că Fecioria prin excelenţă se
contemplă în misterul Sfintei Treimi. Aşadar dacă Tatălui Care are un Fiu şi L-a născut
fără patimă, naşterea Lui trebuie contemplată în curăţia esenţială şi incoruptibilă a
Sfântului Duh.114 Faptul că Logosul se întrupează nu-i şterge nici unul dintre atributele
Sale divine, „nestricăciunea păstrându-i-se în acelaşi timp cu naşterea”.115
În acest context, Sfântul Grigorie subliniază faptul că numai printr-o astfel de
zămislire şi o astfel de naştere Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a împărtăşi
oamenilor nestricăciunea.116 Astfel Fecioara Măria, fiind prima care a câştigat acest dar al
nestricăciunii (), „era de la sine înţeles că Cel Ce a venit în lume să aducă
nestricăciunea, să înceapă cu aceea care avea să devină Maica Vieţii. 117 În sensul acesta
Fecioara Măria, rămânând fecioară curată şi devenind Maică a Domnului, a dobândit
nestricăciunea în dublul sens al cuvântului:  sau .118
De fapt această minune a lui Dumnezeu a fost văzută de Moise în faţa rugului
aprins, când a profeţit minunea întrupării119 şi când a evocat pe cea care va deveni Maică
şi nu va pierde nimic din fecioria ei.120
Fără să apelăm mai mult la alte argumente trebuie să subliniem faptul că Fecioara
Măria a ales să rămână fecioară mult înainte de vestirea arhanghelului. Acest lucru îl
afirmă cuvintele Preacuratei spuse Arhanghelului Gabriel: „Cum va fi mie aceasta?”121
ceea ce arată că Măria aşează fidelitatea votului ei mai presus de vestea îngerului.122
Evident că această grijă a Fecioarei presupune o corectare a greşelii strămoaşei Eva şi de
bună seamă naşterea Fiului lui Dumnezeu înomenit fără durere devine ca o consecinţă,
atât a neprihănirii Fecioarei, cât şi a nestricăciunii la care suntem chemaţi fiecare.
„Fecioara n-a suferit”,123 spune Sf. Grigorie „căci o dată ce aceea care a introdus prin
păcat moartea în fire a fost osândită să nască în întristări şi în dureri, trebuia, desigur, ca
Maica Vieţii să înceapă purtarea pruncului din bucurie şi să ducă la capăt naşterea prin
bucurie. Căci zice arhanghelul către ea: «Bucură-te, cea cu dar dăruită»124, alungând prin
cuvânt întristarea cea întipărită la începutul naşterii. Şi bine a fost numit El, continuă Sf.
Grigorie, alb şi roşu, din pricina trupului şi a sângelui; dar şi ales din zeci de mii, pentru
nestricăciunea şi nepătimirea naşterii, deosebită de a celorlalţi”.125
Argumentul neotestamentar scoate în evidenţă că nepătimirea  atribuită

113
Sf Grigorie, Ibidem, p. 294
114
Idem, De Virginitate II, trad. Aubineau în SC 119, p. 265 - 267
115
Idem, CE. III, 2, 26
116
Idem, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 B
117
Idem, Ibidem, PG. 46, col. 1136 B
118
Idem, Ref., 57; Diem nat. col.1136 BC: Cântarea Cântărilor 13. trad. rom. PSB. 29, p. 294
119
Ieşire 3, 3
120
Idem, Ibidem, PG. 46, col.1136 B. C
121
Luca l, 34
122
Idem, Ibidem, col. 1140 D
123
Idem, Ref. 56. Idem, Trid. spat. GNO. LX, p. 276
124
Luca 1, 28
125
Idem, Cântarea Cântărilor 13, PSB. 29, p. 294 - 295

28
29

Fecioarei Măria nu vine dintr-o lipsă de sensibilitate sau de afectivitate spirituală.


Eliminarea plăcerii pentru a alunga durerea nu semnifică nimic altceva decât faptul că
cele două au fost scoase ca să lase loc bucuriei () în sensul cuvintelor îngerului:
„Bucură-te (”.126Dacă odinioară Dumnezeu rânduia Evei ca pedeapsă pentru
păcat, durerea în naştere ()127, acum îngerul anunţă prin salutul său că „bucuria va fi
ca moaşa la naştere”.128
Efectiv Mântuitorul Hristos, prin naşterea Sa, deschide poarta mântuirii şi prin
aceasta se deschide timpul noii creaţii a omului. Zămislirea de la Duhul Sfânt şi naşterea
în bucurie sunt imaginea primei creaţii dinainte de păcatul originar. El este astfel întâiul
născut printre mulţi fraţi, care aduce mântuirea, devenind punctul de plecare al unei
multitudini de naşteri spirituale care, ca şi naşterea Sa fizică, se vor petrece departe de
plăcerile păcătoase, în bucuria naşterii celei noi prin botez. Hristos este deci primul
născut din noua creaţie, „întâiul Născut din morţi, Cel dintâi Care a dezlegat durerile
morţii şi le-a făcut, prin învierea Sa, tuturor drum spre naşterea din morţi. Căci în toţi
aceştia S-a născut, dar nu a venit la naşterea în ei prin naşterea în durere. Pentru că
naşterea din apă nu a primit pătimirea naşterii în durere, precum nici a doua naştere din
morţi. Căci în toate acestea naşterea e curată de naşterea în dureri”.129
Sfântul Grigorie reia această idee în două omilii pascale. Una dintre ele conţine
numai o scurtă referinţă, în care se arată că „după cum Măria, Maica Domnului, a născut
prin voinţa lui Dumnezeu şi prin harul Sfântului Duh, pe Creatorul veacurilor şi pe
Cuvântul lui Dumnezeu, fără să i se strice cheile fecioriei, astfel pământul a primit
poruncă să-i elibereze din suferinţa morţii şi să dea afară din adâncurile sale pe cei pe
care îi înghiţise”.130 Deci Fecioara Măria îl naşte pe Omul-Dumnezeu fără ispită
bărbătească şi în desăvârşită feciorie. Prin ea se inaugurează o nouă formă de naştere care
n-a avut loc niciodată înainte. Ea deschide posibilitatea unei lungi serii de naşteri
spirituale şi feciorelnice prin botez şi prin înviere, pe care Hristos ni le-a oferit prin tripla
Sa naştere: întrupare, botez şi înviere.131
A doua omilie pascală confirmă această meditaţie printr-o scurtă aluzie, prin care
Sf. Grigorie arată cât de necesară a fost această naştere minunată pentru a transforma şi a
spiritualiza natura umană, ridicând-o spre alt mod de vieţuire sau diastema.132 În această
iconomie divină Fecioara Măria este, cu adevărat  din proorocia lui Isaia133 sau
betulah din textul ebraic, deşi traducătorii Septuagintei au folosit cuvântul almah.134
Mântuitorul Hristos este Unicul Născut mai presus de fire, dar totuşi, Unul dintre noi,
„cel întâi-născut al întregii zidiri între mulţi fraţi, întâiul născut din morţi”.135
126
Luca l, 28: „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei”.
127
Facere 3, 16: „Iar femeii i-a zis: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în
dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.
128
Sf. Grigorie, Diem natalem 46, col. 1140 C
129
Idem, Cântarea Cântărilor 13, PSB.29, p. 295
130
Idem, In luciferam sanctam Domini resurrectionem (Lucif. res.), GNO. IX, p. 318; E. Mutsulas, op. cit.,
51 (1980), p. 340 - 341
131
Idem, CE. III, 2, 50 - 57
132
Idem, In Sanctum et salutare Pascha (Salut. Pasch.) GNO. IX, p. 310
133
Isaia 7, 14: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte
fiu şi vor chema numele lui Emanuel”.
134
Idem, Trad. Spat. 276 şi Diem nat., col. 1136 A
135
Idem, Cântarea Cântărilor 13, PSB. 29, p. 295

29
30

Logosul a luat deci din Fecioara Măria omul, nu un simplu trup omenesc. „E1 a
tăiat din nou din fiinţa noastră, în El însuşi, tablele naturii noastre, zice Sfântul Grigorie.
Căci nu nunta a creat trupul, ci El însuşi este făuritorul propriului trup, imprimat de
degetul lui Dumnezeu”.136 Cu toate acestea, naşterea Lui nu este o simplă „luare” de trup,
ci o înomenire în sânurile Fecioarei, în care iniţiativa nu este a Fecioarei, ci a Logosului
şi a Sfântului Duh. Fecioara însă este „condiţia” necesară înomenirii Logosului, calitatea
ei de Născătoare de Dumnezeu fiind dată de lucrarea lui Dumnezeu în ea - nu invers - şi
nici în urma unor merite personale.

Rolul Sfântului Duh în zămislirea Cuvântului în pântecele Fecioarei şi în naşterea


Lui ca om

În teologia Părinţilor răsăriteni, creaţia şi întruparea sunt considerate două


momente complementare ale iubirii dumnezeieşti. Creaţia este baza întrupării, iar
întruparea este desăvârşirea creaţiei.137 În această perspectivă Duhul lui Dumnezeu care
la creaţia „se purta pe deasupra apelor”138, infuzându-le energiile necreate şi creatoare, şi
îndemnând făpturile în raţiunile veşnice ale Logosului, are o participare specială şi în
actul întrupării.
Evident acest lucru arată că Fiului lui Dumnezeu în naşterea sa din Preacurata
Fecioară a ţinut cont şi de neputinţa firii umane de a se mântui prin propriile ei puteri.
Omul închis în orizontul său uman, supus repetiţiei şi morţi, nu se putea ridica la
Dumnezeu, fără de ajutorul lui Dumnezeu. În sensul acesta venirea lui Dumnezeu la om a
fost unică şi, du bună seamă, şi naşterea Logosului ca om este o naştere unică. Ea nu este
o naştere din necesitatea firii, ci din bunăvoirea lui Dumnezeu. 139 Această lucrare a
naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, nu este un fapt de natură, ci opera
Duhului Sfânt care are un rol decisiv în zămislirea şi naşterea Logosului ca om. 140 Astfel,
Cuvântul lui Dumnezeu parcurge întregul proces de formare a naturii sale umane, de la
zămislire şi până la moarte. Prin această naştere, zice Sfântul Maxim, nu numai
Dumnezeu acceptă o temporalitate, care nu contravine eternităţii sale, ci şi natura umană,
restabilită în starea sa originală, este copleşită de Duhul dumnezeiesc. Logosul ca om

136
Idem, De vita Moysis, 44, 397
137
Drd. Pintea Dumitru, Învăţătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în Ortodoxia, nr.3,
(XXXII) 1980, p. 503
138
Fac. 1, 2
139
Vezi Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor. IV, PG., 86, 1, 1709
140
Luca 1, 34-35. „Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi
răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.

30
31

vine la existenţă, fără păcatul strămoşesc, printr-un act de creaţie divină. Dacă la creaţia
lui Adam Duhul dădea omului suflare de viaţă făcătoare, acest act având numai
caracterul unui har, al unei legături intime cu Dumnezeu, în cazul Mântuitorului Hristos,
prin lucrarea Sfântului Duh firea umană se ipostaziază în însăşi Cuvântul lui Dumnezeu.
La creaţia primului om Duhul s-a comunicat cu măsură, la constituirea lui Hristos, El se
comunică în întregime, fără să mai întâlnească în înfiinţarea întregului om din ipostasul
Logosului o iniţiativă umană, care poartă în ea pata voluptăţii.141 Lucrând în ipostasul
Cuvântului care se face om, Duhul are un efect cu mult mai mare decât constituirea şi
întărirea omului ca ipostas propriu. 142 De această dată Duhul e sălăşluit în Ipostasul
Cuvântului formând împreună cu Cuvântul trupul şi sufletul în Ipostasul Logosului
înomenit. Totodată Duhul are rolul de a efectua şi unirea Ipostasului Cuvântului cu
sufletul şi cu trupul, realizând împreună cu Logosul încadrarea sufletului şi a trupului în
Ipostasul Logosului. De asemenea Duhul sporeşte prezenţa sufletului în trup, având un
rol hotărâtor în învierea trupului lui Hristos şi îndumnezeirea lui deplină. Leonţiu de
Bizanţ sintetizează această învăţătură astfel: „trupul îşi ia fiinţă din Duhul Sfânt, prin
lucrarea lui creatoare, iar din Născătoarea de Dumnezeu a luat materia substanţei lui;
iar Cuvântul s-a sălăşluit în templul creat de Duhul Sfânt de la prima lui configurare,
neaşteptând desăvârşirea trupului, ci de la primul început al negrăitei iconomii, unindu-
se cu laboratorul firii, s-a îmbrăcat în zidirea sa. Căci nu s-a format întâi trupul ca să
intre după aceea în el dinafară, ci El însuşi îmbrăcându-se în el, imprimă în sine chipul
nostru”.143
La răspunsul afirmativ şi liber consimţit al Preasfântei Fecioare: „Iată roaba
Domnului, fie mie după cuvântul tău”,144 în sânul preacurat al Sfintei Fecioare coboară
deodată Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, după ipostas şi Duhul Sfânt, cel care este
nedespărţit de Cuvântul. “Şi ploua…, scrie Sfântul Ioan Damaschin, în această ţarină
nouă cu puterea umbritoare a Sfântului Duh. Şi după cum toate câte a făcut Dumnezeu le-
a făcut cu lucrarea Sfântului Duh, tot astfel şi acum, energia Duhului lucrează cele mai
presus de fire pe care nu le poate cuprinde decât credinţa”145 Puterea lui Dumnezeu care
în Vechiul Testament sub chipul norului umbrea chivotul sfânt, umbreşte acum pe
Preasfânta Fecioară, care devine nouă loc privilegiat al acestei prezenţe dumnezeieşti.146
Logosul divin înomenindu-se rămâne într-o continuitate de natură cu succesorii
lui Adam, tocmai prin faptul că El nu-şi creează firea sa omenească din nimic, ci o ia din
Fecioara Maria. În Felul acesta Mântuitorul îşi asumă legătura cu urmaşii lui Adam
pentru a înnoi întreg neamul omenesc din interior. Prin naşterea sa din Fecioara Maria, El
dă o apreciere pozitivă modului de venire la existenţă prin naştere a oamenilor, dar
purifică în acelaşi timp tot ceea ce s-a adăugat ca păcat la ea.
Hristos, prin naşterea sa din Preasfânta Fecioară, ia de la Adam „chipul lui
Dumnezeu”, adică chipul Său,147 precum şi afectele ireproşabile, dar nu şi păcatul. Este
de la sine înţeles că Adam prin creaţie nu primeşte de la Dumnezeu păcatul, de aceea

141
Sf. Maxim, Ambigua, PG., 91, 1341
142
Pr. prof. D. Stăniloae, TDO II, p. 81
143
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor. et Eutyh. PG., 86, 1, 1343
144
Luca I, 38
145
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 13, p. 264
146
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 503
147
Adam a fost făcut după chipul lui Hristos care avea să vină.

31
32

naşterea lui Hristos e unită strâns cu creaţia dar şi cu lucrarea Duhului Sfânt dar fără
păcat.

Pururea fecioria Maicii Domnului în naşterea şi după naşterea Logosului ca om

Pentru întruparea Logosului, Duhul Sfânt lucrează nu numai pentru venirea şi


pentru fiinţarea sufletului şi a trupului Cuvântului prin care Fiul lui Dumnezeu se face
ipostas al firii omeneşti. El are un mare rol şi asupra Fecioarei Maria. Aşadar, Duhul
Sfânt, pogorându-se asupra Preasfântei Fecioare, pe de o parte, o curăţeşte de păcatul
originar şi o sfinţeşte, iar pe de alta, îi dă puterea de a primi şi zămisli în sânul ei
feciorelnic şi preacurat pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu făcut om. “După asentimentul
ei, zice Sfântul Sfântul Ioan Damaschin, Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea… curăţind-o şi
dându-i în acelaşi timp puterea de a naşte”.148 Fireşte lucrarea lui asupra Preacuratei are
eficienţă pentru că Maica Domnului este curată şi disponibilă pentru Dumnezeu. Fecioara
Maria se dăruieşte deplin Cuvântului, dând totodată posibilitatea totală Duhului să
copleşească în ea deplin legea naturală a naşterii. Dacă Sfânta Scriptură aminteşte de
diferite persoane care au fost sfinţite de Duhul şi prin aceasta şi proorocii care se aflau în
pântecele lor, totuşi „numai Născătoarea de Dumnezeu este cu totul deosebită de ele
pentru că a avut pe Duhul însuşi, umbrindu-o şi sălăşluindu-se în ea, şi l-a născut pe pe
Cel conceput ca ipostas al trupului luat din ea. Căci nu a născut pe cineva sfinţit, ci pe
Sfântul care, născându-se din ea, a sfinţit-o”.149
Coborând ca ipostas Cuvântul lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei, şi formându-
şi trup din trupul ei fecioresc, Maica Domnului este curăţită şi de păcatul strămoşesc.
Astfel Mântuitorul se naşte dintr-o Fecioară curată iar El se naşte dintr-un trup care nu
mai este sub acest păcat şi sub legea naturală a naşterii în voluptate. Trebuie să reţinem
faptul că Biserica Ortodoxă învaţă că Preasfânta Fecioară s-a născut cu păcatul
strămoşesc ca toţi oamenii. Însă având în vedere chemarea cu totul aparte pe care o avea
de îndeplinit, printr-o lucrare curăţitoare harică specială asupra înaintaşilor ei şi apoi
printr-un har special acordat ei de Dumnezeu la naştere, Fecioara va birui slăbiciunile firi,
ţinând păcatul originar într-o stare de pură potenţialitate fără a-l actualiza în păcate
personale.150
Această curăţenie harică, care se apropie mai degrabă de starea de curăţenie a
drepţilor Vechiului Testament, deşi mult superioară acestora, este desăvârşită la
Bunavestire, când, prin lucrarea Sfântului Duh, Fecioara este curăţită de păcatul originar
şi sfinţită, „umplându-se de tot harul”, iar prin întruparea Fiului ea se uneşte cu

148
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 2, p.147
149
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor. PG., 86, 1, 1720 D
150
Pr. Prof. D Stăniloae, op. cit., p. 567 ****

32
33

Dumnezeu într-un mod atât de intim, încât dintre făpturile raţionale nimeni n-a ajuns
vreodată într-o astfel de apropriere şi intimitate cu Dumnezeu. “Tatăl, scrie Sfântul Ioan
Damaschin, dinainte a prevăzut-o, apoi profeţii au vestit-o prin Duhul Sfânt, apoi puterea
sfinţitoare a Duhului a cercetat-o, a curăţit-o şi a sfinţit-o ca să spunem aşa, a udat această
ţarină.”151 „Sufletul mi l-a curăţit, zice troparul al treilea, oda a şaptea de la Bunavestire
,trupul mi l-a sfinţit, Biserică încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, cort de
Dumnezeu împodobit, locaş însufleţit m-a făcut venirea Preasfântului Duh şi curată
Maică a Vieţii.”
Faptul că Sfântul Ioan Damaschin o numeşte pe Preasfânta Fecioară „împodobită
cu tot dorul” sau „fiică sfântă”, „locuinţa lui Dumnezeu”, nu poate fi invocat ca temei în
sensul unei curăţirii ca cea formulată în „Imaculata conceptio”, deoarece astfel de
expresii, Sfântul le foloseşte şi pentru alte persoane, pe care nici Biserica Romană nu le
consideră fără de păcatul originar. Aşa, despre dreptul şi dumnezeiescul părinte Ioachim
scrie că: “Având el însuşi ca o oaie pe Dumnezeu de păstor, nu-i lipsea nimic din cele
foarte bune.”152 La fel scrie şi despre Sfânta Ana, maica Preasfântei Născătoare de
Dumnezeu: „Iar Ana, care înseamnă har, era împodobită cu toate bunurile…”153
Naşterea Preasfântei Fecioare din părinţii ei Ioachim şi Ana este minunată. Ea
este rodul rugăciunii şi făgăduinţei, dar nu este dumnezeiască, fără de păcatul strămoşesc.
Conform învăţăturii Sfintei noastre Biserici numai Mântuitorul s-a născut fără păcatul
originar, pentru că El nu se naşte din legătura bărbătească voluptoasă, ci prin Duhul
Sfânt„154după chipul celei dintâi faceri ale lui Adam”.155 De asemenea, În Maica
Domnului şi prin ea „omul… cu multă vigoare a arătat puterea sădită în el împotriva
păcatului, ocolind, prin cuget treaz şi prin hotărâre dreaptă şi prin mărimea înţelepciunii,
tot păcatul de la început până la sfârşit”.156 Şi, apoi Mântuitorul ia din Preasfânta Fecioară
numai firea omenească nu şi persoana, iar păcatul nu este al firii în sine, ci al firii în
persoană, iar persoana fiind a Cuvântului lui Dumnezeu, ea nu poate să aibă păcat şi, în
sfârşit, lipsa de păcat a Mântuitorului era cerută de misiunea sa de Răscumpărător. Numai
slobod de orice păcat şi vină Iisus putea să moară pentru noi. Astfel, jertfa Sa ar fi fost
pentru propriul Său păcat.
Curăţenia Maicii preacurate este mai presus decât a oricărei alte făpturi pentru că
şi chemarea şi rolul ei este unic. Calitatea sa de Născătoare de Dumnezeu presupune o
anumită conformitate sau corespondenţă cu Sfinţenia dumnezeiască şi în acelaşi timp îi
conferă Maicii Preacurate o anumită intimitate şi participare specială la întruparea
Mântuitorului.
Viaţa interioară a Preasfântei Fecioare era împodobită de frumuseţea virtuţilor ca
de nişte „franjuri de aur” şi înfrumuseţată de harul Duhului. Prin lucrarea duhului are loc
acum o spiritualizare treptată a firii, care dobândeşte libertatea şi disponibilitatea
interioară pentru Dumnezeu. Simţurile sunt transfigurate şi ridicate la capacitatea de a
gusta realităţile spirituale. Ochii ei erau „pururea spre Domnul”157, iar urechile ascultau

151
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 504
152
Ibidem
153
Ibidem
154
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 2, 147
155
Ibidem, III, 1, 146
156
Sf. Nicolae Cabazila, Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu, ****p. 102
157
Ps. 24, 16

33
34

cuvântul dumnezeiesc şi se delectau de „chitara Duhului”.158 „Prin frumuseţea ei, zice


Sfântul Nicolae Cabazila, a arătat lui Dumnezeu frumuseţea comună a firii” 159şi „l-a
mişcat spre iubirea oamenilor”.160 Propriu zis, Maica Domnului s-a oferit deplin lui
Dumnezeu şi prin aceasta s-a unit cu El, mai înainte ca El să desăvârşească unirea lui cu
ea prin formarea firii sale umane din firea ei. Proorocul David prevestise cu mult timp
înainte această legătură tainică, când a zis: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta,
îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată. Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi
uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este
Domnul tău”.161 Pe Fiul lui Dumnezeu, „pe care mai târziu avea să-l îmbrace cu trup din
trupul ei şi astfel să-l înfăţişeze înaintea oamenilor, l-a desemnat în ea prin faptele ei”.162
Aşadar, la plinirea vremii umanitatea, prin Fecioara Maria contribuie la Înomenirea
Logosului, adică la asumarea firii umane în ipostasul său şi la îndumnezeirea ei. 163
Dacă zămislirea Cuvântului în pântecele ei a fost minunată, nu se putea ca ea să
nu rămână şi după acea total dăruită lui Dumnezeu, adică fecioară. Sfântul Ioan
Damaschin zice în acest sens: „Se naşte fără de tată din femeie, Cel ce este din Tată fără
de Mamă ” şi după cum atunci a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a
zămislit, tot astfel şi atunci când a fost născut a păzit nestricată fecioria ei”. 164 În acest
sens naşterea Preasfântei Fecioare este fără dureri, pentru că la baza zămisliri ei nu a stat
plăcerea, ci concepere şi naşterea s-a făcut prin lucrarea creatoare a Sfântului Duh.
Evident, naşterea feciorelnică a Maicii Domnului a fost dinainte vestită de
proorocul Iezechiel prin imaginea uşii închise165 şi preînchipuită prin reprezentările
simbolico-profetice ale Vechiului Testament. Preasfânta Fecioară este scara vie, prin care
Dumnezeu s-s aplecat cu coborâre şi s-a arătat pe pământ şi a petrecut cu oamenii.166 Prin
ea, Dumnezeu s-a descoperit pe sine şi ne-a dat „adevărata cunoştinţă” pe care Sfântul
Evanghelist Ioan o numeşte „viaţă veşnică”.167 Dar cea mai tipică figură a Vechiului
Testament cu privire la Preasfânta Fecioară este cea a ”rugului aprins”. Rugul ardea şi nu
se mistuia, iar prin luarea Duhului Sfânt Fecioare naşte şi devine Maică fără a înceta să
fie pe mai departe Fecioară. Deci Maica Domnului a dus la împlinire o putere pe care
Dumnezeu, încă de la creaţia omului, „a sădit-o în om împotriva păcatului”.168 Prin
aceasta Fecioara Maria „a acoperit toată răutatea oamenilor şi i-a arătat pe oameni
vrednici de unirea cu Dumnezeu şi petrecerea lui Dumnezeu pe el”.169
Aşadar, Iisus Hristos, ca Mântuitor, Emanuel uneşte în sine armonios aceste două
prerogative. El, Cuvântul cel veşnic, care prin fire este Fiul unul născut din veci din fiinţa
Tatălui se face şi „primul născut între mulţi fraţi”170, căci este unicul născut şi din mamă,

158
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica III, 1, 146
159
Sf. Nicolae Cabazila, Ibidem, p. 124
160
Idem, Ibidem, p. 184
161
Ps. 44, 11-13
162
Sf. Nicolae Cabazila, op. cit. p. 86-88
163
Galateni 4, 4: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea”.
164
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14, p. 274-275
165
Iezechiel 44, 2
166
Baruh 3, 38
167
Ioan 17, 3
168
Sf. Nicolae Cabazila, Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu, ****p. 62
169
Idem, Ibidem, p. 180
170
Rom. 8, 29

34
35

pentru că a participat în chip asemănător nouă, sângelui şi trupului şi s-a făcut om, iar
prin El ne-am făcut şi noi fii ai lui Dumnezeu171 înfiaţi fiind prin Botez.172 El, care este
prin fire Fiul lui Dumnezeu s-a făcut primul născut între noi care am ajuns prin poziţie fii
ai lui Dumnezeu şi am fost numiţi „fraţi ai lui”.
Din cele prezentate rezultă că între chenoza Fiului lui Dumnezeu şi Întruparea lui
din Fecioara Maria există o strânsă legătură internă. Pruncul născut şi apoi omul
desăvârşit a rămas curat de orice păcat, precum şi Maica sa a rămas curată în toată viaţa
ei, fiind într-o continuă legătură sufletească. Iisus, fiind nu numai pruncul Fecioarei, ci şi
Dumnezeul ei, îi transmitea mamei sale puterea sfinţitoare care o păzea continuu în
fecioria, şi primea în schimb afecţiunea ei de mamă. Apoi, numai pentru că Cel ce s-a
născut din Preacurata a fost Dumnezeu, a primit El însuşi pătimirile omeneşti şi biruindu-
le a putut învia. În această perspectivă înţelegem calitatea Maicii Domnului de
Născătoare de Dumnezeu.

Preasfânta Fecioară Maria - Născătoare de Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Prea Sfânta Fecioară şi s-a făcut
om. Asociind pe Fecioara la lucrarea de mântuire, El nu s-a folosit de ea ca de un
instrument pasiv, cu atât mai mult că Fecioara nu este o simplă personificare a
maternităţii, ca funcţiune biologică. Tradiţia ortodoxă a insistat să sublinieze rolul
libertăţii, adică a lui „fie” al Preasfintei. În acest sens Fecioara este chipul Bisericii, al
umanităţii salvate prin jertfa Mântuitorului Hristos. Astfel, Maica Domnului este mai
mult decât aceea care a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu173, ea este aceea care a
„ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzit”174, meditându-l în inima sa.175 În Preacurata,
pentru că a primit în pântecele ei pe Cuvântul, „cei puternici au fost coborâţi de pe
tronuri şi au fost înălţaţi cei smeriţi”.176
Smerenia Maicii Preacurate este o receptare liberă a chemării lui Dumnezeu, care
depăşeşte psihologia feminină. Ea se smereşte înaintea lui Dumnezeu care vorbeşte şi are
o atitudine ontologică care constituie vocaţia smereniei adevărate ce va caracteriza pe
adevăratul discipol a lui Hristos.177
În analiza hristologică, Lossky se ocupă foarte mult de dogma despre Fecioara
Maria – Teotokos. Maica Domnului, după Sfântul Ioan Damaschinul, „cuprinde toată
istoria iconomiei dumnezeieşti în lume”. De fapt după Sfântul Dimitrie al Rostovului
171
Matei 5, 9 şi 45; Luca 6, 35; Rom. 9, 24; II Cor. 6, 18; Gal. 3, 26
172
Gal. 3, 26-27
173
Luca 11, 27: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!”
174
Luca 11, 28
175
Luca 2, 19: ”Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”
176
Luca 1, 52
177
Marcu 3, 35: “Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea.

35
36

“întârzierea” Întrupării Cuvântului se datorează faptului că înainte nu s-a găsit pe pământ


o fecioară curată pentru a-L naşte în feciorie pe Fiul lui Dumnezeu. Din această
perspectivă întreg Vechiul Testament este “o pregătire a trupului lui Hristos, a Bisericii, a
mediul unirii cu Dumnezeu şi înainte de toate o pregătire a Celei care trebuia să dea cu
împrumut firea sa umană ca să se poată săvârşi taina Întrupării”.178În consensul acestor
adevăruri dogma Imaculatei concepţii, care are implicaţii hristologice în înţelegerea ei,
apare ca total străină de tradiţia răsăriteană. În primul rând, Occidentul prin această
învăţătură îndepărtează pe Sfânta Fecioară de urmaşii lui Adam şi de greşeala
protopărinţilor. Este adevărat, adaugă Lossky că „păcatul ca forţă lucrătoare în natură,
păcatul ca necurăţie nu putea să aibă loc în Preacurata Fecioară”, dar de aici până a
considera că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc este prea departe.
Sfântul Grigorie Palama explicând sfinţenia Fecioarei spune că s-a realizat prin curăţirile
succesivi ce au avut loc în firea strămoşilor ei ca şi în propria sa fire începând din clipa
zămislirii sale.179 Fără să fie apanajul vreunui privilegiu sfinţenia Fecioarei nu înlătură
libertatea sa, deoarece nu se datorează unei intervenţii speciale a lui Dumnezeu, “ci
pentru că a fost păzită curată de orice întinare cu păcatul. Dimpotrivă, Maica Domnului
reprezintă tocmai această libertate, acest răspuns omenesc dat voinţei lui Dumnezeu. Cu
alte cuvinte ”Înomenirea a fost nu numai lucrarea Tatălui, a puterii sale şi a Duhului Său,
ci şi lucrarea voinţei şi a credinţei Fecioarei. Fără consimţământul celei Neprihănite, fără
ajutorul credinţei ei, acest plan ar fi fost tot atât de nerealizabil ca şi lipsa de intervenţie a
celor trei persoane dumnezeieşti. Numai după ce a învăţat-o şi a convins-o, Dumnezeu o
ia ca Mamă şi-i ia cu împrumut trupul pe care ea binevoieşte să i-l împrumute. După cum
el se întrupa în mod liber, tot aşa, voia ca şi Maica sa să-l nască în chip liber şi de bună
voie”.180
În Fecioara Maria omenitatea şi-a dat consimţământul ca Fiul lui Dumnezeu să se
înomenească şi să vină în istorie. Desigur, nu trebuie uitată lucrarea duhului Sfânt asupra
Fecioarei Maria care devine vrednică să primească în ea dumnezeirea Cuvântului. De
altfel, într-unul şi acelaşi act, Cuvântul luă asupră-şi pârga naturii umane pe care a
asumat-o, îi dădu fiinţă şi o îndumnezei. Astfel, firea umană pe care o asumă în chiar
momentul Întrupării Sale, primeşte fiinţa sa în ipostasul dumnezeiesc. Nu este vorba
despre un ipostas omenesc ce a avut înainte firea umană pe care apoi a luat Cuvântul, ci
de această fire extinsă din momentul împropierii ei în Persoana Logosului divin care o ia
întreagă. Sfântul Maxim spune că această fire avea calitatea de a fi nemuritoare şi
nestricăcioasă precum era firea lui Adam înainte de păcat, dar Hristos a supus-o de
bunăvoie la condiţia firii noastre căzute.181 Prin urmare, din Fecioara Maria se naşte Fiul
lui Dumnezeu ca ipostas al firii omeneşti, Înomenirea lui arătând calitatea Fecioarei
Maria de Născătoare de Dumnezeu prin care însuşi Dumnezeu intră în dialog cu noi,
făcându-se Fiul omului şi fratele oamenilor. Totodată, zămislirea şi naşterea din Fecioara
Maria au dat posibilitate Fiului lui Dumnezeu să se împărtăşească din patimile noastre şi
de moartea noastră şi, biruindu-le să ne îndumnezeiască.
Dar Hristos, născându-se din Sfânta Fecioară într-un mod deosebit, a luat nu
numai firea omenească, ci şi ceea ce era potrivnic firii, adică urmările păcatului,

178
Ibidem. p.169-170
179
Sf. Grigorie Palama, Omilie la Intrarea în Biserica a Maicii Domnului.
180
N. Cabazila, Omilii mariale , PO, XIX 3, Paris 1925, p. 463.
181
Către Talasie 21, Filocalia III.

36
37

binenţeles fără a lua păcatul însuşi, nici chiar pe cel originar şi nici altul de acest fel.
Evocând această realitate Lossky subliniază că“Logosul prin întrupare îmbrăţişează toată
realitatea omenească aşa cum era ea după cădere, în afară de păcat: o fire individuală ce
poate trece prin suferinţă şi moarte. Cuvântul a coborât astfel până la ultimele limite ale
firii stricate de păcat, până în moarte şi în iad. Fiind Dumnezeu desăvârşit, El S-a făcut nu
numai „om desăvârşit”, ci a luat asupra Lui şi toate lipsurile noastre, toate limitările ce
vin din păcat”.182
Apărător al dogmei de la Efes şi continuator al teologiei Sfântului Chiril al
Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin, în opera sa de sinteză a teologiei Părinţilor
primelor şapte veacuri, pune în evidenţă în mod deosebit însuşirea Preasfintei Fecioare
Maria de Născătoare de Dumnezeu, făcând din realitatea ei premisă realităţii operei de
mântuire realizată de Iisus Hristos.
Pentru Sfântul părinte, teotochia Maica Domnului este atât de intim unită cu
Hristos încât întreaga noastră mântuire stă sau cade o dată cu învăţătura că Preasfânta
Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. Iisus Hristos ne mântuieşte, iar opera
realizată de el are valoare reală şi universală, numai întrucât el este Dumnezeu adevărat şi
om adevărat în acelaşi timp
Temeiul teotochiei Maicii Preacurate este indicat de Sfântul Ioan Damaschin în
unirea după ipostas a celor două firi în persoana veşnică a Cuvântului lui Dumnezeu
întrupat. Mântuitorul Iisus Hristos e o singură persoană, sau un singur ipostas, care constă
din două firi şi cunoscut în două firi. După firea dumnezeiască El este născut din Tatăl
din veci, în afară de timp. După firea a omenească însă, s-a născut în timp, în vremurile
din urmă din sânul feciorelnic al Maica Preacurate.
Firea Sa omenească n-a existat ca individ înainte de întrupare iar după întrupare
ea nu are un ipostas al ei propriu, care să existe prin sine însuşi în afara ipostasului
Cuvântului, ci ea se formează şi începe să existe încă din moment ca fire a ipostasului
Cuvântului şi în ipostasul Cuvântului. Pentru aceasta, ea nu este nici neipostatică, adică
lipsită de ipostas şi nici nu introduce un alt ipostas străin în Treime, ci este enipostatică.
Temeiul ei ultim este ipostasul Cuvântului.183 Astfel, una şi aceeaşi persoană s-a născut
din Tatăl din veci, în afară de timp şi din Preasfânta Fecioară în timp: „Fecioara n-a
născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat şi nu ca un Dumnezeu simplu, ci ca
Dumnezeu întrupat”.184
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se face în mod real şi fiul Fecioarei:”Cel ce
unge s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci
prin unirea după ipostas… . Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a
născut din ea pe Dumnezeu întrupat? Într-adevăr, este în sens propriu şi real Născătoare
de Dumnezeu”.185 Prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea
omenească a Mântuitorului a fost îmbogăţită cu lucrările dumnezeieşti necreate ”fără să
sufere vreo pierdere însuşirile fireşti”.186
Firea dumnezeiască străbate firea omenească şi o îndumnezeieşte în acelaşi timp
în care aceasta este adusă la existenţă, în aşa fel încât, „luarea firii noastre, existenţa şi

182
Lossky, Teologia Mistică…, p. 1771-172.
183
Dogmatica, cartea III, cap. IX, p.168
184
Ibidem, cartea III, capitolul XII, p.176
185
Ibidem, IV, XIV, p. 274
186
Ibidem, III, XVII, p. 278

37
38

îndumnezeirea ei de către Cuvântul s-au întâmplat simultan. Şi în chipul acesta Sfânta


Fecioară se înţelege şi se numeşte Născătoare de Dumnezeu nu numai din pricina firii
Cuvântului, ci şi din pricina îndumnezeirii firii omeneşti”.187 Consecinţele teotochiei
Maicii Domnului sunt: „existenţa celor două firi depline în persoana lui Iisus Hristos şi
realitatea şi eficacitatea universală a operei realizate de El, ceea ce se nega prin erezia lui
Nestorie şi Eutihie. Faţă de erezia lui Nestorie care învăţând că între cele două firi în
ipostasul Cuvântului întrupat ar fi doar o unire de relaţie sau morală, care se poate
desface, prin aceasta făcând din cele două firi două persoane deosebite, iar pe Preasfânta
Fecioară considerând-o numai Născătoare a lui Hristos - Omul, care e altul decât Hristos
- Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschin accentuează unitatea persoanei lui Iisus Hristos,
arătând că întrucât prin întrupare Dumnezeu - Cuvântul s-a unit după ipostas cu Sfântul
lui trup.188 Tot în acest sens subliniază şi Sfântul Nicolae Cabazila când zice: „Acest
Dumnezeu, care nu se află în vreun loc, pe care făptura nu l-ar fi putut cuprinde, chiar
dacă ar fi crescut de mii de ori, Fecioara l-a îmbrăcat cu sângele ei şi, ceea ce este mai
mult, i-a ţesut o hlamidă pe măsura vredniciei sale împărăteşti. Cu toate acestea,
Dumnezeu n-a îmbrăcat trupul aşa cum cineva îmbracă o haină, nici firea n-a luat parte la
slava dumnezeiască, aşa cum haina ia parte la strălucirea împărătească, întrucât nu se
poate vorbi de îmbrăcăminte cu privire la Mântuitorul decât pentru a arăta aceasta: că
firile nu se amestecă între ele ci îşi păstrează fiecare însuşirile, fără nici o amestecare, iar
ce este peste aceasta, ne întrece puterea de închipuire, tot atât de mult, cât unirea
desăvârşită întrece deplina deosebire. Nici o altă pildă nu putem da pentru o asemenea
unire şi nici nu putem s-o înfăţişăm în vreo închipuire. Ea este unică şi se arată ca fiind
cea dintâi şi singura”.189
Cel ce s-a născut din Preasfânta Fecioară, după firea omenească este însuşi
Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu şi nu un simplu om purtător de Dumnezeu, iar
Preasfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu.
Faţă de erezia lui Eutihie care afirmă că în persoana Cuvântului întrupat, firea
omenească a fost absorbită de firea dumnezeiască, aşa încât după întrupare, în Iisus
Hristos există doar o singură fire, cea dumnezeiască, Sfântul Ioan Damaschin
accentuează că unirea ipostatică a celor două firii în persoana Cuvântului lui Dumnezeu,
începută la zămislire rămâne pe veci cu păstrarea integrităţii firilor: „Propovăduim, zice
Sfântul Ioan Damaschin, că Sfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de
Dumnezeu”.190 “Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă cea care a născut
este Născătoarea de Dumnezeu, negreşit că şi cel născut din ea este Dumnezeu şi negreşit
şi om”.191 Astfel, Sfântul Ioan Damaschin încadrează învăţătura despre Maica Domnului
în Hristologie, evidenţiind implicaţiile ei soteriologice.
Dogma hristologică are legături strânse cu dogma îndumnezeirii omului. Astfel,
chiar atunci când vorbeşte despre masculin şi feminin, el foloseşte un limbaj hristic.
”Pentru că Hristos recapitulează umanul integral, masculinul îşi găseşte arhetipul în Ioan
Înainte - Mergătorul (şi familia lui spirituală de la Ilie la martorii Apocalipsei), iar

187
Ibidem, III, XII, p. 279
188
Ibidem, I, 13, p. 49
189
Sf. Nicolae Cabazila, Omilie la slăvita Adormire a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos,
Bucureşti, 1999, p. 80
190
Ibidem, III, 12, p. 176
191
Ibidem, III, 12, p. 177

38
39

femininul în Maica lui Dumnezeu şi Femeia înveşmântată în Soare”. 192 Hristos este Cel
care reconciliază bărbatul şi femeia şi autorizează armonia erosului cu persoana.
Masculinul şi femininul formează monada arhetipală Adam – Eva, care este recapitulată
de Hristos şi aşezată în taina iubirii, devenind una în Hristos, ”Fără a pierde nimic din
bogăţia oricărei iubirii trăite în mod autentic, faţă în faţă nu vor mai fi bărbatul şi femeia
ci Masculinul şi femininul: cele două dimensiuni ale excepţionalei plinătăţi a lui Hristos”.
193
Aceste reflecţii pot fi exprimate întrucât numai în Biserica Răsăriteană dogma despre
Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu – Teotokos a fost considerată ca făcând parte
din dogma hristologică. După învăţătura ortodoxă Fecioara Maria este pururea Fecioară şi
L-a născut pe Dumnezeu. Această învăţătură explică dogma cu privire la unirea ipostatică
a firii divine şi a celei umane în Persoana Logosului. Din această perspectivă paternităţii
Tatălui, din sfera divină, îi corespunde maternitatea Născătoarei de Dumnezeu, din sfera
umanului. Dumnezeu a luat-o pe Maria drept mamă numai după ce a învăţat-o şi a
convins-o că El voia ca Maica Sa să-L nască în mod liber şi de bunăvoie. “Mărturisind că
Maica Domnului este pururi fecioară, Ortodoxia respinge învăţătura catolică a imaculatei
concepţii. Prin această dogmă Occidentul scoate pe Preasfânta Fecioară din destinul
comun al firii umane, subliniind o altă posibilitate de curăţire de păcatul originar în afară
de lucrarea lui Dumnezeu194. Răspunzând acestor inovaţii Evdochimov subliniază faptul
că Harul nu o sileşte şi nu o forţează pe Fecioara Maria, ci o desăvârşeşte. “Iisus poate să
ia trupul omenesc, zice el, pentru că umanitatea din Maria i-l dă, Fecioara neparticipând
prin aceasta la Răscumpărare ci numai la Întrupare”.195 Astfel, umanitatea şi trupul ei
devin omenitatea şi trupul lui Hristos, Maica Sa îi devine consangvină, ea fiind cea dintâi
care realizează scopul ultim pentru care a fost creată lumea.
Tot în aceeaşi ordine de idei se înscrie şi “Dogma catolică a Înălţării Maicii
Domnului la cer, care după catolici pentru faptul că a fost zămislită fără de păcat,
Fecioara este scoasă din sfera contaminării cu păcatul originar, şi deci este dezlegată şi de
legea morţii. Ortodoxie însă fidelă învăţăturii Părinţilor vede în sărbătoarea Adormirii
mai întâi moartea şi îngroparea Fecioarei şi apoi învierea şi înălţarea ei la cer. O astfel de
abordare mariologică determină pe Evdochimov să sublinieze faptul că fiecare poate să-L
nască pe Hristos în sufletul său.
Prin urmare Înomenirea Logosului este cea care defineşte locul şi rolul femeii în
lucrarea mântuirii, rol pe care l-a avut Maica lui Dumnezeu (Teotokos) şi a Pruncului ei
Mântuitor.196 În textele liturgice Fecioara este foarte mult apropiată atât de om, cât şi de
cosmos astfel că “bucuria cosmică, cerească şi pământească, este inerentă
mariologiei”.197 Fecioara apare peste tot ca personificare a sfinţeniei şi chip al Bisericii,
fiind sfinţenia lui Dumnezeu în sfinţenie umană.

192
Olivier Clement, Cuvânt înainte în Paul Evdokimov, Taina iubirii, p. 8
193
Evdokimov, Femeia…p.26.
194
Evdokimov, Ortodoxia, p. 164.
195
Ibidem.
196
Idem, Femeia…, p. 17.
197
Ibidem, p. 159.

39
40

Supravenerarea Maicii Domnului

Maica Domnului chip şi personificare a Bisericii

Rugăciunile noastre către Maica Domnului şi foloasele acestor rugăciuni

Sfinţenia şi fecioria Maicii Domnului

O primă condiţie care premerge şi în acelaşi timp o consecinţă care decurge din
sublimitatea rolului de Născătoare de Dumnezeu, este sfinţenia sa personală a cărei
expresie imediată este pururea fecioria Maicii Domnului.
Maica Domnului, deşi s-a născut cu păcatul strămoşesc, avea o stare de sfinţenie
încă înainte de a-l naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Această sfinţenie nu trebuie văzută în
sensul transfigurării omului în Hristos prin harul divin. Păcatul strămoşesc a fost stăpânit
cu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca să genereze în ea păcate personale. Încă din copilărie,
fiind în templu, Fecioara a fost consacrată total lui Dumnezeu, fiind astfel liberă de orice
păcat personal.198 Având o descendenţă sfântă, părinţii ei Ioachim şi Ana, care
acumulaseră o sfinţenie şi o revărsare de har deosebită, Fecioara Maria, ajutată de harul
divin, rămânea liberă de orice păcat şi departe de orice participare la săvârşirea răului.
Astfel efortul ei propriu, permanent ajutat de har, are ca roadă Fiului lui Dumnezeu. Deci,
„cu mintea pururea spre Dumnezeu a luat asupra-şi rugăciunea pentru noi, ca să-l silească
pe cel ce nu poate fi silit, ci mai degrabă să-l atragă spre noi, pentru ca El Însuşi să strice
blestemul cel din mijloc, să oprească focul care destramă pajiştea sufletului şi să unească
în sine zidirea, tămăduind cele neputincioase”.
Fecioria Maicii Preacurate, înainte de zămislire, este mai dinainte vestită de
proorocii Vechiului Testament199 este mărturisită de Preasfânta Fecioară la Bunavestire,
„cum va fi aceasta, de vreme ce ea nu ştie de bărbat ?”200, şi este afirmată de Sfintele
Evanghelii201.
Sfânta Tradiţiei pe baza Revelaţiei dumnezeieşti o confirmă ca pe un atribut al
Maicii Preacurate nedespărţit de numele ei,202 iar Sinodul al V-lea Ecumenic o decretează
ca dogmă.203 Maica Preacurată ca cea care avea să fie lăcaş vrednic al lui Dumnezeu,
trebuia să aibă o “disponibilitate” totală pentru a putea primii pe Cuvântul lui Dumnezeu
deodată în sufletul şi în trupul său.
Astfel, Sfântul Ioan Damaschin subliniază că Fecioarei trupeşti a Maicii
Preacurate i se adaugă Fecioria sufletului. Ea este “singura totdeauna Fecioara cu duhul,

198
P. Evdochimov, Femeia şi mântuirea lumii, trad. G. Moldoveanu, Bucureşti, 1995, p. 230
199
Isaia VII, 14; Ezechiel XLII, 2
200
Luca I, 34
201
Matei I, 18, 23, 25; Luca I, 27
202
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 505
203
V. Loichiţă, Doctrina Sf. Ioan Damaschin despre Maica Preacurată, Cernăuţi, 1937, p. 28

40
41

sufletul şi trupul”.204 Curăţenia Maicii preacurate este mai presus decât a oricărei alte
făpturi pentru că şi chemarea şi rolul ei este unic. Calitatea sa de Născătoare de
Dumnezeu presupune o anumită conformitate sau corespondenţă cu Sfinţenia
dumnezeiască şi în acelaşi timp îi conferă Maicii Preacurate o anumită intimitate şi
participare specială la întruparea Mântuitorului.
Pentru sublimitatea rolului pe care îl avea de îndeplinit în planul iconomiei
dumnezeieşti, Preasfânta Fecioară este pregătită de Dumnezeu în mod special într-un
timp îndelungat în sânul unui neam, apoi în cadrul unei seminţii, în casa lui David.
Fecioara Maică se naşte ca rod al rugăciunii şi dar al făgăduinţei din dumnezeieşti părinţi
Ioachim şi Ana, care aparţineau familiei lui David din care, după făgăduinţa
dumnezeiască, avea să se nască Mesia. Ei duceau o viaţă sfântă şi bine plăcută lui
Dumnezeu “în fecioria inimii”.
Dar, în faţa marii taine care se pregăteşte, rodnicia cea după fire nu este de ajuns;
natura rămâne fără fruct până când harul îl va aduce pe al său. Naşterea la adânci
bătrâneţe, întâlnită în Vechiul Testament şi în cazul altor drepţi, care au avut un rol
special în viaţa religioasă a lui Israel, are un sens mai adânc. Acum, ea nu mai este un rod
al voluptăţii, ci atunci când patimile au fost curăţite, iar prin rugăciune şi viaţă bine
plăcută lui Dumnezeu firea şi-a recăpătat într-un anumit grad „limpezimile de la
început”,205 printr-o, lucrare mai intensă a harului se conferă firii capacitatea de a zămisli
pe acea persoană care în planul iconomiei dumnezeieşti deţine locul de vas ales al
harului. În Omilia la Naşterea Preasfântei Fecioare, Sfântul Ioan Damaschin dezvoltă
această temă a rodniciei sau fecundităţii care vine de la Dumnezeu. Naşterea Fecioarei
Maicii, considerată în această perspectivă primeşte un sens nou; ea este deodată o vestire
dar şi un început al unui nou fel de naştere pregătită de acum a omenirii - naşterea de la
Dumnezeu „din Duhul”.206
Dar Sfântul Ioan Damaschin mai aduce şi alte explicaţii acestei naşteri: „Celui ce
sigur este nou sub soare207 zice Sfântul Părinte, încununarea minunilor trebuia să-i fie
pregătită calea tot prin minuni, încet de la realităţile cele mai de jos, trebuia să se ridice la
cele mai mari … trebuia să fie prima născută cea care avea să nască pe primul născut
dintre toate creaturile”.208
Împodobiţi cu alese virtuţi, drepţii Ioachim şi Ana, dumnezeieşti părinţi ai
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu, rămân totuşi supuşi păcatului strămoşesc, iar
Preasfânta Fecioară însăşi a moştenit păcatul originar cu toate consecinţele lui până în
momentul zămisliri fiului ei, când prin lucrarea Sfântului Duh a fost curăţită.
Un rol hotărâtor în pregătirea Preasfântei Fecioare pentru marea taină care urma
să se împlinească, l-a avut petrecerea sa la templu. Închinată templului, departe de orice
ispită, printr-un zel şi ascultare desăvârşită, Preasfânta Fecioară va duce o viaţă de
consacrare totală lui Dumnezeu. Viaţa interioară a Preasfântei Fecioare era împodobită de
frumuseţea virtuţilor ca de nişte „franjuri de aur” şi înfrumuseţată de harul Duhului. Prin
lucrarea duhului are loc acum o spiritualizare treptată a firii, care dobândeşte libertatea şi

204
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 505
205
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia III, Sibiu, 1948, p. 335
206
Ioan III, 5, 6
207
Eccl. 1, 9
208
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 506

41
42

disponibilitatea interioară pentru Dumnezeu. Simţurile sunt transfigurate şi ridicate la


capacitatea de a gusta realităţile spirituale.
Dorinţa Preasfântei Fecioare este de a se hrăni cu cuvintele dumnezeieşti şi de a
se întări de seva lor „ca un măslin roditor în casa Domnului „209şi ca un „pom răsărit
lângă izvoarele apelor ” Duhului210 Mintea, luminată de lumina Duhului, păstrează toate
gândurile hrănitoare şi folositoare sufletului, îndepărtând fără să guste pe toate cele care
ar putea să o păgubească. Ochii ei erau „pururea spre Domnul”211, iar urechile ascultau
cuvântul dumnezeiesc şi se delectau de „chitara Duhului”.
Prin toate aceste dispoziţii, Sfântul Ioan Damaschin sugerează o prefacere
interioară, care cuprind întreaga fiinţă şi se manifestă într-o anumită orientare a inimii
care, curăţită, devine capabilă de a-L contempla pe Dumnezeu şi a gusta dulceaţa
dumnezeirii.
Ajungând la vârsta la care legea Vechiului Testament nu mai îngăduia femeilor de
a mai rămâne la templu, Preasfânta Fecioară este încredinţată de către preoţii în grija
dreptului Iosif. „Cartea cea nouă scrie Sfântul Ioan Damaschin, ieşită din mâna Tatălui
pentru a fi scrisă prin Duhul, ca un râu … a fost dată unui om care ştia să o citească dar n-
a citit-o”.212
Faptul că Sfintele Evanghelii numesc frecvent pe dreptul Iosif „logodnicul
Mariei”213 şi „tatăl lui Iisus”214, dar niciodată bărbatul Mariei, urmăreşte ţinerea departe
de ideea oricărui raport conjugal şi constituie încă un temei al Fecioarei Micii Domnului
înainte de naştere.
Există o strânsă legătură între sfinţenia Maicii Domnului şi pururea fecioria ei.
Din momentul coborârii Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei, Fecioara Maria „nu mai
este un om pur şi simplu, anthropos, ci Teotokos, Născătoare de Dumnezeu, deşi continuă
să rămână om după fire şi persoană. Maternitatea divină este deci legată organic de
întruparea divină care s-a realizat o singură dată printr-un act temporal şi care îşi
păstrează puterea în eternitate”.215 Apoi, sfinţenia şi implicit fecioria Maicii Preacurate se
întemeiază tocmai pe faptul că ea s-a unit deplin cu Dumnezeu întrupat, putere care a
transfigurat-o şi îndumnezeit-o pentru totdeauna. Acest aspect pune în evidenţă
înţelegerea corectă a raportului dintre natură şi har, precum şi a relaţiei dintre Dumnezeu
şi om şi a importanţei faptelor bune în vederea transfigurării şi îndumnezeirii omului.
Faptul că Maica Domnului a avut o viaţă atât de curată subliniată de Arhanghelul Gavriil
şi că sângele Preafericitei devine sângele lui Dumnezeu, ce am putea să mai spunem,216
zice Sfântul Nicolae Cabazila. Dar Maica Domnului s-a unit cu Logosul divin şi s-a
îmbunătăţit ontologic prin locuirea în ea a Fiului lui Dumnezeu care şi-a format din trupul
şi sângele ei, trupul şi sângele său. Prin Preacurata, Dumnezeu vine în maxima apropiere

209
Ps. 51, 7
210
Ps. 1, 3
211
Ps. XXIV, 16
212
Sf. Ioan Damaschin, Ibidem, p. 507
213
Matei I, 18, 19; XX, 24; Luca I, 2-6; II, 5
214
Luca II, 48
215
S. Bulgakov, op. cit., p. 154
216
Sf. Nicolae Cabazila, Omilie la slăvita Adormire a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos,
Bucureşti, 1999, p. 80

42
43

faţă de noi şi din ea El a devenit accesibil nouă, astfel „trupul Domnului este trupul
Născătoarei de Dumnezeu”.217
Evident Maica Domnului a rămas fecioară şi în naştere. Sfântul Ioan Damaschin
expune învăţătura despre naşterea feciorelnică a Maicii Preacurate, în legătură cu
zămislirea minunată de la Duhul Sfânt şi demnitatea Celui ca avea să se nască: „Se naşte
fără de tată din femeie, Cel ce este din Tată fără de Mamă ” şi după cum atunci a fost
zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel şi atunci când a
fost născut a păzit nestricată fecioria ei.218
Naşterea feciorelnică a Maicii Domnului a fost dinainte vestită de proorocul
Iezechiel prin imaginea uşii închise219 şi preînchipuită prin reprezentările simbolico-
profetice ale Vechiului Testament. Sfântul Ioan Damaschin o numeşte pe Preasfânta
Fecioară „tron împărătesc”, „rai de taină şi sfânt şi mai dumnezeiesc decât raiul cel
dintâi”. Ea a fost prefigurată în Vechiul Testament de către chivotul legii, toiagul lui
Aaron care a odrăslit şi de scara lui Iacob.
Preasfânta Fecioară este scara vie, prin care Dumnezeu s-a aplecat cu coborâre şi
s-a arătat pe pământ şi a petrecut cu oamenii.220 Prin ea, Dumnezeu s-a descoperit pe sine
şi ne-a dat „adevărata cunoştinţă” pe care Sfântul Evanghelist Ioan o numeşte „viaţă
veşnică”.221
Dar cea mai tipică figură a Vechiului Testament cu privire la Preasfânta Fecioară
este cea a ”rugului aprins”. Rugul ardea şi nu se mistuia, iar prin luarea Duhului Sfânt
Fecioare naşte şi devine Maică fără a înceta să fie pe mai departe Fecioară. Naşterea
Preasfântei Fecioare este fără dureri, pentru că la baza zămisliri ei nu a stat plăcerea, ci
concepere s-a făcut prin lucrarea creatoare a Sfântului Duh.

3. Fecioara după naştere

„Orice fecioară, zice Sfântul Ioan Damaschin, îşi pierde fecioria ei prin naştere,
dar această Fecioară înainte de naştere rămâne tot Fecioară în naştere şi după Naştere”.
Cu această afirmaţie Sfântul Ioan Damaschin ridică o problemă mult discutată şi care de-
a lungul veacurilor a dat naştere unor opinii diferite. E vorba, de fecioria Maicii
Domnului după naştere şi aşa –zişilor „fraţi ai Domnului” problemă tratată pe larg de
către Sfântul Ioan Damaschin în cap. VII din carte a patra a „Dogmaticii” sale.
Plecând de la prorocia lui Iezechiel şi continuând învăţătura Părinţilor, Sfântul
Ioan Damaschin dezvoltă o exegeză biblică a locurilor din Sfintele Evanghelii şi
epistolele Sfântului Apostol Pavel, care se referă la naşterea Mântuitorului şi la „fraţii
Domnului”, interpretându-le în sensul pururea fecioriei Maicii Preacurate. Conform
Evangheliei după Matei Preasfânta Fecioară fiind logodită cu Iosif, zămisleşte pe unicul
său Fiu „fără să fi fost ei împreună” lucru pe care aflându-l Iosif şi neştiind nimic de cele

217
Sf. Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, trad. Pr. prof. D. Stăniloae, Filocalia VI, Ed.
IBMBOR., Bucureşti, 1977, p. 161
218
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14, p. 274-275
219
Iezechiel, 44, 2
220
Baruh 3, 38
221
Ioan 17, 3

43
44

ce s-au întâmplat ”a voit să o lase pe ascuns”. Încunoştinţat de înger de marea taină care
se pregăteşte,222 ca să se împlinească prorocia lui Isaia, „Iată fecioara va lua în pântece şi
va naşte fiu şi va chema numele lui Emanuel”,223 dreptul Iosif ia pe Maica Fecioară la
sine, spre a o feri de orice bănuială şi pentru a-i oferi sprijinul de care avea nevoie, fiind
bucuros de a fi fost găsit vrednic să fie chemat părinte al Mântuitorului lumii. Şi
„deşteptându-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului, a luat la
el pe logodnica sa. Şi n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei, cel Întâinăscut ; şi
a pus numele lui Iisus”.224 Probleme ridică cuvintele „până ce a născut pe Fiul ei cel
Întâinăscut ” asupra cărora Sfântul Ioan Damaschin stăruie, analizându-le pe fiecare în
parte.
Conjuncţia  (= până ce), zice Sfântul Ioan Damaschin „indică pe de o parte
sorocul cel hotărât al vremii naşterii, iar pe de altă parte nu neagă timpul ce urmează după
aceasta”.225 Hagiograful inspirat de Dumnezeu folosindu-se de conjuncţia 
relatează într-un mod foarte simplu şi natural ceea ce s-a întâmplat până la sorocul hotărât
al Naşterii Mântuitorului, fără să facă vreo afirmaţie sau să nege cele ce au urmat după
aceasta. El voia înainte de toate să arate iudeilor, care în baza prorocilor Vechiului
Testament aşteptau un izbăvitor, că Maria a născut fiind Fecioară şi că prin aceasta
profeţia lui Isaia s-a împlinit, iar pruncul nou-născut este Mesia cel făgăduit de
Dumnezeu - Mântuitorul lumii. Ba mai mult, spiritul limbii ebraice ne dă dreptul să
afirmăm că şi pe viitor dreptul Iosif s-a comportat cu aceeaşi evlavie faţă de Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, ca şi înainte de naştere.226
Pe lângă aceste dovezi scripturistice a căror valoare şi claritate este de netăgăduit,
mai amintim şi un alt temei pe care-l aduce Sfântul Ioan Damaschin, făcând apel la
dreapta judecată şi la evlavia creştinilor: „cum ar fi admis legătura cu un bărbat cea care a
născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa celor ce au urmat ?...Nu e
lucru unei raţiuni înţelepte de a gândi asemenea lucruri şi nici într-un caz de a le
făptui”.227
Din cele expuse până aici în legătură cu termenul „până ce”228 pe baza contextului
scripturistic rezultă că orice încercare de a sprijini pe cel ce afirma că Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu a avut după naştere şi alţi copii, despre care Sfintele Evanghelii
ar face menţiune şi dintre care Mântuitorul Iisus Hristos ar fi doar primul născut, este
lipsită de suport biblic şi contravine dreptei judecăţi şi evlaviei creştine.

222
Matei I, 20
223
Isaia 7, 14
224
Matei I, 24-25
225
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14, p. 275
226
Alte dovezi ale conjuncţiei  pot fi aduse după cum urmează: II Regi VI, 23 unde se spune: „Şi
Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii, până în ziua morţii ei”. Evident pentru oricine că după moarte, Micol
n-a mai putut avea copii. În Evanghelia după Matei, Mântuitorul le făgăduieşte Sfinţilor Apostoli, şi prin ei
urmaşilor lor legitimi şi tuturor creştinilor: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).
Prin aceasta însă nu vrea să spună că după sfârşitul veacurilor, se va despărţi de noi. Sfântul Apostol Pavel,
referindu-se la starea ce va urma după cea de-a doua venire, zice: „Şi aşa pururi vom fi cu Domnul” (I Tes.
4, 17). De asemenea vom găsi conjuncţia  la Fac. 7, 7; 18, 15 şi Macabei V, 54.
227
Sf. Ioan Damaschin, Ibidem, IV, 14, p. 275-176
228
Matei 1, 25

44
45

Sfântul Ioan Damaschin analizează şi noţiune de „Întâiul născut” asupra căreia


zăboveşte căutând să o elucideze, descoperindu-i sensul sau conţinutul care ni se
mijloceşte prin ea.
„Întâiul născut” zice Sfântul Ioan Damaschin este cel născut primul, fie că este
unicul născut, fie că este născut înaintea altor fraţi.229 Sfântul Evanghelist Matei, folosind
termenul de „Întâiul născut”230 are în vedere o anumită instituţie bine stabilită la evrei şi
care a avut un rol deosebit în viaţa lor religioasă. Conform prescripţiilor Legii mozaice,
întâiul născut era închinat Domnului,231 era un fel de preot pentru ai săi, fiind chemat să-
şi consacre întreaga sa viaţă slujirii lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte dreptul
matrimonial legea prevedea pentru întâiul născut parte dublă de moştenire din toate câte
avea părintele său.232 Aşadar Sfântul Evanghelist Matei specificând că Mântuitorul
Hristos este primul născut, prin aceasta nu a vrut să spună că Lui i-au urmat şi alţi fraţi,
deoarece acest titlu, dacă se poate numi aşa, la evrei, îl purta fiecare întâi născut, fie că-l
urmau sau nu alţi fraţi.233 Prin aceasta scriitorul sfânt a vrut numai să arate că Iisus
Hristos fiind primul născut, întruneşte şi din acest punct de vedere toate drepturile şi
prerogativele pe care Legea mozaică le acorda celor întâi născuţi. În baza conceperii sale
de la Duhul Sfânt, Mântuitorul Hristos are dreptul la o dublă moştenire în împărăţia
Părintelui sau ceresc şi este chemat să-şi dedice ca om întreaga sa viaţă slujirii lui
Dumnezeu.
La Sfântul Evanghelist Luca noţiunea de “Întâi născut”,234 şi la Sfântul Apostol
Pavel235 se exprimă calitatea Mântuitorului Iisus Hristos de a fi întâiul născut ca om
„între mulţi fraţi”. Aceste referinţe Sfântul Ioan Damaschin le pune în legătură şi le
întregeşte cu noţiunea de „Cel Unul Născut” sau „Unicul născut”, întâlnite numai la
Sfântul Evanghelist Ioan,236 prin care se evidenţiază calitatea Mântuitorului Hristos de
singur Fiu al lui Dumnezeu Tatăl.
Iisus Hristos, ca Mântuitor, Emanuel uneşte în sine armonios aceste două
prerogative. El, Cuvântul cel veşnic, care prin fire este Fiul unul născut din veci din fiinţa
Tatălui se face şi „primul născut între mulţi fraţi”.237 În acelaşi timp El este şi unicul
născut din mamă, pentru că s-a născut în chip asemănător nouă şi s-a făcut om, iar prin El
ne-am făcut şi noi fii ai lui Dumnezeu238 înfiaţi fiind prin Botez.239 El, care este prin fire
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut primul născut între noi care am ajuns prin El fii ai lui
Dumnezeu şi am fost numiţi „fraţi ai lui”.240
Prin urmare dacă Fiul lui Dumnezeu s-ar numi doar „primul născut” dar nu şi
„Unul născut”, atunci s-ar putea crede că este doar primul născut dintre creaturi, ca şi
cum ar fi o creatură. Dar pentru că e numit „primul născut” şi „Unul născut” trebuie să

229
Ibidem, IV, 8, p. 246
230
Matei I, 25
231
Ies. 13, 1; 12; Num. 18, 15
232
Deut. 21, 17
233
Ies. 13, 2 şi Num. 3, 12
234
Luca 2. 7
235
Rom. 8, 29, Col 1, 15, 18 şi în Evrei 1, 6
236
Ioan 1, 14, 18; 3, 16, 18 şi I Ioan 4, 9
237
Rom. 8, 29
238
Matei 5, 9 şi 45; Luca 6, 35; Rom. 9, 24; II Cor. 6, 18; Gal. 3, 26
239
Gal. 3, 26-27
240
Sf. Ioan Damaschin, Ibidem, IV, 8, p. 247

45
46

păstrăm cu privire la El, pe amândouă.241 Iisus întâiul născut şi singurul fiu al Preasfântei
Fecioare este Emanuel, Mântuitorul nostru Hristos, întrucât El este şi Fiul cel Unul născut
al Tatălui. Numai fiind Iisus Hristos Dumnezeu, opera realizată de el are valoare
universală, şi numai fiind om ne recapitulează în Sine pe toţi în chip tainic şi ne
reprezintă în faţa lui Dumnezeu.
Aşadar, conjuncţia „până ce”, aşa cum arată Sfântul Ioan Damaschin, nu poate fi
invocată ca temei împotriva pururea fecioriei Preasfântei Născătoare de Dumnezeu şi nici
expresiile „întâiul născut” şi „Unul născut”, care exprimă deodată originea şi modul de
raportare al Fiului la Tatăl, în planul veşnic al lui Dumnezeu, şi relaţia Sa cu noi în planul
iconomiei dumnezeieşti.
Sfântul Ioan Damaschin aduce câteva precizări preţioase şi la elucidarea
problemei aşa-zişilor „fraţi ai Domnului”, plecând de la mărturiile scripturistice ale
Noului Testament.
Sfânta Scriptură a Noului Testament face menţiune în mai multe locuri, cu diferite
ocazii despre „fraţi ai Domnului”. Sfântul Evanghelist Ioan, după ce descrie prima
minune săvârşită de Mântuitorul la nunta din Cana, face prima menţiune, destul de
sumară de altminteri, despre „fraţii Domnului”, spunând: „După aceasta sa coborât în
Capernaum El şi mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi”.242
O altă menţiune despre fraţii Domnului o fac Sfinţii Evanghelişti Matei,243
244
Marcu şi Luca245. Toţi trei Sfinţii Evanghelişti arată că înainte de aceasta Iisus a
săvârşit mai multe vindecări, iar Sfântul Evanghelist Matei şi Marcu amintesc şi de
conflictul pe care Mântuitorul l-a avut în urma acestor vindecări minunate cu cărturarii şi
fariseii care Îl acuzau că scoate demonii cu ajutorul lui Belzebut,246 deci, în urma acestui
conflict ei au hotărât să-l piardă.247
Se pare că această vizită a fost cauzată tocmai de acest conflict şi conform Marcu
III, 21 „fraţii Domnului” au venit pentru a-l îndupleca pe Mântuitorul să renunţe la
activitatea Sa mesianică şi să se întoarcă în sânul familiei din Nazaret sau poate din
Capernaum.248
În urma acestei vizite Mântuitorul într-adevăr se întoarce în patria sa unde
propovăduieşte în sinagogă, stârnind nedumerirea compatrioţilor Săi, din pricina
înţelepciuni cu care-i învăţa şi a puterii prin care săvârşea faptele minunate, lucru
menţionat de toţi patru Sfinţii Evanghelişti.249
Cu acest prilej sunt amintiţi pentru prima dată „fraţii Domnului” de către doi
dintre Sfinţii Evanghelişti,250 ambii făcând menţiunea şi de surorile Sale, la plural, ceea
ce înseamnă că ele trebuie să fi fost cel puţin trei. Numele lor nu este menţionat nicăieri
în scrierile Noului Testament.

241
Idem, Ibidem, IV, 8, p. 246
242
Ioan 2, 12
243
Matei 12, 46-50
244
Marcu 3, 31-35
245
Luca 8, 19-21
246
Matei 12, 24; Marcu 3, 22
247
Matei 13, 14 şi Marcu 3, 6; Luca 6, 11 şi Ioan 5, 18
248
V. Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Matei cu comentar, Cernăuţi 1933. p. 418-428
249
Matei 13, 55- 58; Marcu 6, 1-6; Luca 4, 16-30 şi Ioan 6, 42
250
Matei 13, 55- 56 şi Marcu 6, 3

46
47

Fără îndoială că prin aceste cuvinte: „de unde are el înţelepciunea aceasta şi
punerile? Au nu este acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama lui Maria şi fraţii
Lui: Iacob şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile lui nu sunt toate la noi”, 251 compatrioţii
Mântuitorului îşi exprimau motivele care îi împiedicau pe ei să creadă în dumnezeirea
Lui. Deci, ei afirmă că cunosc întreaga familie, mama, fraţi, surori şi cum nimeni dintre
aceştia nu a ieşit în evidenţă, printr-o oarecare faptă, ieşită din comun, credeau că desigur,
nici Iisus nu poate să fie Mesia cel făgăduit. Mai mult, conform Sfântului Evanghelist
Ioan se îndoiau de chemarea şi misiunea Mântuitorului chiar şi aşa-numiţii „fraţi ai
Săi”.252
Singura Preasfânta Fecioară Maria ştia taina lui Iisus şi ea păstra aceste cuvinte în
inima Sa. Întrucât despre dreptul Iosif Sfintele Evanghelii nu mai fac menţiune, se crede
că în acest timp el nu mai era în viaţă. De acum, „fraţii Domnului” nu mai sunt amintiţi
de către scrierile Noului Testament, decât după Învierea şi Înălţarea Mântuitorului la cer,
când sunt amintiţi ca făcând parte din cercul intim al Preasfântei Născătoare de
Dumnezeu şi al Sfinţilor Apostoli „stăruind într-un cuget”253 cu ei în rugăciune.
Întrebarea care se pune acum este dacă aşa-numiţii „fraţi ai Domnului” sunt într-
adevăr fraţi ai Săi de sânge sau numai rude ceva mai îndepărtate?
Mai mulţi Părinţi şi scriitori bisericeşti254, plecând de la cele relatate în
Protoevanghelia lui Iacob,255 care de altfel nu prezintă garanţie pentru adevărul istoric şi
în acelaşi timp vin în contradicţie cu cele relatate de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca,
consideră pe aceşti fraţi ai Domnului drept copii ai dreptului Iosif, rezultaţi dintr-o
căsătorie anterioară.
Faţă de opinia acestor Părinţi şi scriitori bisericeşti este vrednică de amintit
mărturia Sfântului Ioan Damaschin, care pe baza Tradiţiei din Ierusalim afirmă că dreptul
Iosif nu a fost căsătorit mai înainte, ci şi-a petrecut viaţa în feciorie până la o vârstă
înaintată, când a primit logodna Preasfântei Fecioare. Iată ce spune Sfântul: „Dar cum ea
(Preasfânta Fecioară) ajungea la vârsta maturităţii şi întrucât legea o oprea să mai rămână
la curtea templului, este dată de către preoţi în mâinile unui mire ca unui păzitor al
fecioriei ei, lui Iosif, care până la această vârstă înaintată a păzit mai bine decât oricare
altul legea fecioriei sale”.
Afirmaţia Sfântului Ioan Damaschin că Iosif n-a fost căsătorit mai înainte stă în
deplină concordanţă cu Sfânta Scriptură a Noului Testament care îl numeşte „bărbat
drept”256, iar pe „fraţii Domnului” Sfânta Scriptură nu-i numeşte niciodată fii lui Iosif
cum s-ar cuveni în acest caz, ci totdeauna ei sunt numiţi „fraţii lui Iisus”. Sfintele
Evanghelii numai pe Iisus îl numesc fiul lui Iosif,257 ceea ce înseamnă că „fraţii
Domnului” nu sunt şi nu puteau fi copii lui Iosif.
Din alt punct de vedere, întrucât dreptul Iosif şi Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu se duceau în fiecare an de sărbătoarea Paştilor la Ierusalim, „fraţii Domnului”
nu puteau să fie fraţii de sânge ai Mântuitorului, născuţi în urma Sa. Aceasta ar fi fost de

251
Matei 13, 54-57
252
Ioan, 7, 3-5
253
Fapte 1, 14
254
Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Efrem Sirul, Epifanie de Salamina, iar în Apus Sfântul Ilarie de
Poitiers.
255
Protoevanghelia lui Iacov, VIII, 3; XI, 2
256
Matei 1, 19
257
Luca 3, 23; 4, 22; Ioan 1, 45; Matei 13, 56

47
48

neînţeles în cazul când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ar mai fi avut şi alţi copii
mai mici, de care ar fi trebuit să poarte grijă dacă ţinem seama de faptul că sărbătoarea
Paştilor la evrei ţinea opt zile, iar drumul de la Nazaret până la Ierusalim şi înapoi se
făcea pe jos şi în condiţii destul de anevoioase.
Apoi, „fraţii Domnului”, după Sfântul Ioan Evanghelistul258 erau neîncrezători în
acest „frate” al lor, desigur mai mic, aşa cum reiese din Evanghelia după Matei şi
Marcu,259 care îşi revendicau o atitudine de tutelă faţă de Mântuitorul. Ei considerau că
este de datoria lor să-l sfătuiască şi să-l îndemne să renunţe la activitate Sa, pentru care ei
nu aveau prea multă înţelegere260 şi să se întoarcă în Nazaret spre a-l feri de răutatea
cărturarilor şi fariseilor, care căutau să-l piardă.261 Acest aspect iese în evidenţă şi mai
mult dacă subliniem faptul că în Orient este de neconceput atitudinea de tutelă din partea
fraţilor mai mici faţă de unul mai în vârstă. Iar dacă aşa-numiţii „fraţi ai Domnului”, aşa
cum reiese de mai sus, erau mai în vârstă decât Iisus, atunci cum este posibil ca ei să fie
mai mari când la zămislire Maria era Fecioară, ceea ce înseamnă că ei nu pot fi copii
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu.
Tot în aceeaşi ordine de idei este important să reţinem faptul că Noul Testament
nu-i numeşte niciodată pe „fraţii Domnului” copii Mariei si ai lui Iosif şi nicăieri nu
găsim în Noul Testament expresia „Maria şi fii săi”, ci absolut totdeauna „Maria şi fraţii
Lui”.262
De asemenea faptul că atunci când Mântuitorul era pe cruce a încredinţat pe
mama Sa ucenicului iubit, care din acel ceas a luat-o la sine263 este o altă dovadă că Iisus
este singurul fiu al Preasfântei Fecioare. Dacă Maica Domnului ar mai fi avut şi alţi copii,
Iisus ar fi lăsat-o cu siguranţă în grija lor.
Mai amintim încă un alt argument pe care îl aduce în sprijinul Fecioriei
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu după naşterea Sa, rezultat din evlavia şi dreapta-
judecată a creştinilor, menţionat de Sfântul Ioan Damaschin: „Cum ar fi admis legătura
cu un bărbat cea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa
celor care au urmat? Nu e lucrul unei raţiuni drepte de a gândi asemenea lucruri şi în nici
un caz de a le face”.264

258
Ioan 7, 2-5: „Şi era aproape sărbătoarea iudaică a corturilor. Au zis deci către El fraţii Lui: Pleacă de
aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care Tu le faci. Căci nimeni nu
lucrează ceva în ascuns, ci caută să se facă cunoscut. Dacă faci acestea, arată-te pe Tine lumii. Pentru că
nici fraţii Lui nu credeau în El”.
259
Matei 12, 46-50: „Şi încă vorbind El mulţimilor, iată mama şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să
vorbească cu El. Cineva I-a zis: Iată mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-ţi vorbească. Iar El i-a
zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama
Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi
mamă”; Marcu 3, 31-35: „Şi au venit mama Lui şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis la El ca să-l cheme.
Iar mulţimea şedea împrejurul Lui. Şi I-au zis unii: Iată mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară.
Te caută. Şi, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi privind pe cei ce şedeau în
jurul Lui, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu
şi sora Mea şi mama Mea”.
260
Ioan 7, 2-5
261
Matei 12, 14; Marcu 3, 6; Luca 6, 11; Ioan 5, 18
262
Sfintele Evanghelii numai pe Iisus îl numesc „fiul Mariei”, vezi Marcu 6, 3.
263
Ioan 19, 26-27: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis
mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-
o la sine”.
264
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14, p. 275-276

48
49

Din cele de mai sus rezultă, aşadar că aşa-numiţii „fraţi ai Domnului” nu sunt
copii dreptului Iosif rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară şi nici ai Preasfântei Născătoare
de Dumnezeu, născuţi în urma Mântuitorului, ci aceştia sunt rude de familie mai
apropiate.
Dacă argumentele în favoarea pururea fecioriei Maicii Domnului resping
afirmaţiile legate de „fraţii Domnului”, după cum am văzut, rămâne să clarificăm de ce
cărţile Noului Testament fac totuşi menţiune de fraţii şi respectiv surorile Domnului.
Aceşti termeni, de regulă, indică pe fraţii buni (de sânge) sau cei vitregi, nu rude ceva
mai îndepărtate.
Autorii cărţilor Noului Testament, care fac menţiune de aşa-zişii „fraţi ai
Domnului” sunt cu toţii iudei, cu excepţia Sfântului Evanghelist Luca. De bună seamă că
ei sunt familiari cu modul de gândire iudaic, cu lexicul aramaic şi cu obiceiurile neamului
lor. Deci pentru a desemna rudele după trup ale Mântuitorului, trebuie să face o
incursiune în Sfânta Scriptură pentru a vedea şi alte locuri care au aceeaşi semnificaţie
semantică cu cele legate de rudele după trup ale Mântuitorului. Astfel în cartea Facerii
citim că „Terah a luat pe Avraam, fiul său, şi pe Lot, fiul fiului său, Haran şi pe nora sa
Saara, soţia fiului său Avraam şi a plecat cu ei din Urul Caldeei ca să meargă în ţara
Canaanului”.265 La prima cercetare observăm că Lot, fiul lui Haran era nepotul lui
Avraam, totuşi el este numit frate: „Atunci a zis Avram către Lot: "Să nu fie sfadă între
mine ş tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi”.266
Avraam îl numeşte deci pe Lot frate, cu de alt fel îl va numi şi Iacob pe Rahela
sora sa.267 Textul din Levitic, unde Nadab şi Abiud, fiii lui Aaron, sunt numiţi fraţi ai lui
Misail şi Elţafan, fii lui Uziel, deşi erau nepoţi de veri primari ai acestora, erau numiţi
fraţi.268 Mai amintim locul din I Cronici, unde se spune că: ”Eleazar însă a murit şi n-a
avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, fraţii lor”.269 Din versetul 21
al acestui capitol, aflăm că Eleazar şi Chiş erau fraţi şi prin urmare copiii lor erau veri.
După cum reiese din textele scripturistice menţionate mai sus, în Sfânta Scriptură
cuvântul „frate” este folosit deopotrivă pentru a desemna, atât pe fraţi buni, cât şi pe
rudele apropiate. Fără îndoială că noţiunea neo-testamentară „fraţii Domnului” are şi ea
ca bază de plecare tocmai acest uz de vorbire mai larg al limbii ebraice şi că
întrebuinţând-o autorii cărţilor Noului Testament nu au desemnat prin ea pe copii
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria, ci copii ai unei alte
Mari, rudă a lor.
Revenind la Sfinţii Evanghelişti, aceştia, relatând cele în legătură cu Patimile
Mântuitorului, menţionează că, pe lângă femeile care priveau de departe la cele ce se
întâmplau cu Mântuitorul,270 lângă crucea lui Iisus, stăteau „mama Lui şi sora mamei Lui
- Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.271 Subliniem faptul că nu se aminteşte nimic de

265
Facere 11, 31
266
Facere 13, 8
267
Facere 28, 2 „Şi a sărutat Iacob pe Rahela şi şi-a ridicat glasul şi a plâns. Apoi a spus Rahelei că-i rudă
cu tatăl ei şi că-i fiul Rebecăi”. Iacob era nepotul lui Laban şi totuşi Sfânta Scriptură îl numeşte fratele
Rahelei, fiica acestuia.
268
Levitic 10, 4: “Atunci a chemat Moise pe Misail şi Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, şi le-a zis:
"Duceţi-vă de scoateţi pe fraţii voştri din locaşul cel sfânt şi-i duceţi afară din tabără!"
269
I Cronici, 23, 22
270
Matei 27, 55; Marcu 15, 40
271
Ioan 19, 25

49
50

prezenţa „fraţilor Domnului”. Din Sfintele Evanghelii cunoaştem bine pe Maria, mama
lui Iisus şi Maria Magdalena. Pe Maica Domnului o mâna aici dragostea de mamă a cărei
inimă, după cum zice Sfântul Ioan Damaschin, se frângea ca de o sabie văzându-şi Fiul
răstignit ca pe un făcător de rele; pe cea de-a doua, recunoştinţa ei pentru Mântuitorul,
care a vindecat-o în mod minunat272 şi în urma cărui fapt ea nu s-a mai îndepărtat de El,
devenind una din cercul femeilor care-i urmau Mântuitorului şi-i slujeau Lui.273
Mai puţin este însă cunoscută Maria lui Cleopa, pe care o întâlnim numai aici.
După cum menţionează Sfântul Evanghelist Ioan ea era o rudă apropiată „sora” a Maicii
Domnului. Mai mult, despre ea, Sfântul Evanghelist Ioan nu ne spune. În lămurirea
identităţii persoanei Mariei lui Cleopa aduc totuşi ceilalţi Evanghelişti.
Sfântul Evanghelist Matei vorbind despre îngroparea Mântuitorului, spune că
împreună cu Maria Magdalena era de faţă şi o altă persoană bine-cunoscută adresanţilor
Evangheliei sale, pe care o numeşte simplu „cealaltă Marie”274 care, desigur nu poate fi
alta decât Maria pe care Sfântul Evanghelist Ioan o arată ca fiind împreună cu Maria
Magdalena şi pe care a numit-o „a lui Cleopa”, indicând-o ca fiind „soră” a Mamei lui
Iisus.275 Sfântul Evanghelist Marcu o numeşte Maria „mama lui Iosif”276 ori Maria
„mama lui Iacob”277 după cum o referea la unul din cei doi fii ai săi sau după amândoi
„Maria, mama lui Iacob cel Tânăr şi al lui Iosi”278 sau după Sfântul Evanghelist Matei
„Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosi”.279 Peste tot este vorba deci de una si aceeaşi
persoană, alta decât Maica Domnului indicată drept „cealaltă Marie”,280 fie după unul din
cei doi fii ai ei281 sau ca mama amândurora fraţi.282
Iacob şi Iosi, menţionaţi cu numele de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu 283 şi
indicaţi ca fiind „fii Mariei”, sunt identici cu primii doi dintre cei patru aşa-zişi „fraţi ai
Domnului”, amintiţi de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu.284 Dovadă despre cele
expuse este numele celui de-al doilea dintre fraţi, Iosi, care sub această formă se
întâlneşte numai la Sfântul Evanghelist Marcu,285 unde este indicat ca frate al Domnului
şi ca fiu al Mariei286 pe care Sfântul Evanghelist Ioan o numeşte „sora” Mamei lui
Iisus.287 Dar dacă Iacob şi Iosi (sau cu forma de la Matei, Iosif) sunt numiţi de Sfintele
Evanghelii în baza uzului de vorbire al limbii ebraice „fraţii” lui Iisus, fără ca ei să fie

272
Luca 8, 2
273
Luca 8, 1-3
274
Matei, 27, 61: ”Iar acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând în faţa mormântului”.
275
Ioan 19, 25: „Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria
Magdalena”.
276
Marcu 15, 47: „Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus”.
277
Marcu 16, 1: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea
au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă”.
278
Marcu 15, 40: „Şi erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui
Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea”.
279
Matei, 27, 56
280
Matei 27, 61
281
Marcu 15, 47 şi 16, 1
282
Marcu 15, 40; Matei 27, 56
283
Matei 27, 56 şi Marcu 15, 40
284
Matei 13, 55; Marcu 6, 3
285
Marcu 6, 3
286
Marcu 15, 40, 47
287
Ioan 19, 25

50
51

copii după trup ai Maicii Domnului, rezultă că şi ceilalţi doi fraţi, Simeon288 şi Iuda,
precum şi „surorile” Domnului de care se face menţiune sunt rude ale lui Iisus tot într-un
grad mai îndepărtat.
Despre Iuda, Eusebiu scrie că el făcea parte dintre „fraţii Domnului” şi că a trăit
până pe timpul lui Traian. De vreme ce el este menţionat între verii Domnului şi el
trebuie să fi fost tot un văr de-al Lui. Pentru că Sfintele Evanghelii nu-i numesc şi pe
aceştia doi „fraţi ” fii ai Mariei, putem presupune că ei erau dintr-o altă căsătorie a lui
Cleopa, anterioară celei cu Maria, „sora mamei lui Iisus”.
Privitor la gradul de rudenie între Maria, Maica Domnului şi Maria lui Cleopa,
mama, „fraţilor Domnului” indicate de Sfintele Evanghelii ca surori, din mărturia lui
Hegesip, care numeşte pe Cleopa, fratele dreptului Iosif, reiese că Maria lui Cleopa era
cumnata Maicii Domnului şi nu sora acesteia. Aceasta este în acord cu mărturia Sfântului
Ioan Damaschin care, bazându-se pe Tradiţia veche a Bisericii (secolul II) spune că
drepţii Ioachim şi Ana au avut o singură fiică la bătrâneţe, pe Maica Domnului. Apoi
faptul că ea se cheamă tot Maria este o altă dovadă, pentru că la evrei nu se obişnuia să se
poarte acelaşi nume. În concluzie, Maria, mama „fraţilor Domnului” este cumnata
Preasfântei Fecioare, iar aşa-numiţii „fraţi ai Domnului” sunt veri secundari ai
Mântuitorului Iisus Hristos.

Supravenerarea Maicii Domnului

Fecioara Maria este cinstită ca Născătoare de Dumnezeu întrucât a născut pe Fiul


lui Dumnezeu înomenit. De rodul pântecelui ei depinde mântuirea noastră, fapt pentru
care Sfântul Grigorie de Nazianz sublinia: „Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este
Născătoare de Dumnezeu, e despărţit de Dumnezeu”.289 Astfel, numai prin Fiul lui
Dumnezeu care s-a făcut Fiu Fecioarei, s-a făcut totodată Fiu al omului şi Frate al
oamenilor, făcându-i prin aceasta pe oameni fii ai lui Dumnezeu prin har. Sfântul Ioan
Damaschin face distincţie, ca şi Părinţii anteriori, între cultul de abordare pe care-l aduce
lui Dumnezeu şi Supravenerarea pe care o dăm Preasfântei Născătore de Dumnezeu.290
Deşi Sfântul Părinte foloseşte termenul de venerare sau cinstire pentru a desemna cultul
adus Maicii Domnului, prin care la Sinodul al VII-lea ecumenic se desemna cultul
Sfinţilor în general, în raport cu închinarea adusă lui Dumnezeu totuşi din omiliile sale el
face distincţia între cinstirea sfinţilor şi cinstirea Preasfântei Născătoare de Dumnezeu.

288
Privitor la Simeon menţionăm mărturia lui Hegesip, păstrată de Eusebiu de Cezareea în Istoria
bisericească, cartea IV, XXII, 4,III, XXXII, 6 şi III, XX, 1, unde el este menţionat ca „fiu al lui Cleopa”,
fratele dreptului Iosif şi „văr de-al doilea al Domnului”.
289
Sf. Grigorie de Nazianz, Epistola 101 către Cledoniu, contra lui Apolinarie.
290
Sf. Ioan Damaschin, Omilia a II-a la Adormirea Maicii Domnului,

51
52

Prin Sinodul al VII-lea ecumenic Biserica investeşte cu autoritate de dogmă cultul


de supravenerare al Maicii Domnului, aşezând-o deasupra tuturor sfinţilor şi chiar
îngerilor, cărora le acordă numai cinstire sau venerare. Această cinstire specială pe care o
aduceau Preasfântei Născătoare de Dumnezeu îşi are temeiul în chemarea cu totul aparte
pe care Dumnezeu a încredinţat-o Preasfântei Fecioare în planul iconomiei divine.
Chemarea Mariei, scrie Sfântul Ioan Damaschin, pune Preacinstirea Fecioarei în raport cu
chemarea ei la maternitatea dumnezeiască. Dacă prooroci Vechiului Testament care au
vestit venirea Mântuitorului prin cuvânt erau purtătorii unui dar special dat lor de
Dumnezeu, prin întruparea Mântuitorului, Fecioara devine „locuinţa vie şi spirituală nu
doar a unei energii dumnezeieşti ci a Persoanei Fiului care este Dumnezeu după fire”.
În vederea împlinirii acestui scop dumnezeiesc, Preasfânta Fecioară a fost
dinainte hotărâtă prin sfatul lui Dumnezeu şi pregătită în istorie. Ea a fost anunţată încă
de la creaţie, apoi a fost vestită de către prooroci Vechiului Testament291 inspiraţi de
Duhul Sfânt şi preînchipuită în cult. Prin zămislirea în sânul său fecioresc a Cuvântului
lui Dumnezeu, Preasfânta Fecioară intră într-o relaţie de o deosebită „intimitate” cu
Mântuitorul Iisus Hristos faţă de care ea deţine poziţia de mamă şi se raportă la El
întotdeauna ca Mamă.292 În acelaşi timp, maica Domnului este în relaţie cu Sfânta Treime
prin „homoousia” sa cu Mântuitorul după trup. Acest lucru este ilustrat de iconografia
ortodoxă unde Preasfânta Fecioară este primită în icoana Sfintei Treimi. În acest context,
preacinstirea pe care Biserica o aduce Maicii Domnului este reflectată cinstirea pe care
Fiul însuşi o acordă Maicii Sale în cadrul creaţiei ca celei dintâi dintre făpturi. În sensul
acesta Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Cu adevărat tu eşti mai de preţ decât întreaga
creaţie, că doar din tine singură, Creatorul a primit pârga firii noastre omeneşti. Trupul
Său l-a făcut din trupul tău, sângele Său din sângele tău; Dumnezeu S-a hrănit cu laptele
tău, iar buzele tale au fost atinse de buzele lui Dumnezeu”. Sfântul Efrem, la rândul său
vede această legătură dintre Preasfânta Fecioară şi Euharistia, exprimată prin imaginea
strugurelui: „Bobul de strugure născut din Maria a fost mustit în potirul mântuirii”, drept
pentru care Hristos a aşezat-o înaintea tuturor creaturilor. Ea este „mândria creaţiei
întregi” întrucât în ea Dumnezeu s-a făcut om şi omul a devenit Dumnezeu”.
Maica Domnului are un loc proeminent în cadrul creaţiei, ea fiind numită,
„Împărăteasă”, „doamnă”, „stăpână”, „Maica vieţii”. Toate aceste atribute i se dau numai
în raport cu naşterea dumnezeiască la care ea a fost chemată, adică prin naşterea
Mântuitorului, Fecioara a devenit pentru noi ”mijlocitoarea tuturor bunurilor” că „de ce
bunuri n-a fost umplută cea care s-a făcut locuinţa lui Dumnezeu”. Fără îndoială că
darurile speciale cu care a fost înzestrată Preasfânta Fecioară au fost acordate pentru
întreaga omenire, de aceea, ea se arată pentru întreaga Biserică o „comoară neîmpuţinată”
şi un izvor nesecat de haruri.

Maica Domnului mijlocitoare

291
Isaia 7, 14; Ieremia 31, 4
292
Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, 1978,

52
53

Datorită faptului că Fiul lui Dumnezeu se naşte ca om din Preacurata Fecioară,


creştinismul restabileşte demnitatea femeii, ridicându-o până la înălţimea bărbatului, deşi
rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei
demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoieşte a se face Fiul femeii.
Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se
dă marele rol de a fi Maică a lui, câtă vreme el s-a dispensat de bărbat în actul întrupării
sale ca om. Faţă de femeie El s-a aşezat în relaţia supremei sale intimităţi şi duioşi.
Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care se comportă cu gingaşă
reverenţă în veci Dumnezeu Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei. Echilibrul
între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea răspunde la
întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia? Prin maica
Domnului, Cuvântul umanizează deplin cerul. El este umanizat şi prin faptul că pe tronul
suprem al existenţei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa
vibraţii de teamă în sufletul muritorilor, căci Omul de la cârma destinelor universului e şi
Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, inflexibile. Când muritorul,
însă, ştie că acel Om are o Mamă, el capătă curaj, căci maica e quintesenţa afecţiunii
iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaşte benevol
„autoritatea” maternă a sensibilităţii feminine în raport cu Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu
ne-a dat-o pe ea ca şi mai mult să îndrăz6nim a ne apropia de EL, ca să aibă şi mai multă
putere criteriile umanităţii în raporturile lui cu noi.293
Învăţătura despre mijlocirea Maicii Domnului la Fiul său pentru noi are ca bază
dogma Sinodului al III-lea ecumenic despre vrednicia sa de Maică a lui Dumnezeu şi cea
a sinodului al IV-lea ecumenic prin care se legiferează cultul de supravenerare. Dacă pe
sfinţi care sunt „prietenii” şi „casnicii” apropiaţi ai lui Dumnezeu îi cheamă ca ie să fie
solitorii şi împreună-rugători cu noi la Dumnezeu, Preasfântei Fecioare îi cerem nu numai
să se roage pentru noi, ci ea însăşi să ne ajute, ca una care prin naşterea dumnezeiască se
găseşte mai aproape de Dumnezeu decât oricare creatură. (Prof. D. Stăniloae în „Teologia
Dogmatică Ortodoxă”, Bucureşti,1978,vol. III, p. 31)
„Tu, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ai urcat numai ca Ilie la cer, tu nu ai fost
numai ca Pavel răpită până la al treilea cer (II. Cor. XII,2) ci tu ai înaintat până la tronul
împărătesc al însuşi Fiului Tău, faţă către faţă, în bucurie cu o mare şi negrăită încredere
tu stai aproape de el”. (Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 518)
De această apropiere nemijlocită şi nemărginită încredere şi îndrăzneală pe care i-
o dă calitatea sa de maică faţă de Fiul său se leagă mijlocirea specială a Maicii Domnului
îl găsim într-un fapt mărturisit de evlavia creştină, care fără a avea pretenţia de dogmă în
Biserica Ortodoxă, constituie totuşi un element important al învăţăturii despre Maica
Domnului şi anume ridicarea Preasfântei Fecioare cu trupul la cer. Învierea Preasfântei
Fecioare Născătoare de dumnezeu cu trupul înainte de intrarea generală şi ridicarea sa cu
trupul la cer nu înseamnă ieşirea ei din unitate cu neamul omenesc. Prin petrecerea sa cu
trupul înviat în nemijlocita comuniune cu Dumnezeu ea îşi aminteşte pururi de noi, ne are
mereu în inima sa de mamă şi se roagă împreună cu sfinţii şi drepţii neîncetat lui
Dumnezeu pentru noi.
Socotim că tocmai aici este deosebirea de grad sau de intensitate între mijlocirea
Sfinţilor şi mijlocirea Maicii Preacurate, Sfinţii, deşi slăviţi la Dumnezeu imediat după

293
D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 165-167

53
54

mutarea din această viaţă, totuşi, ei nu participă deplin la „vinul bucuriei” şi „ospăţul
divin”, deoarece existenţa lor nu este deplină.
Omul se afirmă ca realitate divină numai în unitatea persoanei sale, suflet şi trup
deodată şi bucuria şi fericirea sunt depline numai când participă în unitatea persoanei sale
la ele.
Dar atunci şi cu mijlocirea este la fel. Prin faptul că Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu este slăvită şi cu trupul, ea participă la fericirea dumnezeiască într-un grad
mai presus decât toţi sfinţii şi drepţi şi chiar decât îngerii, iar mijlocirea ei între mijlocirea
tuturor acestora, rămânând totuşi o mijlocire în planul mântuirii subiective.
Mijlocirea specială a Maicii Domnului este evidenţiată în cultul Bisericii unde se găsesc
rugăciuni şi cereri pe care le adresăm numai Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Aşa,
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ne adresăm cu rugăciuni ca: „Ceea ce este rugătoare
caldă şi zid nebiruit, izvor de milă şi lumi scăpate, cu dinadinsul strigăm către tine
Născătoare de Dumnezeu, Stăpână : vino degrab şi ne izbăveşte din nevoi ceea ce eşti
singură grabnic folositoare”, sau „nădejde şi întărire şi zid de scăpare nemişcat
câştigându-te pe Tine, Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi … că pe tine singură
nădejde team câştigat” sau: „Nu ne vom depărta de tine, Stăpână, că tu izbăveşte pe robii
tăi pururi din toate nevoile”, „vino degrab şi mă izbăveşte din nevoi: ajutorului omenesc
nu mă încredinţa pe mine, că altă mângâiere nu am afară de tine, Stăpână a lumii”
(Ceaslov, Bucureşti, 1970, p. 485-496, Paraclisul Preasfântei Născătoare de Dumnezeu)
Menţionăm apoi frecvenţa cu care revine în cadrul slujbelor bisericeşti invocarea
cu numele a Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. În fiecare ectenie înainte de ecfonis se
găseşte invocarea „Pe Preasfânta curata, prea binecuvântata, mărită Stăpână noastră de
Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioară Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim”, la care
poporul asociindu-se, răspunde: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre
noi.”
Peste tot motivarea acestor cereri adresate numai Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu este hristologică : „Că tu, Mireasă, dumnezeiască pe Hristos ai născut”; „care
ai născut pe Dumnezeu Mântuitorul lumii”; „Maica lui Dumnezei, ca ceea ce eşti bună şi
Născătoare Celui bun”.
Ajutorul Preasfântei Fecioare se extinde asupra întregii creaţii. „Tu, zice Sfântul
Ioan Damaschin, binecuvântezi lumea, tu sfinţeşti întregul univers”. ( Drd. Pintea
Dumitru, op. cit., p. 519) Maria Fecioara este înţelepciunea şi învăţătura pruncilor, curăţia
şi slava fecioarelor, povăţuirea străinilor, acoperământ şi sprijin celor neputincioşi, toiag
bătrânilor, tuturor creştinilor este ajutor neîntârziat. (Rugăciunile către Preasfânta
Născătoarea de Dumnezeu, „Acatistul Buneivestiri”, Ceaslov, 1970, p. 268-272)
Un act de supravenerare şi o mărturie a stării de apropiere în care se găseşte
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu comparativ cu ceilalţi sfinţi, faţă de Fiul sau, ne
oferă rânduiala Proscomidiei.
Proscomidia face prezentă taina Mântuitorului din Bethleem şi până pe Golgota şi
Muntele Măslinilor, dar în toate aceste ipostaze este prezentă şi Maica Fecioară, adunând
şi păstrând în inimă toate cele spuse despre Fiul Său, îngrijorându-se de El, sau
frângându-se de gânduri ca o sabie, Prescura din care este scos agneţul este simbol al
Preasfântei Fecioare din care s-a întrupat Mântuitorul. Cea dintâi dintre miride scoasă
după sfântul agneţ este adusă”întru cinstirea şi pomenirea preabinecuvântatei, slăvitei,
Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioară Maria”. Ei îi este rezervat

54
55

pe disc un loc aparte, în dreapta sfântului agneţ şi singură pentru ea este o rugăciune
specială: „De faţă a stătut Împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haine aurite îmbrăcată şi prea
înfrumuseţată”. (Ps, XLIV, 11).
Prin aşezarea miridei Preasfântei Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta sfântului
agneţ se simbolizează apropierea ei de Mântuitorul şi slava de care Preasfânta Fecioară
este făcută părtaşă. Precum Fiul stă de-a dreapta Tatălui, pentru că slava Tatălui este şi
slava Sa, tot aşa şi Fecioara Maică stă de-a dreapta Fiului pentru că slava ei este strălucire
din slava Fiului, „nimic nu se interpune între mamă şi Fiu”. Starea Preasfântei Născătoare
de Dumnezeu de-a dreapta Fiului este stare de mijlocire şi solire la Fiul în directă
legătură cu Jertfa acestuia. O ultimă formulă de exprimare a supravenerării Sfintei
Născătoare de Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii este invocarea ei cu numele imediat
după prefacerea sfintelor daruri: „Mai ales pentru Preasfânta, curata, binecuvântata,
mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioară Maria” la care
credincioşii se asociază preotului liturghisitor căutând unul dintre imnele cunoscute sub
numele de Axion.
Sărbătorile închinate Maicii Domnului, care se socotesc de către Biserică între
praznicele împărăteşti, constituie o altă expresie asupra venerării Maicii Domnului.
Indicii în legătură cu aceste sărbători există încă din veacul al V-lea, dar în mod sigur ele
presupun o practică mult mai veche.
Din această perioadă (secolul V) este atestată în Răsărit sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului care, probabil succede lui simpla comemorare a adormirii care corespunde lui
Dies natalis. În jurul anului 600, conform mărturiei istoricului bisericesc Nichifor Calist,
împăratul Mauriciu (582-602) a decretat data de 15 august, praznicul Adormirii Maicii
Domnului, ca zi de sărbătoare obligatorie în tot imperiul. (Loichiţă, op. cit., p. 36)
Tot cam în această perioadă se face menţiune şi de sărbătoarea Naşterii
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu la 8 septembrie, într-un imn care aparţine Sfântului
Roman Melodul (+560) (Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 520)Episcopul Avraam al
Efesului pe la mijlocul secolului al VI-lea menţionează într-o predică sărbătoarea
Buneivestiri(25 martie), iar Roman Melodul îi dedică un imn. La Constantinopol exista
de timpuriu (sec. V) sărbătoarea „Punerii în raclă a cinstitului veştmânt al Preasfântei
Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu” în Vlaherne (2 iulie). Pe lângă aceste
sărbători Biserica a închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu rugăciuni şi tropare
speciale pentru fiecare zi liturgică, iar în cadrul zilei pentru fiecare din cele şapte laude.
Cultul Maicii Domnului implică şi un aspect moral. Cinstirea pe care i-o aduceau
Maicii Preacurate trebuie să-şi găsească un corespondent real în viaţa noastră. Şi aici este
dată importanţa cultului Maicii Domnului, pentru viaţa morală a familiei creştine, dar şi a
fiecărui creştin în parte.
Preacurata Maică a născut pe Dumnezeu cu trupul, iar noi suntem chemaţi să-l
întrupăm duhovniceşte: „Nu numai în Maria ci şi în tine, scrie Origen, trebuie să se
întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu”. Eficacitatea ontologică a jertfei lui Hristos pentru noi
cei ce trăim astăzi este condiţionată de această naştere duhovnicească. Hristos trebuie să
devină o realitate vie în viaţa noastră, să o umple şi să-i dea sens. „La ce-mi foloseşte că
spun că Iisus a venit numai în trupul pe care l-a luat din Maria, dacă nu arăt că El a venit
de asemenea şi în trupul meu” (Ibidem, p. 520)

55
56

Preasfânta Fecioară este exemplu de dăruire totală şi feciorelnică de sine, de


ascultare şi răbdare (Ioan II, 4; XIX, 25-27), dar şi de elan dinamic către Dumnezeu şi
către semeni; de deschidere şi receptivitate la darurile Duhului.

Mariologia la teologii nestorieni

1. Introducere

Maica Domnului constituie un subiect inepuizabil de meditaţie şi trăire, permanentă


sursă de inspiraţie şi înălţare a minţii. Curăţia, nepătarea, fecioria în naştere, plinătatea în
har, darul de a purta în pântece şi a naşte pe Hristos, sunt darurile lui Dumnezeu cu care a
înzestrat o singură fiinţă: pe Maica Domnului. Deşi în faţa minunii omul credincios se
pleacă cu smerenie, au existat minţi care, neputând să înţeleagă minunea, se poticnesc şi
se smintesc în ea, tălmăcindu-o „spre a lor pierzare" (2 Ptr 3, 16).

Un rol hotărâtor în lămurirea definitivă a controverselor mariologice l-a avut Sfântul


Chiril al Alexandriei numit „teologul prin excelenţă al întrupării", care a reuşit ca în urma
mai multor dispute să impună punctul de vedere ortodox şi să arate care este locul Maicii
Domnului în ceruri şi în inimile noastre[1].

În atmosfera răsăritului plutea la începutul secolului al V-lea o nouă întrebare:


problema hristologică (implicit cu urmări şi în cea mariologică), adică raportul firii sau
naturii divine cu firea sau natura umană în persoana lui Hristos, care a dat naştere
ereziilor hristologice: nestorianismul sau diaprosopismul, eutihianismul sau
monofizismul şi monotelismul. Şcoala alexandrină învăţa că cele două firi din persoana
Mântuitorului sunt unite în chip real (enwsis fusikh). Ca atare, expresiile „Dumnezeu S-a
născut, a pătimit" şi „Născătoare de Dumnezeu" (Qeotokos) erau socotite potrivite şi
ortodoxe (Maximalismul antropologic)[2].

Dimpotrivă şcoala antiohiană susţinea că unirea dintre cele două firi ale
Mântuitorului a fost numai morală sau relativă „sunafeia", şi consta din armonia
conlucrării lor. Concluzia care urma din aceasta era că nu se cuvine închinare trupului
Domnului, iar expresiile „Dumnezeu S-a născut, Dumnezeu a pătimit" şi „Născătoare de
Dumnezeu" sunt greşite (Minimalism antropologic). Cu toate deosebirile dintre cele
două şcoli, nu s-au încins discuţii între reprezentanţii lor până la începutul secolului al V-
lea, când pe scaunul de Constantinopol s-a urcat călugărul Nestorie, un nepot îndepărtat
al episcopului Pavel de Samosata, eretic antitrinitar. După sinodul de la Efes din 431 d.
Hr. şi după formula de unire din 433, cei care nu au fost cu aceasta reconciliere s-au
apropiat de Biserica siriană din Persia, care adoptă oficial nestorianismul la sinodul de la
Seleucia din 486[3].

După închiderea şcolii de la Edessa de către Împăratul Zenon (474-491) în 489,


nestorienii de aici emigrează în Persia, prin acest act finalizându-se schisma cu Biserica
Constantinopolului. Centrul teologic va fi mutat de la Edessa la Nisibe, care va deveni

56
57

una din cele mai mari şcoli teologice din Orient. Reşedinţa catolicosului acestei biserici
care din 498 îşi ia titlul de patriarh, va fi plasată la Seleucia - Ctesifon, undeva va rămâne
până în jurul anului 775, când se va muta la Bagdad. Încă din secolul VI, Biserica
nestoriană a fost deosebit de activă misionar, răspândind evanghelia în părţile Asiei,
India, China şi Arabia. Alături de Nisibe au mai apărut alte două şcoli de seamă:
Gundishapur şi Merv[4].

După cucerirea Persiei de către musulmani, deşi comunitatea creştină s-a bucurat de
oarecare protecţie, persecuţiile nu au întârziat. Unor reprezentaţi de seama ai acestei
biserici le revine cinstea de a fi ajutat la transmiterea şi răspândirea filosofiei greceşti în
mediul arab prin traducerile pe care le-au făcut din scrierile vechilor filosofi greci antici.
Convertirea la islam a conducătorilor moguli a avut un impact negativ asupra
nestorienilor. Ei au fost siliţi să părăsească credinţa. Cei care nu au cedat presiunilor, s-au
retras în Munţii Kurdistan, unde mai supravieţuiesc în mici comunităţi sub denumirea de
creştini asirieni. Limba de cult este siriaca. Sunt în uz trei anaforale, atribuite lui Teodor
de Mopsuestia, Nestorie şi apostolilor Tadeu şi Mari[5].

2. Diodor din Tars († 390)

a) Repere biografice.

Locul naşterii sale a fost, probabil, Tarsul Ciliciei unde mai târziu a ajuns episcop[6]
sau Antiohia[7]. În orice caz familia din care provenea era de origine nobilă „nu preţuia
strălucirea neamului ci suferea cu plăcere chinurile pentru credinţă", conform lui
Teodoret al Cirului[8]. Ca mai toţi tinerii ce aparţinea clasei superioare Diodor şi-a făcut
studile clasice la Atena, aşa cum consemnează Iulian Apostatul într-o scrisoare adresată
lui Fotin de Sirmium şi păstrată în Prodefensione trium capitulorum, compusă în 546-
551, în nordul Africii de Episcopul Facundus de Hermiana[9]. Educaţia creştină a primit-
o de la episcopii Silvanus din Tars[10], probabil înainte de studii la Atena, şi de la
Eusebiu de Emessa.

În deceniul al IV-lea Diodor a fost activ în marea metropolă a Antiohiei devenită,


după exilarea lui Eustaţiu, un centru al neoarianismului (Arie însuşi studiase la Antiohia).
Antiohia, perla Orientului, era dominată la mijlocul secolului al IV-lea de aceeaşi
ambiguitate dogmatică cu privire la doxologia Fiului şi a Sfântului Duh, ce stăpânea
întreaga Asie Mică. Istoricii moderni plasează în perioada de dinainte de 359, poate cea
mai importantă realizare a lui Diodor în colaborare cu Carterius: Întemeierea unei şcoli
ascetice de studiu biblic, organizată probabil după modelul unei comunităţi monahale
libere la care au studiat Teodor de Mopsuestia, Sfântul Ioan Hrisostomul, Maxim de
Seleucia etc. Venirea la conducerea imperiului a lui Iulian Apostatul (361-363) a dus la
amnistia generală a exilaţilor de care a beneficiat şi episcopul Meletie al Antiohiei.
Comunitatea Ortodoxă Antiohiană şi preotul Diodor s-au confruntat cu noi probleme,
Iulian fiind în campanie contra perşilor a staţionat cu trupele în Antiohia către sfârşitul lui
iunie 362 şi 5 martie 363, a intrat în polemică cu Diodor. Împăratul apostat tocmai
compunea lucrarea „Contra galileenilor" plină de acuze la adresa creştinismului[11].

57
58

Iulian îl va numi pe Diodor „Magul nazarinenilor". Diodor s-a întâlnit şi cu sfântul


Vasile cel Mare care îi va adresa şi o epistolă (135). Deşi prietenia celor doi a avut de
suferit sfântul Vasile a continuat să aibă încredere în Diodor, adresându-i şi o altă
scrisoare. Perioada antiohiană a lui Diodor a luat sfârşit în 378, când, după moartea lui
Valens, puterea a fost preluată de Teodosie I cel Mare. Diodor va fi hirotonit episcop de
Tars într-un program mai larg de înlocuire a episcopilor arieni cu cei niceeni[12].
Perioada episcopatului său în Tarsul Ciliciei ne este mai puţin cunoscută. În orice caz, în
perioada 378-381, adică de la alegerea sa ca episcop şi până la Sinodul al II-lea
Ecumenic, el a fost activ în cadrul grupului de episcopi format în jurul lui Meletie al
Antiohiei care încerca să impună învăţătura Niceeană. La sinodul II Ecumenic, 381, de la
Constatinopol a fost unul din episcopii cei mai de seamă[13].

După retragerea Sfântului Grigorie de Nazians din scaunul capitalei şi de la


preşedinţia sinodului, Diodor a fost cel care l-a propus pe bătrânul catehet Nectarie, care
era originar din Tars. Pentru activitatea lui de la Sinod, Împăratul Teodosie cel Mare l-a
considerat, prin decretul din 30 iulie 381, drept unul dintre garanţia Ortodoxiei în dioceza
Orientului, alături de Pelagiu din Laodiceea[14]. Diodor va muri în plină glorie, fiind
respectat de întreaga biserică drept unul dintre cei mai mari dascăli ai Orientului care l-au
înfruntat pe Împăratul Iulian apostatul. Sfântul Ioan Gură de Aur l-a numit în panegericul
închinat lui „martir în viaţă pentru exilul şi chinurile pe care le-a pătimit de la arieni".
Diodor a fost atât de renumit, încât numele său a fost folosit de anumiţi impostori pentru
a se face credibili. Totuşi Sfântul Grigorie de Nissa într-o remarcă consemnată în epistola
a III-a alcătuită în jurul anului 383[15], îl pomeneşte pe Diodor.

În contextul discuţiilor de după Sinodul al III-lea Ecumenic, legate de criza


nestoriană, numele lui Diodor a fost pomenit altături de cel al discipolului său Teodor de
Mopsuestia. În 433, prin intermediul unei scrisori[16] Sfântul Chiril a intrat în
contradicţie cu episcopul Succensus de Diocezareea (+440), în legătura cu persoana lui
Diodor. Cinci ani mai târziu el a compus lucrarea Contra lui Diodor şi Teodor în trei
cărţi. Din care s-au păstrat fragmente în care cei doi erau făcuţi responsabili de
învăţăturile lui Nestorie[17]. O dată cu lucrarea lui Chiril s-a profilat ideea care apare şi
în teologia modernă, că Diodor a fost un „Nestorie înainte de Nestorie". De aceea din
imensa lui operă s-a păstrat atât de puţin. Teodoret al Cyrului va compune o apologie -
Apologia episcopului Teodoret în favoarea lui Diodor şi Teodor, soldaţi cu frică de
Dumnezeu - şi patru fragmente în actele Sinodului al V-lea Ecumenic. Din cauza acestei
scrieri, Teodoret de Cyr a fost condamnat de Sinodul de la Efes din 449.

Analizarea însă a anatematismelor a doua şi a treia emise la 2 iunie 553, acestea par
a viza aspecte ale hristologiei şi mariologiei lui Diodor. Anatematisma a doua condamnă
pe „cine nu recunoaşte două naşteri ale Dumnezeului - Logos, una din veci din Tatăl...şi
alta în zilele de pe urmă...din Născătoarea de Dumnezeu şi Fecioara Maria"; iar
anatematisma a treia pe cei ce spun „că unul a fost Dumnezeu - Logosul, Cel Ce a făcut
minuni şi altul Hristos, Cel Ce a pătimit...că Dumnezeu - Logosul a fost cu Hristos Cel
născut din Fecioara Maria, numai împreună sau că a fost în El precum în alţii sau că nu
ar fi Unul şi Acelaşi Domn Iisus Hristos, Dumnezeu - Logosul, care a devenit carne şi

58
59

om. Iar minunile şi patimile pe care El de bunăvoie le-a îndurat în carne nu aparţin
Aceluiaşi[18].

Cert este că numele lui Diodor a fost pomenit şi în contextul controverselor


doctrinare dinainte de cel de al V-lea sinod ecumenic. Leonţiu de Bizanţ (+543) l-a numit
pe Diodor „întemeietorul şi tatăl răutăţilor şi al impietăţii lui Teodor"[19]. De
asemenea Facundus de Hermiana, avocatul nord-african al teologilor vizaţi de Cele Trei
Capitole , dedică mult spaţiu apărării lui Diodor acesta fiind încă o dovadă că numele lui
a fost legat de cel a lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr şi Ibas de Edessa.

b) Opera

Diodor a desfăşurat o foarte bogată activitate literară. Scriitorul sirian Ebed Jesu
(+1318) consemnează 60 de lucrări de ale lui Diodor, Barhadbesabba - 80[20]. Ele au
avut caracter exegetic, apologetic, polemic, dogmatic, cosmologic, astronomic şi
cronologic. Din toată opera lui imensă s-au păstrat doar câteva fragmente dogmatice.
Dintre lucrările sale de valoare amintim:

- Contra Maniheilor;

- Contra Arienilor;

- Despre Sfântul Duh, contra macedonienilor;

- Şapte Logoi contra partizanilor lui Fotin de Sirmium;

- În apărarea divinităţii Mântuitorului, contra scrierilor împăratului


apostat Iulian;

- Contra sinusianiştilor.

c) Mariologia lui Diodor

În lucrarea Contra Sinusianiştilor, Diodor susţine că Dumnezeu-Logosul nu vrea să


fie Fiul lui David, ci Domnul acestuia şi că trupul Domnului se numeşte Fiul lui David.
Omul din Maria este Fiu prin Har, pe când Logosul e Fiul lui Dumnezeu prin fire. Deci
Logosul nu e Fiul Mariei pentru că ce e prin har nu e prin fire şi ce e prin fire nu e prin
har. Va fi de ajuns trupului luat din noi adopţia prin har, slava, nemurirea, faptul că a fost
templul lui Dumnezeu Logosul să nu fie insultat în loc de mulţumirea ce i se datorează
din partea noastră. Logosul nu a avut două naşteri: una veşnică şi alta în trup, ci el este
născut din Tatăl, iar din cel născut din Maria şi-a făcut templul[21].

El nu e Fiul Mariei pentru că, potrivit firii, un muritor naşte un muritor şi un trup
naşte ceva deofiinţă cu el. Diodor nu a urmărit să propage în chip intenţionat idei eretice,
el este totuşi, promotorul unora din erorile principale ale nestorianismului; nu Logosul ci
un om s-a născut din Fecioara Maria, acest om a devenit Fiu al lui Dumnezeu prin har, el

59
60

a fost templul Logosului. Fără să fi învăţat expres existenţa a doi Fii, Diodor a pus bazele
acestei concepţii prin separarea severă a celor două firi până a face din ele două entităţi.

Teodor de Mopsuestia adânceşte aceste idei şi adaugă altele noi, care vor constitui
patrimoniul de bază al nestorianismului[22]. Omul din Maria a fost conceput pentru a fi
templu Dumnezeului Logos dar sălăşluirea a avut loc atunci când „acesta a luat formă".
Diodor vrea să îndepărteze orice speculaţii legate de deofiinţimea umanităţii născute din
Maria, când încă nu fusese însuşit, era încă de pe pământ şi nu se deosebea cu nimic de
alte forme de carne... pe când era în pântecele Fecioarei şi din fiinţa ei nu a avut cinstea
filiaţiei de Fiu. Când a luat formă era templu pentru Dumnezeu-Logosul, prin aceea că a
fost preluat de Cel Unul-Născut[23]. În spiritul vechii tradiţii antiohiene, asemenea lui
Eustaţiu, Diodor face o diferenţiere între modul locuirii Logosului în profeţi şi cel al
locuirii în Fiul Mariei. La amândoi diferenţa consta în durata locuirii: în Fiul Mariei
Dumnezeu Logosul a locuit permanent, de vreme ce în profeţi numai temporar.

Pentru că Dumnezeu-Logosul nu s-a născut a două oară, Fecioara Maria nu poate fi


numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai Maria[24], Fericita Maria[25], Fecioară[26]
sau Sfânta Fecioară[27].

Putem fi siguri că Diodor a folosit termenul anqrwpotokos - Născătoare de om, în


legătură cu Fecioara Maria pentru că această informaţie o avem de la Euterius din Tiana,
un prieten a lui Diodor, dintr-o scrisoare a sa către Alexandru de Ierapolis (+435). Un
fragment din opera sa dezvăluie totuşi că el nu a fost cu totul împotriva termenului
Qeotokos. Logosul nu s-a născut din Fecioara Maria, ceea ce înseamnă că numirea
potrivită pentru Maica Domnului este anqrwpotokos-Născătoare de om, nu a pătimit, nu
a fost neştiutor, nu a flămânzit, nu a însetat, nu i-a fost frică, toate acestea aparţin
omenităţii.

Cu toate acestea, nu a existat „doi Fii". În mod impropriu numirile Fiului lui
Dumnezeu pot fi atribuite „celui din Maria şi invers". Mai ales „Fiul lui David" poate fi
numit în urma unirii „Fiu după har", primind calitatea de Fiu şi cinstea cuvenită Ce L-a
însoţit. Diodor atât de preţuit de contemporanii lui creştini a suferit doar o condamnare
din partea lui Flavian al II-lea al Antiohiei, dar numele său a rămas în memoria bisericii
legat de cel al lui Nestorie şi al teologilor condamnaţi prin Cele Trei Capitole. Diodor se
bucură de admiraţie mai ales prin caracterul enciclopedic al operei sale, din păcate în
mare parte pierdută.

3.Teodor de Mopsuestia (350-428)

a) Repere biografice

Dintr-o epistolă a Sfântului Ioan Gură de Aur către Teodor se poate deduce, din
păcate, numai cu aproximaţie anul naşterii la Antiohia a celui care va deveni episcop de
Mopsuestia în jurul anului 350. Teodor a studiat retorică şi filosofia cu renumitul învăţat
păgân Libanius, dobândind o bogată cultură laică apreciată de istoricul Sozomen[28]. În
acelaşi timp l-a cunoscut pe Maxim de Seleucia şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Când
Teodor se afla în jurul vârstei de 20 de ani, a părăsit şcoala - mănăstire a lui Diodor şi a

60
61

plănuit să se căsătorească. O scriere plină de mustrare redactată de Sfântul Ioan Gură de


Aur îl va readuce pe Teodor în viaţa monahală. După această revenire Teodor a fost
hirotonit preot la Antiohia de episcopul Flavian de Antiohia. În această calitate s-a
implicat în încercarea de rezolvare a schismei antiohiene şi a compus lucrările contra lui
Eunomiu şi Apolinarie. În timpul perioadei antiohiene se pare că a îndeplinit rolul de
mentor a lui Nestorie. În jurul anului 386 a sosit într-o vizită la Antiohia Diodor care din
378 era episcop în Tars. La plecarea din Antiohia, Diodor l-a luat cu el pe Teodor, fostul
său elev[29].

Loofs priveşte cu scepticism aceasta informaţie. Din Tars, Teodor a plecat la


Mopsuestia spre a ocupa scaunul episcopal de acolo. Dacă informaţia lui Teodoret[30],
potrivit căruia „Teodor a condus 36 de ani biserica Mopsuestiei" este corectă, înseamnă
că hirotonia întru episcop a avut loc între anii 392-393. Ca episcop al acestui oraş,
potrivit Cronicii Seert[31], Teodor a luptat contra idolului Mopsus. În timpul
episcopatului său Teodor a avut strânse legături cu mari ierarhi ai vremii. Pe lângă
permanenta legătură cu Sfântul Ioan Hrisostom, el i-a adresat Sfântului Vasile un
comentariu la Evanghelia după Ioan, a corespondat cu Sfântul Grigore de Nazians, ba
chiar şi cu Sfântul Chiril al Alexandriei căruia se pare că i-a adresat un comentariu în
două părţi la cartea Iov. Mai târziu după răspândirea crizei nestoriene, aşa cum arată şi
Facundus, Chiril nu a dorit să recunoască această prietenie.

În 420-421 Teodor a oferit azil lui Iulianum de Eclanum, după ce acesta a fost trimis
în exil din Italia în 419. Acesta nu l-a împiedicat după plecarea din Mopsuestia să-l
condamne ca eretic la un sinod provincial din Cilicia. În 428, când Nestorie devenea
episcop de Constantinopol, Teodor a murit la Mopsuestia în jurul venerabilei vârste de 80
de ani.

În istoria bisericii vechi probabil numai în jurul persoanei lui Origen s-au purtat mai
aprinse discuţii postume decât în legătură cu persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia.
Ca şi mentorul său Diodor, Teodor a murit în deplină glorie şi în pace cu biserica. În
timpul vieţii sale i s-a adus o singură dată o observaţie referitoare la mariologia sa,
anume tocmai în oraşul său de origine Antiohia[32]. În cadrul controverselor nestoriene
numele său a fost pus în legătură cu cel al lui Nestorie sfârşind a fi condamnat de sinodul
V ecumenic prin Cele Trei Capitole.

b) Opera

Ne-au fost transmise două cataloage cu operele lui Teodor: Cronica lui Seert, din
prima jumătate a secolului XIII şi cel a lui Ebed Jesu, de la începutul secolui XIV:

- Comentarii biblice asupra Vechiului Testament: comentariu la


Facere, comentarii la psalmi, comentariu la cei 12 profeţi mici etc.

- Comentarii biblice asupra Noului Testament: comentariu la


Evanghelia după Ioan, comentarii la 4 epistole mari şi la cele mici
ale Sfântului Pavel

61
62

- Scrieri liturgice, morale, dogmatice, omilii catehetice etc.

În tratatele dogmatice menţionăm „Despre Întrupare" lucrarea cea mai importantă


operă a lui Teodor, dar şi cel mai important tratat al şcolii antiohiene. A fost scrisă în
timp ce era preot în Antiohia şi a cuprins 15 cărţi şi peste 15.000 de versete. Dovedind cu
argumente clare, cu ajutorul Scripturii că „Domnul Iisus a avut plinătatea dumnezeirii şi a
omenităţii"[33].

c) Mariologia

Teodor spunea că Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat, el susţinea neîntruparea


Logosului pe motiv că trupul nu este de o fiinţă cu Tatăl şi că firea dumnezeiască nu s-a
putut naşte din Sfânta Fecioară Maria. Prin urmare, ea nu poate fi numită Născătoare de
Dumnezeu. Neîntruparea Logosului implică introducerea unei a patra persoane în Sfânta
Treime. Coexistenţa a două persoane în Hristos făcea imposibilă chenoza.

Teodor nu va admite comunicarea însuşirilor celor două firi. Folosea termenul fire,
sinonim cu persoană, şi înţelegea prin două firi două persoane sau ipostasuri.
Dioprosopismul promovat de Teodor încerca să intrepreteze formula de la Calcedon
despre unirea firilor într-o singură persoană sau ipostas în sensul menţinerii a două
persoane şi a două ipostasuri. Interpretarea a fost respinsă de biserică arătând că expresia
„în două firi" nu înseamnă împărţirea lui Hristos în două persoane ci arată distincţia celor
două firi, divină şi umană, a căror unire nu s-a făcut în mod neamestecat, fără ca Logosul
să se fi prefăcut în firea trupului şi fără că trupul să se fi transformat în firea Logosului,
cele două firi rămânând şi după unirea ipostatică ceea ce erau. Potrivit învăţăturii primite
de la dascălul lui Diodor, Teodor susţine că este o nebunie să admitem că Dumnezeu s-a
născut din Fecioară. Din fecioară nu s-a putut naşte decât cel de o esenţă cu ea. Din
fecioara s-a născut cel din sămânţa lui David[34]. Fecioara Maria este în acelaşi timp
Născătoare de om şi născătoare de Dumnezeu.

În „De Incarnatione", unde ar fi singura referire mariologică a lui Teodor: dacă se


pune întrebarea este Maria Născătoare de om sau de Dumnezeu?, după părerea noastră se
poate răspunde „ambele se potrivesc!", unde este ea prin natura lucrurilor, alta prin relaţie
- anafora Născătoare de om este ea prin natură, pentru că cel care a fost în pântecele
Mariei a fost un om[35]. E Născătoare de Dumnezeu pentru că era Dumnezeu în omul
născut, Dumnezeu necircumscris în aceasta după fire şi aflându-se în el potrivit relaţiei
voinţei[36]. În lumina acestui citat este credibilă afirmaţia lui Ioan de Antiohia, dintr-o
epistolă către Nestorie, după care Teodor pronunţându-se după toată probabilitatea într-o
predică contra termenului Qeotokos a provocat protestele unora, fapt care l-a determinat
să revină asupra afirmaţiei şi să se autocorecteze „îţi aduce aminte cum odată Teodor,
explicând Sfintele Scripturi a spus ceea ce a produs mânie la unii şi a fost socotit eretic.
El însuşi ţi-a spus ţie acesta, pe vremea când te bucurai de încrederea lui cum el în
prezenţa altora la scurtă vreme după aceea şi-a corectat fără teamă spusele spre folosul
bisericii deşi toţi ştiau că el numai din neatenţie şi fără gândire a vorbit aşa."[37]

62
63

Teodor a murit în pace cu biserica fiind condamnat la mai bine de un secol după
moartea sa. Motivul condamnării lui postume a fost importanţa pe care personalitatea şi
opera sa au dobândit-o în rândul nestorienilor. La baza condamnării sale a stat culegerea
de texte din propria-i operă, culese de adversari de ai lui. În general autorii care au
apreciat negativ învăţătura lui Nestorie au avut această atitudine şi faţă de Teodor,
mentorul său. Teologi de primă mărime au avut cuvinte de admiraţie faţă de Teodor de a
exprima terminologic teologia într-o perioada când nu era pe deplin dezvoltată.

4. Nestorie (381-450)

a) Repere biografice

Anul naşterii lui Nestorie nu ne este cunoscut. Enciclopediile propun anii de după
381 ca dată orientativă, dar nu toţi specialiştii accepta aceasta. Familia sa provenea din
Germanicia (astăzi Mar'ash). Din propria mărturie Antiohia a fost locul lui de naştere, de
educaţie şi hirotonie. Un fapt interesant de amintit este că patrologii moderni au respins
informaţia cum că Teodor de Mopsuestia i-a fost mentorul lui Nestorie şi aduc argumente
cronologice în acest sens[38]. Teodor a fost activ în Antiohia până în anul 392, iar dacă
Nestorie s-a născut după 381 aşa cum se presupune, nu a putut fi elevul lui Teodor.
Nestorie însuşi se socotea un ucenic a lui Teodor, iar Ioan al Antiohiei, într-o epistolă
către el, pomeneşte de amintiri comune în legătură cu vestitul episcop de Mopsuestia[39].

Ceea ce ştim cu siguranţă, chiar dacă nu cunoaştem cu exactitate anul, este că


Nestorie a intrat foarte de timpuriu în mănăstirea lui Euprepius, de lângă Antiohia. Nici
anul hirotoniei sale ca diacon şi preot nu este amintit de vreun izvor. În orice caz Nestorie
a fost un predicator talentat, ceea ce l-a determinat pe împăratul Teodosie al II-lea ca în
ajunul Crăciunul din anul 427 să îl aleagă patriarh al capitaliei în defavoarea altor
candidaţi locali. Nestorie a propus împăratului să-i ofere un imperiu fără eretici, în
schimbul victoriei contra perşilor. Nu a fost iubit de către clerul din subordinea sa, nici nu
avut relaţii inspirate cu familia imperială, nici cu papa Celestin, nici cu Sfântul Chiril al
Alexandriei. Potrivit istoricului Socrate, criza dogmatică a izbucnit în momentul în care
un preot pe nume Anastasius, protejat al lui Nestorie, a început să predice că „nimeni nu
poate să numească pe Maria Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria a fost numai o
femeie"[40]. Aceste cuvinte i-au iritat pe credincioşi, dar spre nedumerirea lor Nestorie a
luat apărarea preotului Anastasius, predicând el însuşi aceeaşi mariologie.

Nestorie prezintă diferit evenimentele[41]: la venirea lui la Constantinopol a găsit


două grupări rivale una care susţinea titlul de Născătoare de Dumnezeu şi alta de
Născătoare de om. Nestorie va explica că nici unul din termeni nu este eretic dacă sunt
înţeleşi corect. Cum ambele grupări erau convinse de deplinătatea divinităţii şi umanităţii
lui Hristos, el a propus termenul Xristotokos-Născătoare de Hristos, drept soluţie de
compromis. Aceasta a adus pacea în biserică până ce a fost călcată de cei care râvneau la
episcopat. Până la sfârşitul anului 428 Nestorie a rostit mai multe predici contra
termenului Născătoare de Dumnezeu. Aceasta a ajuns la urechile Sfântul Chiril al
Alexandriei care, la sfârşitului aceluiaşi an, îşi prezintă propria poziţie faţă de Născătoare
de Dumnezeu şi întrupare fără să pomenească numele lui Nestorie. În vara aceluiaşi an
Nestorie a aflat de combaterea învăţăturilor sale şi l-a însărcinat pe un preot anume Fotie

63
64

să alcătuiască o combatere a epistoliei chiriliene[42]. Cu multă diplomaţie Sfântul Chiril


arată că datorită unor omilii despre care el nu crede că i-ar aparţine lui Nestorie, unii au
ajuns să nu mai creadă că Hristos este Dumnezeu, ci doar o unealtă a dumnezeirii sau un
om purtător de Dumnezeu. Nestorie a răspuns printr-o scrisoare fără a lua poziţie. În
ianuarie - februarie 430, Sfântul Chiril i-a adresat o a două „epistolă numită dogmatică"
în care expune pe larg doctrina sa pe baza crezului niceean. În 430 Papa Celestin a ţinut
un sinod la Roma, ale cărui hotări au pus în dificultate situaţia lui Nestorie şi îi oferea 10
zile pentru a-şi retracta învăţătura. În octombrie Sfântul Chiril a ţinut un sinod la
Alexandria unde s-au aprobat renumitele 12 anatematisme chiriliene. La 7 octombrie 430
o delegaţie alexandrină pornea spre Constantinopol, delegaţie care avea sarcina de a-i
înmâna lui Nestorie o epistolă sinodală ce se încheia cu anatematismele.

Situaţia bisericii era atât de încordată încât în noiembrie 430 împăratul Teodosie al
II-lea (408-450) convoacă pe 7 iunie 431 un sinod ecumenic. În chiar prima şedinţă din
22 iunie 431 cei 155 de participanţi îl vor depune pe Nestorie ca pe un „nou Iuda". În
septembrie Nestorie a renunţat la scaunul episcopal şi a primit permisiunea de a se
întoarce la mănăstirea lui din Antiohia. După care va fi exilat mai întâi la Petra apoi Oasis
în Egipt pentru că prezenţa lui lângă Antiohia era un permanent potenţial de tulburări. În
exil a redactat lucrarea cu caracter autoapologetic şi autobiografic Liber Heraclidis. Data
morţii este plasată de cei mai mulţi între anii 450-451.

b) Opera

Predici - Nestorie a predicat cu succes vreme de 26 de ani la Antiohia şi


Constantinopol. În 429 publică o colecţie omiletică împărţită în două volume care
conţinea cel puţin 62 de predici, Loofs publicând în colecţia sa 30 de omilii

Scrisori - Loofs a publicat în Nestoriana 15 scrisori de ale lui Nestorie, zece din ele
fiind păstrate complet.

Tratate - lui Nestorie i s-au atribuit patru tratate:

- Cele 12 contra-anatematisme. Până în 1922 s-au socotit ca fiind


autentice fiind luate în considerare în tratarea hristologiei lui
Nestorie. Eduard Schwartz a demonstrat că ele au fost alcătuite
după moartea lui Nestorie[43];

- Împotriva theopasiţilor - el fiind scris ca răspuns la primul dialog


al Sfântul Chiril;

- Tragedia - o apologie personală a lui Nestorie. Nestorie s-a apărat


împotriva celor care l-au acuzat că a introdus inovaţii nelegiuite şi
că a acţionat greşit faţă de cererile sinodului de la Efes;

- De Liber Heraclidis - e singurul tratat păstrat în întregime[44].

64
65

c) Mariologia

Episodul problemei mariologice trebuie plasat chiar la începutul patriarhatului lui


Nestorie la Constantinopol pentru că într-o predică tratată la începutul anului 428 el face
o referire directă la o controversă pe marginea celor doi termeni: „este Maria Născătoare
de Dumnezeu, sau dimpotrivă este Născătoare de Om?"[45]. Întrebarea pe care ne-o
punem dacă într-adevăr Nestorie a acceptat la întâlnirea în palatul său cu partidelor
adverse termenul Născătoare de Dumnezeu, devreme ce în prima predică întâlnim o clară
respingere a expresiei Născătoare de Dumnezeu, „are Dumnezeu mama?... Maria,
prietene, nu a dat naştere dumnezeirii căci cel ce este născut din trup, trup este (Ioan 3,6).
O creatură nu a putut da naştere Celui care este necreat. O creatură nu poate da naştere
unui Creator, ea a dat naştere numai unui om, un instrument al dumnezeirii. Sfântul Duh
nu l-a creat pe Dumnezeu Logosul, căci „ ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt"
(Mt 1, 20). El a format în fecioara numai un templu pentru Dumnezeu-Logosul, un
templu în care a locuit"[46].

Principalul argument al lui Nestorie este de origine hristologică relevând faptul ca


şi pentru el mariologia este o concluzie ce rezultă din hristologie. De vreme ce
Dumnezeu Logosul nu a putut avea parte de două naşteri, una din veci şi alta dintr-o
creatură umană, nu poate fi socotit Fiul unei creaturi. Dar omul în care a locuit
Dumnezeu Logosul şi pe care l-a folosit ca şi „instrument" este Fiul ei.

Mariologia nestoriană are la bază hristologia antiohiană: separarea clară dintre


divinitate şi umanitate în persoana Mântuitorului astfel încât să nu poată fi vorba de un
amestec, exclude posibilitatea numirii Sfintei Fecioare - Născătoare de Dumnezeu.
Nestorie observă cum termenul Născătoare de Dumnezeu, dacă este folosit greşit, poate
alimenta cu succes alimentaţia eterodoxă. Folosind un joc de cuvinte, Nestorie o numeşte
pe Maica Domnului primitoare a lui Dumnezeu. - thn qeotokos şi nu Născătoare de
Dumnezeu. Dacă ar fi să atribuim cuiva termenul Născătoare de Dumnezeu el se cuvine
numai Tatălui. Ca expresie paralelă pentru Pater Deus[47]. În aceiaşi predică însă
Nestorie poate să afirme: „dacă vrei să foloseşte termenul Născătoare de Dumnezeu după
o credinţă simplă nu stă în obiceiul meu să urmăresc aceasta cu duşmănie"[48].

În epistola a II-a către Sfântul Chiril, Nestorie propune în virtutea hristologiei sale
numirea sfintei Fecioare ca Născătoare de Hristos, de vreme ce numele Hristos poate fi
atribuit ambelor firi unite sau unităţii pe care el o formează. „Peste tot unde se pomeneşte
de iconomia Domnului, Sfânta Scriptură atribuie naşterea şi patimile omenităţii lui
Hristos şi nu dumnezeirii". Dacă se vrea o formulare exactă atunci trebuie să o numim pe
Sfânta Fecioară Născătoare de Hristos şi nu Născătoare de Dumnezeu"[49]. Într-o predică
care nu poate fi exact tratată dar care a fost rostită cu siguranţă în primăvara anului 430
aduce argumente contra termenului Născătoare de Dumnezeu: „Maria este mama
pruncului pe care l-a născut, nu mama dumnezeirii care cuprinde pe toate"[50]. În
scrisoarea de răspuns datată din decembrie 430, Nestorie arată disponibilitatea sa spre
compromis, consemnând el, dorind pace şi că este dispus să facă o concesie în a accepta
numirea de Născătoare de Dumnezeu: „am permis celor care doresc să o numească pe

65
66

Fecioara în mod pios Maica lui Dumnezeu"[51]. Nestorie era dispus la acest compromis
chiar dacă ştia că unii au căzut în arianism şi apolianirism pornind de la acest termen.

De asemenea în prima scrisoare către Papa Celestin, Nestorie abordează subiectul


Născătoare de Dumnezeu pentru a-l convinge pe destinatar de intensitatea luptei sale
pentru ortodoxie. Nestorie crede că a descoperit în rândul simpatizanţilor termenul
Născătoare de Dumnezeu o reînviere a ereziei lui Arie şi Apolinarie. Cei care acceptă
Născătoare de Dumnezeu plasează originea Dumnezeului Logos în Fecioara Maria şi pe
deasupra mai cred că trupul Mântuitorului după învierea Sa s-a transformat în natura
dumnezeirii. Astfel am avea de a face un amestec al dumnezeirii cu omenitatea expresie
al acestui amestec fiind Născătoare de Dumnezeu.

Nestorie îl mai informează pe colegul său roman că a folosit cu succes contra acestor
cercuri eretice argumentul că „o mama adevărată trebuie să fie deofiinţă cu cel care se
naşte din ea"[52]. Peste tot în Sfintele Scripturi unde este vorba de naştere sau moarte,
acestea sunt atribuite omenităţii nu dumnezeirii, de aceea expresia exactă care i se
potriveşte fecioarei este „mama lui Hristos, nu a lui Dumnezeu Cuvântul"[53]. Ne
întrebăm dacă într-adevăr mariologia lui a fost cauza disputelor doctrinare, aşa cum
adversarii lui credeau: el nu spune to Qeotokos şi aceasta este tot ceea ce este opus
credinţei noastre[54].

Însă cum se explică această poziţie oscilantă a lui Nestorie faţă de Teotokos, uneori
combătându-l cu ardoare, alteori accetându-l. Loofs explică astfel poziţia mariologică a
lui Nestorie: „poziţia lui a fost aceasta: el s-a temut că termenul Născătoare de Dumnezeu
ar produce idei - false şi pentru că el crezut că acesta nu a fost cunoscut părinţilor
ortodocşi din trecut nu a avut nimic de spus în favoarea lui şi fără îndoială i s-a opus în
anumite ocazii"[55]. Acceptarea unirii în „mod pios" a Maicii Domnului ca Născătoare
de Dumnezeu pare să dezvăluie două lucruri:

- Termenul era popular în rândul credincioşilor de unde şi reacţia


publică contra predicii lui Nestorie la Constantinopol;

- Expresiile în „mod pios" sau „simplu fiind" relevă că după


Nestorie termenul Născătoare de Dumnezeu putea fi folosit numai
în teologia populară".

Nestorie într-o altă epistolă afirmă că cei care foloseau termenul Născătoare de
Dumnezeu nu erau conştienţi de urmările pe care le putea implică utilizarea incorectă a
termenilor. Aceasta implicaţie putea fi: atribuirea a două naşteri Logosului sau chiar a
unui început din Fecioara Maria, amestecarea firilor Mântuitorului în sens arian sau
apolinarist, coborârea Logosului în rândul creaturilor transformarea Maicii Domnului
într-o zeiţă.

În alte fragmente Nestorie se arată dispus să accepte Născătoare de Dumnezeu, dacă


este urmat de Născătore de om: „Căci este propriu celor drept credincioşi care rostesc în
mod corect cuvântul Născătoare de Dumnezeu ca ei să vestească de asemenea pe Sfânta

66
67

Fecioară şi ca Născătoare de om. Ea este Născătoare de Dumnezeu din cauza unirii


Dumnezeului - om cu templu... Născătoare de om din cauza templului care este de o
fiinţă cu natura Fecioarei[56].

Noi păstrăm titlul de Născătoare de Dumnezeu cu care ei o numesc ca pe un semn al


pietăţii, dacă acesta este folosit împreună cu Născătoare de om[57]. Nepreferinţa lui
Nestorie pentru Născătoare de Dumnezeu, nu înseamnă că el nu-i atribuie cinstirea de
care ea este vrednică, el afirmă: „faptul că ea a devenit templu al cărnii Domnului aceasta
o ridică la cea mai înaltă cinste"[58] „Eu nu sunt duşmănos titlului de Născătoare de
Dumnezeu al Fecioarei, ci mai mult îmi este cunoscută vrednicia de cinstire a celei care a
luat pe Dumnezeu, prin care a venit Domnul a toate,prin care a strălucit Soarele
dreptăţii".[59]

După semnarea formulei de unire din 433, Nestorie s-a arătat gata să primească
termenul Născătoare de Dumnezeu în înţelesul dat acestuia în mărturisirea care a stat la
baza realizării păcii. De vreme ce nu este amintită noţiunea de unire ipostatică, căci prin
introducea amestecul firilor, pentru Nestorie dispare pericolul înţelegerii greşite a
formulei Născătorea de Dumnezeu: „problema este că El nu a fost născut, ci numai unit
într-un templu, care a fost luat şi născut din ea, pentru că noi nu negăm termenul
„naşterea" ci unirea ipostatică" a lui Dumnezeu Cuvântul. Acest motiv a cauzat
respingerea lui."[60]

Neajunsul hristologiei antiohiene şi deci a lui Nestorie consta în nereuşita „aducerii


acestor două idei a deplinătăţii umanităţii şi divinităţii lui Hristos spre astfel de înţelegere
încât unitatea persoanei lui Hristos să devină comprehensibilă"[61].

Simbolistica numelor Maicii Domnului în rugăciunile Ortodoxiei


Simbolul în limbajul liturgic

Cultul liturgic nu este doar un act cultural al unei comunităţi preexistente, ci el


devine din ce în ce mai mult, în societatea actuală, un mijloc prin care se constituie
comunitatea specifică a creştinilor. Liturghia este, astfel, „o funcţie expresivă a
comunităţii creştinilor, adică mijlocul prin care creştinii se exprimă în mod conştient
drept creştini sau mijlocul prin care sunt exprimate valorile, sentimentele, aspiraţiile
lor"[1].

Pe lângă funcţia didactică (de informare), cultul liturgic mai are o funcţie creatoare
de atitudine (destinată să determine apariţia unui anume comportament) şi o funcţie
misterică, prin care Dumnezeu se comunică.

Puterea revelatoare a simbolurilor religioase îl face prezent pe Dumnezeu.


„Comportamentul este un mod de a fi şi de a locui simbolic lumea, care dezvăluie sensul
lucrurilor şi al fiinţelor"[2]. Limbajul revelaţiei şi limbajul liturgic, deopotrivă, sunt
discursuri performative, nu enunţiative. Rugăciunea este intrare în comuniune cu
Dumnezeu, şi nu doar vorbire despre Dumnezeu.

67
68

Maica Domnului în cultul liturgic

Axa cultului ortodox este Liturghia, celebrarea euharistică a prezenţei lui Hristos în
pâinea şi vinul împărtăşaniei. Toate celelalte slujbe şi cântări sunt legate, într-un anume
fel, de simbolistica euharistică.

Hristos reprezintă Revelaţia deplină a lui Dumnezeu, prin întruparea Cuvântului din
Fecioară. Imaginea Maicii Domnului, aşa cum e reprezentată aproape întotdeauna în
iconografia ortodoxă, este nedespărţită de cea a Pruncului dumnezeiesc. Legătura dintre
Hristos şi Maica Sfântă e atât de puternică, încât simbolurile revelatorii ale Fiului lui
Dumnezeu îşi asociază simboluri înrudite, ce concretizează prezenţa Mariei alături de
dumnezeiescul ei fiu, sau se transferă în câmpul ei simbolic. Maica Domnului este
chemată, astfel, cu ajutorul simbolurilor euharistice, al celor ale luminii ori ale centrului
lumii, domenii de simbolizare proprii lui Hristos.

Ne-am propus să conturăm, în lucrarea de faţă, principalele sfere de simbolizare


asociate numelor Maicii Domnului în imnele Ortodoxiei.

Simboluri ale Duhului Sfânt

Maica Domnului întruchipează, în tradiţia ortodoxă, sfinţenia umană, după cum


Duhul Sfânt întruchipează sfinţenia divină. Taina minunatei Naşteri a Fiului lui
Dumnezeu „din Duhul Sfânt şi din Fecioară", după cum spune Crezul, e făcută posibilă
prin acţiunea specială a Sfântului Duh şi prin libera consimţire a Fecioarei, care rosteşte
plină de smerenie: fiat, „Fie mie după cuvântul tău!". Dumnezeu nu lucrează asupra
Fecioarei, ci în chiar lăuntrul sinergismului dintre Duh şi sfinţenia drepţilor. Duhul Sfânt
întruchipează Sfinţenia divină, iar Fecioara sfinţenia umană[3].

Porumbelul

Începând cu Noul Testament, porumbelul va reprezenta Sfântul Duh. Imaginea


Sfintei Fecioare îşi asociază, prin sfinţenie, acest simbol. Maica prea-curată e chemată, în
Acatistul Bunei-vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei
Maria:

„porumbiţă"[4],

„porumbiţa cea preabună, lină şi fără răutate"[5],

„turtureaua cea cu bună glăsuire"[6].

În simbolistica iudeo-creştină, porumbelul simboliza puritatea, nevinovăţia şi chiar,


atunci când aduce ramura de măslin la Arca lui Noe, pacea, armonia, speranţa, fericirea
regăsită[7]. Primele două valenţe le împropriază Maria prin însăşi alcătuirea feciorelnică
a fiinţei sale, iar cele din urmă stau în legătură cu calitatea sa de mamă a Celui venit să
restaureze creaţia.

68
69

Mirul

Untdelemnul este privit în Vechiul Testament drept un simbol al Duhului lui


Dumnezeu (1 Rg 16, 13; Is 11, 2). Regii Israelului erau unşi cu untdelemn, care le
conferea autoritate, putere şi glorie din partea lui Dumnezeu, recunoscut ca adevăratul
autor al ungerii. Cuvântul ebraic cel uns, transcris Mesia şi tradus în greceşte Hristos,
arată că Iisus este privit ca regele aşteptat, conţinând în acelaşi timp şi o aluzie la o
funcţie sacerdotală şi profetică. Aici nu e vorba însă de o ungere materială, ci de una
spirituală: Sfântul Duh, simbolizat de untdelemn, este acordat lui Iisus ca printr-o
ungere[8]. Sfânta Fecioară, ca aceea care primeşte asupra sa acţiunea Duhului Sfânt, şi
poartă în pântece pe Cel uns, este:

„vasul care ai primit mirul cel neîmpuţinat, ce s-a vărsat asupra ta" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[9].

Este însă ea însăşi:

„mirul cel de mult preţ" (Acatistul Bunei-vestiri...)[10],

untdelemn sacrificial, simbol al purităţii, dar şi al fecundităţii[11].

Simboluri ale maternităţii

Mărgăritarul

Ideea de fecunditate se află în strânsă legătură cu calitatea de Mamă a Fecioarei.

„Ce-ţi vom aduce ţie, Hristoase... cerul îţi dăruieşte îngerii; pământul darurile sale;
iar noi oamenii, îţi punem înainte o Maică-Fecioară"[12], cântă Biserica în ajunul
Crăciunului. Pentru Paul Evdochimov, „e limpede faptul că Maria nu este nicidecum o
«femeie între femei», ci Femeia întoarsă la fecioria ei maternă. Întreaga omenire îl naşte
pe Dumnezeu în Fecioară; de aceea, Maria este noua Evă-Viaţă"[13].

Ea este:

„vasul care ai scos mărgăritarul cel dumnezeiesc" (Acatistul Bunei-vestiri...)[14].

Născut din ape sau din lună, mărgăritarul este un simbol universal al feminităţii
creatoare, dar şi al purităţii pentru că trece drept desăvârşit[15]. Pentru evanghelistul
Matei, el întruchipează Împărăţia cerurilor (Mt 13, 45-46).

Izvorul

Izvorul constituie un simbol universal al apei vii sau al apei neprihănite. Apa vie este
sângele divin, sămânţa cerului - un simbol de maternitate. Apa izvorului este apă sfinţită,

69
70

substanţa însăşi a neprihănirii.[16] Pentru creştini, Hristos este sursa (izvorul) vieţii[17].
Maica Domnului e numită:

„izvor nesecat al apei celei dătătoare de viaţă" (Acatistul Maicii Domnului)[18],

„izvorul cel neîmpuţinat al apei vieţii"(Acatistul Bunei-vestiri...)[19],

„izvorul cel viu şi îndestulat" (Acatistul Bunei-vestiri...)[20],

fiind cinstită de credincioşi pentru a fi:

„izvorât râul care curge cu ape multe" (Acatistul Bunei-vestiri...)[21].

Pământul

Pământul este simbolul universal al femeii şi al maternităţii, principiu pasiv ce se


opune simbolic cerului, principiu activ al manifestării. El este o matrice care concepe
izvoarele[22]. Asociat de creştinism Maicii Domnului, care primeşte cu smerenie
acţiunea sfinţitoare a Duhului Sfânt pentru a da naştere Izvorului vieţii, simbolul
reprezintă şi belşugul grânelor din care se coace pâinea euharistică. Maria este:

„ceea ce ai răsărit spicul cel dumnezeiesc cu adevărat, ca o ţarină nearată" (Acatistul


Bunei-vestiri...)[23],

„pământul cel nesemănat" (Acatistul Bunei-vestiri...)[24],

„câştigarea rodului celui fără de moarte" (Acatistul Bunei-vestiri...)[25],

„brazdă, care ai crescut înmulţirea milelor" (Acatistul Bunei-vestiri...)[26],

„brazdă, care creşti mulţimea îndurărilor" (Acatistul Maicii Domnului)[27],

iar „pântecele ei cel cu bună roadă, ca o ţarină dulce" (Acatistul Bunei-vestiri...)[28].

În diverse literaturi ale lumii, se asociază glia şi femeia, fierul plugului şi falusul
bărbatului[29]. Ţarina nearată şi brazda nesemănată simbolizează fecioria Maicii sfinte.

Simboluri euharistice

Vasul. Paharul

De fecunditatea conţinută în calitatea maternă se leagă şi simbolul vasului, sânul


matern, uterul în care se zămisleşte o nouă naştere, asociat şi elixirului nemuririi[30], iar
în creştinism Celui ce este însuşi Viaţa, Pâinea Vieţii, Care se oferă lumii în potirul
euharistic.

70
71

Sfânta Fecioară este:

„vasul cu totul de aur, întru care s-a gătit pentru noi Trupul şi Sângele Mielului celui
Dumnezeiesc" (Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului)[31],

„paharul Împăratului ceresc, întru care s-a dres de la Duhul Sfânt vinul harului celui
neîmpuţinat" (Acatistul Bunei-vestiri...)[32],

„năstrapă preasfântă în care se păstrează pâinea vieţii celei veşnice pentru cei
flămânzi de dreptate" (Acatistul Sfântului Acoperământ...)[33],

„năstrapă dumnezeiască cu mană" (Acatistul Bunei-vestiri...)[34],

„sfeşnic şi năstrapă, ceea ce porţi mana, care îndulceşte simţurile tuturor


credincioşilor" (Acatistul Bunei-vestiri...)[35],

„chivot ceresc purtător al Cuvântului lui Dumnezeu" (Acatistul Bunei-vestiri...)[36],

„chivot poleit cu Duhul" (Acatistul Bunei-vestiri...)[37],

„chivot al Legii întru care se păstrează sfinţirea a tot neamul omenesc" (Acatistul
Sfântului Acoperământ...)[38].

La evrei, chivotul simbolizează prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales. El


este apropiat de simbolul arcei (cu aspectul ei cel mai cunoscut, al Arcei lui Noe,
salvatoare din apele potopului), devenită în creştinism Biserică[39].

Mana este pâinea împărtăşaniei, pâinea dumnezeiască venită din cer şi dătătoare de
viaţă[40].

Caracterul sărbătoresc al Naşterii Mântuitorului şi al Euharistiei este prezent, de


asemenea, în adresările creştinului către Maica Domnului:

„vas, care ne scoţi nouă bucurie din izvorul nemuririi" (Acatistul Maicii
Domnului)[41],

„pahar, cu care se primeşte bucuria şi mântuirea" (Acatistul Maicii Domnului)[42],

„paharul, care dregi bucuria". (Acatistul Bunei-vestiri...)[43].

Masa

Imagine a centrului spiritual, a cerului, pentru creştini masa evocă împărtăşirea, iar
Sfânta Fecioară e numită, pe drept cuvânt:

71
72

„masa cea însufleţită, întru care a încăput pâinea vieţii" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[44] şi

„masă, care porţi îndestularea milostivirilor" (Acatistul Bunei-vestiri...)[45].

Viţa de vie

În Vechiul Testament, viţa de vie e privită ca un arbore mesianic (Mih 4, 4; Zah 3,


10). Via simbolizează asigurarea vieţii, o soţie bună este pentru soţul ei ca o vie roditoare
(Ps 127, 3). Simbolismul se va transfera asupra celui care încarnează adevăratul popor al
lui Dumnezeu: Mesia este ca o vie (Cartea lui Baruh).

Iisus spune: „Eu sunt viţa cea adevărată" (Ioan 15, 1). Substituindu-se lui Israel,
Hristos devine asemenea unei vii, sângele Său fiind vinul Noului Legământ. Textele
evanghelice fac din vie un simbol al Împărăţiei Cerului, al cărei rod este Euharistia[46].
Pruncul Iisus împrumută însă sânge din sângele Maicii, care prin această sfântă
maternitate devine:

„viţa cea adevărată, care ai crescut strugurele cel copt, din care curge vinul cel ce
veseleşte sufletele celor ce te slăvesc pe tine cu credinţă" (Acatistul Bunei-vestiri...)[47],

„viţa mlădiţei celei neveştejite" (Acatistul Bunei-vestiri...)[48] şi chiar:

„strugurele mântuirii noastre" (Acatistul Bunei-vestiri...)[49], din care curge vinul


euharistic.

Fiind cea care dăruieşte umanităţii rodul dumnezeiesc al pântecelui ei spre a Se face
Acesta hrană mântuitoare tuturor celor ce „flămânzesc şi însetează de dreptate", Maria
este:

„ceea ce din foamete sufletească şi trupească ne izbăveşti pe noi" (Acatistul Maicii


Domnului)[50],

„hrănitoarea celor flămânzi" (Acatistul Maicii Domnului)[51], dar şi:

„hrana cea în loc de mană" (Acatistul Bunei-vestiri...)[52].

Alte simboluri Vechi şi Nou Testamentare

Creaţia

Maica Domnului este:

cea „care fără osteneală ai purtat în pântecele tău temelia pământului" (Acatistul
Bunei-vestiri...)[53],

72
73

„ceea ce ai lucrat pe Lucrătorul cel iubitor de oameni" (Acatistul Bunei-vestiri...)[54].

Trimiterile la începuturile lumii, la calitatea de Creator a Celui născut din Fecioară,


sugerează caracterul restaurator al Întrupării, prin care firea este repusă în armonie cu
Dumnezeu.

Rugul

În Biblie, rugul aprins simbolizează prezenţa lui Dumnezeu. Chemarea lui Moise
de a elibera Israelul a avut loc când el s-a întors să vadă minunea rugului care ardea şi
nu se mistuia (Ex 3, 3). Asemenea tuturor manifestărilor de acest fel consemnate în
Biblie - d. ex. cuptorul cu fum şi flăcări (Gn 15, 17) şi stâlpul de nor /foc (Ex 13, 21) -
rugul aprins este o auto-revelare a lui Dumnezeu. Relatarea începe astfel: „Îngerul
Domnului i-a apărut într-o flacără de foc" (Ex 3, 2). Expresia evreiască tradusă „într-o"
înseamnă mai curând „ca o..." sau „sub forma unei...". Cel „ce S-a arătat în rug" (Deut
33, 16), este „viu", „sfânt" şi „interior": rugul nu este mistuit deoarece flacăra este auto-
suficientă, auto-perpetuatoare; flacăra este sfinţenia intangibilă a lui Dumnezeu; flacăra
din rug declară că Dumnezeul viu, sfânt este cel care locuieşte în lăuntru, pentru a
revela harul suveran al lui Dumnezeu, care, deşi auto-suficient, alege şi împuterniceşte
în mod deliberat instrumente de slujire[55].

Expresia rug arzător din textele liturgice ale Evului Mediu, referindu-se la Fecioara
Maria, indica prezenţa lui Dumnezeu, iubirea lui fierbinte pentru oameni şi revelaţia
Sa[56]. O regăsim, în forma:

„rugul cel nears" (Acatistul Bunei-vestiri...)[57],

în rugăciunile ortodoxiei.

Marea

Evreii au manifestat puţin interes faţă de mare, frica lor avându-şi probabil rădăcina
în anticul crez semit că adâncul personifica puterea care lupta împotriva divinităţii. Dar,
pentru Israel, Domnul era Creatorul mării (Gn 1, 9), pe care o obligă să acţioneze spre
binele omului (Gn 49, 25; Deut 33, 13) şi spre lauda Sa (Ps 148, 7). Multe dintre
manifestările puterii miraculoase a lui Dumnezeu au avut de a face cu marea (Ex 14, 15;
Ps 77, 16; In 1, 2). Aici se încadrează şi umblarea lui Hristos pe mare şi potolirea furtunii
(Mt 14, 25, 33)[58]. Asocierea simbolului mării la imaginea Maicii Domnului trebuie
pusă în legătură cu miracolul Naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioară. Miracolul acesta
face posibilă omorârea morţii, eliberarea de sub tirania păcatului, precum odinioară a
poporului ales din robia egipteană:

„mare, care ai înecat pe faraonul cel netrupesc" (Acatistul Bunei-vestiri...)[59].

Roua

73
74

Roua este expresia binecuvântării cereşti, evocând în acelaşi timp sângele mântuitor
al lui Hristos. În cărţile sfinte ale Indiei este simbolul graiului divin. Cântarea lui Moise
(Deut 32) începe cu evocarea ei: „Ca ploaia să curgă, învăţătura mea şi graiurile mele să
se coboare ca roua, ca bura de verdeaţă şi ca ploaia repede pe iarbă!". În continuarea
acestui simbolism, roua se asociază în mod firesc, în Ortodoxie, lui Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu. În Is 26, 19 citim: „Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi ce sălăşluiţi în
pulbere! Căci roua ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia".
Roua e, aşadar, un simbol al regenerării. Ea trebuie pusă în legătură cu calitatea
Mântuitorului de restaurator al firii degradate prin păcat. Liturghia catolică dinaintea
Crăciunului reia textul din Is 45, 8: „Picuraţi, voi ceruri, rouă de sus, şi norii să reverse în
ploaie dreptatea!", în care este vorba despre coacerea, în pământ, a mântuirii[60].

Simbolul se regăseşte în rugăciunile ortodoxe adresate Maicii Domnului, tot în


legătură cu ideea de pregătire a mântuirii:

„Dintru tine a căzut roua care a stins văpaia mulţimii idolilor; pentru aceea strig ţie:
Bucură-te lâna cea plină de rouă, pe care, Fecioară, Ghedeon mai înainte a văzut-o"
(Acatistul Bunei-vestiri...)[61].

Se face trimitere aici şi la textul vechi-testamentar de la Jud 6, 36-40, unde roua


apărută peste noapte numai pe lâna întinsă de Ghedeon confirmă prezenţa izbăvitoare a
lui Dumnezeu în mijlocul poporului său.

Piatra

În Vechiul Testament, piatra altar, ca şi piatra pe care era aşezat, la Ierusalim,


chivotul legământului, este semnul prezenţei lui Dumnezeu. Betel (casa Domnului)
devine Betleem (casa pâinii) iar, prin jertfa Celui născut aici din Fecioară, piatra, ca loc al
Prezenţei adevărate, este înlocuită de pâinea împărtăşaniei. După tradiţia biblică, piatra
simbolizează înţelepciunea, fiind asociată adeseori apei. Moise face să ţâşnească apă din
stâncă la intrarea şi la ieşirea din deşert (Iş 17, 6). Înţelepciunea necreată a lui Dumnezeu,
Sofia, e legată, în tradiţia ortodoxă, de persoana Fiului lui Dumnezeu. Prefacerea pietrelor
în pâine, despre care vorbeşte Noul Testament (Mt 4, 3-4), trebuie pusă în legătură cu
piatra dătătoare de viaţă, simbol al Gliei mumă. În Cântarea Cântărilor Betel este o casă
a vegherii, iar cei care stau în ea aşteaptă sosirea Mirelui (pentru creştini, un simbol al lui
Hristos); ei sunt fiii lui Dumnezeu şi asupra lor se pogoară Duhul Sfânt[62]. În cântarea
ortodoxă, Maica Domnului este:

„piatră, care ai adăpat pe cei însetaţi de viaţă" (Acatistul Bunei-vestiri...)[63].

Cartea

Simbolul cărţii se asociază în mod firesc Maicii Domnului, cea care L-a purtat în
pântece pe Cuvântul lui Dumnezeu. Ea este:

„cartea în care s-a scris Cuvântul cu puterea Tatălui" (Acatistul Bunei-vestiri...)[64].

74
75

O carte închisă semnifică materia virgină; dacă este deschisă, pe cea fecundată[65].

Mieluşeaua

În albeaţa lui imaculată şi plină de slavă, mielul apare ca o manifestare a puterii


primăverii: el întrupează triumful primăverii, victoria vieţii asupra morţii. Odată cu
revelaţia ebraică, simbolul îşi întregeşte semnificaţia: Mielul simbolizează pe israelit,
membru al turmei lui Dumnezeu. Mielul de lapte simbolizează însă, de la evrei la
creştini şi apoi la musulmani, animalul de jertfă folosit cu toate prilejurile, dar mai ales
cu ocazia înnoirii. Ţâşnirea sângelui mântuitor al lui Hristos pe cruce este prefigurată
de sângele izbăvitor al mielului sacrificat, cu care evreii ung usciorii şi pragul de sus al
uşii spre a îndepărta răul de casa lor. Creştinul este eliberat din păcat, prin sângele lui
Hristos, precum odinioară Israel din Egipt[66]. Maica Domnului este, aşadar:

„Mieluşeaua, care ai născut pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce a ridicat păcatele a toată
lumea" (Acatistul Bunei-vestiri...)[67],

„Maica Mielului şi a Păstorului" (Acatistul Bunei-vestiri...)[68].

Iisus nu e numai Mielul ce se jertfeşte ci şi, prin firea sa dumnezeiască, oblăduitor al


turmei lui Dumnezeu, din care fac parte acum toţi cei înfiaţi în Duh.

Simboluri ale centrului lumii

Pământul Făgăduinţei

Pământul Făgăduinţei, ţintă a unei căutări de ordin spiritual, corespunde Centrului


lumii sau Raiului pământesc. Pentru evrei, este Canaanul, iar pentru creştini, Ierusalimul
ceresc[69]; răsplata promisă de Dumnezeu celor drepţi, împlinirea promisiunii Sale
făcute poporului evreu, aşa cum Naşterea Mântuitorului este împlinirea profeţiilor şi
prefigurărilor vechi-testamentare, iar Maica Sfântă:

„pământul făgăduinţei" (Acatistul Bunei-vestiri...)[70],

„pământul făgăduinţei din care ne izvorăsc toate bunătăţile cereşti şi pământeşti"


(Acatistul Maicii Domnului)[71],

„cea dintru care curge miere şi lapte" (Acatistul Bunei-vestiri...)[72].

Copacul

Copacul este un simbol ce însumează numeroase interpretări, care însă se articulează


toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veşnică regenerare. Arborele, chiar sacru, nu este
neapărat un obiect de cult; el întruchipează simbolic o entitate ce-l depăşeşte şi care este
ea însăşi obiect de cult. Simbolizând viaţa în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer,
arborele evocă verticalitatea, fiind socotit un simbol al raporturilor ce se stabilesc între

75
76

pământ şi cer. În sensul acesta, el are caracterul unui centru, fiind sinonim cu Axa lumii.
Tradiţia creştină realizează o analogie între arborele primului legământ - pomul vieţii de
care vorbeşte Facerea - şi cruce, sau arborele Noului Legământ. Însuşi Hristos devine,
prin metonimie, arbore al lumii[73].

Maica Sfântă preia simbolul arborelui viu, prin care vine în lume cel ce regenerează,
creează din nou lumea, izbăvind-o din moartea păcatului. Acestuia îi asociază ideea de
rodnicie, precum şi pe cea de protecţie (mamă prin excelenţă, ea poartă de grijă nu numai
pruncului dumnezeiesc, ci tuturor copiilor, înfiaţi în Duh, ai lui Dumnezeu) şi de răsplată
binemeritată (a celor ce au ostenit în lupta cu patimile), transpuse sub simbolul umbrei.
Acest simbol, investit în general cu o semnificaţie negativă (imagine a lucrurilor
trecătoare şi schimbătoare, a morţii sau chiar a iadului[74]), are în Vechiul Testament şi o
semnificaţie pozitivă: stăpânirea şi adăpostul Celui Atotputernic (Plng 4, 20; Ezch 31, 6;
Ps 91, 1; Is 25, 4; cf. Cânt 2, 3). Omul poate găsi la umbră o uşurare binevenită după
căldura dogoritoare (cf. Iona, 4 5-6). Umbră este numită şi vremea, aşteptată de slujitor,
când încetează munca[75]. Maria este:

„copacul cel înfrunzit cu bună umbră, sub care se acoperă mulţi" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[76],

„pom înfrumuseţat, cu care se acopăr mulţi" (Acatistul Bunei-vestiri...)[77],

„pomul cel cu luminoasă roadă, din care se hrănesc credincioşii" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[78].

Ea e, totodată, şi cea care odrăsleşte copacul vieţii:

„odrasla pomului celui de viaţă purtător" (Acatistul Bunei-vestiri...)[79],

„raiule cel însufleţit, care ai în mijloc pomul vieţii, pe Domnul, a Cărui dulceaţă
înviază pe cei ce se împărtăşesc cu credinţă" (Acatistul Bunei-vestiri...)[80].

Toiagul

Simbol al autorităţii umane şi divine, cum a fost toiagul lui Moise (Exod 4, 20) şi
Aaron, care a confirmat preoţia levitică (Numeri 17; Evrei 9, 40), toiagul este în Vechiul
Testament şi un stâlp pe care erau atârnate pâini de forma unui inel, simbol, poate, al
pâinii care întreţine viaţa[81]. Maica Domnului preia şi acest simbol, asociindu-l celui al
florii; ea este:

„toiagul cel de taină, care ai înflorit floarea cea neveştejită" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[82].

Floarea

76
77

Floarea este un simbol al principiului pasiv. Ca şi cupa, caliciul florii este


receptacolul Activităţii cereşti. Sfântul Ioan al Crucii face din floare imaginea virtuţilor
sufletului, care se adună în buchetul perfecţiunii spirituale[83]. Tradiţia ortodoxă vede în
Maica Domnului:

„floarea cea neveştejită" (Acatistul Bunei-vestiri...)[84],

„floarea nestricăciunii" (Acatistul Bunei-vestiri...)[85],

„floarea cea preafrumoasă, care ai înflorit nouă veselia cerească" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[86],

„crin cu dulce miros" (Acatistul Bunei-vestiri...)[87].

Stâlpul

Simbolistica stâlpului se leagă de cea a axei lumii şi a copacului. El exprimă relaţia


dintre diferitele nivele ale universului, un loc de trecere al energiei vitale sau spirituale şi
un focar de iradiere a acestei energii[88]. În Vechiul Testament, se înscrie între
simbolurile revelatorii ale lui Dumnezeu, asemeni rugului şi norului. Rolul de călăuzitor
al poporului lui Dumnezeu, pe care îl are stâlpul de foc pentru Israel, îi revine în
creştinism Maicii Domnului, cea care este:

„stâlpul Bisericii cel neclintit" (Acatistul Bunei-vestiri...)[89],

„stâlp de nor care ne acoperi pe noi credincioşii, ferindu-ne de toate ispitele şi de


smintelile lumii" (Acatistul Bunei-vestiri...)[90],

„stâlp de foc care ne arăţi nouă tuturor calea mântuirii, chiar şi în mijlocul
întunecimii păcatelor" (Acatistul Bunei-vestiri...)[91],

„stâlp de foc, care povăţuieşti pe cei ce sunt întru întuneric" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[92],

„stâlpul de foc, care povăţuieşte firea omenească la viaţa cea de sus" (Acatistul
Bunei-vestiri...)[93],

„stâlp de foc, care povăţuieşti pe cei aleşi către cereasca împărăţie" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[94].

Tămâia

Tămâia are rolul de a înălţa rugăciunea spre ceruri şi de a lega pe om de


divinitate[95]. Fecioara Maria, în pântecele căreia firea dumnezeiască se uneşte cu cea
omenească, este numită în rugăciunea ortodoxă:

77
78

„tămâia cea cu miros bun" (Acatistul Bunei-vestiri...)[96],

„tămâia cea cu bun miros" (Acatistul Bunei-vestiri...)[97],

„tămâia rugăciunii celei primite" (Acatistul Bunei-vestiri...)[98].

Simboluri echivalente ale casei templu

Casa, la fel ca templul sau cetatea, se află în centrul lumii, este imaginea universului.
Ea se identifică uneori şi cu corpul însuşi, refugiu temporar al sufletului. Casa este şi un
simbol feminin, cu sensul de refugiu, de mamă, de protecţie, de sân matern[99]. Maria este
cea în care locuieşte Duhul Sfânt şi care se întrupează Dumnezeu, Împăratul slavei, care
preface tristeţea păcatului şi a morţii în bucuria Învierii. Ea este:

„loc de sfinţire a slavei" (Acatistul Bunei-vestiri...)[100],

„locaşul bucuriei, prin care se strică blestemul strămoaşei" (Acatistul Bunei-


vestiri...)[101],

„locaşul Luminii, care ai stricat întunericul" (Acatistul Bunei-vestiri...)[102],

„locuinţă umbrită de puterea Duhului Sfânt" (Acatistul Sfântului


Acoperământ...)[103],

„încăpere preacurată a lui Dumnezeu" (Acatistul Sfântului Acoperământ...)[104],

„încăperea lui Dumnezeu celui neîncăput" (Acatistul Bunei-vestiri...)[105],

„cămara Împăratului tuturor" (Acatistul Bunei-vestiri...)

Bibliografie

1. „Acatistul Buneivestiri”, Ceaslov, 1970.


2. Bălaşa Pr. Nicolae, Maica Domnului în iconomia mântuirii, după învăţătura
ortodoxă, în MO, 1991, nr. 1.
3. E. Behr-Sigel, Le ministere de la femme dans l’Eglise, Cerf, Paris, 1987; cap. 6,
Marie, Mere de Dieu, p. 189-224
4. Belu D., Maica Domnului în lumina imnelor liturgice, Caransebeş, 1945.
5. Branişte E., Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox şi formele ei de
exprimare, în Ortodoxia 1980 / 3
6. Buta Dragoş, Maica Domnului în sărbătoarea Bunei Vestire, în rev. Teologie şi
Viaţă, 2004 nr. 1-6, pp. 115-125.

78
79

7. Buchiu Pr. prof. Ştefan, Preacinstirea Maicii Domnului reflectată în opera


predicatorială a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist, în “Anuarul Facultăţii
de Teologie Ortodoxă a Universităţii București”, 2006
8. Idem, Maica Domnului. O introducere în teotokologia ortodoxă, 223 p. Editura
“Sigma”, București 2006
9. Buzescu, Panaghia Teotokos în imnografia Mineelor, în Ortodoxia, 3/1980, pp.
534-558
10. Buzescu, Teotokos şi hristologia în canoanele Octoihului, Ortodoxia, 1977 / 1 pp.
20-46
11. Idem, Dreapta învăţătură a Bisericii despre Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, în M.O, XXXIV, 1982, 1-3, pp. 80-88.
12. Chialda M. Preacinstirea Maicii Domnului, în MMS, LIX (1983), nr. 7-9, pp.
439-448.
13. Idem, Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului, în ST, XXXII (1981), nr. 5-
6, pp. 325342.
14. Coman I., „Şi Cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie şi Mariologie patristică, Ed.
Mitropolia Banatului, Timişoara, 1993.
15. Idem, Dreapta învăţătură a Bisericii despre Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1982, nr.1-3.
16. Corniţescu E. Preacinstirea Maicii Domnului, în Mitropolia Olteniei, 1988, nr.5.
17. Corniţescu E. Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament,
Ortodoxia, 1960 / 3
18. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Editura „Scripta”, Bucureşti, 1993.
19. Idem, Omilia I la Adormirea Maicii Domnului, trad. de V. Loichiţă în „Candela”,
anul XLVIII (1937), nr.11-12.
20. Idem, Sfântul Ioan Damaschin. Cuvânt la Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu, trad. D. Fecioru, în „Mitropolia Olteniei”, anul XVIII
(1966), nr. 9-10.
21. Idem, Cuvânt de laudă la Adormirea Prealăudatei, Preaslăvitei şi Binecuvântatei
Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea şi Pururi Fecioara Maria, trad. D.
Fecioru în MO, 1964, nr. 7-8.
22. Idem, Omilia la Bunavestire a îngerului despre Întruparea lui Hristos către
neprihănita stăpână Maria, trad. Ierom. Constantin Chirilă, în Teologie şi Viaţă,
1990, nr. 3-4.
23. Idem, Homelies sur la Nativite et la Dormition, trad, de Pierre Voulet, Sources
Chretiennes, 80, Ed. du Cerf, Paris, 1961
24. Damascêne, Contre ceux qui rejettent les saintes icônes” în „La foi orthodoxe”,
Paris, 1966.
25. Evdokimov P., La femme et le salut du monde,
26. Fernandez Dominicano, La spiritusalite mariale chez les Peres de l’Eglise, în
Dictionnaire de spiritualite ascetique et mistique, Paris, 19777, col. 437.
27. Fecioru, Pr. Dumitru „Viaţa Sfântului Ioan Damaschin. Studiul de istorie literară
creştină”, Bucureşti.
28. Galeriu C. Maica Domnului povăţuitoarea, Ortodoxia 1980/ 3
29. Georgescu Chesarie „Preacinstirea Maicii Domnului în Biserică”, în „Glasul
Bisericii”, anul XXXII (1973), nr.5-6.

79
80

30. Gheorghiu, V. „Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar”, Cernăuţi, 1933.


31. Gheorghiu V. Bunavestire, Candela 1923 / 1-2
32. Goreanu Veaceslav, Raportul dintre Fecioara Maria şi Sofia în teologia lui
Florenski, în rev. Teologie şi Viaţă, 2004, nr. 1-6, pp. 157-166.
33. Kniazev, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1990.
34. Loichiţă, V. Doctrina Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Preacurata,
Cernăuţi, 1937.
35. Ibidem, în Candela, anul XLVIII, (1937), nr.11-12.
36. Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Întâlnirea de la Cana Galilei în „Studii Teologice”,
anul XIII, (1961), nr.1-2.
37. Moldovan Ilie, Învăţătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata fecioară Maria şi
implicaţiile ei religios morale, Ortodoxia, 1980 / 3
38. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”, vol. III,
trad. de Prof. Stavrofor Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu 1948.
39. Idem, Viaţa Maicii Domnului, Editura Deisis, Sibiu 1998.
40. Mineiul pe Martie, ediţia a – IV - a, ziua 25, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1967.
41. Mineiul pe Noiembrie, ziua 21, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1967.
42. Moldovan, Pr. Ilie, Învăţătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie şi preocupările
ecumeniste contemporane, în Mitropolia Ardealului, anul XVIII, (1973), nr.7-8.
43. Neaga N. Profeţi mesianice în cartea Facerii, Sibiu, 1930
44. Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Bucureşti 1970.
45. Pârvu C. Temeiuri ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, Studii Teologice 1954
46. Pelikan J Tradiţia creştină, Vol. III, Fecioara Maria ca mediatrix, pp. 186-200.
47. Petcu Liviu, Maica Domnului în Filocalie, în rev. Teologie şi Viaţă, 2004, nr. 1-6,
pp. 168-180.
48. Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Supracinstirea Maicii Domnului şi chemarea ei în
ajutor în Mitropolia Olteniei, anul 1985, nr.2.
49. Pintea C. Sfântul Ioan Damaschin Despre maica Domnului, S.T. 1980 / 3
50. Pintea, Drd. Dumitru „Învăţătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica
Domnului” în „Ortodoxia”, anul XXXII, (1980), nr.3.
51. Plămădeală A. Maica Domnului în teologia şi viaţa ortodoxă, B.O.R. 1978 / 9-10
52. Pop, Ierom. Irineu, Maica Domnului în viaţa Bisericii şi evlavia credincioşilor
ortodocşi, în Ortodoxia, 1984, nr. 3.
53. Popescu, Pr. prof. Dumitru, Învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului, Glasul
Bisericii, nr. 7, 1979.
54. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Mariologia Ortodoxă” în „Ortodoxia”, anul 1950, nr.5.
55. Rădulescu, Pr. Boris, Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, în „Glasul
Bisericii”, anul 1976, nr.9-12.
56. Radu D. „Îndrumări misionare” 1986 p. 787
57. Sava V., Învăţătura despre Maica Domnului şi reflectarea ei în cultul şi
iconografia ortodoxă, Analele Universităţii Al. Ioan Cuza, Iaşi, Teologie, IV,
1997 – 1998
58. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia rom. Vol. VI.

80
81

59. Stan L., O nouă rătăcire a papalităţii, în Ortodoxia, II (1950), nr. 4, pp. 610-619.
60. Stăniloae, Pr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943.
61. Idem, „Învăţătura despre Maica Domnului la ortodocşi şi catolici” în
„Ortodoxia”, anul XI, (1950), nr.4.
62. Idem, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. II, Bucureşti, 1997, pp. 53-60.
63. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987.
64. Idem. Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca, Ortodoxia, 1980 / 3
65. Idem, Maica Domnului ca mijlocitoare, Ortodoxia, IV (1952), nr. 1, pp. 79-129.
66. Idem, Sfinţenia în Ortodoxie, Ortodoxia, XXXII (1980)m nr. 1, pp. 33-43.
67. Şesan M., Despre cinstirea Maicii Domnului, în MMS, XXXIV (1958), nr. 7-8,
pp. 602-606.
68. Teodorescu protos Paisie, Maica Domnului în Acatistul Bucuria tuturor celor
necăjiţi, în rev. Teologie şi Viaţă, 2004, nr. 1-6, pp. 144-157.
69. Tilea, Pr. Gh. Maica Domnului după cărţile noastre de cult. Însemnări de
mariologie ortodoxă” în „Glasul Bisericii”, anul XXX, (1971), nr.1-2.
70. Todoran I., Consideraţii mariologice, în Mitropolia Ardealului, III (1958), nr. 3-4,
pp. 218-237.
71. Tudor, Ieroschimonah Daniil Sandu, Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei
de Dumnezeu, Scrieri I, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999.
72. Vizitiu. Pr. Drd. Mihai „Învăţătura despre Maica Domnului după Sfânta
Scriptură” în „Studii Teologice”, anul 1978, nr.3-4.
73. Voicu, Diacon Magistrand Constantin „Maica Domnului în Teologia Sfântului
Ioan Damaschin” în „Mitropolia Olteniei”, anul 1962, nr. 3-4.

Marek Starowieski, Le titre  avant le concile d’Ephese, în S.P., vol. XIX,
Leuven, 1989
Irineu Bistriţranu, Maica Domnului şi sfinţii îngeri în Coran , în «Glasul Bisericii»,
XLIII (1984), nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 86-93.
Idem, Maica Domnului în viaţa Bisericii şi în evlavia credincioşilor ortodocşi , în
«Ortodoxia», XXXVI (1984), nr. 3, iulie-septembrie, p. 399-414.
Hrisostom Stamoulis, Theotokos şi dorgma ortodoxă. Cercetare asupra învăţăturii
Sfântului Chiril al Alexandriei.

81
82

Învăţătura despre Maica Domnului şi minunea întrupării Domnului în Sinodul


niceo-constantinopoitan

Gianni Pleşca în vol Simpozionol de la Tismana

Introducere

Cea mai mare poruncă din Lege, reconfirmată şi de către Mântuitorul Iisus
Hristos, este iubirea de Dumnezeu, dublată de iubirea aproapelui(Matei 22, 36-40). După
cum nu poţi spune că iubeşti pe cineva dacă nu-l cunoşti, tot aşa nimeni nu poate afirma
că-L iubeşte pe Dumnezeu, dacă nu-L cunoaşte, atât cât El a îngăduit. Cunoaşterea lui
Dumnezeu nu este doar un deziderat al lumii imanente, ci este legată de veşnicie, după
cuvintele Mântuitorului: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”(Ioan 17, 3).
Trimiterea în lumea a Fiului lui Dumnezeu este mărturisită în unanimitate de
Sfânta Biserică peste veacuri, că Iisus Hristos S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la
Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om, pentru mântuirea oamenilor.294
Deşi ereziile au provocat numeroase dezbinări, tulburând viaţa Bisericii lui
Hristos, avem drept garanţie cuvintele Mântuitorului, care ne asigură că „nici porţile
iadului nu o vor birui” (Matei 16, 16). Precum odinioară hidra cea cu multe capete, care
răspândea moartea în jurul ei, a fost ucisă de Hercule, tot aşa şi sabia de foc a Sfântului
Duh a tăiat capetele ereziilor apărute în sânul Bisericii295 celei dreptmăritoare, ridicând
oameni cu minte luminată, cu credinţă fierbinte şi cu râvnă pentru Legea cea Nouă adusă
de Mântuitorul Iisus Hristos, pe care i-a aşezat în calea şuvoiului ereziilor, ca pe o stavilă
de netrecut, dând replicile cuvenite şi arătând greşelile apărute.
Marea erezie a lui Nestorie leza învăţătura Bisericii, respingând calitatea
Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu, astfel că la Sinodul al III-lea ecumenic s-a
mărturisit că „Fiul lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin Întrupare s-a realizat uniunea

294
A se vedea art. 3 din „Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan”: „Care pentru noi oamenii şi
pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi
S-a făcut om.” în „Ceaslov”, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1993, p. 24
295
Sfântul Ioan Damaschin, „Despre Întruparea Domnului”, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”
vol. 57, trad. de Prof . Vasile Cojocaru şi Prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 770

82
83

ipostatică, sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o
persoană în două firi, Persoana lui Iisus Hristos.”296
Ortodoxia are în centru cultul adorării (λατρεία) lui Dumnezeu. De asemenea
datorăm un cult de cinstire (δουλία) Sfinţilor, Sfintei Cruci, Sfinţilor Îngeri şi Sfintelor
Moaşte. Un loc aparte îl ocupă Maica Domnului, căreia I se cuvine o cinstire sporită sau
supravenerare (υπερδουλία).297
Învăţătura despre Fecioara Maria reprezintă în Ortodoxie suportul de care se leagă
învăţătura despre mântuirea neamului omenesc. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu,
Care S-a născut ca Om, depăşind legile oarbe ale naşterii obişnuite a oamenilor şi de
aceea, fiind fără de păcat, El a putut să moară, nu pentru păcatele Lui, ci pentru păcatele
noastre. De aceea, în mod logic, refuzând naşterea Lui din Fecioară, refuzăm şi valoarea
Crucii. Noi vedem valoarea Crucii în faptul ca El nu e un om de rând, care s-a născut în
mod obişnuit după legile acestei existenţe, ci El este Fiul lui Dumnezeu, care a luat Trup
din Fecioara Maria. Dacă ea este trupul din care El Şi-a luat Trupul, pe care l-a
transfigurat şi pe care l-a înviat, El nu putea să lase trupul ei să putrezească, să se strice,
asemeni trupurilor celorlalţi oameni. Dacă El a înviat, El a vrut să dea o dovadă că şi noi
vom învia, dar în mod special şi în primul rând o va învia pe ea. Hristos a voit să arate că
nu numai El, ca Fiul lui Dumnezeu făcut om, a înviat, ci că învie şi cineva dintre oameni,
o reprezentantă a oamenilor, şi anume pe aceea din care Şi-a luat El Sângele Lui, Trupul
Lui, viaţa Lui omenească.298
Este propriu Ortodoxiei să nu o prezinte pe Maica Domnului niciodată separată de
Hristos, fiindcă ea se află totdeauna în legătură cu Fiul Său. El se face fiul unei mame,
iubeşte o mamă omenească, aşa cum o iubim noi pe mama noastră, ascultă rugăciunile ei,
cum ascultăm noi rugăminţile mamei noastre. El a venit ca să ne iubească pe noi, să Se
răstignească pentru noi, deci nu poate să nu ne iubească şi ea pe noi, nu poate să nu aibă
şi ea toate durerile pe care le are El pentru nenorocirile noastre. Nu poate să nu sară şi ea
în ajutorul nostru, cum vine El în ajutorul nostru, dar numai de la El este toată puterea
ei.299
Învăţătura despre Maica Domnului a început să se structureze într-un mediu
greco-roman ostil, care putea foarte uşor să o influenţeze negativ. Existau divinităţi
feminine peste tot în lumea veche. „Zeiţe-mame” aveau romanii (Magna Mater), frigienii
(Cybele), locuitorii Palestinei (Astarte), locuitorii Egiptului (Isis). Tocmai de aceea
Sfinţii Părinţi au avut mereu în vedere faptul de a nu se da interpretări greşite sau să
provoace ambiguităţi privind persoana şi rolul Maicii Domnului. Biserica a impus, în
timp, imaginea Sfintei Fecioare ca predică a faptei şi a cuvântului în discreţie, dar şi în
fermitate şi claritate.300

296
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a III-a, Bucureşti, 2003, p. 36
297
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, „Teologia Dogmatică şi Simbolică”,
vol. 2, Ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 148
298
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului ca mijlocitoare”, în rev. „Ortodoxia” nr.1, 1952,
pp. 84-85
299
Idem, p. 87
300
Magistr. C. Pârvu, „Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului”, în rev. „Studii Teologice” nr.
3-4, 1951, pp. 194-196

83
84

Cinstirea de care Sfânta Fecioară s-a bucurat din partea creştinilor a început încă
din timpul vieţii ei, persoana ei fiind totdeauna asociată, în chip firesc, cu aceea a
dumnezeiescului său Fiu şi înconjurată de dragostea şi respectul celor din jurul Lui.
În primele trei secole, cinstirea aceasta se manifesta în chip latent şi sub forme
mai discrete, mai ales în cultul particular al creştinilor din Biserica Ierusalimului şi din
jurul mormântului Maicii Domnului de la Ghetsimani. Intrarea acestei cinstiri în cultul
public al Bisericii şi o dezvoltare mai mare a ei se constată abia după libertatea acordată
creştinătăţii de către împăratul Constantin. În secolul al IV-lea Sfinţii Părinţi vorbesc cu
mare respect despre Maica Domnului, încât Sfântul Ambrozie se întreabă: „Cine este mai
de cinste decât Maica Domnului?”301
Ca o sămânţă care a aşteptat prea mult timp în pământ pentru ca să răsară la
lumină, îmboldită de o cauză externă, tot aşa şi cultul Maicii Domnului a avut o
dezvoltare explozivă şi mereu crescândă, mai ales din prima jumătate a secolului al V-
lea, datorită ereziei dioprosopiste a lui Nestorie, care susţinea că în fiinţa lui Hristos
există două persoane, iar Sfânta Fecioară Maria nu a născut decât pe Omul Hristos şi de
aceea nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai Născătoare de Om sau, cel
mult, Născătoare de Hristos.302
Când un episcop predicând în biserica lui, în care se afla şi Nestorie, a îndrăznit
să-i blasfemieze pe cei ce susţin că Maria este şi Născătoare de Dumnezeu, tot poporul
care îl asculta a ieşit ostentativ din biserică, în semn de protest, ceea ce dovedeşte cât de
veche şi adânc înrădăcinată era în conştiinţa credincioşilor credinţa în calitatea de
Născătoare de Dumnezeu a Sfintei Fecioare.303
Sinodul al treilea ecumenic a condamnat erezia lui Nestorie şi a formulat esenţa
doctrinei mariane a Bisericii, prin recunoaşterea celor două atribute ale Sfintei Fecioare:
meritul de a fi născut pe Dumnezeu în trup şi pururea fecioria ei.
Sinodul de la Efes dogmatizează că Maica Domnului este Theotokos, pentru ca să
precizeze că Cel Născut din ea este cu adevărat Fiu al lui Dumnezeu, iar Sinodul de la
Calcedon (451) va preciza în continuare că Hristos, născut din Fecioara Maria, este
Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. De aceea teologia ortodoxă a păstrat pe Fecioara
Maria în condiţie umană spre a nu dăuna clarităţii învăţăturii despre omenitatea adevărată
a Celui care S-a născut din ea. Maica Domnului este astfel un martor al întrupării, al
naşterii lui Dumnezeu în condiţie omenească.304
Sfinţii Părinţi „au fost conştienţi că rolul de rugătoare al Maicii Domnului se ţine,
după învăţătura Bisericii, în echilibru cu rolul de Împărăteasă, de Stăpână, de
Dăruitoare, cu cinstea de a şedea de-a dreapta Fiului, că nu se poate renunţa la nici unul
din ele fără o simplificare condamnabilă a rolului şi a poziţiei Maicii Domnului în
ansamblul doctrinei ortodoxe”.305
Supracinstirea de care se bucură Fecioara Maria este un dar de la Dumnezeu.
„Cinstirea deosebită a Sfintei Fecioare Maria şi calitatea ei de mijlocitoare îşi au
izvorul de început în însăşi alegerea ei de către Dumnezeu de a fi Maică după trup a

301
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica Generală”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Ediţia a IV-a, Bucureşti, 2000, p. 153
302
Idem, p. 154
303
Idem, p. 155
304
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 98
305
Idem, p. 102

84
85

Mântuitorului Iisus Hristos. Această alegere marchează de altfel clipa în care pentru
omenire începe o nouă epocă, Sfânta Fecioară Maria fiind piatra de hotar cu care începe
epoca de realizare din istoria mântuirii a întregului neam omenesc, concretizată în
întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preacurata Fecioară, care prin naşterea lui Iisus
Hristos, devine nu numai Maică a lui Dumnezeu, ci şi Maică a tuturor creştinilor.”306

Capitolul 1. Maica Domnului, Chivotul Legii celei Noi

Preabunul Dumnezeu, voind să înfăptuiască Răscumpărarea lumii, „la plinirea


vremii a trimis pe Fiul Său născut din femeie... ca să primim înfierea”(Galateni 4, 4-5).
Acesta, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a coborât din ceruri şi S-a
întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”. „S-a întrupat” înseamnă cu deosebire
„S-a zămislit”, ca început al întrupării. Iar „S-a făcut om” înseamnă cu deosebire arătarea
Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din Sfânta Fecioară Maria. Dar
prin cuvântul „S-a întrupat”, Sfinţii Părinţi, care au alcătuit Simbolul credinţei, au ţinut
mai ales să spună cu hotărâre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit Trup adevărat, nu numai
unul aparent, cum susţineau unii eretici, şi de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din
Sfânta Fecioară Maria. Iar prin cuvântul „S-a făcut om” au ţinut să sublinieze că Fiul n-a
luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om
deplin, cu trup şi suflet cuvântător.307
„Naşterea simultană a Dumnezeului şi a omului, adică a unei singure fiinţe
divino-umane din Maria, fac din ea Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu”.308
A respinge calitatea aceasta a Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fiului lui
Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu Însuşi S-a făcut om, a nega că Iisus Hristos
este Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat pentru un dialog etern cu noi, făcându-Se în
acest scop şi persoană omenească.309
Acest mister divin al mântuirii ne este revelat şi se continuă în Biserică, pe care
Domnul a constituit-o ca Trup al Său şi în care credincioşii, unindu-se cu Hristos, Capul
lor, şi trăind în comuniune cu toţi sfinţii Lui, trebuie să o cinstească înaintea tuturor pe
Preaslăvita şi Pururea Fecioara Maria, Născătoarea Dumnezeului şi Domnului nostru
Iisus Hristos.

1.1. Bunavestire, începutul mântuirii noastre

„Aşa cum se face cu ochiul unui om crescut în întuneric, Iconomul mântuirii


noastre nu ne-a introdus în lumina cea mare a adevărului mai înainte de a ne pregăti
treptat[...] ca să nu orbim, căutând deodată la Lumina Sa cea strălucitoare. Spre scopul
acesta s-a dat Legea, fiind umbra bunurilor viitoare(Evrei 10,1), şi icoanele înfăţişate de
profeţi, aceste anticipări enigmatice destinate să pregătească ochii inimii şi să ne conducă
mai uşor la înţelepciunea cuprinsă în taină.[...] De mult timp, chiar înainte de crearea
306
Pr. Mircea Chialda, „Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului”, în rev. „Studii Teologice” nr. 5-
6, 1981, p. 334
307
,,Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 59
308
Pr. Prof. Ioan G. Coman, „Şi Cuvântul trup S-a făcut - Hristologie şi Mariologie Patristică”, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 394
309
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, p. 38

85
86

lumii, era hotărâtă Răscumpărarea; până la Sfânta Fecioară Maria nu s-a găsit însă loc
έρηατιήριον cu adevărat demn pentru lucrarea întrupării. Dar îndată ce s-a aflat, Domnul
S-a şi întrupat.”310
Dumnezeu, „ca un făcător de bine, nu S-a lăsat pe Sine fără mărturie”(Fapte 14,
17) şi a trimis oamenilor două veşti bune: vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu ca Om şi
vestea Învierii lui Iisus Hristos. Pentru a le distinge, limba greacă foloseşte pentru cea
dintâi termenul de „evangelismos”, tradus în limba română prin „Bunavestire”, iar pentru
cea de-a doua termenul „evangelion”, lăsat netradus în exegeza românească.311
Cea dintâi, vestea Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om, deşi se deosebeşte de
Înviere, constituie baza Învierii, iar cea de-a doua, Învierea lui Hristos ca Om
desăvârşeşte scopul Întrupării Sale; dacă n-ar fi fost Întruparea, n-ar fi fost nici
Învierea; dacă n-ar fi fost Învierea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om ar fi fost
de scurtă durată şi n-ar fi schimbat nimic în existenţa noastră. De aceea prin amândouă se
împlineşte un singur plan al lui Dumnezeu: înveşnicirea omului. Bunavestire se distinge
faţă de Înviere, prin faptul că a fost vestită numai Fecioarei Maria de un înger, pe când
cea de-a doua a fost vestită tuturor de către Apostoli, care s-au convins prin vederea lui
Iisus Cel Înviat. Iar prin aceasta s-a confirmat pentru cei ce au crezut şi prima veste bună,
comunicată numai Sfintei Fecioare şi făcută cunoscută doar Dreptului Iosif şi încă altor
câtorva persoane.312
„Dacă nu S-ar fi făcut Însuşi Fiul lui Dumnezeu om, fără de păcat, născându-Se
din Fecioară, ar fi murit pentru păcatul strămoşesc moştenit de El ca şi noi, deci nu pentru
păcatele noastre. Ar fi murit deci din necesitate, pentru El, şi nu de bunăvoie, pentru noi.
N-ar fi răscumpărat păcatul nostru murind. Şi n-ar fi putut învinge moartea, o dată ce-ar fi
primit-o în mod silit pentru El. Făcându-Şi o femeie Mamă, Fiul lui Dumnezeu Şi-a
însuşit iubirea noastră cea mai curată pe care o avem fiecare faţă de mama noastră, ca să
Şi-o extindă la noi toţi. Dar Şi-a ridicat şi o făptură umană la nivelul celei mai intense, dar
şi mai curate iubiri faţă de El ca Dumnezeu, ca ea să ne-o comunice şi nouă.”313
Dintre urmaşele Evei, Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie mama Fiului
Său. Ea este ,,Maica lui Dumnezeu” pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu
făcut Om, care este El Însuşi. Părintele Ceresc a voit ca Întruparea să fie precedată de
consimţământul celei alese să fie mamă şi astfel, după cum o femeie a contribuit la
venirea morţii, tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii.
Îngerul lui Dumnezeu se face părtaş de marea taină a venirii Fiului lui Dumnezeu
în lume şi aceasta se observă din Evanghelia după Sfântul Luca, când Arhanghelul
Gavriil e trimis din cer pentru a o înştiinţa pe Fecioara Maria, că ea s-a învrednicit pentru
a deveni Mamă a Celui PreaÎnalt, de a lua în pântece pe Fiul lui Dumnezeu, naştere care
va fi de la Duhul Sfânt: ,,Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu
într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret. Către o Fecioară logodită cu un
bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria” (Luca
1, 26-27).
310
Prof. N. Chiţescu, op. cit., p. 14
311
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, în rev.
„Ortodoxia” nr. 3, iulie-septembrie, 1980, p. 443
312
Ibidem
313
Sfântul Chiril al Alexandriei, ,,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti” vol. 41, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 482

86
87

Arhanghelul Gavriil a adus acest mesaj de la Dumnezeu, însă acest mesaj este o
taină chiar şi pentru el.314 Pe buzele Arhanghelului se pot citi acele cuvinte consemnate la
Sfântul Evanghelist Luca: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei!”(Luca 1,28), cuvinte pe care nimeni nu le mai auzise
înainte, nici unei femei nemaidându-i-se asemenea caracterizare.315
În Vechiul Testament „bucuria” este pusă în legătură cu dreptatea şi puterea lui
Dumnezeu. El este izvorul bucuriei care împlineşte cererile credincioşilor. Această bucurie
a mântuirii primeşte mai multă siguranţă şi împlinire atunci când este pusă în legătură cu
aşteptările mesianice, după cum ne încredinţează cuvintele profetului: „Cât de frumoase sunt
pe munţi picioarele trimisului care vesteşte pacea, a solului de veste bună, care dă de ştire
mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat! Toţi străjerii tăi ridică glas şi
laolaltă strigă cu bucurie, că ei văd cu ochii când Domnul se întoarce în Sion” (Isaia 52, 7-
8).
Dacă „bucuria” în Vechiul Testament era o aşteptare a împlinirii ei depline în
epoca mesianică, în Noul Testament ea devine o împlinire în Hristos. Evanghelia lui
Hristos este Evanghelia bucuriei. De la Naşterea până la Învierea Domnului, Evanghelia
aduce mereu vestea bucuriei, începând cu Bunavestire, când Sfintei Fecioare Maria i se
spune de către înger: „Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine!” (Luca 1,
28). De asemenea păstorilor li se comunică aceeaşi sfântă bucurie cu prilejul Naşterii
Domnului: „Iată vă vestesc bucurie mare, care va fi pentru tot poporul, că vi S-a născut
astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). După
Înviere „s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul.” (Luca 24, 41)316
Împărăţia pe care Hristos o aduce în lume este împărăţia bucuriei Duhului Sfânt.
Bucuria exprimă în esenţă nădejdea mântuirii în Hristos, ca o trăsătură eshatologică a
sufletului: „Bucuraţi-vă în Domnul şi iarăşi zic: bucuraţi-vă. Îngăduinţa voastră să fie
cunoscută tuturor oamenilor. Domnul este aproape!” (Filipeni 4, 4-5). O viaţă creştină
fără bucurie nu este autentică. De aceea, cuvântul ,,χάρα” apare în Noul Testament de 54
de ori, iar ,,χίαραν”, ca formulă de salut apare de 62 de ori. Însăşi faptul că bucuria este
exprimată prin salut, arată specificul ei creştin. Iudeii se salutau cu „şalom” sau „lek le
şalom”, fiindcă ei socoteau pacea izvorul bunurilor, belşug, sănătate şi prosperitate. Grecii
se salutau cu „chairein” pentru a exprima simţământul de mulţumire şi satisfacţie în urma
împlinirii sau a succesului unei acţiuni, sinonimă cu fericire spre care aspirau, şi pe care o
concepeau în multiple nuanţe.317
«Cuvântul „bucurie” îl găsim în Evanghelia după Luca, ca un „lait motiv”. El era
grec şi bucuria era simţământul suprem. La fel „chairein” apare ca formulă de salut în
epistolele pauline. Chiar şi formula de salut prin care se comunică hotărârea sinodului din
Ierusalim este redată de Sfântul Luca tot prin ”chairein”».318
Bucuria creştină este bucuria în Hristos, ca rod al Duhului Sfânt. Numai prin
această bucurie, noi obţinem nădejdea mântuirii, fiindcă mântuirea este numai în Hristos.
Zămislirea Fiului în Sfânta Fecioară s-a săvârşit „prin coborârea Duhului Sfânt şi prin
umbrirea puterii Celui PreaÎnalt”(Luca 1, 32). De aceea, îngerul putea să o salute pe

314
Pr. Dr. Ilie Melniciuc-Puică, „Evanghelia după Luca”, Editura Euristica, Iaşi, 2004, p.74
315
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., p. 446
316
Pr. Prof. Univ. Dr. Sorin Cosma, „Ascetica”, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, p. 410
317
Idem, pp. 410-411
318
Idem, p. 412

87
88

Sfânta Fecioară: „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între
femei!”(Luca 1, 28)
Îngerul Domnului a fost trimis la Sfânta Fecioară, care se trage din seminţia lui
David (Luca 1, 27), căci „Domnul nostru a răsărit din Iuda, din care seminţie nimeni nu s-
a apropiat de altar” (Evrei 8, 13-14), după cum a spus dumnezeiescul Apostol Pavel.
Acesteia binevestindu-i, îngerul i-a zis: „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu
tine!” Ea s-a înspăimântat din pricina cuvântului, în mintea ei apărând scena căderii
strămoaşei Eva, căreia, în discuţia cu diavolul, i se oferea posibilitatea asemănării cu
Creatorul. Cunoscătoare a legii mozaice, Sfânta Fecioară nu-şi putea explica o asemenea
urare, fiind cuprinsă de emoţii şi de o stare de frică, deoarece nu mai auzise, nu mai
citise, şi niciodată învăţătorii de la templu nu-i spuseseră că îngerii se arată oamenilor în
afara locaşurilor sfinte, mai ales femeii, considerată spurcată de la căderea în păcat şi
până atunci.319
Arhanghelul Gavriil, văzând emoţia puternică a Fecioarei Maria, a zis către dânsa:
„Nu te teme, Marie, căci ai găsit har la Domnul şi vei naşte Fiu şi îi vei pune numele
Iisus. Acesta mare va fi şi Fiul Celui PreaÎnalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va
da tronul lui David, părintele Său, şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia
Lui nu va avea sfârşit!” (Luca 1, 30-33). Şi însuşi îngerul, când e văzut, mărturiseşte că a
fost trimis de Stăpânul, cum i-a mărturisit Gavriil lui Zaharia şi acelaşi către Născătoarea
de Dumnezeu Maria. Şi cel ce vede un înger ştie că a văzut un înger şi nu pe
Dumnezeu.320
Auzind aceste cuvinte, Fecioara ,,văzându-se pe sine Sfântă întru curăţie, a zis lui
Gavriil cu îndrăznire: Glasul tău preamărit se arată a fi cu anevoie primit sufletului meu;
cum de-mi vesteşti mie naştere fără de sămânţă? [...] Din pântece curat, cum este cu
putinţă să se nască fiu, spune-mi?”321 Apărându-şi nevinovăţia şi cinstea ,,a zis Maria
către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? (Luca 1, 34). ,,Nu mă
amăgi cu înşelăciune că n-am cunoscut dulceaţă, de nuntă nu m-am împărtăşit, deci prunc
cum voi naşte?”322
Arhanghelul, văzând puritatea şi sfinţenia Mariei, i-a împărtăşit pricina bucuriei,
descoperindu-i „taina cea din veac ascunsă” (Efeseni 3, 9) şi „de îngeri neştiută”
(Coloseni 1, 26), încredinţându-o că Duhul Sfânt se va pogorâ peste dânsa şi puterea
Celui PreaÎnalt o va umbri şi Sfântul care Se va naşte din pântecele ei, Fiul lui Dumnezeu
se va chema (Luca 1, 35). Şi pentru ca Sfânta Fecioară Maria să fie convinsă de
intervenţia divină, îngerul o asigură că „Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la
bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu
nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 36-37). 323
«Nu căuta, îi spune arhanghelul, rînduiala firii, când cele ce se fac sunt mai presus
de fire. Nu căuta durerile legate de căsătorie, când felul naşterii e în afară de căsătorie. Va
fi aceasta tocmai pentru că nu ştii de bărbat, îi răspunde arhanghelul. Dacă ai fi ştiut de
bărbat, n-ai fi fost învrednicită să slujeşti acestei slujiri. De aceea crede, tocmai în temeiul
319
Diac. P. I. David, „Caută şi vei afla”, Ediţia a V-a, Editura Europolis, Constanţa, 2002, p. 45
320
Sfântul Atanasie cel Mare, ,,Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre Arătarea Lui nouă, prin
Trup” în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 15, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 339
321
A se vedea „Acatistul Bunei Vestiri” în ,,Ceaslov”, p. 302
322
Idem, pp. 294-295
323
Diac. P. I. David, op. cit., p. 46

88
89

faptului care te face să nu crezi. Naşterea este o naştere omenească, îi spune îngerul
Fecioarei, pentru că ai să ai în pântece; dar naşterea aceasta este mai cinstită decât o
naştere omenească, pentru că se face fără împreunare. Îţi spun asta ca să cunoşti în ce se
aseamănă şi în ce se deosebeşte naşterea ta de celelalte naşteri. Aşa vei naşte, îi spune
îngerul. Totul se va datora lucrării Duhului. Nu căuta rânduiala firii; nu căuta ca naşterea
să se facă după legile firii, după rînduiala căsătoriei. » 324
«Dar pentru că aceste cuvinte erau prea adânci pentru ea, îngerul vrea să-i dea şi o
altă dovadă; o femeie stearpă o face pe Fecioară să creadă în naşterea sa. Dar pentru că
dovada dată mai înainte de înger era mai presus de înţelegerea Fecioarei; [...] îngerul îi
vorbeşte mai pe înţelesul ei, convingând-o cu pilde din jurul ei. [...] Pentru Fecioară, deci,
a dat-o îngerul pildă pe Elisabeta, care era stearpă! Pentru care altă pricină ar fi adus
vorba de naşterea rudeniei ei, pentru ce i-ar fi spus: „ea care se cheamă stearpă”, dacă nu
pentru a o face să creadă în buna vestire ce i-o aducea. Pentru aceea i-a vorbit Fecioarei şi
de vârsta Elisabetei şi de sterpiciunea ei, pentru aceea i-a vorbit mai târziu, după ce
zămislise Elisabeta. Nu i-a binevestit Fecioarei naşterea la începutul zămislirii Elisabetei,
ci după trecere de şase luni, ca sarcina să fie dovada vădită a zămislirii. Şi uite cu câtă
pricepere lucrează Gavriil. Nu-i pomeneşte nici de Sarra, nici de Rebeca, pentru că
acestea erau nişte istorii vechi... îi dă o pildă nouă, ca să o încredinţeze.»325
Înţelegând voia lui Dumnezeu, Fecioara Maria se smereşte pe sine, acceptând
vestea datorită minunii care s-a petrecut prin cinstitul ei trup: „Iată roaba Domnului. Fie
mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38). Ea a rostit acel „fie mie după cuvântul tău!” în
numele întregii firi omeneşti, mijlocind astfel la mântuirea oamenilor prin credinţa şi
ascultarea sa liberă. Prin ascultarea sa, ea a devenit noua Evă, Mama celor vii. Sfinţenia
Fecioarei se explică prin curăţirile succesive ce au avut loc în firea strămoşilor săi, ca şi în
propria sa fire începând din clipa zămislirii sale. Ea era sfântă nu datorită unui privilegiu,
unei scutiri de la soarta comună a întregii omeniri, ci pentru că a fost păzită curată de orice
întinare cu păcatul, ceea ce nu înlătură libertatea sa. Dimpotrivă, era vorba mai ales de
această libertate, de răspunsul omenesc dat voinţei lui Dumnezeu.
«Întruparea, a fost nu numai lucrarea Tatălui, a Puterii Sale şi a Duhului Său, ci şi
lucrarea voinţei şi a credinţei Fecioarei. Fără consimţământul celei neprihănite, fără
ajutorul credinţei, acest plan ar fi fost tot atât de nerealizabil ca şi lipsa de intervenţie a
Celor trei persoane dumnezeieşti. Numai după ce a învăţat-o şi a convins-o, Dumnezeu o
ia ca Mamă şi-i ia cu împrumut trupul pe care Ea binevoieşte să i-L împrumute. După
cum El Se întrupa în mod liber, tot aşa voia ca şi Maica Sa să-L nască în mod liber şi de
bunăvoie.»326
«Venirea la existenţă a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc după obţinerea
consimţământului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Cel ce se naşte din ea nu vine la
existenţă printr-un proces natural, iniţiat de un act din care nu lipseşte pasiunea ce
îngustează libertatea, ci cu totul liber. Iar cea care-L naşte nu e folosită nici ea ca mijloc
al venirii Lui la existenţă ca Om, fără voia ei. Se întâlnesc două libertăţi: a lui Dumnezeu

324
Sfântul Ioan Gură de Aur, ,,Omilii la Facere”, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 22,
trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1989, pp. 169-170
325
Idem, pp. 170-171
326
Nicolae Cabasila, „Maica lui Dumnezeu, Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu”, Editura Deisis,
Sibiu, 2003, p. 231

89
90

şi a făpturii, care se ridică din păcatul ce o robeşte.»327 Fără încuviinţarea Fecioarei, de a


primi să se zămislească în pântecele ei Cuvântul cel dumnezeiesc, n-ar fi fost cu putinţă
ca lumea să se izbăvească şi să se îndumnezeiească.328 Astfel, a depins de cuvântul
Fecioarei ca Fiul lui Dumnezeu să se facă Om, iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, să
meargă până la capăt, iar planul măreţ pentru care Dumnezeu a creat această fiinţă
minunată, care este omul, să-şi capete împlinirea. A depins de cuvântul Fecioarei pentru
că depindea de acceptarea liberă a omului, mântuirea lui.329
«Cuvântul ei este dovada unei credinţe cum n-a mai avut cineva dintre oameni.
A crezut pe baza unei simple făgăduinţe prealabile că se va petrece cu ea acest fapt, care
depăşeşte legea firii, cum nu s-a mai petrecut niciodată cu o fecioară. A crezut posibil
Imposibilul. Şi prin aceasta 1-a făcut posibil.»330
Credinţa totală a Sfintei Fecioare în vestirea dată ei de Fiul lui Dumnezeu, prin
înger, a însemnat o unire spirituală cu El, cum n-a fost şi nu mai poate fi alta, căci
nimeni n-a mai fost pus şi nu va mai fi pus într-o astfel de situaţie. Credinţa ei a fost
biruinţa spiritului asupra legilor naturii, cum n-a mai fost alta şi prin aceasta cea mai
mare libertate faţă de ele. Dar cea mai mare înălţime sprituală coincide cu cea mai mare
smerenie. Răspunsul ei: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” arată
încrederea ei nu numai în faptul că din ea se naşte Fiul Celui PreaÎnalt, ci şi în faptul
minunat care se va săvârşi prin acordul ei. Deşi era ferm hotărâtă să rămână fecioară, ea
primeşte să fie Maică, primeşte ceea ce îi cere Dumnezeu cu o încredere totală, dar şi o
smerenie care o face să se supună fără clintire voii Domnului.331
Momentul unirii dintre Logos şi Fecioara Maria poate fi «asemănat cu o
euharistie. Fecioara se învredniceşte de cea dintâi euharistie, din momentul zămislirii.
Prin aceasta şi este prima făptură umană mântuită, sfinţită, şi întru aceasta ne este icoană
înaintemergătoare mântuirii.»332
„După asentimentul sfintei Fecioare, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste ea potrivit
cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dându-i în acelaşi timp şi
puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o
înţelepciunea enipostatică şi puterea PreaÎnaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu,
Cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi şi-a alcătuit Lui şi din sângiuirile ei
sfinte şi prea curate, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, pârga frământăturii
noastre. Nu şi-a alcătuit corpul pe cale seminală, ci pe cale creaţionistă, prin Duhul Sfânt.
Nu şi-a alcătuit forma trupului treptat prin adăugiri, ci a fost desăvârşit dintr-o dată.
Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut ipostasă trupului. Căci Cuvântul dumnezeiesc nu
S-a unit cu un trup care exista aparte mai dinainte, ci locuind în pântecele sfintei
Fecioare şi-a construit, fără ca să fie circumscris în ipostasa lui, din sângiuirile pure ale
pururea Fecioarei, trup însufleţit cu suflet raţional şi cugetător, luând pârga frământăturii
omeneşti, şi Însuşi Cuvântul S-a făcut ipostasa trupului. În chipul acesta este simultan şi
trup: trup al Cuvântului lui Dumnezeu şi trup însufleţit, raţional şi cugetător. Pentru aceea

327
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., p. 444
328
Pr. Michel Laroche, „Theotokos, Maica Domnului în trăirea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe”, trad.
de Dora Mezdrea, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 8
329
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., p. 445
330
Nicolae Cabasila, op. cit., pp. 132-137
331
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., pp. 445-447
332
Pr. Prof. Constantin Galeriu, „Maica Domnului, Povăţuitoarea”, în rev. „Ortodoxia” nr. 3, iulie-
septembrie, 1980, p. 460

90
91

nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat […] Nu şi-a schimbat firea, nici


nu avem o iluzie de întrupare, ci s-a unit după ipostasă în chip neamestecat, neschimbat şi
neîmpărţit cu trup însufleţit, raţional şi cugetător, care are în el însuşi existent, pe care l-a
luat din Sfânta Fecioară, fără ca să se schimbe firea Dumnezeirii lui şi fără ca să rezulte o
singură fire compusă din firea Lui dumnezeiască şi din firea omenească.”333
„Duhul Sfânt, sfinţind pântecele Fecioarei şi insuflându-i puterea Dumnezeirii
Sale, S-a amestecat cu puterea omenească şi a făcut al Său ceea ce fusese străin de Sine,
însuşindu-Şi aceasta, fără îndoială, cu puterea şi măreţia Sa. Şi, pentru ca în insuflarea
Dumnezeirii să nu rămână cumva vreo slăbiciune omenească puterea Celui PreaÎnalt a
întărit în toate pe Sfânta Fecioară, pentru ca să ia slăbiciunea omenească sub ocrotirea
umbrei Sale şi pentru ca slăbiciunea omenească, pe care o susţinea umbra dumnezeiască,
să nu lipsească în împlinirea tainei celei de negrăit a zămislirii sfinte.”334
Când se coboară Cuvântul Fiul, este de faţă slava Sfântului Duh, iar puterea
Tatălui aduce umbrirea, pentru ca taina sfintei zămisliri să fie conlucrarea Treimii. Duhul
Sfânt S-a pogorât peste ea, dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea
de a naşte. Atunci a umbrit-o Înţelepciunea ipostatică şi Puterea PreaÎnaltului Dumnezeu,
adică Fiul lui Dumnezeu, Cel deofiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a
alcătuit Lui şi din sângiuirile ei trup însufleţit.335
Coborând ca ipostas El Însuşi în ea şi începând să-Şi formeze trupul din ea cu
împreună-lucrarea Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei ţinut de ea în puritatea
fecioriei până atunci, în puritatea totalei disponibilităţi pentru Dumnezeu, este curăţit şi
de păcatul strămoşesc, pentru ca Ipostasul dumnezeiesc să nu ia trupul Său dintr-un trup
care se afla încă sub acest păcat şi sub legea naturală a naşterii în voluptate.
„Calitatea Mariei de Născătoare de Dumnezeu şi fecioria ei se ţin împreună. Iar
dacă s-a petrecut cu ea o astfel de minune, nu se putea ca ea să nu rămână şi după aceea
total dăruită lui Dumnezeu, adică fecioară. Cea care L-a ţinut în braţe pe Fiul lui
Dumnezeu ca Om şi se împărtăşea de puritatea Lui, cum s-a împărtăşit de eliberarea de
păcatul strămoşesc în momentul sălăşluirii Lui în ea la zămislirea Lui ca om, nu se putea
să nu rămână fecioară. Dacă Fecioara Maria a putut aduce, prin puritatea ei, o contribuţie
la întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane, în El ca ipostas al ei,
aceasta se datorează faptului că ea singură a dus la împlinire o putere pe care Dumnezeu
de la început a sădit-o în om împotriva păcatului.”336
Ea s-a deschis deplin lui Dumnezeu şi, prin aceasta, era unită cu El, înainte ca să
se desăvârşească unirea Lui cu ea prin formarea firii Sale din firea ei. În aceeaşi clipă în
care ea declară că se încrede cu desăvârşire în minunea care se va săvârşi cu ea, Fiul lui
Dumnezeu se şi sălăşluieşte în ea, zămislindu-se ca Om, prin cuvântul îngerului. Odată cu
mărturisirea încrederii în puterea Fiului lui Dumnezeu de a săvârşi zămislirea minunată în
ea, Maria trăieşte şi experienţa începutului minunii. Sfânta Fecioară a intuit cu urechea pe
Cel Nevăzut, Care a venit prin glasul îngerului, putere Care s-a sălăşluit spre întrupare, şi
s-a făcut pântecele ei rod al trupului.337
333
Sfântul Ioan Damaschin, ,,Dogmatica”, ediţia a III-a, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti,
1993, p. 98
334
Sfântul Ioan Casian, op. cit., pp. 778-779
335
Idem., p. 147
336
Nicolae Cabasilla, op. cit., pp. 62-66
337
Sfântul Efrem Sirul, „Imnele Naşterii şi Arătării Domnului”, trad. Prof. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 2000, p. 65

91
92

«Fecioria înseamnă o negrăită delicateţe. Calitatea de maică aduce femeii o altă


delicaţe, dar desfiinţând delicateţea fecioriei. Maica Domnului a desăvârşit delicateţea şi
jertfa de Sine a fecioriei cu delicateţea şi cu jertfa de Sine a simţirii de Maică şi încă de
Maică Atotcurată şi Atotdelicată, Care s-a jertfit total pe Sine. Misterul ei este gradul
culminant, prin îmbinarea celor două forme superioare ale delicateţei şi jertfirii de sine în
gradul culminant, cum nu pot fi întâlnite nici la o altă fiinţă feminină şi nu pot fi la
celelalte femei niciodată împreunate. La Maica Domnului avem misterul sfinţeniei
culminante.»338
Păstrarea fecioriei în naşterea Pruncului dumnezeiesc a fost darul lui Dumnezeu.
În restul vieţii sale, Fecioara Maria şi-a fixat ca ideal personal păstrarea acestui dar
dumnezeiesc şi pe acest drum, cu ajutorul harului divin a atins cea mai înaltă
desăvârşire.339
Prin ascultare, Fecioara Maria a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru
întreg neamul omenesc; nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei;
ceea ce a legat strămoaşa Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă, de
aceea Sfinţii Părinţi o numesc pe Maria „Mama celor vii”.340

1.2. Închinarea Elisabetei

După Dreptul Iosif, cea dintâi fiinţă omenească care înţelege, luminată de Duhul
Sfânt, marea taină ce se petrecea cu Fecioara Maria, a fost Elisabeta, maica Sfântului
Ioan Botezătorul. După ce a primit vestea de la înger, cea care s-a arătat cea mai
vrednică a fi Maica Fiului lui Dumnezeu se cădea să urce şi la munte şi să rămână acolo
pe înălţime. Iar pentru că era cu băgare de seamă şi stăruitoare, Maria trebuia să se
zorească cu însufleţire şi, plină de Duh Sfânt, să fie condusă spre înălţimi, ocrotită de
puterea lui Dumnezeu, a Cărui umbră a acoperit-o.
Ea a venit ,,într-o cetate a seminţiei lui Iuda, a intrat în casa lui Zaharia şi a
salutat pe Elisabeta” (Luca 1, 40). Şi în vreme ce Elisabeta asculta salutarea Mariei,
pruncul care era în pântecele ei a săltat şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt”.341 „Pe
când se afla încă în sânul Fecioarei, lisus S-a grăbit să sfinţească pe Ioan Botezătorul.
Dar înainte de a sosi Maria şi de a fi salutat pe Elisabeta „a săltat pruncul în pântecele
mamei Sale”, însă îndată ce Maria a rostit cuvântul, pe care Fiul lui Dumnezeu i 1-a
sugerat din pântecele ei „a săltat pruncul de bucurie” şi de atunci lisus a făcut din
Înaintemergătorul Său un prooroc”.342
„Pruncul Elisabetei a auzit în glasul Sfintei Fecioare rezonanţa Celui al cărui
glas omenesc avea să semene cu glasul ei”. Lăudat să fie Cel ce cu limba noastră, glasul
luat din Maria, a lămurit tainele Sale”. În glasul Mariei a simţit şi Elisabeta glasul
virtual al Cuvântului dumnezeiesc. ,,Şi cu glas puternic a strigat şi a zis: ,,Binecuvântată

338
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, p. 449
339
Stragorodski Mitrop. Serghie, „Venerarea Maicii Domnului după învăţătura Bisericii Ortodoxe”, în
rev. „Mitropolia Banatului” nr 4-6, 1974, p. 199
340
Arhim. Teofil Pârâian, „Maica Domnului - raiul de taină al Ortodoxiei”, Editura Eikon, Cluj-Napoca,
2003, p. 130
341
Origen, ,,Omilia a VII-a” la Evanghelia după Luca, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 7,
trad. de Pr. Prof. T. Bogoae, Pr. Prof. Nicolae Neaga, Zorica Laţcu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, pp. 87-88
342
Idem, p. 80

92
93

eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să
vină Maica Domnului meu la mine?” (Luca 1, 42-43). Cu acest cuvânt de „Maica
Domnului” o numeşte Biserica Ortodoxă până astăzi pe Sfânta Fecioară Maria”.343
Elisabeta s-a umplut atunci de Duh Sfânt din pricina pruncului Mariei. Dar nu
mama este întâia care s-a învrednicit de Duhul Sfânt, ci Ioan; când era încă închis în
pântecele mamei lui, el a fost cel care a primit pe Duhul Sfânt, iar la rândul ei şi
Elisabeta, după sfinţirea fiului ei, „s-a umplut şi ea de Duhul Sfânt”. Elisabeta a fost însă
aceea care proorocit despre Hristos. Maria se umpluse de Duhul Sfânt din ceasul în care
ea purta într-însa pe Mântuitorul, de când a primit pe Duhul Sfânt, urzitorul trupului
Mântuitorului, din clipa în care Fiul lui Dumnezeu a început să prindă viaţă într-însa.344
Iată adevăratul înţeles al cuvintelor: „De unde mie aceasta, ca să vină la mine
Maica Domnului meu ? „Sunt eu o sfântă ? Ce desăvârşire, ce taină lăuntrică mă fac
vrednică de această cinste: să mă viziteze însăşi Maica Domnului? ,,Căci iată, cum veni
la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat în pântecele meu” (Luca 1, 44).
Sufletul fericitului Ioan era sfânt; încă de pe când se afla în pântecele maicii sale şi încă
înainte de a fi sosit vremea ca să vie el pe lume, ştia ceea ce nu ştia întregul Israel, de
aceea „a săltat de bucurie”. Acest suflet a simţit că Mântuitorul a venit chiar înainte de
a se fi născut el tocmai ca să sfinţească pe slujitorul Său”.
Dacă recunosc pe cineva ca „Domn al meu”, nu voi cinsti şi pe Maica Lui? Dacă
acest Domn este Domnul domnilor (1 Timotei 5, 15), Împărătul împăraţilor Cel
nemuritor, nu o voi cinsti pe Maica Lui cu o cinste mai mare decât pe oricine care îi este
apropiat lui Hristos, mai mult decât pe Apostoli, mai mult decât pe Îngeri? Însăşi
expresia: „De unde mie aceasta, ca să vină Maica Domnului la mine?”, arată cât de mare
o consideră bătrâna Elisabeta pe tânăra Maică a lui Iisus. „Şi fericită este aceea, care a
crezut că se vor împlini întocmai cele spuse ei de la Domnul”. Va fi fericită pentru că a
făcut plăcere lui Dumnezeu cu această încredere, înainte de a fi avut o dovadă despre
împlinirea ei, căci prin aceasta s-a învrednicit de a avea în legătura cea mai intimă cu sine
pe Fiul lui Dumnezeu şi va lucra în veşnicie pentru suprema intimitate pe care a avut-o şi
va avea o fiinţă umană cu Fiul ei şi Dumnezeu.345
Urmând Elisabetei, Biserica Ortodoxă o fericeşte pe Sfânta Fecioară, prin glasul
credincioşilor care îi înalţă la fiecare Liturghie rugăciunea Axionului „Cuvine-se cu
adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu”. Pentru Maica Domnului
pântecele ei s-a deschis în momentul zămislirii, deci înainte de naşterea lui Hristos. Nici
un bărbat nu s-a apropiat de acest pântece sfinţit şi demn de cea mai mare cinstire şi
preţuire, căci Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât peste Maria şi puterea Celui PreaÎnalt a
umbrit-o. Aceasta este originea zămislirii: Pruncul S-a dezvoltat în pântecele Mariei, care
nu fusese deschis. Naşterea Mântuitorului a fost o noutate, pentru că El nu S-a născut
prin împreunarea dintre un bărbat şi o femeie, ci numai dintr-o Fecioară.346

1.3. Cântarea Sfintei Fecioare Maria

343
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., p. 451
344
Origen, op. cit., p. 88
345
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., p. 451
346
Origen, op. cit., p. 105

93
94

Zămislirea cea fără de prihană a Fiului Celui PreaÎnalt prin pogorârea Duhului
Sfânt asupra Sfintei Fecioare Maria şi naşterea Sa, fără a rupe peceţile fecioriei Maicii
Sale, reprezintă temeiul fundamental al Precinstirii Maicii Domnului în cadrul cultului
divin în Biserica lui Hristos. Buna Vestire a fost Cincizecimea Fecioarei, Maica
Domnului reprezentând răscumpărarea şi plinătatea feminităţii, reunind în chip tainic
maternitatea şi fecioria.347
Slava Litiei de la Bunavestire, alcătuită de Ioan Monahul, are conţinut prin
excelenţă hristologic: «Să se veselească cerurile şi să se bucure pământul! Că Cel
împreună-veşnic cu Tatăl şi împreună fără de început, şi împreună pe scaun şezător,
îndurare şi milă plină de iubire de oameni arătând, după bunăvoinţa şi sfatul părintesc
S-a coborât spre deşertare şi S-a sălăşluit în pântecele fecioresc, mai înainte curăţit de
Duhul. O, minune! Dumnezeu printre oameni, Cel neîncăput, în pântece; Cel fără de ani,
sub ani! Şi lucrul minunat este că şi zămislirea a fost fără de sămânţă şi deşertarea de
negrăit şi taina cât de mare! Căci Dumnezeu se deşartă, se întrupează şi se zideşte, iar
îngerul grăieşte zămislirea Fecioarei: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este
cu tine, Cel ce are mare milă!» 348
Alături de cinstirea dumnezeiască adusă ei în chip minunat, prin înger, că a fost
Aleasa pentru a-L naşte pe Însuşi Dumnezeu, Sfântul Evanghelist Luca ne arată că Maica
Domnului a fost preacinstită de Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, care ,,s-a
umplut de Duhul Sfânt” şi a zis: ,,Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este
rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine?”
(Luca 1, 41-42). Din cuvintele Elisabetei reiese clar că zămislirea Sfintei Fecioare era un
lucru supranatural; căci ea devenise Maica Domnului prin acea zămislire şi deci va fi cea
mai binecuvântată dintre femei. Elisabeta putea să spună lucrurile acestea, căci nu de la
ea le spunea, ci prin inspiraţie divină, fiind „plină de Duhul Sfânt”. Din răspunsul pe
care-l dă Fecioara Maria se vede limpede că acum este deplin convinsă de zămislirea sa
supranaturală şi singură a mărturisit, ca într-o profeţie, că va fi proslăvită de întreaga
omenire:349 „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu
Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale, că, iată, de acum mă vor ferici
toate neamurile!” (Luca 1, 46-48)
Textul din Evanghelia Sfântului Luca (1, 46-55) este cunoscut în Biserica
Răsăriteană drept Cântarea Maicii Domnului. Acest text a devenit rugăciune a Bisericii,
pentru că Maica Domnului este cea dintâi rugătoare către Hristos şi, prin rugăciunile ei,
întăreşte toate rugăciunile Bisericii. Evanghelia ne arată că rugăciunea Preasfintei
Fecioare Maria este răspunsul ei la binecuvântarea lui Dumnezeu. Dumnezeu are
iniţiativa mântuirii lumii prin Fiul Său, Care Se va naşte din Fecioara Maria, după ce
aceasta a răspuns: ,,Iată roaba Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)350
Bucuria Fecioarei Maria vine din comuniunea şi cooperarea ei cu Dumnezeu.
Smerenia ei, ca slujitoare a voii lui Dumnezeu, este temelia fericirii ei: ,,Măreşte, suflete

347
Î.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „Buna-Vestire - Sărbătoarea eliberării”, în rev.
„Candela Moldovei” nr. 3-4, 2001, pp. 9-10
348
Pr. Conf. Dr. Viorel Sava, „Hristocentrismul sărbătorilor mariologice”, în rev. „Teologie şi viaţă” nr.
7-12, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p. 43
349
Pr. Asist. Alexandru I. Stan, „Îndrumător pastoral”, Arhiepiscopia Bucureştilor, 1981, pp. 74-78
350
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Locţiitor de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
,,Fecioara Maria, Maica Domnului, icoana vie a Bisericii”, în rev. „Candela Moldovei” nr. 7-9, Editura
Trinitas, Iaşi, 2007, p. 28

94
95

al meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul Meu. Că a


căutat spre smerenia roabei Sale, că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-
a făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele Lui...”351
Înainte ca Ioan să fi proorocit, a proorocit Elisabeta, iar înainte de naşterea
Domnului şi Mântuitorului nostru, a proorocit Maria. Cercetând proorocia Fecioarei:
„Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul
meu...” întâlnim două principii: „sufletul” şi „duhul”, care duc la o îndoită slavă.
Sufletul „măreşte” pe Domnul, duhul „măreşte” pe Dumnezeu, dar nu ca şi cum slăvirea
Domnului ar fi deosebită de cea a lui Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu este şi Domn,
iar Domnul este şi Dumnezeu.352
Maica Domnului răspunde cu aceste cuvinte Elisabetei, în care smerenia se
împleteşte cu mulţumirea adusă lui Dumnezeu pentru negrăita cinste cu care a încununat-
o. Ea începe prin a mări pe Dumnezeu pentru bucuria ce i-a făcut, alegând-o pe ea, roabă
smerită, pentru a sluji tainei minunate a Întrupării Lui, care-i aduce mântuire în primul
rând ei, dar şi fericirea din partea tuturor neamurilor.353
„Sufletul” Mariei măreşte pe Domnul, iar „duhul ei” tresaltă apoi în Dumnezeu.
Într-adevăr, dacă nu ne-am înălţat mai întâi, însemnează că nu putem tresălta. ,,Pentru
că”, zice ea, „a căutat spre smerenia roabei Sale”. Aceste cuvinte vor să spună că
Domnul şi-a îndreptat privirea spre dreptatea roabei Sale, „a îndreptat privirea” spre
cumpătarea ei, spre puterea şi înţelepciunea ei. Dumnezeu priveşte spre dreptatea şi înţe-
lepciunea roabei Sale, căutând smerenia Mariei, pentru că era smerită şi căuta numai
dulceaţa virtuţii.354
Prin expresia ,,iată de acum mă vor ferici toate neamurile”, Maica Domnului
anticipează cinstirea viitoare, care-i va fi acordată de credincioşi, care alcătuiesc Biserica
Fiului ei, pentru calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, căci orice om cu inimă
adevărată ţine la cinstirea mamei lui, mai mult chiar decât la cinstirea sa, şi nimeni nu
socoteşte că cinsteşte pe cineva cu adevărat, dispreţuindu-i mama.355
Şi Sfânta Fecioară continuă: „Că mi-a făcut mie lucruri mari Cel Puternic. Şi
Sfânt este numele Lui”. Cele mai mari lucruri le-a făcut şi i le-a dăruit ei. A făcut-o
Maica Lui, cu puterea Lui, şi a făcut-o să zămislească păstrându-i fecioria. A făcut-o din
roabă Împărăteasă şi s-a unit cu ea mai mult decât cu Serafimii şi cu Heruvimii. Iar prin
acestea a umplut-o de sfinţenie, căci Sfânt este şi El. Şi apoi arată urmările minunatei Lui
întrupări prin mijlocirea ei: a risipit pe cei mândri şi a răsturnat pe cei puternici şi a ales
pe cei s m e r i ţ i . A umplut de bunătăţi veşnice pe cei flămânzi şi i-a alungat de la sine
deşerţi pe cei bogaţi. Şi-a împlinit făgăduinţele Sale date lui Avraam în lumina
adevăratelor valori şi le-a demascat pe cele mincinoase.356 Smerită şi, în acelaşi timp,
plină de curaj Fecioara Maria laudă lucrarea sau dreptatea lui Dumnezeu în istorie, ca
ridicare a celor smeriţi şi coborâre a celor mândri (Luca 1, 52-53). Întrucât „oricine se
smereşte pe sine se va înălţa”, Dumnezeu şi-a îndreptat privirea la smerenia fericitei
Maria, tocmai pentru că a putut spune: „mi-a făcut mărire Cel Puternic şi Sfânt este

351
Ibidem
352
Origen, op. cit., p. 93
353
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., p. 451
354
Origen, op. cit., pp. 93-94
355
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, art. cit., p. 451
356
Idem, p. 452

95
96

numele Lui, Şi mila Lui, din neam în neam”. Nu numai peste una, două, trei, nici numai
peste cinci neamuri se întinde mila Domnului, ci în veci din neam în neam. Pentru cei ce
se tem de El, Domnul îşi desfăşoară puterea braţului Său.357
În acelaşi timp, rugăciunea Fecioarei Maria leagă binecuvântarea primită de la
Dumnezeu cu binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată asupra poporului lui Israel:
,,Dumnezeu a sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-şi aducă aminte de mila Sa. Precum
a grăit către părinţii noştri, lui Avraam şi seminţiei lui în veac!” (Luca 1, 54-55).358
Puterea şi tăria sunt un atribut regal. Deci, dacă crezi în Dumnezeu, El îţi împărtăşeşte
din tăria şi puterea Sa, îţi dă împărăţia Sa, pentru ca supus ,,Împăratului împăraţilor” să
moşteneşti ,,împărăţia cerurilor”, întru Iisus Hristos.359
Sfântul Efrem Sirul teologhiseşte cultul preacinstirii Maicii Domnului,
fundamentat pe liantul hristologic, indestructibil existent între Maica Fecioară şi Fiul
Hristos, Cel care S-a întrupat fără stricăciune din pântecele ei feciorelnic: «Când locuiai
în mine, mărirea Ta locuia în mine şi afară de mine! După ce Te-am născut în chip văzut,
puterea Ta nevăzută n-a ieşit din mine. În vreme ce văd chipul Tău din afară, care stă
înaintea ochii mei, chipul Tău nevăzut a luat formă în duhul meu. »360
De la Preasfânta Fecioară Maria, Biserica lui Hristos învaţă să fie slujitoare
smerită a lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire a oamenilor, unind smerenia cu bucuria,
viaţa spirituală cu setea de dreptate socială, binecuvântarea prezentă cu speranţa în cele
viitoare.
Iar profeţia Fecioarei Maria: „Iată, de acum, mă vor ferici toate neamurile!”
(Luca 1, 48) se împlineşte în mulţimea sărbătorilor închinate ei, în mulţimea cântărilor
liturgice, în mulţimea icoanelor şi frescelor purtând chipul ei de Fecioară şi Maică, în
mulţimea bisericilor de parohie, a mănăstirilor şi catedralelor puse sub ocrotirea sa.
Unii dintre fondatorii creştini occidentali ai Uniunii Europene au dorit ca Europa
întreagă să fie pusă sub ocrotirea Maicii Domnului, înveşmântată în haină de culoare
albastră, ,,purtând pe cap cunună din douăsprezece stele”361, după cum se arată în Cartea
Apocalipsei(12, 1).
Creştinii din Europa se îmbogăţesc din punct de vedere spiritual când nu separă
taina Bisericii de taina Fecioarei Maria, cea smerită şi milostivă, şi o invocă mai mult în
rugăciunile pentru unitate creştină, pentru demnitatea familiei şi pentru reconciliere în
societate, deoarece „ atunci când îngerii din ceruri, Heruvimii şi Serafimii îl preamăresc
pe Dumnezeu, ei sunt conduşi de cea pe care arhanghelul Gavriil o numeşte „plină de
har” şi cea care îşi începe propria-i cântare cu cuvintele: „Măreşte, suflete al meu, pe
Domnul”, cea care, fiind Maica lui Dumnezeu, este Născătoarea Cuvântului Veşnic al lui
Dumnezeu!”362

Capitolul 2. Maica Domnului şi minunea Naşterii lui Hristos

357
Origen, op. cit., p. 94
358
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, art. cit., p. 29
359
Origen, op. cit., p. 94
360
Sfântul Efrem Sirul, op. cit., p. 39
361
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, art. cit., p. 29.
362
Pr. Conf. Dr. Viorel Sava, art. cit., p. 44.

96
97

În „taina” Sfintei Fecioare Maria este cuprins întreg adevărul despre Dumnezeu
şi mântuirea oamenilor, adevăr pe care Biserica îl exprimă sintetic în troparul care se
cântă la Bunavestire: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din
veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei se face şi Gavriil harul bine-l vesteşte. Pentru
aceasta şi noi, împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te,
cea plină de har, Domnul este cu tine!” 363
Referitor la învăţătura despre Maica Domnului nu se poate concepe o limitare la
ceea ce se spune doar în Noul Testament sau în profeţiile din Vechiul Testament, fiindcă
numai în ansamblul ei, Sfânta Scriptură vorbeşte lămurit despre cea care L-a născut pe
Mântuitorul lumii, pe Fiul lui Dumnezeu în trup.
Astfel, Fecioara Maria este mereu prezentă în Sfânta Scriptură, ea având un rol
deosebit în iconomia mântuirii. În sens ortodox, se poate vorbi de Fecioara Maria numai
în contextul general al întrupării Domnului sau al hristologiei, pentru că numai acesta este
edificator si autentic. Fecioara Maria nu a avut o natură superioară celorlalte fiinţe
omeneşti şi nu a fost mărturisită decât în duhul Sfintei Scripturi.
Minunea Naşterii Domnului din Sfânta Fecioară Maria reprezintă marea taină a
creştinătăţii. Dumnezeu, Cel nenăscut şi necuprins cu mintea, se coboară în lume,
făcându-se om prin naşterea Sa din fecioară, desfăcând legile firii, căci nimeni dintre cei
născuţi vreodată din femeie, în afara Fiului lui Dumnezeu, nu s-a învrednicit să-şi ia fiinţa
trupească din maică fecioară. Străin lucru este mamelor fecioria şi fecioarelor naşterea de
fii, dar în persoana Preacuratei Fecioare Maria s-au împlinit toate făgăduinţele Domnului,
care prin profeţii săi a pregătit lumea pentru a-L primi pe Răscumpărătorul, Cel promis
primilor oameni, binevestind fiecare moment din iconomia mântuirii lumii, începând cu
semnul naşterii lui Mesia din fecioară, care deşi a luat în pântece şi a născut Fiu, a rămas
nepângărită de legile firii, căci prin ea a trecut Domnului, care a învrednicit-o să fie
Maică şi Fecioară.

2.1. Minunea întrupării Fiului lui Dumnezu

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, urmând ca acesta, ascultând voia
divină şi plinind cuvintele Domnului, să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu, să fie el
însuşi „dumnezeu” după har, iar nu după fiinţă. Diavolul, cunoscând acest fapt, a luat
chip de şarpe şi i-a promis femeii că ea va ajunge asemeni lui Dumnezeu, dacă va încălca
porunca divină şi va mânca din pomul oprit. Socotind că mâncarea din pom reprezintă
cea mai simplă cale spre a lor îndumnezeire, oamenii nesocotesc cuvântul Domnului şi
astfel ajung să cunoască răul.
Văzând slăbiciunea omului, dar şi lipsa lui de căinţă pentru încălcarea voii
divine, Preabunul Dumnezeu îi pedepseşte pe Adam şi Eva, lovindu-i pe vinovaţi în
funcţiile lor esenţiale: pe femeie ca soţie şi mamă, iar pe bărbat ca truditor al pământului,
izgonindu-i din grădina Edenului; dar asemeni unui Părinte îndelung iubitor, care-şi
mustră cu asprime fiul, când acesta greşeşte, pentru a se îndrepta, Dumnezeu le
făgăduieşte primilor oameni izbăvirea din robia păcatului: „Duşmănie voi pune între tine

363
A se vedea „Troparul Bunevestiri”, în „Mineiul pe martie”, ziua 25, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 426.

97
98

şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; Acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa
călcâiul!” (Facere 3,15). 364
Prin aceste cuvinte, Dumnezeu blesteamă diavolul şi o mângâie pe Eva; aşa cum
păcatul a intrat în lume prin femeie, căci este ştiut că Eva a căzut întâi în păcatul
neascultării, Dumnezeu o învredniceşte pe femeie cu o mare cinste, astfel încât printr-o
urmaşă a Evei avea să vină în lume şi izbăvirea. Textul ebraic, anunţând ostilitatea dintre
descendenţa şarpelui şi cea a femeii, opune pe om diavolului, lăsând să se întrevadă
victoria finală a omului. Aceasta este prima anticipare a mântuirii. Prin folosirea
pronumelui αυτός pentru definirea Alesului, textului Septuagintei face din acest verset un
text profetic referitor la Mesia, ca descendent al Evei şi Fiu al Mariei, Eva cea nouă, iar
tradiţia exegetică a Bisericii l-a supranumit ProtoEvanghelia, întâia deschidere a
speranţei pentru mântuirea omului căzut. Sfinţii Părinţi au văzut în aceste cuvinte prima
vestire a venirii lui Mesia, Cel Care, din sămânţa femeii fiind născut din Fecioară, fără a
avea un tată lumesc, va zdrobi capul şarpelui.365
Naşterea Mântuitorului Hristos din Fecioara Maria a constituit momentul unei
adevărate încercări pentru teologi, datorită adâncimii acestei taine duhovniceşti. Sfântul
Evanghelist Luca situează Naşterea Domnului în timpul recensământului lui Augustus
cezarul, pe când Quirinius guverna Siria (Luca 2, 1-2). Bătrânul Iosif din cetatea
Nazaretului, în calitatea sa de urmaş al regelui David, s-a dus în cetatea Betleemului din
pământul Iudeii, pentru a se înscrie conform poruncii sosite de la Roma, luându-o cu sine
pe Sfânta Fecioară Maria, „cea logodită cu el,” care era însărcinată (Luca 2, 4-5).
„Hristos trebuia să fie numărat în acest recensământ al lumii, pentru că şi El
voia să fie înscris la un loc cu toţi ceilalţi, pentru ca să sfinţească pe toţi oamenii şi să fie
pomenit în registre împreună cu toată lumea, pentru a oferi lumii trăirea în comuniune
cu El. Iar după această numărătoare lisus voia să numere împreună cu El pe toţi
oamenii, înscriind în cartea vieţii pe toţi cei care au crezut în El, înscriindu-i în ceruri
împreună cu sfinţii.”366
Conform datelor stabilite de cercetători, Iisus Hristos s-a născut în anul 749 de la
fondarea Romei, adică anul 5 înaintea erei noastre, iar Irod a murit în primăvara
următoare, anul 4, deci a trăit în vremea naşterii. Totuşi, precizarea Evanghelistului Luca
cu privire la Quirinius a avut darul să-i încurce pe mulţi. Documentele istorice romane
arătau un recensământ făcut de Quirinius în anul 7 d.Hr., dată ce nu se potrivea cu
Naşterea Domnului. Această discrepanţă a făcut pe mulţi să afirme că relatarea lui Luca
nu e adevărată. Iar credincioşii se vedeau şi ei în încurcătură, căci din moment ce Irod a
murit în anul 4 î.Hr., iar Quirinius a fost guvernator al Siriei în anul 7 d.Hr., cum s-a putut
naşte Iisus pe vremea lor?
Dar şi această enigmă a dezlegat-o arheologia. „În anul 1828 s-a găsit la Roma o
inscripţie care atesta că Quirinius a fost guvernator de două ori. Iar după primul război
mondial, Sir William Ramsay a descoperit un monument la Antiohia Pisidiei în Asia
mică, care la fel arăta că Quirinius a fost de două ori guvernator. Această inscripţie pare
a-l prezenta ca guvernator militar cu scopul de a conduce războiul Homanadensian, în
timp ce guvernator civil era Sentius Saturninus (8-6 î.Hr.). În felul acesta se împacă şi

364
Pr. Ioan Sorin Usca, „Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi I. Facerea. Comentarii la Cartea
Facerii”, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, p. 27
365
Ibidem, p. 28
366
Origen, op. cit., p. 101

98
99

afirmaţia lui Tertulian, care spune că recensământul a fost făcut pe vremea


guvernatorului Saturninus. De fapt, doctorul Luca precizează „întâia dată” spre a-l
deosebi de al doilea recensământ făcut tot de Quirinius la anul 7 d.Hr., cu ocazia celei
de-a doua guvernării a sa în Siria”. 367 Lucrurile s-au limpezit, iar adevărul a ieşit la
suprafaţă. Nu Evanghelistul Luca a greşit, ci oamenii, fiindcă n-au cunoscut amănuntul
acesta.
„Iar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul
ei Cel Întăi-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire
pentru ei la han” (Luca 2, 6-7). La Naşterea lui Iisus Hristos, Maica Domnului nu a
suferit durere pentru că nu a cunoscut împreunare cu plăcere, restaurând nepătimirea şi
zdrobind capul şarpelui.368
Hristos ne-a onorat cu cel mai mare privilegiu posibil atunci când a coborât
printre noi ca unul dintre noi. Lipsindu-Se de slava, fericirea şi frumuseţea Sa eternă, El a
coborât în urâţenie şi în ruşinoasa noastră vale a plângerii, pentru oameni şi pentru
salvarea lor. Aşa cum un împărat îşi trimite crainicii într-un oraş pentru a-i anunţa
venirea, la fel a procedat şi Împăratul cerurilor, care din dragostea Sa pentru oameni a
dorit să apară pe pământ, şi-a trimis vestitorii Săi către neamul omenesc pentru a-şi
anunţa sosirea, iar în cele din urmă, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se
asemenea oamenilor” (Filipeni 2, 7).369
„Legile firii s-au desfăcut cu adevărat pricinuind plinirea lumii de sus. Căci
zămislirea a fost cu adevărat curată şi neatinsă de sămânţă, iar naşterea cu totul curată
şi neatinsă de stricăciune. De aceea Maria a rămas fecioară şi după naşterea Celui ce S-
a născut, rămânând în naştere fără pătimire, ceea ce este lucru minunat şi în afară de
toată legea şi raţiunea. Căci Dumnezeu, Care a binevoit să Se nască din ea, i-a strâns şi
mai tare legăturile fecioriei prin naştere. A fost o faptă şi o veste cu adevărat uimitoare
să se înfăptuiască naştere şi apariţie de prunc, fără să se deschidă închizătorile
născătoare ale celei ce naşte. Căci trebuia, cu adevărat, ca Făcătorul firii, îndreptând
cel dintâi firea, să desfacă prin Sine legile firii, prin care păcatul osândise pe oameni,
din pricina neascultării, ca să aibă acelaşi mod al succesiunii lor ca şi animalele
necuvântătoare.”370
Pentru că duşmanul mântuirii noastre pândea fecioarele din cauza profeţiei lui
Isaia, care spune: „Iată fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor numi numele lui
Emanuil, care se tălmăceşte: cu noi este Dumnezeu”, pronia cerească face ca să fie
logodită tânăra Maria cu dreptul Iosif, fiind dată de preoţi „cartea cea nouă celui care
ştie carte”. „Logodna a fost păzitoare a fecioarei şi înşelăciune a celui care pândea
fecioarele. Când a venit plinirea vremii, a fost trimis îngerul Domnului la ea şi i-a
binevestit zămislirea Domnului. Astfel a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, puterea
enipostatică a Tatălui, nu din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, adică
împreunare şi sămânţă, ci din bunăvoinţa Tatălui şi din conlucrarea Sfântului Duh. A

367
Petru Popovici, „Biblia este totuşi adevărată”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, pp. 73-75
368
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Antropologia ortodoxă. Comentarii asupra stării primordiale a
omului”, în ,,Anuarul XVI al Academiei teologice «Andreiane»”, Sibiu, 1940, p. 18
369
Ep. Nicolae Velimirovici, „Credinţa poporului lui Dumnezeu”, trad. de Diana Potlog, Bucureşti, 2001,
p. 23
370
Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Ambigua”, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 80, trad. de
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1983, p. 239

99
100

îngăduit Creatorului să se creeze, Făcătorului să se plăsmuiască, Fiului lui Dumnezeu şi


lui Dumnezeu să se întrupeze şi să se facă om din cărnurile şi sângiuirile ei curate şi
neîntinate, plătind datoria strămoaşei.”371
„Stăpânitorul veacului acestuia n-a cunoscut fecioria Mariei, naşterea lui Hristos
din ea şi moartea Domnului. Trei taine răsunătoare, care s-au săvârşit în tăcerea lui
Dumnezeu. Dar cum s-au descoperit veacurilor? O stea a strălucit pe cer mai mult decât
toate stelele; lumina ei era nespusă şi noutatea ei minuna; toate celelalte stele, împreună
cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei, care covârşea cu lumina ei pe toate. Şi
tulburare a fost. Atunci orice magie s-a nimicit şi orice legătură a răutăţii a pierit;
neştiinţa s-a risipit, iar vechea împărăţie a căzut, când Dumnezeu s-a arătat în trup
omenesc spre înnoirea vieţii veşnice. A luat început ceea ce fusese hotărât de Dumnezeu
şi prin aceasta toate se puneau în mişcare, pentru că se pregătea nimicirea morţii.”372
„Maica Domnului naşte pe Fiul lui Dumnezeu ca om, în chip feciorelnic. Dar
Duhul Sfânt, lucrând în felul acesta sau contribuind ca persoană la realizarea actului prin
care Fiul lui Dumnezeu Se face ipostas al firii omeneşti, lucrează şi asupra celei ce se
face prin aceasta Maica Lui, aşa cum lucrează şi Cuvântul Însuşi, Care îşi formează firea
omenească din ea tot ca persoană. Dar eficienţa Duhului asupra cuiva este în proporţie
cu puritatea sau cu disponibilitatea celui asupra căruia Duhul lucrează. Căci puritatea
înseamnă disponibilitate nemicşorată pentru Dumnezeu, înseamnă angajarea integrală în
dialogul cu Dumnezeu, în rolul celui ce răspunde şi se dăruieşte. Maica Domnului se
dăruieşte deplin Cuvântului, nu numai prin Cuvânt, ci prin punerea sa integrală la
dispoziţia Lui. Duhul poate copleşi astfel în ea deplin legea naturală a naşterii. Coborând
ca ipostas El însuşi în ea şi începând să-Şi formeze trupul din ea, cu împreună-lucrarea
Duhului Sfânt întreg ca persoană, trupul ei, ţinut de ea în puritatea fecioriei până atunci,
în puritatea totalei disponibilităţi pentru Dumnezeu, este curăţit şi de păcatul strămoşesc,
pentru ca Ipostasul dumnezeiesc să nu ia Trupul Său dintr-un trup care se afla încă sub
acest păcat şi sub legea naturală a naşterii în voluptate.”373 Iată de ce Maica Celui ce Şi-a
format firea omenească din ea şi cea asupra căreia El a putut lucra pentru ipostazierea firii
omeneşti ce se forma în ea, în Sine, ca în Dumnezeu Cuvântul, trebuia să fie fecioară
înainte de zămislire, la zămislire, în naştere şi după naştere. „Calitatea Mariei de
Născătoare de Dumnezeu şi fecioria ei se ţin împreună. Iar dacă s-a petrecut cu ea o
astfel de minune, nu se putea ca ea să nu rămână şi după aceea total dăruită lui
Dumnezeu, adică fecioară. Cea care L-a ţinut în braţe pe Fiul lui Dumnezeu ca om şi se
împărtăşea de puritatea Lui, cum s-a împărtăşit de eliberarea de păcatul strămoşesc în
momentul sălăşluirii Lui în ea, la zămislirea Lui ca om, nu se putea să nu rămână
fecioară.”374
Fecioara Maria a adus prin puritatea ei o contribuţie la întruparea Fiului lui
Dumnezeu ca om, la asumarea firii umane în El ca ipostas al ei, datorită faptului că ea
singură a dus la împlinire o putere pe care Dumnezeu de la început a sădit-o în om
împotriva păcatului. „Ea a acoperit toată răutatea oamenilor şi i-a arătat pe oameni

371
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 149
372
Sfântul Ignatie Teoforul, „Epistola către Efeseni”, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 1,
trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1979, p. 163
373
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, p. 41
374
Nicolae Cabasilla, op. cit., pp. 66-68

100
101

vrednici de unirea cu Dumnezeu. Păcatul strămoşesc îl avea şi ea, dar în ea şi prin ea,
omul cu multă vigoare a arătat puterea sădită în el împotriva păcatului, ocolind, prin
cuget treaz şi prin hotărâre dreaptă şi prin mărimea înţelepciunii, tot păcatul de la
început până la sfârşit.”375
Sfântul Evanghelist Luca prezintă o altă anghelofanie minunată la Naşterea
Mântuitorului, când îngerul se arată păstorilor şi le vesteşte că li S-a născut Mântuitorul
Cel promis: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi
pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea
lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle” (2, 9-12).
Acest dialog între înger şi oameni are menirea de înştiinţare a acestora din urmă
că Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ pentru a mântui lumea, Fiu Care va putea fi găsit
născut într-o iesle. Minunea Naşterii trebuia să fie făcută cunoscută oamenilor, iar îngerii
sunt primii vestitori ai venirii în lume a Mântuitorului: „Şi deodată s-a văzut, împreună
cu îngerul, mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de
sus, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14). Este un imn cântat de
cetele cereşti la vederea marii minuni a venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu, un imn de
laudă pentru Cel Care S-a făcut asemenea oamenilor, pentru Creatorul îngerilor şi a
oamenilor. Este o bucurie a celor pământeşti la auzul celor cereşti. Este o împreună
slăvire a celor pământeşti cu cele cereşti. Este cerul coborât pe pământ pentru a lăuda aşa
cum se cuvine această minune.
Vestea Naşterii Domnului se face deodată prin cuvânt ceresc şi prin vedere
cerească, prin slove rostite şi slavă privită, pentru că Dumnezeu-Cuvântul Cel nevăzut cu
ochii trupeşti, necuprins cu mintea şi cu privirea şi neatins cu mâna, Se face Om văzut cu
ochii, ascultat cu urechile, înţeles cu mintea şi atins cu mâinile, pentru ca să ne dăruiască
nouă oamenilor limitaţi şi trecători slava Lui cea nemărginită şi veşnică. Hristos a coborât
din ceruri şi S-a născut într-o peşteră, în interiorul pământului, ca să ne înalţe pe noi
oamenii în interiorul Împărăţiei Cerurilor.
Prezenţa îngerilor la Naşterea Domnului este un semn de slujire înaltă pe care
aceştia I-o vor acorda Fiului lui Dumnezeu în activitatea Sa pământescă. Îngerii vor fi
prezenţi de acum tot timpul alături de Mântuitorul, chiar dacă Sfintele Evanghelii nu
consemnează acest lucru. Cu toate că Mântuitorul S-a arătat în lume în cel mai smerit
mod posibil, totuşi viaţa Sa a fost una de adoraţie din partea creaturilor Sale pământeşti.
Îngerii prezidează Naşterea Mântuitorului 376 prin această arătare minunată.
Icoana Naşterii prezintă o mulţime mare de îngeri coborâţi din cer pentru a da slavă lui
Dumnezeu Celui coborât din cer, îngeri care nu numai că îi înştiinţează pe păstori de
venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, ci se bucură şi ei într-un glas pentru această mare
minune. Icoana reprezintă bucuria celor pământeşti la auzul celor cereşti, o bucurie
comună între pământ şi cer. În icoana Naşterii apar trei îngeri: doi dintre ei privesc la
Prunc sau spre cer, aducând laudă lui Dumnezeu cu cântarea „Slavă între cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, iar al treilea, numit de
comentatori şi îngerul întrupării, priveşte spre păstori vestind întruparea.377

375
Idem, p. 102
376
A se vedea „Dicţionar Biblic”, vol. 2, Editura Stephanus, Bucureşti, 1996, p. 194
377
Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Icoana Naşterii Domnului Iisus Hristos şi semnificaţia ei redată în
frescele Bisericilor din Moldova”, în rev. „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” nr. 10-12, 1981, p. 687

101
102

„Lumina” este elementul principal care domina în acea noapte, datorită venirii în
lume a Fiului lui Dumnezeu, dar şi datorită îngerilor, care emanau o lumină plină de
dragoste, o lumină greu suportată de privirea oamenilor, exprimând vizibil slava lui
Dumnezeu, care era semnul prezenţei divine.378
Păstorii, care erau obişnuiţi cu veghea de noapte pentru a păzi oile, priveau mai
mult decât alţi oameni înălţimea şi întinderea cerului şi preţuiau taina luminii, care
risipeşte întunericul. Nefiind robiţi de grijile lumeşti din cetate, ei înţelegeau mai bine
legătura dintre cer şi pământ, dintre darurile cerului şi viaţa pământenilor. De aceea, când
Se naşte Hristos, Lumina lumii, păstorii cu ochi veghetori, cu mintea şi inima trează,
primesc cei dintâi vestea Naşterii Mântuitorului lumii.
După plecarea îngerilor, ei au mers la Betleem şi după ce au văzut cu ochii lor
Pruncul născut în iesle (Luca 2, 16), aşa după cum le-a vestit lor mai înainte îngerul
Domnului (Luca 2, 12). Păstorii au devenit, la rândul lor, vestitori ai bucuriei Naşterii
Domnului Hristos, după cum mărturiseşte Evanghelia: „Şi, grăbindu-se, au venit şi au
aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul
grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către
păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors
păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate câte auziseră şi văzuseră precum
li se spusese” (Luca 2, 17- 20).
De îndată ce S-a născut El, magii din Arabia, urmând steaua, au venit la Betleem
şi s-au închinat Pruncului, aducându-i daruri: aur, smirnă şi tămâie, iar printr-o
descoperire li s-a poruncit să nu mai revină la Irod. Iar fiindcă Iosif, cel care era logodit
cu Maria, se gândea mai întâi să îndepărteze pe logodnica lui, socotind că ea fusese
însărcinată din unire bărbătească, adică din desfrânare, tot printr-o viziune i s-a poruncit
să nu-şi îndepărteze logodnica, căci ceea ce are în pântece, este de la Duhul Sfânt.379
„Şi când s-au împlinit opt zile ca să-L taie împrejur, i-au pus numele Iisus, cum a
fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece”(Luca 2, 18). Iisus, acest nume
glorios şi înalt, cu totul vrednic a primi toată cinstirea închinării şi a măririi, „acest
nume care este mai presus de orice nume”, nu s-ar fi cuvenit să fie pomenit în primul loc
de către oameni, nici să fie introdus de ei în lume, ci se cădea să se înfăptuiască aceasta
de către o putere mult mai înaltă şi mai desăvârşită, de aceea Evanghelistul mărturiseşte
că ,,i-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger mai înainte de a se zămisli în
pântece.” 380
„Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege” pentru ca să
fim nevoiţi să credem că bunul Dumnezeu L-a pus pe Fiul Său sub ascultare de legea
Creatorului şi sub stăpânirea unui vrăjmaş, unei puteri cu care El însuşi S-a învoit. El a
fost pus sub Lege „ca să răscumpere pe cei de sub Lege”, pentru a-i supune unei alte
legi, care a fost pomenită la citirea textului: „Luaţi aminte, poporul Meu, la legea
Mea!”, şi apoi: „L-au adus pe Prunc ca să-L pună înaintea Domnului”, căci „scris este,
în Legea lui Moise: Să-Mi sfinţeşti pe tot întâiul născut”, iar în alt loc: „De trei ori pe an
să se înfăţişeze înaintea Domnului Dumnezeu toţi cei de parte bărbătească”. Copiii

378
Pr. Prof. Dr. Ilie Melniciuc-Puică, op.cit., pp. 127-128
379
Sfântul Justin Martirul şi Filozoful, „Dialog cu iudeul Tryfon”, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti” vol. 2, trad. de Pr. Prof. T. Bogoae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, pp. 181-182.
380
Origen, op. cit., p. 103.

102
103

închinaţi, fiindcă erau întâi născuţi, erau aduşi înaintea altarului Domnului: „Tot cel de
parte bărbătească, care deschide pântecele maicii sale”. Acest stih are un înţeles
duhovnicesc, căci altfel s-ar fi zis: Tot cel de parte bărbătească ieşit din pântecele maicii
sale, şi nu: „care deschide pântecele mamei”, cum a făcut-o Domnul Iisus, căci pentru
orice femeie nu naşterea pruncului este cea care deschide pântecele ei, ci împreunarea
cu bărbatul ei.”381
Trupul Fecioarei, sufletul şi mintea ei au fost păstrate neatinse şi nepângărite, în
vederea venirii Domnului nostru Iisus Hristos, de aceea prin Naşterea Sa, Hristos a
păstrat nestricate pântecele fecioreşti ale Mariei, întrupându-se din ea ca şi ar fi deschis
o poartă, pe care a încuiat-o pentru totdeauna după Naşterea Sa, aceasta făcându-se
pentru a se plini cele profeţite în vechime de proorocul Iezechiel.
Şi iată era un om drept în Ierusalim, cu numele Simeon, căruiai i se vestise de către
Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. (Luca 2,
25-35)
Bătrânul Simeon recunoaşte în persoana Pruncului Iisus pe Însuşi Dumnezeu,
Mântuitorul Cel Întrupat, Lumina vestită cândva de profetul Isaia, care a venit lume să
lumineze neamurile, aflate în umbra şi latura morţii, şi, în acelaşi timp, să restaureze
poporul cel ales, cufundat în întunericul păcatului, încheind cu el un nou Legământ
veşnic, pe care Fiul lui Dumnezeu îl va consfinţi cu Însuşi Scump Sângele Său, legământ
la care sunt chemaţi atât iudeii, cât şi neamurile păgâne, pentru ca tot genunchiul să se
plece în cer şi pe pământ în numele lui Iisus Hristos (Filipeni 2, 10), de care se cutremură
şi se spăimântează puterile cele din adâncurile iadului.
Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că „Mântuitorul e pentru cădere şi pentru
înviere, dar nu pentru că unii cad şi alţii se ridică, ci tocmai pentru că din noi cade ce
este mai rău şi învie ceea ce-i mai bun. Arătarea Domnului e în stare să nimicească
patimile trupului şi să trezească însuşirile proprii sufletului. Dacă Pavel spune „Când
sunt slab, atunci sunt tare”(2 Corinteni 12, 10), însemnează că acelaşi om poate fi
totodată şi slab şi tare, adică slab din pricina trupului, dar e tare cu sufletul. Aşa şi
Mântuitorul nu le dă unora prilejuri de cădere, iar altora de înviere. Cei care cad, e
limpede că din poziţia lor verticală pe care o aveau înainte, din aceasta cad, pe când
necredinciosul nicicând nu stă drept, ci mereu se târăşte pe jos ca şarpele. Deci pă-
cătosul nu stă într-o anumită poziţie, din care să poată cădea, întrucât el deja se târăşte
pe jos din pricina necredinţei. De aici şi prima binefacere: cel care petrece în păcat cade
şi moare ca să trăiască apoi dreptăţii şi să învieze, căci credinţa în Hristos ne dăruieşte
amândouă harurile. Cade aşadar ceea ce-i mai rău, pentru ca în locul lui să aibă prilej
să învieze binele!.” 382
Simeon a proorocit despre Maria „când te vei ridica în picioare lângă Cruce,
când vei vedea ce se întâmplă şi vei auzi glasuri, atunci, după mărturia lui Gavriil, după
tainica cunoaştere a zămislirii dumnezeieşti, după marea descoperire a minunilor, atunci
vei avea un fel de tulburare în sufletul tău. Pentru că trebuia ca Domnul să guste moarte
pentru noi toţi şi, odată ajuns victimă de ispăşire pentru lume, să îndrepteze pe toţi

381
Idem, pp. 105-107.
382
Sfântul Vasile cel Mare, „Epistola 260, Către episcopul Optim “ în „Epistole”, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti” vol. 12, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 535

103
104

oamenii în Sângele Său. Tu, dar, care ai învăţat de sus cele despre Domnul, vei simţi o
oarecare îndoială, ca un fel de sabie.” 383
Prin cuvintele ,,ca să se descopere gândurile din multe inimi”, bătrânul Simeon
anticipează că, după smintirea legată de Crucea lui Iisus, va veni de la Mântuitorul,
pentru ucenici şi chiar şi pentru Maria, o vindecare rapidă, care le va întări inimile ca să
creadă în El. Exemplu îl avem pe Apostolul Petru, care, după ce s-a smintit, s-a legat mai
tare de credinţa în Hristos. Deci ceea ce era omenesc a fost convins despre slăbiciune,
pentru ca astfel să iasă la lumină şi mai tare puterea Domnului. Astfel, prin Hristos se va
descoperi Dumnezeu, care va despărţi lumina de întuneric, adevărul de minciună,
credinţa de superstiţie, adevărata credinţă revelată de cea născocită de minţile oamenilor.
Era necesar ca sabia să treacă prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu pentru a fi
zdrobit stăpânitorul acestui veac împreună cu toate puterile lui, pentru ca lumea să fie
slobozită de sub stăpânirea lui. Gustând paharul morţii, Hristos se înfăţişează înaintea
stăpânitorului acestei lumi trecătoare pretizând toată împărăţia acestuia, în calitatea Sa de
Împărat al împăraţilor şi Dumnezeu. Cel care şi-a dorit ca Hristos să fie al lui îl primeşte
acum îngenunchiat pe Cel pe care a îndrăznit să-l ispitească, dar fără folos,
recunoscându-L pe Domnul Iisus Hristos ca Stăpân al său. S-a dat pe faţă astfel şi gândul
cel păcătos ce l-a făcut să cadă pe vrăjmaşul din rai, care imediat după Naşterea
Domnului, l-a orbit pe Irod cu gândul că pruncul Hristos îi va lua tronul, iar acesta a
poruncit uciderea tuturor pruncilor din regatul său, în speranţa că printre cei ucişi va fi şi
Hristos. Rana provocată în sufletul Fecioarei de sabia morţii Fiului ei va fi însă vindecată
de Învierea Domnului, care va aprinde bucuria dragostei în inima zdrobită de durere a
Mariei, ea fiind cinstită din acel moment ca Maica lui Dumnezeu Cel Înviat din morţi,
fiind pe bună dreptate preaslăvită ca Maica Vieţii.

2.2. Copilăria Mântuitorului în Evanghelia Sfântului Luca

Perioada dintre momentul întoarcerii în cetatea Galileei, după fuga Pruncului


cu Maica Sa în Egipt de frica lui Irod, şi momentul în care Mântuitorului Iisus Hristos
vine la râul Iordanului, pentru a fi botezat de Ioan, este numită de unii teologi
perioada copilăriei Mântuitorului, care este descrisă prin următoarele cuvinte de
Sfânta Scriptură: ,,După ce au săvârşit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor
Nazaret. Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul
lui Dumnezeu era asupra Lui”(Luca 2, 39-40).
În această perioadă, harul lui Dumnezeu era asupra Mântuitorului, care se întărea
cu Duhul şi sporea în înţelepciune, primind o aleasă educaţie de la Fecioara Maria, căci
unirea dintre Maica Domnului şi Fiul ei dumnezeiesc, Care şi-a alcătuit trup şi suflet din
trupul şi sufletul ei, durează şi după naşterea Sa, aşa cum ne înfăţişează iconografia
ortodoxă, în care Maica Domnului nu apare niciodată singură, ci totdeauna lângă El, cu
Pruncul Iisus în braţe, afară de momentul naşterii ei, al răstignirii, al adormirii şi al
rugăciunii către El în stare de slavă, momente când Hristos este prezent lângă Maica
Sa.384
Această unire a Mamei cu Fiul în opera Răscumpărării se manifestă din clipa
zămislirii feciorelnice a lui Hristos şi până la moartea Lui; mai întâi, când Maria,
383
Idem, p. 537
384
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, p. 452

104
105

ridicându-se şi pornind în grabă spre Elisabeta, este proclamată de aceasta fericită pentru
credinţa ei în mântuirea făgăduită, iar Înaintemergătorul a tresăltat în pântecele mamei
sale (Luca1, 41-45); se manifestă apoi la naştere, atunci când Născătoarea de Dumnezeu
le-a arătat, plină de bucurie, păstorilor şi magilor pe Fiul său Întâiul-Născut, care nu i-a
atins fecioria, ci i-a consacrat-o. Iar când L-a înfăţişat Domnului în templu, oferind darul
săracilor, ea a auzit prevestirea lui Simeon că Fiul ei va fi un semn ce va stârni
împotrivire şi că o sabie îi va străpunge inima de mamă, ca să fie dezvăluite gândurile
multor inimi (Luca 2, 34-35).
Sfânta Scriptură ne descoperă un singur eveniment petrecut în copilăria
Mântuitorului, episod unic, care este specific Evangheliei Sfântului Luca, în care Hristos
îşi afirmă divinitatea Sa înaintea cărturarilor şi învăţaţilor de la templul din Ierusalim.
(Luca 2, 42-52)
Conform tradiţiei mozaice, evreii obişnuiau să meargă la Ierusalim pentru a serba
Paştele la templul Domnului. Tot această tradiţie permitea tuturor celor de parte
bărbătească să meargă la templu pentru a participa la sărbătoarea pascală de îndată ce
împlineau vârsta de doisprezece ani. Ajuns la această vârstă, „Copilul Iisus” este luat de
dreptul Iosif şi Fecioara Maria, pe care Evanghelistul îi numeşte „părinţii Lui”, pentru a
lua şi El parte la cea mai mare sărbătoare a evreilor. Pierzându-L printre pelerini şi
căutându-L cu durere, părinţii L-au aflat după trei zile în templu, ocupându-se cu cele ale
Tatălui Său, şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i, iar toţi care Îl
auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui, din cauza vârstei Sale foarte
fragede.
Evanghelistul Luca, adresându-se popoarelor din afara iudaismului şi voind să
arate pe Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu, s-a ridicat cu genealogia până acolo unde
dispare caracterul ei iudaic şi primeşte un caracter universal, adică până la Dumnezeu,
Care este al tuturor. Prin cuvintele „nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să
fiu?”, Mântuitorul se arată pe Sine cu adevărat „Fiul lui Dumnezeu“, înlăturând accentul
originii Lui din Iosif. Căci acum este declarat Fiul lui Dumnezeu prin fire, iar nu cum se
socotea fiu al lui Iosif. Deci scopul Evanghelistului era să arate că Cel care acum se
înfăţişa lumii în templu din Ierusalim este Fiul lui Dumnezeu.385 Deşi ei n-au înţeles
cuvântul pe care l-a spus lor, mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte,
cumpănind la ele, anticipând importanţa misiunii pe care Fiul ei o avea de împlinit în
această lume.În continuare, Evanghelia mărturiseşte că Fiul lui Dumnezeu a coborât
împreună cu ei şi a venit în Nazaret şi le era supus, sporind cu înţelepciunea şi cu vârsta
şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni. Prin această supunere, Hristos arată o deosebită
cinste faţă de mama Sa, care s-a oferit pe sine lui Dumnezeu pentru a fi mijlocitoarea
mântuirii, anticipând cinstirea viitoare pe care Biserica o va acorda celei care s-a
învrednicit de la Duhul Sfânt, prin consimţământul ei liber exprimat înaintea
Arhanghelului Gavriil, a fi Născătoare de Dumnezeu.

2.3. Fraţii Domnului în lumina adevărului biblic

Naşterea Fiului lui Dumnezeu din Pururea Fecioara Maria era o piatră de poticnire
pentru cei care voiau să-şi zică creştini, însă nu voiau să se smerească şi să caute curăţia

385
Natalia Manoilescu Dinu, „Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii”, Editura Bizantină,
Bucureşti, 2001, p. 48.

105
106

în viaţă. Viaţa curată a Mariei era o palmă pe obrazul celor care erau murdari în cuget şi
în fapte, motiv pentru care au formulat subtil anumite obiecţii în ceea ce priveşte acest
aspect biblic şi teologic.386 Astfel s-au ridicat numeroşi defăimători, care cred că Maria
L-a născut pe Mesia fiind fecioară, pe cale supranaturală, însă tăgăduiesc că a rămas
fecioară şi după naştere. De aceea, ei ne prezintă ca dovadă anumite locuri din Noul
Testament, unde se vorbeşte despre anumiţi „fraţi ai lui Iisus“. Pentru a se da drept
creştini, ei nu îndrăzneau să nege că Hristos s-a născut din Fecioară, însă au început să
afirme că Maria a fost fecioară numai până când L-a născut pe Întâiul ei Născut, pe Iisus
Hristos (Matei 1,25), stârnind controverse aprige între creştini, deoarece, prin această
interpretare eronată a textului biblic, ei neagă pururea fecioria Maicii Domnului, vorbind
despre fraţii şi surorile Domnului.
În sprijinul lor, ei invocă şi textul din Evanghelia lui Luca, care spune: „Şi au
venit la El mama Lui şi fraţii, dar nu puteau să se apropie de El din pricina mulţimii. Şi I
s-a vestit: Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi voiesc să Te vadă. Iar El, răspunzând, a zis
către ei: Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
plinesc pe dânsul!”(Luca 8, 19-21)
Folosindu-se doar de raţiunea pur omenească, aceşti nesocotitori de lege nu a au
putut vedea realitatea divină a acestor cuvinte rostite de Mântuitorul Iisus Hristos, care nu
o nesocoteşte pe Maica Sa, nici nu o reneagă, ci o fericeşte! Maica Domnului este prima
persoană care ascultă de cuvântul Domnului şi îl împlineşte necondiţionat! Auzind
vestirea cea bună, adusă ei de arhanghelul Gavriil, Fecioara Maria se încredinţează pe
sine proniei divine şi se învoieşte cu smerenie să plinească cuvântul vestit ei de Domnul:
„Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”. Vedem că Fecioara s-a aplecat spre
plinirea cuvântului dumnezeiesc, fiind cuprinsă de o credinţă deplină, înţelegând că
Dumnezeu o hărăzise, mai înainte de veacuri, să fie Maica Fiului Său, Care S-a întrupat
de la Duhul Sfânt şi din pântecele ei feciorelnic pentru a-l răscumpăra din păcat pe Adam
cel căzut!
Prin aceste cuvinte Mântuitorul o cinsteşte direct pe Sfânta Sa Maică, deşi în
aparenţă pare să o renege, ca pe prima persoană care a ascultat mereu de cuvântul lui
Dumnezeu şi care l-a şi împlinit! Maica Domnului s-a supus deplin voinţei divine, fără a
cere vreo dovadă întâi. Ea a avut încredere desăvârşită în cuvântul îngerului, după ce a
înţeles că acesta îi transmitea cuvântul Domnului, iar prin „Fie mie după cuvântul tău!”,
Fecioara Maria şi-a dat consimţământul de a-L naşte pe Fiul lui Dumnezeu, oferindu-şi
fiinţa şi fecioria sa, plinind astfel voia divină!
Acest adevăr al răspunsului Fecioarei reprezintă pentru noi un cutremurător „da”
al nostru, o responsabilizare a fiecărui creştin în faţa celui de lângă el şi în faţa lui
Dumnezeu. Pentru noi, Fecioara Maria, cuprinsă în acest „da”, este model şi icoană.
Prin aceste cuvinte, Mântuitorul ne arată că, în afară de înrudirea trupească, mai
există şi o altă înrudire cu Hristos, mult mai mare şi mai importantă, înrudirea
sufletească, care constă în a face voia lui Dumnezeu. Această înrudire însă nu o
desfiinţează şi nu o micşorează pe cea trupească, deosebirea constând numai în aceea că
înrudirea sufletească o poate câştiga oricine, împlinind voia Tatălui. Înrudire înseamnă nu
numai o legătură de sânge, trupească, ci şi o legătură de dragoste şi de unitate
sufletească. Cel ce face voia lui Dumnezeu, acela devine sufleteşte înrudit cu Dumnezeu,

386
Kniazev Alexis, „Maica Domnului în Biserica Ortodoxă”, trad. de Conf. Dr. Lucreţia Maria Vasilescu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 101.

106
107

deoarece este cu totul ataşat lui Dumnezeu. Astfel, prin cuvintele de mai sus,
Mântuitorul, nici n-a înlăturat înrudirea Sa cea trupească cu Maica Sa, nici n-a micşorat
cinstirea ce i se cuvine unei mame din partea fiului ei, ci numai a căutat să accentueze că
cealaltă înrudire cu El, cea sufletească, este de mai mare preţ şi o poate dobândi orice
credincios. Aşadar, a fost un cuvânt de îndemn şi de încurajare la adresa mulţimii, iar nu
unul de dispreţ la adresa Maicii Sale.387
Mergând mai departe cu interpretarea eronată a Sfintelor Scripturi, ereticii au
afirmat că Maria a avut fii şi fiice după naşterea lui Iisus. Numele fiicelor nu sunt
amintite, ci doar ale fiilor, deoarece unii dintre aceştia au devenit mai târziu ucenici şi au
intrat în slujba Domnului. Ei sunt: Iacov, Iosif, Simon şi Iuda. Desigur în slujba lui au mai
intrat şi verişorii săi: Ioan, fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, cât şi Iacov şi Ioan, fiii lui
Zevedeu şi ai Salomeei din Galilea (Matei 4, 21; 17, 1; Marcu 3, 17).388
Pentru a înlătura pentru totdeauna aceste îndoieli semănate de călcătorii de lege,
voi încerca să expun adevăratul sens al expresiei „fraţii Domnului”, aşa cum reiese din
Sfânta Scriptură. Cuvântul frate, evreiescul «ah» , în Sfânta Scriptură are mai multe
înţelesuri, deci cei care nu cunosc temeinic studiul Scripturii pot fi uşor induşi în eroare.
Înţelesul acestui cuvânt este foarte larg în Vechiul Testament. În afară de fiu al
aceloraşi părinţi, mai are înţeles de nepot. Avram îi zice nepotului său Lot, „Nu vreau să
fie ceartă între mine şi între tine, nici între păstorii tăi şi ai mei, căci suntem
fraţi”(Facere 13 ,8), chiar dacă ştim că Lot este fiul fratelui lui Avram, numit Haran:
„Terah a născut pe Avram, pe Nahor şi pe Haran. Haran a născut pe Lot”(Facere 11,
27). Cuvântul frate mai înseamnă văr: „Eleazar a murit fără a avea fii, ci numai fete, pe
care le-au luat de neveste fiii lui Chiş, fraţii lor” (1 Cronici 23, 21-22); rudenii în
general: când David aduce Chivotul Legii la Ierusalim, acesta trebuia purtat numai de
leviţi şi rudele lor, astfel că au fost aleşi „din fiii lui Chelat, pe căpetenia Uriel şi pe fraţii
săi, o sută douăzeci;... căpetenia Asaia şi pe fraţii săi două sute douăzeci...”(1 Cronici
15, 2-12), pentru a plini legământul Domnului; om din acelaşi trib: „Moise a chemat pe
Misail şi pe Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aron şi le-a zis: Apropiaţi-vă, scoateţi pe
fraţii voştri din sfântul locaş...” (Levitic10, 4); David trimite vorbă marilor preoţi,
zicând: „Voi sunteţi fraţii mei, voi sunteţi os din oasele mele şi carne din carnea mea” (2
Regi 19,12); om din acelaşi popor: „În acel timp, Moise a ajuns mare, a mers la fraţii săi
şi a văzut muncile lor grele” (Ieşire 2,11). Acelaşi lucru se confirmă în: “Atunci să-ţi pui
rege peste tine pe acela pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău dintre fraţii tăi... nu
vei putea să pui rege peste tine un străin, care nu este din fraţii tăi” (Deuteronom 17,15);
aliat din alt popor: “De la Cadeş, Moise a trimis nişte soli la împăratul Edomului ca să-i
zică: Aşa vorbeşte fratele tău Israel” (Numeri 20,14); soţ sau prieten: „Lot zice
locuitorilor din Sodoma: Nu, fraţilor, nu faceţi acest rău...” (Facere 19,7); „Abner a
chemat pe Ioab şi a zis: până când vei aştepta să spui poporului să înceteze a urmări pe
fraţii săi?”( 2 Regi 2, 26); tot omul, aproapele: „Vor aduce pe toţi fraţii voştri din
mijlocul tuturor neamurilor, ca dar...” (Isaia 66,20). Uneori chiar şi animalele
necuvântătoare sunt numite fraţi: “Eu am devenit fratele şacalilor şi tovarăşul struţilor”
(Iov 30, 29).389

387
Arhim. Ilie Cleopa , „Călăuza în credinţa ortodoxă”, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p. 152.
388
Pr. Mihai Pomazansky, „Teologie Dogmaticã Ortodoxã”, trad. Pr. Serafim, Editura Platina, CA:
Comunitatea Sfântul Gherman din Alaska, 1994, p. 187.
389
Arhim. Ilie Cleopa, op. cit., pp. 152-153

107
108

În Noul Testament aflăm iarăşi cuvântul frate în sens larg: „Şi acum, fraţilor, ştiu
că din neştiinţă aţi făcut aceasta” (Fapte 3, 17), zice Sfântul Petru poporului, după
vindecarea ologului din naştere. Toate Epistolele Sfinţilor Apostoli către diferitele
Biserici sunt pline de termenul „fraţilor” cu care se adresează tuturor creştinilor. Astfel
vedem că termenii de „fraţi şi surori” ai Domnului în ebraică au o semnificaţie mult mai
largă decât astăzi, iar Fericitul Ieronim afirmă adevărul revelat de Sfânta Scriptură, că
„fraţii şi surorile” Domnului sunt verii Domnului, copiii unei surori a Maicii
Domnului.390
Atunci când ereticii şi batjocoritorii refuză să recunoască pururea fecioria Maicii
lui Dumnezeu, pe temeiul că Evanghelistul îi menţionează pe „fraţii şi surorile lui Iisus”,
ei scapă din vedere următoarele lucruri menţionate în Sfintele Evanghelii.
În Sfintele Evanghelii sunt mentionaţi patru fraţi (Iacov, Iosif, Simon şi Iuda) şi
de asemenea surori ale lui Iisus, cel puţin trei la număr (Matei 13, 55), însă Evangheliştii
arată că fraţii Domnului aveau altă mamă decât pe Preacurata Fecioară Maria. Sfântul
Marcu spune că Iacov şi Iosif aveau altă mamă: „Erau şi femei care priveau de departe,
între care şi Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov cel Mic şi a lui Iosif şi
Salomea”(15, 40). Lui Iacov îi zice “cel mic” pentru a-l deosebi de Iacov al lui Zevedeu,
fratele lui Ioan. Ca să deosebească pe Iacov cel mic de Iacov al lui Zevedeu, Sfântul
Marcu îl numeşte al lui Alfeu: „Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a
pus numele Petru şi pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacov, şi pe Andrei şi
pe Filip, pe Bartolomeu şi pe Matei, pe Toma şi pe Iacov al lui Alfeu şi pe Tadeu şi pe
Simon Cananeul” (Marcu 3,16-18). Acest Iacov cel mic, al lui Alfeu, este numit „fratele
Domnului” de către Sfântul Apostol Pavel, care l-a întâlnit la Ierusalim (Galateni 1, 19).
„Iuda, slujitor al lui Hristos şi frate al lui Iacov”(Iuda 1, 1), de asemenea, este
numit frate al Domnului: „Au nu este acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov, al lui
Iosif, şi al lui Iuda şi al lui Simon?”(Matei 13, 55; Marcu 6, 3). Deci Iacov şi Iuda sunt
fraţi, avându-l ca tată pe Alfeu, iar mamă pe Maria (Matei 27, 56) soţia lui Cleopa: „Şi
stăteau lângă Crucea lui Iisus mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa şi Maria
Magdalena”(Ioan 19, 25).
Apoi Evanghelia mărturiseşte că „erau acolo multe femei, privind de departe...
între care era Maria Magdalena si Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif, şi mama fiilor lui
Zevedeu”(Matei 27, 55-56). Iacov şi Iosif sunt doi din cei patru „fraţi” ai Domnului
(Matei 13, 55). Mama lor, aşadar, este o altă persoană decât Maria, mama lui Iisus.
Evanghelistul continuă apoi: „După ce a trecut sâmbăta..., au venit Maria Magdalena şi
cealaltă Marie, ca să vadă mormântul” (Matei 28, 1). Aici iarăşi este vorba de „cealaltă
Marie”, care nu poate fi alta decât mama fraţilor Domnului şi despre care a fost vorba şi
în textul precedent. Evanghelistul scrie apoi: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria
Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L
ungă” (Marcu 16, 1). Deci Alfeu şi Cleopa sunt aceeaşi persoană. De aici urmează că
Iacov al lui Alfeu, fratele lui Iosif (Marcu 15,40), al lui Simon şi al lui Iuda, sunt fiii
Mariei lui Cleopa sau Alfeu (Ioan 19, 25), care se afla alături de Maria, Mama lui Iisus,
sub Cruce.391 Deci fraţii Domnului, având o altă mamă decât pe Fecioara Maria, nu pot fi
fraţii naturali ai lui Iisus.

390
Alexies Kniazev, op. cit., p. 102
391
Pr. Mihai Pomazansky, op. cit, p. 188

108
109

În relatarea despre călătoria la Ierusalim cu Iisus, la vârsta de doisprezece ani,


când se menţionează despre „rudeniile şi cunoscuţii” (Luca 2, 44) printre care îl căutau
pe Iisus, se precizează explicit că Maria şi Iosif călătoreau în fiecare an din îndepărtata
Galilee până la Ierusalim, fără nici un indiciu despre prezenţa unor alţi copii mai mici
împreună cu Maria, până la acel moment.392
Adevărul se conturează explicit în momentul în Fecioara Maria stătea singură la
piciorul Crucii şi Mântuitorul o încredinţează Sfântului Ioan Evanghelistul: „Femeie, iată
fiul tău!” (Ioan 19, 26), care a luat-o la el acasă, sub ocrotirea sa. Firesc era, dacă Iisus ar
fi avut alţi fraţi, ca Maica Domnului să fi rămas în grija lor, mai ales că unii dintre aşa-
numiţii fraţi ai Domnului erau chiar Apostoli. Când Iisus îl dă pe Sfântul Apostol Ioan de
fiu mamei Sale, zice: „Iată fiul tău!”, iar nu „unul din fiii tăi”, cum ar fi trebuit să zică
dacă ar fi avut mai mulţi fraţi. Dacă mergem cu deducţia în continuare ajungem la
concluzia logică că, dacă Maria ar fi mai avut şi alţi copii, lucrul amintit mai sus nu s-ar fi
petrecut.393
Nici fraţii Domnului nu se numesc pe ei înşişi fraţi, ci „robi” (Iacov 1, 1) şi
„slujitori”(Iuda 1, 1) ai lui Iisus Hristos, aşa cum o fac doi dintre ei, Iacov şi Iuda, autorii
a două dintre epistolele soborniceşti.394 „Fraţii Domnului” nu pot fi nici măcar fraţi
vitregi ai lui Iisus sau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară a acestuia, deoarece
nicăieri nu se spune şi nu se poate presupune că Iosif ar mai fi fost căsătorit înainte şi că
ar fi divorţat. Ştim din Tradiţie doar că era “drept”, iar mama fraţilor Domnului, după
cum s-a văzut mai sus, trăia şi era în apropierea intimă a Maicii Domnului, ceea ce ar fi
fost exclus, dacă ea ar fi fost cândva soţia lui Iosif.
Ţinând seama de faptul că peste tot în Orient, dar în special la iudei, cuvântul
„frate” se întrebuinţa în sens mai larg, de văr sau de alte rudenii mai apropiate sau mai
îndepărtate, trebuie să admitem că şi fraţii Domnului au fost veri ai lui Iisus, dar nu veri
primari; deşi mama lor este numită „soră” a Maicii Domnului (Ioan 19, 25), ea nu putea
fi sora bună a Mariei, deoarece purta acelaşi nume cu Maica Domnului şi foarte rar se
obişnuia în vechime ca două surori sau doi fraţi să poarte acelaşi nume. Cuvântul „soră”
trebuie să aibă înţelesul de verişoară, probabil verişoară primară. În acest caz, fiii ei,
numiţi „fraţii Domnului”, ar putea fi cel mult veri secundari ai lui Iisus Hristos.395
Vedem astfel că expresia „Întâiul-Născut” nu înseamnă că trebuie să presupunem
şi existenţa altora născuţi ulterior. Acesta este un fel de a vorbi al Vechiului Testament,
unde „întâi-născut” se numeşte cel ce deschide întâi pântecele, indiferent dacă va mai
avea şi alţi fraţi sau nu (Ieşire 13, 2). Ebraismul acesta a intrat şi în felul de vorbire al
Noului Testament. În cazul de faţă „Unul Născut” are sensul de „Unicul Născut”, iar
sintagma „Întâiul-Născut” arată starea lui Hristos de moştenitor al firii umane în mod
plenar.
«Sfânta Scriptură zice într-adevăr: „Şi n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe
Fiul său Cel Unul Născut, Căruia I-a pus numele Iisus”(Matei 1, 25), dar în Sfânta
Scriptură, expresia „până când” înseamnă veşnicie şi, după cum Mântuitorul Hristos
veşnic va fi cu Apostolii Săi şi cu toţi cei ce împlinesc poruncile Lui (Matei 28, 20); după
cum El veşnic va sta de-a dreapta Tatălui împărăţind în împărăţia Sa cea fără de sfârşit (1

392
Idem , p. 189
393
Mitrop. Serghie Stagorodski, art. cit., p. 202
394
Arhim. Ilie Cleopa , op. cit., p. 154
395
Idem, p. 145

109
110

Tesaloniceni 4, 17), după cum corbul în veci nu s-a mai întors pe corabia lui Noe (Facere
8, 7), şi după cum în veci Micol, fiica lui Saul, nu a mai născut fii, după ziua în care a
murit (2 Regi 6, 23), tot astfel Iosif cel drept şi temător de Dumnezeu, în veac nu a
cunoscut-o pe aceea care a fost fecioară înainte de naştere, a fost fecioară în naştere şi a
rămas pururea fecioară, Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, Născătoarea de
Dumnezeu şi Maica Luminii, Împărăteasa îngerilor şi a oamenilor. » 396
Expresia „până când” nu limitează nicidecum durata stării de feciorie a Mariei, ci
dimpotrivă este folosită tocmai să accentueze faptul că Iisus Hristos S-a născut din
fecioară fără de bărbat. Iosif voia să o repudieze pe Maica Domnului, dar este sfătuit de
înger să o ocrotească. Din context, vedem că Iosif abia se trezise din vis şi a hotărât să
împlinească porunca îngerului, dar era neîncrezător în faptul că Maria ar fi aleasă. În nici
un caz nu putem accepta o cunoaştere în sens fizic, iar dacă totuşi privim lucrurile din
această perspectivă, nu putem demonstra nicicum faptul că Iosif ar fi cunoscut-o pe
Maria, după naşterea lui Hristos, în acest mod.
În lumea ortodoxă s-au ivit mai multe opinii. Prima este aceea a lui Epifaniu,
episcop al Ciprului, care în cartea sa397 „Despre Erezii” vorbeşte de erezia
antidicomarianiţilor, care atacau fecioria Sfintei Marii pe chestiunea fraţilor Domnului.
Sfântul Epifanie spune că Maria a fost încredinţată lui Iosif numai pentru paza şi
îngrijirea ei. Iosif deja era bătrân şi fusese însurat mai înainte. Din prima căsătorie
avusese şase copii, adică patru fii: Iacov, Iuda, Iosif şi Simon şi două fiice, al căror nume
el îl dă: Maria şi Salomia, cei pe care îi găsim în Evanghelie sub numele de fraţii
Domnului, caz în care ar fi fraţi vitregi cu Iisus. Această explicaţie ar fi bună, însă ea se
bazează pe două scrieri apocrife „Prima evanghelie a lui Iacov“ şi „Istoria lui Iosif
Teslarul“, pe care noi nu putem pune temei.
O altă opinie este cea exprimată de Fericitul Ieronim în cartea sa „Despre fecioria
Mariei“. El se bazează pe cuvintele găsite în Evanghelia lui Ioan: „Şi stăteau lângă
crucea lui Iisus mama lui şi sora mamei lui, Maria lui Cleopa“(19, 25). Ieronim spune că
acei fraţi ai Domnului sunt în realitate copiii surorii Maicii Domnului, pe care o chema
tot Maria. Însă toată literatura creştină anterioară şi posterioară nu ştie nimic despre o
soră a Maicii Domnului. Întreaga Tradiţie este de acord că Fecioara Maria a fost unica
fiică a lui Ioachim şi a Anei.
Aceste lucruri ne fac să credem că cuvântul „soră“ de la Ioan trebuie luat în sens
larg, asemeni cum trebuie privită şi expresia „fraţii Domnului“. Acea soră a Fecioarei
Maria nu era decât cumnată, adică în realitate era soră cu Iosif, logodnicul Mariei şi
măritată cu Cleopa, cel de pe drumul spre Emaus. Limba ebraică dădea posibilitatea, ca şi
cumnaţii să fie numiţi fraţi. Eusebiu de Cezareea mărturiseşte, după o tradiţie din secolul
al II-lea, că Iosif avea un singur frate, pe Cleopa. Prin urmare, Maria nu era soră cu Iosif
şi nici cu Maica Domnului, ci era cumnata lui Iosif şi a Maicii Domnului.398
După ce am văzut cine era sora Maicii Domnului, să vedem dacă nu cumva erau
copiii săi cei pe care îi găsim drept fraţii Domnului. Sinoptici o descriu pe Maria lui
Cleopa sub numele de „Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosif“. Deci am găsit că doi dintre
fraţii Domnului erau în realitate copiii Mariei lui Cleopa.

396
Idem, pp. 149-150
397
Pr. Ioan N. Ionescu de la Biserica Amza, „Fecioara Maria”, Tipografia Cugetarea, Bucureşti, 1929, pp.
8-9
398
Ibidem, pp. 9-10

110
111

Al treilea frate, Iuda, a scris cunoscuta epistolă din Noul Testament şi se


mărturiseşte însuşi la începutul epistolei: „Iuda, slujitor al lui Iisus Hristos şi frate al lui
Iacov...“( Iuda 1,1), deci este şi el fiul lui Cleopa şi al Mariei.
Despre al patrulea frate, Simon, ne aduce mărturie preţioasă Hegesip, care spune
că după moartea de martir a lui Iacov, episcopul Ierusalimului, vine pe scaunul episcopal
un frate al său, Simeon, fiul lui Cleopa, iar pe Cleopa îl dă ca pe unchiul Domnului.399
Acum, după ce am elucidat această confuzie despre fraţii Domnului, se pune
întrebarea: „De ce s-au numit fraţi şi nu veri, cum erau în realitate?” Răspunsul ni-l oferă
etimologia limbilor orientale, în care cuvântul frate avea o însemnare foarte întinsă,
chemndu-se fraţi şi verii şi rudele apropiate, ba chiar şi cei înrudiţi fie prin neam sau
numai prin amiciţie.
„În felul acesta, numeşte Iisus pe apostoli fraţii săi, deşi erau numai prietenii săi.
Pe lângă aceasta, în ochii poporului puteau să apară ca fraţi, fiindcă au locuit împreună.
Tradiţia ne spune că după moartea lui Iosif, Fecioara Maria, rămânând singură cu Iisus,
n-avea alt sprijin decât pe fratele bărbatului ei, Cleopa. De aceea este foarte probabil ca
să se fi retras în casa lui Cleopa şi acolo au trăit cu toţii, ca într-o familie, ca fraţii.”400
În concluzie, când o femeie din popor exclamă: „Fericit este pântecele care te-a
purtat şi sânii l-a care ai supt!”, Mântuitorul Hristos o aprobă: „Aşa este!” şi îi fericeşte
pe toţi cei care vor asculta şi vor împlini cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum făcuse întâi
Maica Sa.

CONCLUZII

Învăţătura despre Sfânta Fecioară Maria reprezintă în Ortodoxie suportul


de care se leagă învăţătura despre mântuirea neamului omenesc. Iisus Hristos este
Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut ca Om, depăşind legile oarbe ale naşterii
obişnuite a oamenilor şi, fiind fără de păcat, El a putut să moară pentru păcatele
noastre. De aceea, în mod logic, refuzând naşterea Lui din Fecioară, refuzăm şi
valoarea Crucii.
Evanghelia Sfântului Luca se dovedeşte a avea o valoare fundamentală pentru
legitimitatea cultului preacinstirii Maicii Domnului în cadrul Bisericii Ortodoxe,
deoarece prezintă chipul în care Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii, S-a coborât din
ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, făcându-se om deplin, cu
trup şi suflet cuvântător.
Dumnezeu a vestit lumii Naşterea Fiului Său ca Om, trimiţând pe îngerul său
înaintea Fecioarei, întrucât Părintele Ceresc a voit ca Întruparea să fie precedată de
consimţământul celei alese ca să fie mamă, pentru ca astfel, după cum o femeie a
contribuit la venirea morţii în lume, tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii.
Îngerul se face părtaş la marea taină a venirii Fiului lui Dumnezeu în lume,
încredinţându-o că Duhul Sfânt se va pogorâ peste dânsa şi puterea Celui PreaÎnalt o va
umbri, iar Sfântul Care Se va naşte din pântecele ei feciorelnic, Fiul lui Dumnezeu se va
chema. Înţelegând voia lui Dumnezeu, Fecioara Maria se smereşte pe sine, acceptând

399
Hegesip, „Memorii” apud Eusebiu de Cezareea, „Istoria bisericească universală”, în colecţia „Părinţi
şi Scriitori Bisericeşti” vol. 13, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 98
400
Pr. Ioan N. Ionescu de la Biserica Amza, op. cit., p. 11

111
112

vestea datorită minunii, care s-a petrecut prin cinstitul ei trup, în numele întregii firi
omeneşti, mijlocind astfel la mântuirea oamenilor, prin credinţa şi ascultarea sa liberă,
devenind noua Evă, Mama celor vii. Credinţa totală a Sfintei Fecioare, în vestirea dată ei
de Dumnezeu prin înger, a însemnat o unire spirituală cu El şi coincide cu cea mai mare
smerenie. Răspunsul ei arată încrederea ei nu numai în faptul că din ea se naşte Fiul
Celui PreaÎnalt, ci şi în faptul minunat în care se va săvârşi aceasta. Deşi era hotărâtă să
rămână fecioară, Ea primeşte să fie Maică, primeşte ceea ce-i cere Dumnezeu cu o
încredere totală, dar şi cu smerenie, care o face să se supună fără clintire voii Domnului.
Zămislirea cea fără de prihană a Fiului Celui PreaÎnalt, prin pogorârea Duhului Sfânt
asupra Fecioarei Maria, şi naşterea Sa, fără a rupe peceţile fecioriei Maicii Sale,
reprezintă temeiul fundamental al preacinstirii Maicii Domnului în cadrul cultului
Bisericii lui Hristos.
Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos din Fecioara Maria a constituit momentul
unei adevărate încercări pentru teologi, datorită adâncimii acestei tainei duhovniceşti.
Minunea naşterii Domnului din Sfânta Fecioară Maria reprezintă marea taină a
creştinătăţii. Dumnezeu, Cel nenăscut şi necuprins cu mintea, se coboară în lume,
făcându-se Om prin naşterea Sa din fecioară, desfăcând legile firii, căci nimeni dintre cei
născuţi vreodată din femeie, în afara Fiului lui Dumnezeu, nu s-a învrednicit să-şi ia fiinţa
trupească din Maică Fecioară. Străin lucru este mamelor fecioria şi fecioarelor naşterea
de fii, dar în persoana Preacuratei Fecioare Maria s-au împlinit toate făgăduinţele
Domnului, care prin profeţii săi a pregătit lumea, pentru a-L primi pe Răscumpărătorul,
Cel făgăduit primilor oameni, binevestind fiecare moment din procesul de mântuire a
lumii, începând cu semnul naşterii lui Mesia din fecioară, care deşi a luat în pântece şi a
născut Fiu, a rămas nepângărită de legile firii, căci prin ea a trecut Domnul, care a
învrednicit-o să fie Maică şi Fecioară.
Există însă şi defăimători, care contestă însă fecioria Mariei după naştere,
invocând în sprijinul lor anumite locuri din Noul Testament, unde se vorbeşte de anumiţi
„fraţi ai lui Iisus”. Adevăratul sens al expresiei, aşa cum reiese din Sfânta Scriptură,
indică faptul că aceştia erau verii Domnului, datorită faptului că în limbile orientale
cuvântul frate avea o însemnare foarte întinsă, altfel, nu se poate explica gestul
Mântuitorul, când se afla pe Cruce, de a o încredinţa pe Maica Sa lui Ioan Evanghelistul,
căci ar fi fost firesc s-o încredinţeze celorlalţi fraţi.
Totuşi, s-au ridicat printre creştini, unii care au contestat calitatea de Născătoare
de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria, dispute care au contribuit la cristalizarea dogmei
mariologice în cadrul sinoadelor ecumenice
Pe baza mărturiilor revelaţiei, Biserica a reafirmat cinstea deosebită de care se
bucură Fecioara Maria la sinodul al VII-lea ecumenic, care mărturiseşte că „ am învăţat a
cinsti şi a mări mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi sfintele puteri
îngereşti, pe apostoli, prooroci, şi martirii cei măriţi, pe sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu
Părinţi şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi, şi a cere mijlocirea lor, pentru că ei pot să ne facă pe
noi plăcuţi împăratului tuturor, lui Dumnezeu.” Din cuprinsul acestei mărturisiri se
poate observa întâietatea pe care Sfinţii Părinţi i-o acordă Fecioarei Maria, în faţa
îngerilor şi sfinţilor în cinstire, datorită atributului de Născătoare de Dumnezeu, calitate
care reprezintă punctul de pornire în ceea ce priveşte supravenerarea pe care i-o aduce
Biserica.

112
113

Cinstirea deosebită a Sfintei Fecioare Maria şi calitatea ei de mijlocitoare îşi au


izvorul de început în însăşi alegerea ei de către Dumnezeu de a fi Maica după trup a
Mântuitorului Iisus Hristos. În mod organic, de apelativul Născătoare de Dumnezeu dat
Sfintei Fecioare Maria se leagă direct şi necesar un alt atribut, acela de Pururea fecioară.
După mărturia Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, Biserica Ortodoxă a mărturisit
întotdeauna şi a apărat cu aceeaşi convingere învăţătura despre pururea Fecioria Maicii
Domnului, afirmând că ea a fost fecioară înainte de naştere, în timpul naşterii şi după
naşterea lui Iisus Hristos. Astfel Fecioara Maria este chezăşia ortodoxiei credinţei
noastre, învăţătura despre Maica Domnului fiind norma, prin care se poate delimita
adevărata credinţă de cea falsă.
Evanghelia Sfântului Luca constituie izvorul biblic cel mai important, care ne
prezintă realitatea şi legitimitatea preacinstirii Fecioarei Maria, pe care o numeşte întâia
oară Maica Domnului, având ca fundament întâi cinstirea pe care i-a adus-o Dumnezeu,
care a binecuvântat-o pentru a-L naşte pe Fiul Său, apoi cinstirea adusă ei de arhanghelul
Gavriil, cinstirea adusă de Elisabeta şi de o femeie din popor şi de Fiul ei, care o cinsteşte
pe Maica Sa în întreaga Evanghelie.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare biblice şi patristice

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie
jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată
şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucureşti, 2001.
2. *** Noul Testament, Ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995
3. *** Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000
4. Sfântul Atanasie cel Mare; ,,Tratat despre Întruparea Cuvântului şi despre
Arătarea Lui nouă, prin Trup”, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti” vol. 15, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1987
5. Sfântul Chiril al Alexandriei; ,,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”,
în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 41, trad. de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000
6. Sfântul Efrem Sirul; „Imnele Naşterii şi Arătării Domnului”, trad. Prof.
Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000
7. Eusebiu de Cezareea; „Istoria bisericească universală”, în colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 13, trad. Pr. Prof. T. Bodogae,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987

113
114

8. Sfântul Grigorie Palama; „Despre iconomia cea după trup a Domnului şi


Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, în „Omilii, vol. I”, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2000
9. Sfântul Ignatie Teoforul; „Epistola către Efeseni”, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti” vol. 1, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1979
10. Sfântul Ioan Casian; „Despre Întruparea Domnului”, în colecţia „Părinţi
şi Scriitori Bisericeşti” vol. 57, trad. de Prof. Vasile Cojocaru şi Prof.
David Popescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990
11. Sfântul Ioan Damaschin;; ,,Dogmatica”, Ediţia a III-a, trad. de Pr. D.
Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993
12. Sfântul Ioan Gură de Aur; ,,Omilii la Facere”, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti” vol. 22, trad. de Pr. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1989
13. Sfântul Justin Martirul şi Filozoful; „Dialog cu iudeul Tryfon”, în colecţia
„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” vol. 2, trad. de Pr. Prof. T. Bogoae, Pr.
Prof. Olimp Căciulă, Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980
14. Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Ambigua”, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti” vol. 80, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1983
15. Origen; ,,Omilii la Evanghelia după Luca”, în colecţia „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti” vol. 7, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof.
Nicolae Neaga, Zorica Laţcu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982
16. Sfântul Vasile cel Mare; „Epistole”, în colecţia „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti” vol. 12, trad. de Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr.
Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988

Tratate, studii şi articole de specialitate

1. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene; „Liturgica Generală”, Editura Institutului


Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a IV-a,
Bucureşti, 2000
2. Cabasila, Nicolae; ,, Maica lui Dumnezeu, Trei cuvântări despre Maica lui
Dumnezeu”, Editura Deisis, Sibiu , 2003
3. Chialda, Pr. Mircea; „Preacurata Fecioara Maria, Maica Domnului”, în
rev. „Studii Teologice” nr. 5-6, 1981
4. Chiţescu, Prof. N.; Todoran, Pr. Prof. Isidor; Petreuţă, Pr. Prof. I.;
„Teologia Dogmatică şi Simbolică”, vol. 2, Ediţia a II-a, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005

114
115

5. Cleopa, Arhim. Ilie; „Călăuza în credinţa ortodoxă”, Editura Episcopiei


Romanului, 1996
6. Coman, Pr. Prof. Ioan G.; „Şi Cuvântul trup S-a făcut - Hristologie şi
Mariologie Patristică”, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993
7. Cosma, Pr. Prof. Dr. Sorin; „Ascetica”, Editura Marineasa, Timişoara, 2003
8. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „Buna-Vestire - Sărbătoarea
eliberării”, în rev. „Candela Moldovei” nr. 3-4, Editura Trinitas, Iaşi,
2001
9. Idem; ,,Fecioara Maria, Maica Domnului, icoana vie a Bisericii”, în rev.
„Candela Moldovei” nr. 7-9, Editura Trinitas, Iaşi, 2007
10. David, Diac. P. I.; „Caută şi vei afla”, Ediţia a V-a, Editura Europolis,
Constanţa, 2002
11. Dinu, Pr. Lucian Adrian; „Maica Domnului în Teologia Sfinţilor Părinţi”,
Editura Trinitas, Iaşi, 2004
12. Galeriu, Pr. Prof. Constantin; „Maica Domnului, Povăţuitoarea”, în rev.
„Ortodoxia” nr. 3, iulie-septembrie, 1980
13. Ionescu, Pr. Ioan N. de la Biserica Amza; „Fecioara Maria”, Tipografia
Cugetarea, Bucureşti, 1929
14. Kniazev, Alexis; „Maica Domnului în Biserica Ortodoxă”, trad. de Conf.
Dr. Lucreţia Maria Vasilescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
15. Laroche, Pr. Michel; „Theotokos, Maica Domnului în trăirea
duhovnicească a Bisericii Ortodoxe”, trad. de Dora Mezdrea, Editura
Sophia, Bucureşti, 2004
16. Manoilescu Dinu, Natalia; „Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor
Evanghelii”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2001
17. Melniciuc-Puică, Pr. Prof. Dr. Ilie; „Evanghelia după Luca”, Editura
Euristica, Iaşi, 2004
18. Moldovan, Conf. Ilie; „Învăţătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata
Fecioară Maria şi implicaţiile ei religios-morale”, în rev. „Ortodoxia”
nr. 3, iulie-septembrie, 1980
19. Pârâianu, Arhim. Teofil; „Maica Domnului - raiul de taină al
Ortodoxiei”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003
20. Pârvu, Magistr. C.; „Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului”,
în rev. „Studii Teologice” nr. 3-4, 1951
21. Pomazansky, Pr. Mihai; „Teologie Dogmaticã Ortodoxã”, trad. Pr.
Serafim, Editura Platina, CA: Comunitatea Sf. Gherman din Alaska, 1994
22. Popovici, Petru; „Biblia este totuşi adevărată”, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1966
23. Preda, Asist. Dr. Constantin; „Istoria originii Domnului Iisus Hristos”, în
rev. „Studii Teologice” nr. 3-4, 2002
24. Sava, Pr. Conf. Dr. Viorel; „Hristocentrismul sărbătorilor mariologice”,
în rev. „Teologie şi viaţă” nr. 7-12, Editura Trinitas, Iaşi, 2003
25. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru; „Antropologia ortodoxă. Comentarii
asupra stării primordiale a omului”, în ,,Anuarul XVI al Academiei
teologice « Andreiane »”, Sibiu, 1940

115
116

26. Idem; „Icoana Naşterii Domnului Iisus Hristos şi semnificaţia ei redată în


frescele Bisericilor din Moldova”, în rev. „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” nr. 10-12, 1981
27. Idem; „Maica Domnului ca mijlocitoare”, în rev. „Ortodoxia” nr. 1,
1952
28. Idem; „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca”, în rev.
„Ortodoxia” nr. 3, iulie-septembrie, 1980
29. Idem; „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. 2, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a III-a, Bucureşti,
2003
30. Stragorodski, Serghie; „Venerarea Maicii Domnului după învăţătura
Bisericii Ortodoxe”, în rev. „Mitropolia Banatului” nr 4-6, 1974
31. Teoclit Dionisiatul, Monahul; „Maica Domnului în teologia şi imnografia
Sfinţilor Părinţi”, trad. de Cristina Rogobete şi Adrian Marinescu, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2002
32. Usca, Pr. Ioan Sorin; „Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi I.
Facerea. Comentarii la Cartea Facerii”, Editura Christiana, Bucureşti,
2002
33. Velimirovici, Ep. Nicolae „Credinţa poporului lui Dumnezeu”, trad. de
Diana Potlog, Bucureşti, 2001.

Introducere

„Este o mare diferenţă, zice Teodor de Mopsuestia, între Unul Născut401 şi Cel
Întâi Născut, căci nu se poate ca acelaşi să fie Unul Născut şi Întâiul Născut. Căci Întâiul
Născut este numai în relaţie cu mulţi fraţi, în schimb Unul Născut pentru că nu are fraţi.
Există o mare diferenţă între Unul Născut şi Întâiul Născut, căci ei se diferenţiază după
natură în: Cel care este singur unic şi cel care este cu mulţi împreună. Unul Născut se
numeşte Cel care este absolut fără nici un frate, Întâiul Născut dimpotrivă, cel care în
mod clar are mulţi fraţi”.402

Maica Domnului este o mamă cu totul deosebită, aleasă de Dumnezeu pentru o


misiune unică şi tainică, aceea de a naşte pe Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat pentru
mântuirea tuturor oamenilor. Fecioara Maria şi-a petrecut viaţa pământească într-o
credinţă vie şi lucrătoare, într-o speranţă nezdruncinată şi într-o iubire smerită fără de
margini, urmându-l îndeaproape pe fiul său Mântuitorul Iisus Hristos. Ea a fost alături de
El într-un devotament maternal cu totul deosebit de la naştere şi până la răstignire, când
s-a aşezat lângă crucea Domnului cu inima zdrobită de durere, dar nebiruită în nădejdea

401
Matei 1, 25. „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-
a pus numele Iisus”.
402
Teodoret de Mopsuestia, Omil. III, 7

116
117

ei. Apoi, Preacurata a trăit experienţa bucuriei pascale, după cele trei zile de la răstignirea
fiului ei, când şi ea ca şi apostolii au văzut o nouă zi a biruinţei definitive asupra
păcatului şi a morţii.
Faţă de alte creaturi, Maica Domului a fost învrednicită de Dumnezeu cu o
demnitate împărătească, „incomparabilă mai presus decât toată domnia întregii naturi
create”, întrucât s-a făcut „receptacolul întregii plinătăţi a lui Dumnezeu”.403 Ea a fost
vasul în care s-a lucrat taina negrăită a plăsmuirii lui Dumnezeu.404 Prin înomenirea
Cuvântului Fecioara Maria „s-a făcut capabilă să conţină natura divină într-un alt mod
decât locuirea divină cu îngerii şi oamenii, unul mai supranatural şi negrăit”.405 Prin ea
cel veşnic a locuit în ea şi „a luat o parte din carnea ei şi unindu-se cu ea potrivit
ipostazei, a ieşit din ea ca un fiu al ei, Acelaşi Dumnezeu şi om”. Acest dar oferit Maicii
Domnului, prin naşterea Cuvântului divin dintrânsa nu este omrăsplată a virtuţilor şi a
curăţiei ei, ci este o dovadă a iubirii negrăite a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. În
felul acesta „Cel de neîncăput se lasă încăput, plămădit şi format ca şi noi într-un pântec
femeiesc, şi de aici să iasă Acelaşi Dumnezeu şi om”.406

(vezi Pelikan J Tradiţia creştină, Vol. III, Fecioara Maria ca mediatrix, pp. 186-200)

Orice creştin şi necreştin care participă la sfintele slujbe ale Biserici Ortodoxe
sau vizitează o biserică ortodoxă este copleşit de mulţimea de rugăciuni şi de gesturi de
venerare aduse Maicii Domnului. Invocată ca Născătoare de Dumnezeu, ca Pururi
Fecioară sau ca Maică a lui Dumnezeu, Preacurata este prezentă în toate ipostazele.
Numele său însoţeşte şi traversează rugăciunile, semnele de cinstire prin închinăciuni şi
prosternării înaintea icoanelor ei sunt de multe ori mai numeroase decât înaintea Fiului ei,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Evident, în icoană, în rugăciune şi în cântare, niciodată
nu este separată de Cuvântul lui Dumnezeu care a luat trup din trupul ei. Maica
Domnului este lăudată ca „ ”- cea plină de har, cea mai cinstită, prea
sfânta. Ortodocşii, o consideră lipsită de păcat datorită Harului Divin al Bunei Vestiri şi
datorită pogorârii Duhului Sfânt asupra ei), Domnul fiind singurul născut fără de păcat.
Ortodocşii, i se roagă ca unei mijlocitoare către Dumnezeu şi o aşează în fruntea tuturor
sfinţilor. Este demn de menţionat că în ritul ortodox de cinstire, cat şi în particular,
dragostea credincioşilor pentru Teotokos, a continuat să se dezvolte fără a încălca dogma
Bisericii, ca în cazul Catolicilor de Apus.
Biserica primară a păstrat tăcere în jurul tainei Fecioarei Maria. Numai datorită
ereticilor, care au căutat să rupă unitatea Persoanei Mântuitorul Hristos, s-a ajuns la
proclamarea solemnă a învăţăturii despre Născătoarea de Dumnezeu Teotokos. Acest
lucru arată că până la sinodul III ecumenic, nimeni nu se îndoia că Preacurata Maria este
403
Teofan al Niceei, Discurs despre preacurata şi Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare,
care prin multe laudă în chip diferit măreţiile ei negrăite şi cuvintele lui Dumnezeu şi arată şi că taina
întrupării lui Dumnezeu Cuvântul este o convergenţă şi o conexiune între Dumnezeu ăi întreaga creaţie,
lucru care este binele ultim şi cauza finală a celor ce sunt, trad. Ioan Ică Jr. în Tabor 9, 2008, p. 6
404
Dionisie Areopagitul, Despre numele Divine II, 9, PG. 3, 648A
405
Teofan al Niceei, Discurs despre… p. 6
406
Idem, Ibidem 16, p. 6

117
118

Maica Logosului înomenit şi că ea a rămas pentru totdeauna Fecioară şi Maică. Evident


că în aceste circumstanţe Biserica n-a făcut decât să precizeze doar ceea ce Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie au scos în relief, adică calitatea ei de Născătoare de
Dumnezeu, pururi-fecioria ei şi preacinstirea ei. Toate aceste adevăruri pun în evidenţă
dumnezeirea Mântuitorului, adică a Fiului lui Dumnezeu înomenit. Orice deviere,
minimalizare şi exagerare privitoare la Maica Domnului sunt consecinţele devierilor
hristologice ale ereticilor. Datorită acestui fapt Maica preacurată a fost făcută
moştenitoare a slavei şi a demnităţii supranaturale ce decurg din naşterea ei şi să poarte
întâietatea în toate.
Cuvântul lui Dumnezeu pentru înomenirea sa a ales să-i fie mamă cea mai curată
dintre toţi oamenii şi cea mai sfântă dintre toţi, de aceea Preacurata a devenit receptacolul
Naturii divine de necuprins. Pentru această taină supranaturală a întrupării Fecioara a fost
aleasă înainte de veci şi „hirotonită slujitoare a acestei taine”.407
55555555555555555

Rolul Sfântului Duh în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu din Fecioara Maria

În teologia Părinţilor răsăriteni, creaţia şi întruparea sunt considerate două


momente complementare ale iubirii dumnezeieşti. Creaţia este baza întrupării, iar
întruparea este desăvârşirea creaţiei.408 În această perspectivă Duhul lui Dumnezeu care
la creaţia „se purta pe deasupra apelor”409, infuzându-le energiile necreate şi creatoare, şi
îndemnând făpturile în raţiunile veşnice ale Logosului, are o participare specială şi la
actul întrupării. Este adevărat că datorită păcatului lui Adam păcatul a intrat în lume şi
prin păcat moartea, trecând la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el,410 cum spune

407
Idem, Ibidem 17, p. 7
408
Drd. Pintea Dumitru, Învăţătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în Ortodoxia, anul
(XXXII) 1980, nr. 3, p. 503
409
Fac. I, 2
410
Romani 5, 12

118
119

Sfântul Apostol Pavel, dar omenirea n-a putut fi cu totul lipsită de darurile Sfântului Duh.
Astfel aflăm printre cei din Legea Veche „mulţi care, părăsind slujirea veche şi închisă în
umbre, s-au mutat cu bucurie spre cea nouă şi tainică”. 411 Chiar aceşti nevoitori au fost
„plini de Duhul Sfânt”, „de putere şi de virtute desăvârşită”,412 ceea ce înseamnă că în om
a rămas un chip slăbit al Logosului lui Dumnezeu, imprimat de raţionalitatea Lui, chiar
dacă este îngustat şi strâmb.413 Din această perspectivă înţelegem că în omul pre adamic
nu există opoziţie între libertatea lui şi harul divin, în el rămânând ceva din dorul după
Dumnezeu, cum spune psalmistul: „Însetat-a de Tine sufletul meu, suspinata-a după tine
trupul meu”.414 În sensul acesta „harul anticipativ” era prezent în drepţii din Vechiul
Testament, ceea ce făcea posibilă colaborarea lor cu Dumnezeu, iar Dumnezeu, prin
energiile sale divine, să coboare către lume, ca să înalţe lumea la comuniunea vieţii eterne
a Sfintei Treimi.415
Binenţeles, omul Vechiului Testament rămâne totuşi incapabil să iasă din cercul
vicios plăcere – durere, întrucât plăcerea potrivnică raţiunii se mişca spre lucrurile
sensibile, prin mijlocirea simţurilor, atrăgând după sine, prin rânduiala divină, durerea ca
un antidot.416 Tocmai în acest cerc intervine Fiul lui Dumnezeu oferind posibilitatea
limitării şi depăşirii plăcerii, aşa cum a fost în cazul fericiţilor Ioachim şi Anei, al căror
fericit rod, Preacurata Fecioara Maria, a fost un copil al rugăciunii, nu al plăcerii.417
Categoric, Maica Domnului devine Născătoare de Dumnezeu numai după ce a
coborât peste ea Duhul Sfânt. Numai prin lucrarea Duhului în Fecioara Maria s-a realizat
o relaţie specială unică şi excepţională cu creatura. Sfântul Duh se sălăşluieşte în ea, în
pântecele său ca într-o Biserică însufleţită, Maica Domnului devenind purtătoare de Duh
Sfânt, pnevmatoforă. Astfel, în ipostasul uman al Fecioarei firea umană apare ca un dat
natural, iar viaţa dumnezeiască i se transmite prin pogorârea Duhului Sfânt. Fără îndoială,
din acest punct de vedere Fecioara nu poate fi venerată ca Dumnezeu, dar este cinstită ca
Născătoare de Dumnezeu, ceea ce face ca sfinţenia ei să fie mai presus de firea creată.418
Venirea Fiului lui Dumnezeu în Preasfânta Fecioară a fost concomitentă cu
pogorârea Sfântului Duh asupra ei. Sfântul Atanasie cel Mare spune că astfel „Cuvântul
s-a plăsmuit şi şi-a format în ea trupul său din Duhul, voind să adune şi să aducă prin sine
creaţia Tatălui”.419
La răspunsul afirmativ şi liber consimţit al Preasfântei Fecioare: „Iată roaba
Domnului, fie mie după cuvântul tău”420, în sânul preacurat al Sfintei Fecioare coboară
deodată Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, după ipostas şi Duhul Sfânt, cel care este
nedespărţit de Cuvântul. “Şi ploua…, scrie Sfântul Ioan Damaschin, în această ţarină
nouă cu puterea umbritoare a Sfântului Duh. Şi după cum toate câte a făcut Dumnezeu le-
411
Sf. Maxim, Răspunsuri către Talasie, Filocalia III, trad. Pr. prof. D. Stăniloae, ed. Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 65-66
412
Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, trad. Pr. Vasile Răducă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 82
413
Pr. prof. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 10
414
Ps. 62, 2
415
Pr. prof. D. Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti, 1996, p. 14
416
Sf. Maxim, Răspunsuri,… 61, Filocalia, III, p. 310-323
417
P. Nellas, Omul animal îndumnezeit, trad. I. Ică jr. Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 112
418
Vezi, S. Bulgakov, Rugul care nu se mistuia, trad. de B. Buzilă, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 135-
138
419
Sf. Atanasie, Epistola întâia către Serapion, XXXI, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, în PSB, 16, Ed.
EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 64
420
Luca I, 38

119
120

a făcut cu lucrarea Sfântului Duh, tot astfel şi acum, energia Duhului lucrează cele mai
presus de fire pe care nu le poate cuprinde decât credinţa”421 Puterea lui Dumnezeu care
în Vechiul Testament sub chipul norului umbrea chivotul sfânt, umbreşte acum pe
Preasfânta Fecioară, care devine, aşa cum o numeşte Sfântul Ioan Damaschin, nouă loc
privilegiat al acestei prezenţe dumnezeieşti.422
Pogorându-se asupra Preasfântei Fecioare Duhul Sfânt, pe de o parte o curăţeşte
de păcatul originar şi o sfinţeşte, iar pe de alta îi dă puterea de a primi şi zămisli în sânul
ei feciorelnic şi preacurat pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu făcut om. “După
asentimentul Sfintei Fecioare Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea… curăţind-o şi dându-i în
acelaşi timp puterea de a naşte”.423
Ca şi Părinţii anteriori, Sfântul Damaschin învaţă că Preasfânta Fecioară s-a
născut cu păcatul strămoşesc ca toţi oamenii, dar având în vedere chemarea cu totul
aparte pe care o avea de îndeplinit, printr-o lucrare curăţitoare harică specială asupra
înaintaşilor Preasfântei Fecioare şi apoi printr-un har special acordat ei de Dumnezeu la
naştere, Fecioara va birui slăbiciunile firi, ţinând păcatul originar într-o stare de pură
potenţialitate fără a-l actualiza în păcate personale.424
Această curăţenie harică, care se apropie mai degrabă de starea de curăţenie a
drepţilor Vechiului Testament, deşi mult superioară acestora, este desăvârşită la
Bunavestire, când, prin lucrarea Sfântului Duh, Fecioara este curăţită de păcatul originar
şi sfinţită, „umplându-se de tot harul”, iar prin întruparea Fiului ea se uneşte cu
Dumnezeu într-un mod atât de intim, încât dintre făpturile raţionale n-a ajuns vreodată
într-o astfel de apropriere şi intimitate cu Dumnezeu. “Tatăl, scrie Sfântul Ioan
Damaschin, dinainte a prevăzut-o, apoi profeţii au vestit-o prin Duhul Sfânt apoi puterea
sfinţitoare a Duhului a cercetat-o, a curăţit-o şi a sfinţit-o ca să spunem aşa, a udat această
ţarină.”425
La fel în troparul al treilea, oda a şaptea de Bunavestire se spune: „Sufletul mi l-a
curăţit, trupul mi l-a sfinţit, Biserică încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, cort de
Dumnezeu împodobit, locaş însufleţit m-a făcut venirea Preasfântului Duh şi curată
Maică a Vieţii.” Deci Fecioara Maria este „plină de dar” într-un mod culminant şi mai
deplin decât oricare dintre oameni. „O sălăşluire mai perfectă şi mai deplină a Sfântului
Duh în creatură, în oameni sau în îngeri, decât aceea care s-a produs în Maica Domnului
este de neconceput”.426
Faptul că Sfântul Ioan Damaschin o numeşte pe Preasfânta Fecioară „împodobită
cu tot dorul” sau „fiică sfântă”, „locuinţa lui Dumnezeu”, nu poate fi invocat ca temei în
sensul unei curăţirii ca cea formulată în „Imaculata conceptio”, deoarece astfel de
expresii, Sfântul Părinte le foloseşte şi pentru alte persoane, pe care nici Biserica Romană
nu le consideră fără de păcatul originar. Aşa, despre dreptul şi dumnezeiescul părinte
Ioachim scrie că: “Având el însuşi ca o oaie pe Dumnezeu de păstor, nu-i lipsea nimic din

421
Sfântul Ioan Damaschin “Dogmatica”, cartea IV, cap. 13, p. 264
422
Drd. Pintea Dumitru, op. cit, p. 503
423
Sfântul Ioan Damaschin “Dogmatica”, III, cap. 2, p.147
424
Pr. Prof. D Stăniloae, op. cit., p. 567
425
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 504
426
S. Bulgakov, op. cit. p. 154

120
121

cele foarte bune.”427 La fel scrie şi despre Sfânta Ana, maica Preasfântei Născătoare de
Dumnezeu: „Iar Ana, care înseamnă har, era împodobită cu toate bunurile…”428
Naşterea Preasfântei Fecioare este minunată. Ea este rodul rugăciunii şi
făgăduinţei, dar nu este dumnezeiască. Conform învăţăturii Sfintei Biserici numai
Mântuitorul s-a născut fără păcatul originar, pentru că El nu se naşte din legătura
bărbătească voluptoasă, ci prin Duhul Sfânt„429după chipul celei dintâi faceri ale lui
Adam”.430 Şi mai este apoi un alt temei: Mântuitorul ia din Preasfânta Fecioară numai
firea omenească nu şi persoana, iar păcatul nu este al firii în sine, ci al firii în persoană,
iar persoana fiind a Cuvântului lui Dumnezeu, ea nu poate să aibă păcat şi, în sfârşit, lipsa
de păcat a Mântuitorului era cerută de misiunea sa de Răscumpărător. Numai slobod de
orice păcat şi vină Iisus putea să moară pentru noi. Astfel, jertfa Sa ar fi fost pentru
propriul Său păcat.

Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Prea Sfânta Fecioară şi s-a făcut
om. „Îşi ia trup, spune Sfântul Atanasie, care nu este străin de al nostru…, ci îl ia pe al
nostru şi pe acesta nu în chip simplu, ci din Fecioară neprihănită şi neîntinată şi
neştiutoare de bărbat. Acest trup curat, Logosul, fiind puternic şi făcător al tuturor, îl
pregăteşte El însuşi în Fecioara, ca templu şi-l face propriu, ca pe un organ, făcându-se
cunoscut şi locuind în el”. 431 Prin această „plăsmuire a trupului său din Fecioară,
Cuvântul lui Dumnezeu a dat tuturor o probă nu mică a dumnezeirii sale prin faptul că cel
ce l-a plăsmuit pe acesta este şi făcătorul altor trupuri”. Aşa cum la început a creat pe
Adam şi pe Eva, acum „la plinirea vremii”432 Dumnezeu, trecând de la nivelul de partener
din afara ordinii oamenilor, în ordinea lor, şi-a creat şi un trup propriu, folosindu-se de
trupul Preacuratei Fecioare.433 Acesta nu este numai un act nou, ci şi un început cu totul
nou, cum arată şi troparul de la Buna Vestire: „Astăzi este începutul mântuirii noastre şi
arătarea tainei celei din veac, Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei se face şi Gavriil darul îl

427
Idem, Ibidem
428
Idem, Ibidem
429
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 2, 147
430
Idem, Ibidem, III, 1, 146
431
Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă prin trup 2, 8,
PSB. 15, p. 99
432
Galateni 4, 4. „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub Lege”.
433
Iată ce spune idiomela de la slujba Sfântului ierarh Varlaam Mitropolitul Moldovei: „Făcătorul şi
Izbăvitorul meu, Hristos-Domnul, din pântecele tău ieşind, Preacurată, întru mine îmbrăcându-se, din
blestemul cel dintâi pe Adam l-a slobozit.”

121
122

binevesteşte”. Din Maica Domnului, El şi-a luat un trup, cu consimţirea ei conştientă, ca


să fie în legătură cu noi. Această faptă săvârşită de Fiul lui Dumnezeu, că se naşte din
fecioară fără de bărbat mai presus de fire, este dovada Dumnezeirii sale şi să vădească
tuturor că nu natura este realitatea ultimă, ci El, Care e mai presus de ea şi Făcătorul ei.
Prin aceste cuvinte Sfântul Atanasie subliniază faptul că Logosul ca Raţiune supremă
poate grăi şi altfel prin raţiunile creaţiei sale, care sunt supuse Lui, El fiind Domnul
libertăţii şi al puterii mai presus de legile naturii. Ca atare, pururea fecioria Preacuratei,
este atât un semn al umanităţii reale, create, cât şi al Dumnezeirii Logosului, ceea ce
demonstrează că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Astfel trupul
lui Hristos, luat dintr-o fecioară curată, fără de bărbat, apare nu să altereze realitatea
umanităţii lui, ci să-i afirme divinitatea. „Cine, subliniază Marele Atanasie, văzând că se
naşte fără de bărbat un trup, numai din fecioară, nu se gândeşte că Cel ce se arată în
acest trup este făcătorul şi Domnul tuturor celorlalte trupuri?”434 Cu alte cuvinte, a
respinge calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu ar însemna a nega însăşi înomenirea
Cuvântului, a nega că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru o
relaţie intimă şi eternă cu noi, însuşindu-şi în acest scop şi firea noastră în propriul său
ipostas divin.435
Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că din ea s-a născut însuşi
Fiul lui Dumnezeu, după firea sa omenească, aşa cum se arată în cântarea liturgică:
“Împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a
vieţuit; că din Fecioară curată trup luând şi dintr-însa ieşind cu adăugirea firii omeneşti:
un Fiu este, îndoit în fire, dar nu în feţe. Pentru aceasta, propovăduindu-L pe Dânsul
Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit cu adevărat, mãrturisim pe Hristos, Dumnezeul
nostru.”436 Deci, Maica Domnului n-a născut o fire, ci un ipostas, care în ordine
omenească e o persoană. Deci, „persoana care se naşte din Fecioara Maria este identică
cu Persoana Cuvântului lui Dumnezeu, care prin întrupare se face şi persoana firii
omeneşti”.437 El se naşte întreg, ca Fiu al omului, deşi e Dumnezeu. În toate cuvintele
sale El a insistat să se numească Fiul omului, adică Fiul Fecioarei şi frate al oamenilor.
Leonţiu de Bizanţ subliniază unitatea ipostasului care se naşte din Fecioara Maria şi
numeşte Dumnezeu pe întregul Hristos, „mai ales că trăsătura cea mi proprie a lui
Dumnezeu o observăm în El întreg şi nu numai într-o parte. Aceasta este nepătimirea. Pe
lângă aceea toată fapta vrednică de Dumnezeu o cunoaştem în El întreg”.438
Fiul lui Dumnezeu, asociind pe Fecioara la lucrarea de mântuire, nu s-a folosit de
ea ca de un instrument pasiv, cu atât mai mult că Fecioara nu este o simplă personificare
a maternităţii, ca funcţiune biologică. Tradiţia ortodoxă a insistat să sublinieze rolul
libertăţii, adică a lui „fie” al Preasfintei. În acest sens Fecioara este chipul Bisericii, al
umanităţii salvate prin jertfa Mântuitorului Hristos. Ea este mai mult decât aceea care a
purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu439, este ceea care a „ascultat cuvântul lui
Dumnezeu şi la păzit” ,440 meditându-l în inima sa.441 În Preacurata, pentru că a primit în

434
Idem, Ibidem, 2, 18, trad. cit. p. 112
435
Pr. prof. D. Stăniloae, TDO II, p. 77
436
Dogmatica glasului 8
437
Pr. prof. D. Stăniloae, TDO II, p. 76
438
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor., PG. 86, 1, 1705
439
Luca 11, 27: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!”
440
Luca 11, 28
441
Luca 2, 19: ”Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”

122
123

pântecele ei pe Cuvântul, „cei puternici au fost coborâţi de pe tronuri şi au fost înălţaţi


cei smeriţi”.442 Smerenia Maicii Preacurate este o receptare liberă a chemării lui
Dumnezeu, care depăşeşte psihologia feminină. Ea se smereşte înaintea lui Dumnezeu
care vorbeşte şi are o atitudine ontologică care constituie vocaţia smereniei adevărate ce
va caracteriza pe adevăratul discipol a lui Hristos.443
Înomenirea Fiului lui Dumnezeu reprezintă o mare minune şi o nouă intervenţie a
lui Dumnezeu în creaţia sa, pentru a scoate natura umană din cercul vicios şi tragic al
păcatului şi morţii. Cu adevărat zice cântarea bisericească, înomenirea Cuvântului este
„o, minune mai nouă decât toate minunile cele de demult! Că cine a cunoscut maică să
nască fără bărbat, şi să poarte în braţe pe Cel ce cuprinde toată făptura? A lui
Dumnezeu este voia, Cel ce S-a născut”.444 Prin această intervenţie Dumnezeu nu
realizează o nouă creaţie din nimic a firii umane a Mântuitorului, ci îi dă origine şi
conţinut din frământătura omenească a Fecioarei Maria, ca umanitatea Lui să fie o parte
din umanitatea de obşte, pe care trebuia s-o mântuiască. În felul acesta Adam cel vechi nu
este distrus ci este îmbrăcat din interior de Logosul divin pentru a deveni Adam cel
nou.445 Iniţiativa este a lui Dumnezeu şi nu a omului, de aceea este exclusă starea de poftă
omenească care stă la baza oricărei naşteri umane. În acest caz prin zămislirea Lui
supranaturală se arată atât intervenţia cerească a întrupării sale, cât şi faptul că Logosul ca
om, na răsărit din tina păcatului ereditar.446 Numai născându-se pe cale supranaturală şi
dintr-o Fecioară curată, Cuvântul lui Dumnezeu restabilea începutul curat şi normal al
firii umane, putea să înlăture din ea moartea şi să-i redea nemurirea originală.447
Deci, din Fecioara Maria se naşte însuşi Fiul lui Dumnezeu, făcându-se Fiul
omului şi Fratele oamenilor. Numai în El s-a îndumnezeit firea omenească şi toţi oamenii
s-au făcut fii ai lui Dumnezeu prin har. În sensul acestei învăţături Sfântul Grigorie de
Nazianz spunea: „dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este Născătoare de Dumnezeu, e
despărţit de Dumnezeu”.448 Asemenea lui, mai târziu, Sfântul Chiril al Alexandriei a unit
lupta împotriva lui Nestorie pentru un unic ipostas în Hristos cu apărarea calităţii de
Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei Maria. Sublinierea Sfântului sub formă de anatemă
este evidentă: „dacă cineva nu vrea să mărturisească că Emanuel este Dumnezeu adevărat
şi că deci Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, întrucât a născut în trup pe
Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup cum s-a scris „Cuvântul trup s-a făcut”, să fie
anatema”.449 După cum se ştie Nestorie susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane
unite moral, iar în atari caz Fecioara Maria nu i se recunoştea decât numele de Născătoare
de om sau de Hristos. Urmând Sfântului Chiril, Leonţiu de Bizanţ a luptat de asemenea

442
Luca 1, 52
443
Marcu 3, 35: “Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama
Mea”.
444
Stihoavna slujbei Sfântului Varlaam Mitropolitul Moldovei
445
S. Bulgakov spunea: „Hristos a primit natura omenească nu cum o are orice om, limitată, prescurtată,
particular personală, într-un cuvânt individuală sau atomică, ci cum a avut-o primul om , Adam, ieşit din
mâna lui Dumnezeu, adică întreagă şi o astfel de natură, de „trup” l-a dat Preacurată Maică”. Apud D.
Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p.165
446
Pr. prof. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 160
447
Sf. Maxim, Răspunsuri către Talasie, 63, PG. 90, 632 DC
448
Sf. Grigorie de Nazianz, Ep. 101 către Cledoniu, contra lui Apolinarie.
449
Sf. Chiril, Cele 12 anatematisme împotriva lui Nestorie, PG., 77, 119

123
124

împotriva nestorienilor, pentru calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Fecioarei


Maria.450
Apărător al dogmei de la Efes şi continuator al teologiei Sfântului Chiril al
Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin, în opera sa de sinteză a teologiei Părinţilor
primelor şapte veacuri, pune în evidenţă în mod deosebit însuşirea Preasfintei Fecioare
Maria de Născătoare de Dumnezeu, făcând din realitatea ei premisă realităţii operei de
mântuire realizată de Iisus Hristos. Pentru Sfântul părinte, teotochia Maica Domnului este
atât de intim unită cu Hristos încât întreaga noastră mântuire stă sau cade o dată cu
învăţătura că Preasfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. Iisus Hristos ne
mântuieşte, iar opera realizată de el are valoare reală şi universală, numai întrucât el este
Dumnezeu adevărat şi om adevărat în acelaşi timp. Temeiul teotochiei Maicii Preacurate
este indicat de Sfântul Ioan Damaschin în unirea după ipostas a celor două firi în
persoana veşnică a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. Mântuitorul Iisus Hristos e o
singură persoană, sau un singur ipostas, care constă din două firi şi cunoscut în două firi.
După firea dumnezeiască El este născut din Tatăl din veci, în afară de timp, iar după firea
omenească, s-a născut în timp, în vremurile din urmă din sânul feciorelnic al Maica
Preacurate.
Firea Sa omenească n-a existat ca individ înainte de întrupare iar după întrupare
ea nu are un ipostas al ei propriu, care să existe prin sine însuşi în afara ipostasului
Cuvântului, ci ea se formează şi începe să existe încă din momentul zămislirii ca fire a
ipostasului Cuvântului şi în ipostasul Cuvântului.451 Pentru aceasta, ea nu este nici
neipostatică, adică lipsită de ipostas şi nici nu introduce un alt ipostas străin în Treime, ci
este enipostatică. Temeiul ei ultim este ipostasul Cuvântului.452 Astfel, una şi aceeaşi
persoană s-a născut din Tatăl din veci, în afară de timp şi din Preasfânta Fecioară în timp:
„Fecioara n-a născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat şi nu ca un Dumnezeu
simplu, ci ca Dumnezeu întrupat”.453
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se face în mod real şi fiul Fecioarei: ”Cel ce
unge s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci
prin unirea după ipostas. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut
din ea pe Dumnezeu întrupat? Într-adevăr, este în sens propriu şi real Născătoare de
Dumnezeu”.454 Prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea
omenească a Mântuitorului a fost îmbogăţită cu lucrările dumnezeieşti necreate ”fără să
sufere vreo pierdere însuşirile fireşti”.455
Firea dumnezeiască străbate deci firea omenească şi o îndumnezeieşte în acelaşi
timp în care aceasta este adusă la existenţă, în aşa fel încât, „luarea firii noastre, existenţa
şi îndumnezeirea ei de către Cuvântul s-au întâmplat simultan. Pentru acest fapt Sfânta
Fecioară se înţelege şi se numeşte Născătoare de Dumnezeu, nu numai din pricina firii

450
Idem, Adv. Nestor. IV, PG. 86, 1, 164-1722
451
Sf. Ioan Damaschin spune: „omenitatea pe care a luat-o Cuvântul, întrupându-se, nu este omenitatea
abstractă, căci aceasta nu ar fi întrupare, ci înşelăciune şi aparenţă de întrupare şi nici pe cea considerată
în specie, căci n-a luat toate ipostasele, ci a luat pe cea considerată în individ, care este aceeaşi
considerată în specie, căci a luat pârga frământăturii noastre”. (Dogmatica III, 11, p. 172)
452
Dogmatica, III, IX, p.168
453
Ibidem, III, XII, p.176
454
Ibidem, IV, XIV, p. 274
455
Ibidem, III, XVII, p. 278

124
125

Cuvântului, ci şi din cauza îndumnezeirii firii omeneşti”.456 Astfel, se poate spune că


Iisus, fără a fi întrutotul omul „natural”, este omul central, din cauză că omenitatea Lui nu
este confiscată de un individ omenesc, ci Fiul lui Dumnezeu înomenit rămâne la fel de
aproape de toţi oamenii, fiind lipsit de orice formă de egoism. Chiar dacă El este fiul
Fecioarei Maria, EL este Fiul omenirii, al Omului prin excelenţă.457
Potrivit acestei realităţi rezultă că urmările teotochiei Maicii Domnului sunt:
existenţa celor două firi depline în persoana lui Iisus Hristos şi realitatea şi eficacitatea
universală a operei realizate de El, ceea ce se nega prin erezia lui Nestorie şi Eutihie. Faţă
de erezia lui Nestorie care, învăţând că între cele două firi în ipostasul Cuvântului
întrupat ar fi doar o unire de relaţie sau morală, care se poate desface, făcând prin aceasta
din cele două firi două persoane deosebite, iar pe Preasfânta Fecioară considerând-o
numai Născătoare a lui Hristos - Omul, care e altul decât Hristos - Dumnezeu, Sfântul
Ioan Damaschin accentuează unitatea persoanei lui Iisus Hristos, arătând că întrucât prin
întrupare Dumnezeu - Cuvântul s-a unit după ipostas cu Sfântul lui trup.458 În sensul
acesta cel ce s-a născut din Preasfânta Fecioară, după firea omenească este însuşi
Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu şi nu un simplu om purtător de Dumnezeu, iar
Preasfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu.
Sfântul Ioan Damaschin are o atitudine clară şi faţă de erezia lui Eutihie, care
afirmă că în persoana Cuvântului întrupat, firea omenească a fost absorbită de firea
dumnezeiască, aşa încât după întrupare, în Iisus Hristos există doar o singură fire, cea
dumnezeiască. Împotriva acestuia Sfântul accentuează că unirea ipostatică a celor două
firii în persoana Cuvântului lui Dumnezeu, începută la zămislire, rămâne pe veci cu
păstrarea integrităţii firilor: „Propovăduim, zice el, că Sfânta Fecioară este în sens
propriu şi real Născătoare de Dumnezeu”.459 “Acest nume constituie toată taina întrupării.
Iar dacă cea care a născut este Născătoarea de Dumnezeu, negreşit că şi cel născut din ea
este Dumnezeu şi negreşit şi om”.460 În felul acesta Sfântul Ioan Damaschin încadrează
învăţătura despre Maica Domnului în Hristologie, evidenţiind implicaţiile ei
soteriologice.

Naşterea mai presus de fire din Fecioara Măria

În învăţătura sa hristologică Sf. Grigorie de Nyssa nu foloseşte foarte des pentru


Maica Domnului formula  - Născătoare de Dumnezeu. El este convins de
456
Ibidem, III, XII, p. 17985
457
Marcu 3, 33-35: „Şi, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi privind pe cei ce
şedeau în jurul Lui, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este
fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea”.
458
Ibidem, I, 13, p. 49
459
Ibidem, III, 12, p. 176
460
Ibidem, III, 12, p. 177

125
126

adevărul ortodox al naşterii Mântuitorului mai presus de fire din Prea Curata Fecioară,
însă acest termen, nu este specific vocabularului său.
Ca să ne dăm seama de acestea facem o scurtă privire în Epistola a treia unde
Sfântul afirmă răspicat zămislirea mai presus de fire a lui Hristos. „Dumnezeirea a păstrat
şi în începutul şi în sfârşitul vieţii omeneşti în Hristos, nepătimirea sublimă care îi
corespunde lui Dumnezeu, începutul Său nu a fost asemănător cu începutul nostru, nici
sfârşitul Său ca sfârşitul nostru, dar El a arătat şi într-unul şi în celălalt caz puterea divină:
începutul Său nu a fost pătat de poftă, sfârşitul Său nu a fost atacat de stricăciune”.461
Este clar că pentru Episcopul de Nyssa „zămislirea şi naşterea din Fecioară sunt legate de
nepătimirea dumnezeirii, deoarece în înţelegerea sa atât sexualitatea, cât şi moartea sunt
consecinţe ale păcatului”.462 Mântuitorul păstrează în umanitatea Sa consecinţele
păcatului, dar nu are nici o legătură cu păcatul propriu-zis.463 El vine în lume prin
naşterea din Prea Curata Fecioară şi îşi asumă condiţia unei fiinţe masculine, astfel că
zămislirea Sa fără însoţire bărbătească scoate şi alungă din întrupare însăşi umbra
păcatului.464
Dar pentru a arăta importanţa naşterii pământeşti a Logosului Sf. Grigorie aşează
în paralel naşterea veşnică a Fiului din Tatăl şi naşterea din Fecioara Măria. Ambele
naşteri sunt fără de patimă. Absenţa pathosului din a doua naştere implică absenţa lui din
prima naştere. Se pune întrebarea: ce fel de patimă este absentă din a doua naştere? Este
oare vorba de păcat sau de „patimile, impropriu numite astfel, ale trupului şi ale
sufletului? În textul din Contra lui Eunomiu Sf. Grigorie opune păcatului neprihănirea
feciorelnică a Prea Sfintei Fecioare Măria. Chiar dacă această învăţătură este subînţeleasă
din text trebuie, totuşi, să recunoaştem că Sfântul nu distinge aici încă diferitele forme ale
patimilor umane. Abia în Marea Cuvântare Catehetică adevărata patimă este identificată
cu păcatul. Iată ce spune el „într-adevăr, ceea ce pune stăpânire pe libera voinţă şi
împinge de la virtute la râu este patima”.465
Dar pentru a avea mai multe precizări asupra zămislirii fără de bărbat a
Mântuitorului să facem o incursiune în două mici paragrafe din Respingerea Mărturisirii
de credinţă a lui Eunomiu, unde Sfântul ne lasă să înţelegem un alt orizont, mult mai
bogat al gândirii sale hristologice. Aici el vorbeşte despre naşterea din Fecioară a
Mântuitorului sub două aspecte: conceperea Sa de la Duhul Sfânt, pe de o parte, şi lipsa
de suferinţă a Fecioarei, pe de altă parte. Prima afirmaţie este teologică, clară, tradiţională
şi evanghelică. Cea de a doua, cu referire la naşterea fără dureri a Prea Sfintei, este
particulară. Sf. Grigorie nu va insista asupra acestui fapt, nici nu va mai reveni asupra lui,
el mărginindu-se în comentariul său numai să spună că naşterea „n-a întinat puritatea
incoruptibilă a mamei”.466 Cuvântul  folosit de el desemnează, atât puritatea
virginală, adică fecioria,467 cât şi incoruptibilitatea, ca şi termenul apropiat acestuia
. Relaţia dintre Fecioara Maria şi Mântuitorul se răsfrânge asupra relaţiei care
există între neprihănirea Fecioarei şi nemurirea Logosului. Domnul nu a fost zămislit
461
Idem, Epistola III, trad. Maraval, SC. 363, p. 141, 143
462
Idem, Ibidem, p. 142
463
Canevet M., Sexualite et peche chez, Gregoire de Nysse, în Christus 66 (1970) p. 240 - 248
464
Pottier Bemard, Dieu et le Christ selon Gregoire de Nysse, Bruxelles 1994, p. 287; Corsinl, Plerome
huamain et plerome cosmique..., în Ecriture et culture philoso-phique,1971, p. 111 - 126
465
Sf. Grigorie de Nyssa, Or. Cat. 16, 3
466
Idem, Ref., 57
467
Idem, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 B

126
127

după legile firii umane, de vreme ce a fost conceput fără tată omenesc şi S-a născut fără
durerile naşterii. Maica Domnului L-a primit în pântece pe Cuvântul lui Dumnezeu în
stare de curăţie şi L-a născut tot în curăţie, fără ca ceva să strice fecioria ei. În neprihănita
zămislire şi în naşterea supranaturală vedem, pe de o parte, lucrarea lui Dumnezeu, iar pe
de altă parte, transformarea firii umane sub efectul acestei lucrări. În acest sens Sfântul
întreabă retoric în Omilia de la Naşterea Domnului: „Cum S-a născut pruncul?... După
legea naturală? Nu!,468 ca apoi, în comentariul la Cântarea Cântărilor, să răspundă: „Cel
Ce era în chipul lui Dumnezeu după ce Şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe
care a luat-o asupra Sa prin fecioria nestricată, şi sfinţeşte împreună cu ea, întru
nestricăciune, firea comună, prin cei care se unesc cu El”.469 În alt pasaj, Sfântul
îndeamnă ca: „nimeni să nu-şi întineze mintea în gânduri păcătoase... gândindu-se la o
naştere obişnuită; ...naşterea nu s-a făcut în acelaşi fel ca o naştere obişnuită”,470 ci
naşterea Domnului este mai presus de legile pe care Dumnezeu le-a pus în firea noastră,
căci „Stăpânul Universului nu este sclav al legilor naturale”.471 Astfel „Creatorul tuturor
şi Domnul nu este condus de legile naturale, deoarece este în puterea Lui de a crea un nou
mod de a naşte”,472 adică o „nouă formă de naştere, la care natura n-a colaborat, ci numai
a servit. El nu a coborât firea ca să Se nască, ci i-a slujit”.473 Această naştere este fără
durere, tocmai pentru faptul că „zămislirea Lui a fost fără însoţire, iar naşterea fără
întinăciune şi fără durere. De bună seamă cămara de nuntă i-a fost puterea Celui Prea
înalt, Care a umbrit ca un nor fecioria; torţa de nuntă, lumina Sfântului Duh; patul,
nepătimirea; şi nunta, nestricăciunea. Deci, bine este numit Cel Ce S-a născut din acestea
«ales din zeci de mii...», ceea ce înseamnă că nu este din patul durerii. Căci numai
naşterea Lui nu e naştere întru durere, precum zămislirea este fără nuntă. Căci nu se poate
folosi numele de naştere întru durere la cea nestricată şi neispitită de nuntă. Pentru că
numirile de feciorie şi naştere întru durere nu se pot întâlni la una şi aceeaşi. Ci, precum
ni s-a dat Fiu fără Tată, aşa ni s-a născut şi prunc fără naştere întru durere. Căci, precum
n-a cunoscut Fecioara cum a luat fiinţă în trupul ei trupul purtător de Dumnezeu, aşa n-a
simţit naşterea, încă proorocul a mărturisit naşterea fără dureri. Căci zice Isaia: «înainte
de a veni durerile naşterii, a scăpat şi a născut fecior».474 De aceea a fost deosebit şi străin
de rânduiala firii în amândouă privinţele, întrucât n-a început din plăcere, nici n-a ieşit la
lumină prin dureri”.475
Fireşte, incoruptibilitatea este un atribut divin, singur Dumnezeu fiind
nestricăcios. Fiul, care este Dumnezeu, posedă incoruptibilitatea din natură, şi nu prin
participare, precum creatura, care dimpotrivă, este stricăcioasă. Naşterea Logosului din
Tatăl este feciorelnică şi în nestricăciune, ceea ce înseamnă că Fecioria prin excelenţă se
contemplă în misterul Sfintei Treimi. Aşadar dacă Tatălui Care are un Fiu şi L-a născut
fără patimă, naşterea Lui trebuie contemplată în curăţia esenţială şi incoruptibilă a
Sfântului Duh.476 Faptul că Logosul se întrupează nu-i şterge nici unul dintre atributele

468
Idem, Ibidem, PG. 46, col. 1136 A
469
Idem, Cântarea Cântărilor 13, trad. română PSB. 29, p. 290
470
Idem, Ibidem, p. 290
471
Idem, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 A
472
Idem, Ibidem, PG. 46, col. 1137 A
473
Idem, Cântarea Cântărilor 13, trad. rom. p. 293
474
Isaia 66, 7
475
Sf Grigorie, Ibidem, p. 294
476
Idem, De Virginitate II, trad. Aubineau în SC 119, p. 265 - 267

127
128

Sale divine, „nestricăciunea păstrându-i-se în acelaşi timp cu naşterea”.477


În acest context, Sfântul Grigorie subliniază faptul că numai printr-o astfel de
zămislire şi o astfel de naştere Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a împărtăşi
oamenilor nestricăciunea.478 Astfel Fecioara Măria, fiind prima care a câştigat acest dar al
nestricăciunii (), „era de la sine înţeles că Cel Ce a venit în lume să aducă
nestricăciunea, să înceapă cu aceea care avea să devină Maica Vieţii. 479 În sensul acesta
Fecioara Măria, rămânând fecioară curată şi devenind Maică a Domnului, a dobândit
nestricăciunea în dublul sens al cuvântului:  sau .480
De fapt această minune a lui Dumnezeu a fost văzută de Moise în faţa rugului
aprins, când a profeţit minunea întrupării481 şi când a evocat pe cea care va deveni Maică
şi nu va pierde nimic din fecioria ei.482
Fără să apelăm mai mult la alte argumente trebuie să subliniem faptul că Fecioara
Măria a ales să rămână fecioară mult înainte de vestirea arhanghelului. Acest lucru îl
afirmă cuvintele Preacuratei spuse Arhanghelului Gabriel: „Cum va fi mie aceasta?”483
ceea ce arată că Măria aşează fidelitatea votului ei mai presus de vestea îngerului. 484
Evident că această grijă a Fecioarei presupune o corectare a greşelii strămoaşei Eva şi de
bună seamă naşterea Fiului lui Dumnezeu înomenit fără durere devine ca o consecinţă,
atât a neprihănirii Fecioarei, cât şi a nestricăciunii la care suntem chemaţi fiecare.
„Fecioara n-a suferit”,485 spune Sf. Grigorie „căci o dată ce aceea care a introdus prin
păcat moartea în fire a fost osândită să nască în întristări şi în dureri, trebuia, desigur, ca
Maica Vieţii să înceapă purtarea pruncului din bucurie şi să ducă la capăt naşterea prin
bucurie. Căci zice arhanghelul către ea: «Bucură-te, cea cu dar dăruită»486, alungând prin
cuvânt întristarea cea întipărită la începutul naşterii. Şi bine a fost numit El, continuă Sf.
Grigorie, alb şi roşu, din pricina trupului şi a sângelui; dar şi ales din zeci de mii, pentru
nestricăciunea şi nepătimirea naşterii, deosebită de a celorlalţi”.487
Argumentul neotestamentar scoate în evidenţă că nepătimirea  atribuită
Fecioarei Măria nu vine dintr-o lipsă de sensibilitate sau de afectivitate spirituală.
Eliminarea plăcerii pentru a alunga durerea nu semnifică nimic altceva decât faptul că
cele două au fost scoase ca să lase loc bucuriei () în sensul cuvintelor îngerului:
„Bucură-te (”.488Dacă odinioară Dumnezeu rânduia Evei ca pedeapsă pentru
păcat, durerea în naştere ()489, acum îngerul anunţă prin salutul său că „bucuria va fi
ca moaşa la naştere”.490

477
Idem, CE. III, 2, 26
478
Idem, Diem natalem, PG. 46, col. 1136 B
479
Idem, Ibidem, PG. 46, col. 1136 B
480
Idem, Ref., 57; Diem nat. col.1136 BC: Cântarea Cântărilor 13. trad. rom. PSB. 29, p. 294
481
Ieşire 3, 3
482
Idem, Ibidem, PG. 46, col.1136 B. C
483
Luca l, 34
484
Idem, Ibidem, col. 1140 D
485
Idem, Ref. 56. Idem, Trid. spat. GNO. LX, p. 276
486
Luca 1, 28
487
Idem, Cântarea Cântărilor 13, PSB. 29, p. 294 - 295
488
Luca l, 28: „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei”.
489
Facere 3, 16: „Iar femeii i-a zis: "Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în
dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.
490
Sf. Grigorie, Diem natalem 46, col. 1140 C

128
129

Efectiv Mântuitorul Hristos, prin naşterea Sa, deschide poarta mântuirii şi prin
aceasta se deschide timpul noii creaţii a omului. Zămislirea de la Duhul Sfânt şi naşterea
în bucurie sunt imaginea primei creaţii dinainte de păcatul originar. El este astfel întâiul
născut printre mulţi fraţi, care aduce mântuirea, devenind punctul de plecare al unei
multitudini de naşteri spirituale care, ca şi naşterea Sa fizică, se vor petrece departe de
plăcerile păcătoase, în bucuria naşterii celei noi prin botez. Hristos este deci primul
născut din noua creaţie, „întâiul Născut din morţi, Cel dintâi Care a dezlegat durerile
morţii şi le-a făcut, prin învierea Sa, tuturor drum spre naşterea din morţi. Căci în toţi
aceştia S-a născut, dar nu a venit la naşterea în ei prin naşterea în durere. Pentru că
naşterea din apă nu a primit pătimirea naşterii în durere, precum nici a doua naştere din
morţi. Căci în toate acestea naşterea e curată de naşterea în dureri”.491
Sfântul Grigorie reia această idee în două omilii pascale. Una dintre ele conţine
numai o scurtă referinţă, în care se arată că „după cum Măria, Maica Domnului, a născut
prin voinţa lui Dumnezeu şi prin harul Sfântului Duh, pe Creatorul veacurilor şi pe
Cuvântul lui Dumnezeu, fără să i se strice cheile fecioriei, astfel pământul a primit
poruncă să-i elibereze din suferinţa morţii şi să dea afară din adâncurile sale pe cei pe
care îi înghiţise”.492 Deci Fecioara Măria îl naşte pe Omul-Dumnezeu fără ispită
bărbătească şi în desăvârşită feciorie. Prin ea se inaugurează o nouă formă de naştere care
n-a avut loc niciodată înainte. Ea deschide posibilitatea unei lungi serii de naşteri
spirituale şi feciorelnice prin botez şi prin înviere, pe care Hristos ni le-a oferit prin tripla
Sa naştere: întrupare, botez şi înviere.493
A doua omilie pascală confirmă această meditaţie printr-o scurtă aluzie, prin care
Sf. Grigorie arată cât de necesară a fost această naştere minunată pentru a transforma şi a
spiritualiza natura umană, ridicând-o spre alt mod de vieţuire sau diastema.494 În această
iconomie divină Fecioara Măria este, cu adevărat  din proorocia lui Isaia495 sau
betulah din textul ebraic, deşi traducătorii Septuagintei au folosit cuvântul almah.496
Mântuitorul Hristos este Unicul Născut mai presus de fire, dar totuşi, Unul dintre noi,
„cel întâi-născut al întregii zidiri între mulţi fraţi, întâiul născut din morţi”.497
Logosul a luat deci din Fecioara Măria omul, nu un simplu trup omenesc. „E1 a
tăiat din nou din fiinţa noastră, în El însuşi, tablele naturii noastre, zice Sfântul Grigorie.
Căci nu nunta a creat trupul, ci El însuşi este făuritorul propriului trup, imprimat de
degetul lui Dumnezeu”.498 Cu toate acestea, naşterea Lui nu este o simplă „luare” de trup,
ci o înomenire în sânurile Fecioarei, în care iniţiativa nu este a Fecioarei, ci a Logosului
şi a Sfântului Duh. Fecioara însă este „condiţia” necesară înomenirii Logosului, calitatea
ei de Născătoare de Dumnezeu fiind dată de lucrarea lui Dumnezeu în ea - nu invers - şi
nici în urma unor merite personale.

491
Idem, Cântarea Cântărilor 13, PSB.29, p. 295
492
Idem, In luciferam sanctam Domini resurrectionem (Lucif. res.), GNO. IX, p. 318; E. Mutsulas, op. cit.,
51 (1980), p. 340 - 341
493
Idem, CE. III, 2, 50 - 57
494
Idem, In Sanctum et salutare Pascha (Salut. Pasch.) GNO. IX, p. 310
495
Isaia 7, 14: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte
fiu şi vor chema numele lui Emanuel”.
496
Idem, Trad. Spat. 276 şi Diem nat., col. 1136 A
497
Idem, Cântarea Cântărilor 13, PSB. 29, p. 295
498
Idem, De vita Moysis, 44, 397

129
130

Rolul Sfântului Duh în zămislirea Cuvântului în pântecele Fecioarei şi în naşterea


Lui ca om

În teologia Părinţilor răsăriteni, creaţia şi întruparea sunt considerate două


momente complementare ale iubirii dumnezeieşti. Creaţia este baza întrupării, iar
întruparea este desăvârşirea creaţiei.499 În această perspectivă Duhul lui Dumnezeu care
la creaţia „se purta pe deasupra apelor”500, infuzându-le energiile necreate şi creatoare, şi
îndemnând făpturile în raţiunile veşnice ale Logosului, are o participare specială şi în
actul întrupării.
Evident acest lucru arată că Fiului lui Dumnezeu în naşterea sa din Preacurata
Fecioară a ţinut cont şi de neputinţa firii umane de a se mântui prin propriile ei puteri.
Omul închis în orizontul său uman, supus repetiţiei şi morţi, nu se putea ridica la
Dumnezeu, fără de ajutorul lui Dumnezeu. În sensul acesta venirea lui Dumnezeu la om a
fost unică şi, du bună seamă, şi naşterea Logosului ca om este o naştere unică. Ea nu este
o naştere din necesitatea firii, ci din bunăvoirea lui Dumnezeu. 501 Această lucrare a
naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, nu este un fapt de natură, ci opera
Duhului Sfânt care are un rol decisiv în zămislirea şi naşterea Logosului ca om. 502 Astfel,
Cuvântul lui Dumnezeu parcurge întregul proces de formare a naturii sale umane, de la
zămislire şi până la moarte. Prin această naştere, zice Sfântul Maxim, nu numai
Dumnezeu acceptă o temporalitate, care nu contravine eternităţii sale, ci şi natura umană,
restabilită în starea sa originală, este copleşită de Duhul dumnezeiesc. Logosul ca om
vine la existenţă, fără păcatul strămoşesc, printr-un act de creaţie divină. Dacă la creaţia
lui Adam Duhul dădea omului suflare de viaţă făcătoare, acest act având numai
caracterul unui har, al unei legături intime cu Dumnezeu, în cazul Mântuitorului Hristos,
prin lucrarea Sfântului Duh firea umană se ipostaziază în însăşi Cuvântul lui Dumnezeu.
La creaţia primului om Duhul s-a comunicat cu măsură, la constituirea lui Hristos, El se
comunică în întregime, fără să mai întâlnească în înfiinţarea întregului om din ipostasul
Logosului o iniţiativă umană, care poartă în ea pata voluptăţii.503 Lucrând în ipostasul
Cuvântului care se face om, Duhul are un efect cu mult mai mare decât constituirea şi

499
Drd. Pintea Dumitru, Învăţătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica Domnului, în Ortodoxia, nr.3,
(XXXII) 1980, p. 503
500
Fac. 1, 2
501
Vezi Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor. IV, PG., 86, 1, 1709
502
Luca 1, 34-35. „Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi
răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema”.
503
Sf. Maxim, Ambigua, PG., 91, 1341

130
131

întărirea omului ca ipostas propriu. 504 De această dată Duhul e sălăşluit în Ipostasul
Cuvântului formând împreună cu Cuvântul trupul şi sufletul în Ipostasul Logosului
înomenit. Totodată Duhul are rolul de a efectua şi unirea Ipostasului Cuvântului cu
sufletul şi cu trupul, realizând împreună cu Logosul încadrarea sufletului şi a trupului în
Ipostasul Logosului. De asemenea Duhul sporeşte prezenţa sufletului în trup, având un
rol hotărâtor în învierea trupului lui Hristos şi îndumnezeirea lui deplină. Leonţiu de
Bizanţ sintetizează această învăţătură astfel: „trupul îşi ia fiinţă din Duhul Sfânt, prin
lucrarea lui creatoare, iar din Născătoarea de Dumnezeu a luat materia substanţei lui;
iar Cuvântul s-a sălăşluit în templul creat de Duhul Sfânt de la prima lui configurare,
neaşteptând desăvârşirea trupului, ci de la primul început al negrăitei iconomii, unindu-
se cu laboratorul firii, s-a îmbrăcat în zidirea sa. Căci nu s-a format întâi trupul ca să
intre după aceea în el dinafară, ci El însuşi îmbrăcându-se în el, imprimă în sine chipul
nostru”.505
La răspunsul afirmativ şi liber consimţit al Preasfântei Fecioare: „Iată roaba
Domnului, fie mie după cuvântul tău”,506 în sânul preacurat al Sfintei Fecioare coboară
deodată Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, după ipostas şi Duhul Sfânt, cel care este
nedespărţit de Cuvântul. “Şi ploua…, scrie Sfântul Ioan Damaschin, în această ţarină
nouă cu puterea umbritoare a Sfântului Duh. Şi după cum toate câte a făcut Dumnezeu le-
a făcut cu lucrarea Sfântului Duh, tot astfel şi acum, energia Duhului lucrează cele mai
presus de fire pe care nu le poate cuprinde decât credinţa”507 Puterea lui Dumnezeu care
în Vechiul Testament sub chipul norului umbrea chivotul sfânt, umbreşte acum pe
Preasfânta Fecioară, care devine nouă loc privilegiat al acestei prezenţe dumnezeieşti.508
Logosul divin înomenindu-se rămâne într-o continuitate de natură cu succesorii
lui Adam, tocmai prin faptul că El nu-şi creează firea sa omenească din nimic, ci o ia din
Fecioara Maria. În Felul acesta Mântuitorul îşi asumă legătura cu urmaşii lui Adam
pentru a înnoi întreg neamul omenesc din interior. Prin naşterea sa din Fecioara Maria, El
dă o apreciere pozitivă modului de venire la existenţă prin naştere a oamenilor, dar
purifică în acelaşi timp tot ceea ce s-a adăugat ca păcat la ea.
Hristos, prin naşterea sa din Preasfânta Fecioară, ia de la Adam „chipul lui
Dumnezeu”, adică chipul Său,509 precum şi afectele ireproşabile, dar nu şi păcatul. Este
de la sine înţeles că Adam prin creaţie nu primeşte de la Dumnezeu păcatul, de aceea
naşterea lui Hristos e unită strâns cu creaţia dar şi cu lucrarea Duhului Sfânt dar fără
păcat.

Pururea fecioria Maicii Domnului în naşterea şi după naşterea Logosului ca om

504
Pr. prof. D. Stăniloae, TDO II, p. 81
505
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor. et Eutyh. PG., 86, 1, 1343
506
Luca I, 38
507
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 13, p. 264
508
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 503
509
Adam a fost făcut după chipul lui Hristos care avea să vină.

131
132

Pentru întruparea Logosului, Duhul Sfânt lucrează nu numai pentru venirea şi


pentru fiinţarea sufletului şi a trupului Cuvântului prin care Fiul lui Dumnezeu se face
ipostas al firii omeneşti. El are un mare rol şi asupra Fecioarei Maria. Aşadar, Duhul
Sfânt, pogorându-se asupra Preasfântei Fecioare, pe de o parte, o curăţeşte de păcatul
originar şi o sfinţeşte, iar pe de alta, îi dă puterea de a primi şi zămisli în sânul ei
feciorelnic şi preacurat pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu făcut om. “După asentimentul
ei, zice Sfântul Sfântul Ioan Damaschin, Duhul Sfânt s-a pogorât peste ea… curăţind-o şi
dându-i în acelaşi timp puterea de a naşte”.510 Fireşte lucrarea lui asupra Preacuratei are
eficienţă pentru că Maica Domnului este curată şi disponibilă pentru Dumnezeu. Fecioara
Maria se dăruieşte deplin Cuvântului, dând totodată posibilitatea totală Duhului să
copleşească în ea deplin legea naturală a naşterii. Dacă Sfânta Scriptură aminteşte de
diferite persoane care au fost sfinţite de Duhul şi prin aceasta şi proorocii care se aflau în
pântecele lor, totuşi „numai Născătoarea de Dumnezeu este cu totul deosebită de ele
pentru că a avut pe Duhul însuşi, umbrindu-o şi sălăşluindu-se în ea, şi l-a născut pe pe
Cel conceput ca ipostas al trupului luat din ea. Căci nu a născut pe cineva sfinţit, ci pe
Sfântul care, născându-se din ea, a sfinţit-o”.511
Coborând ca ipostas Cuvântul lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei, şi formându-
şi trup din trupul ei fecioresc, Maica Domnului este curăţită şi de păcatul strămoşesc.
Astfel Mântuitorul se naşte dintr-o Fecioară curată iar El se naşte dintr-un trup care nu
mai este sub acest păcat şi sub legea naturală a naşterii în voluptate. Trebuie să reţinem
faptul că Biserica Ortodoxă învaţă că Preasfânta Fecioară s-a născut cu păcatul
strămoşesc ca toţi oamenii. Însă având în vedere chemarea cu totul aparte pe care o avea
de îndeplinit, printr-o lucrare curăţitoare harică specială asupra înaintaşilor ei şi apoi
printr-un har special acordat ei de Dumnezeu la naştere, Fecioara va birui slăbiciunile firi,
ţinând păcatul originar într-o stare de pură potenţialitate fără a-l actualiza în păcate
personale.512
Această curăţenie harică, care se apropie mai degrabă de starea de curăţenie a
drepţilor Vechiului Testament, deşi mult superioară acestora, este desăvârşită la
Bunavestire, când, prin lucrarea Sfântului Duh, Fecioara este curăţită de păcatul originar
şi sfinţită, „umplându-se de tot harul”, iar prin întruparea Fiului ea se uneşte cu
Dumnezeu într-un mod atât de intim, încât dintre făpturile raţionale nimeni n-a ajuns
vreodată într-o astfel de apropriere şi intimitate cu Dumnezeu. “Tatăl, scrie Sfântul Ioan
Damaschin, dinainte a prevăzut-o, apoi profeţii au vestit-o prin Duhul Sfânt, apoi puterea
sfinţitoare a Duhului a cercetat-o, a curăţit-o şi a sfinţit-o ca să spunem aşa, a udat această
ţarină.”513 „Sufletul mi l-a curăţit, zice troparul al treilea, oda a şaptea de la Bunavestire
,trupul mi l-a sfinţit, Biserică încăpătoare de Dumnezeu m-a făcut pe mine, cort de
Dumnezeu împodobit, locaş însufleţit m-a făcut venirea Preasfântului Duh şi curată
Maică a Vieţii.”

510
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 2, p.147
511
Leonţiu de Bizanţ, Adv. Nestor. PG., 86, 1, 1720 D
512
Pr. Prof. D Stăniloae, op. cit., p. 567 ****
513
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 504

132
133

Faptul că Sfântul Ioan Damaschin o numeşte pe Preasfânta Fecioară „împodobită


cu tot dorul” sau „fiică sfântă”, „locuinţa lui Dumnezeu”, nu poate fi invocat ca temei în
sensul unei curăţirii ca cea formulată în „Imaculata conceptio”, deoarece astfel de
expresii, Sfântul le foloseşte şi pentru alte persoane, pe care nici Biserica Romană nu le
consideră fără de păcatul originar. Aşa, despre dreptul şi dumnezeiescul părinte Ioachim
scrie că: “Având el însuşi ca o oaie pe Dumnezeu de păstor, nu-i lipsea nimic din cele
foarte bune.”514 La fel scrie şi despre Sfânta Ana, maica Preasfântei Născătoare de
Dumnezeu: „Iar Ana, care înseamnă har, era împodobită cu toate bunurile…”515
Naşterea Preasfântei Fecioare din părinţii ei Ioachim şi Ana este minunată. Ea
este rodul rugăciunii şi făgăduinţei, dar nu este dumnezeiască, fără de păcatul strămoşesc.
Conform învăţăturii Sfintei noastre Biserici numai Mântuitorul s-a născut fără păcatul
originar, pentru că El nu se naşte din legătura bărbătească voluptoasă, ci prin Duhul
Sfânt„516după chipul celei dintâi faceri ale lui Adam”.517 De asemenea, În Maica
Domnului şi prin ea „omul… cu multă vigoare a arătat puterea sădită în el împotriva
păcatului, ocolind, prin cuget treaz şi prin hotărâre dreaptă şi prin mărimea înţelepciunii,
tot păcatul de la început până la sfârşit”.518 Şi, apoi Mântuitorul ia din Preasfânta Fecioară
numai firea omenească nu şi persoana, iar păcatul nu este al firii în sine, ci al firii în
persoană, iar persoana fiind a Cuvântului lui Dumnezeu, ea nu poate să aibă păcat şi, în
sfârşit, lipsa de păcat a Mântuitorului era cerută de misiunea sa de Răscumpărător. Numai
slobod de orice păcat şi vină Iisus putea să moară pentru noi. Astfel, jertfa Sa ar fi fost
pentru propriul Său păcat.
Curăţenia Maicii preacurate este mai presus decât a oricărei alte făpturi pentru că
şi chemarea şi rolul ei este unic. Calitatea sa de Născătoare de Dumnezeu presupune o
anumită conformitate sau corespondenţă cu Sfinţenia dumnezeiască şi în acelaşi timp îi
conferă Maicii Preacurate o anumită intimitate şi participare specială la întruparea
Mântuitorului.
Viaţa interioară a Preasfântei Fecioare era împodobită de frumuseţea virtuţilor ca
de nişte „franjuri de aur” şi înfrumuseţată de harul Duhului. Prin lucrarea duhului are loc
acum o spiritualizare treptată a firii, care dobândeşte libertatea şi disponibilitatea
interioară pentru Dumnezeu. Simţurile sunt transfigurate şi ridicate la capacitatea de a
gusta realităţile spirituale. Ochii ei erau „pururea spre Domnul”519, iar urechile ascultau
cuvântul dumnezeiesc şi se delectau de „chitara Duhului”.520 „Prin frumuseţea ei, zice
Sfântul Nicolae Cabazila, a arătat lui Dumnezeu frumuseţea comună a firii” 521şi „l-a
mişcat spre iubirea oamenilor”.522 Propriu zis, Maica Domnului s-a oferit deplin lui
Dumnezeu şi prin aceasta s-a unit cu El, mai înainte ca El să desăvârşească unirea lui cu
ea prin formarea firii sale umane din firea ei. Proorocul David prevestise cu mult timp
înainte această legătură tainică, când a zis: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta,
îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată. Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi

514
Ibidem
515
Ibidem
516
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 2, 147
517
Ibidem, III, 1, 146
518
Sf. Nicolae Cabazila, Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu, ****p. 102
519
Ps. 24, 16
520
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica III, 1, 146
521
Sf. Nicolae Cabazila, Ibidem, p. 124
522
Idem, Ibidem, p. 184

133
134

uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este
Domnul tău”.523 Pe Fiul lui Dumnezeu, „pe care mai târziu avea să-l îmbrace cu trup din
trupul ei şi astfel să-l înfăţişeze înaintea oamenilor, l-a desemnat în ea prin faptele ei”.524
Aşadar, la plinirea vremii umanitatea, prin Fecioara Maria contribuie la Înomenirea
Logosului, adică la asumarea firii umane în ipostasul său şi la îndumnezeirea ei. 525
Dacă zămislirea Cuvântului în pântecele ei a fost minunată, nu se putea ca ea să
nu rămână şi după acea total dăruită lui Dumnezeu, adică fecioară. Sfântul Ioan
Damaschin zice în acest sens: „Se naşte fără de tată din femeie, Cel ce este din Tată fără
de Mamă ” şi după cum atunci a fost zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a
zămislit, tot astfel şi atunci când a fost născut a păzit nestricată fecioria ei”. 526 În acest
sens naşterea Preasfântei Fecioare este fără dureri, pentru că la baza zămisliri ei nu a stat
plăcerea, ci concepere şi naşterea s-a făcut prin lucrarea creatoare a Sfântului Duh.
Evident, naşterea feciorelnică a Maicii Domnului a fost dinainte vestită de
proorocul Iezechiel prin imaginea uşii închise527 şi preînchipuită prin reprezentările
simbolico-profetice ale Vechiului Testament. Preasfânta Fecioară este scara vie, prin care
Dumnezeu s-s aplecat cu coborâre şi s-a arătat pe pământ şi a petrecut cu oamenii.528 Prin
ea, Dumnezeu s-a descoperit pe sine şi ne-a dat „adevărata cunoştinţă” pe care Sfântul
Evanghelist Ioan o numeşte „viaţă veşnică”.529 Dar cea mai tipică figură a Vechiului
Testament cu privire la Preasfânta Fecioară este cea a ”rugului aprins”. Rugul ardea şi nu
se mistuia, iar prin luarea Duhului Sfânt Fecioare naşte şi devine Maică fără a înceta să
fie pe mai departe Fecioară. Deci Maica Domnului a dus la împlinire o putere pe care
Dumnezeu, încă de la creaţia omului, „a sădit-o în om împotriva păcatului”.530 Prin
aceasta Fecioara Maria „a acoperit toată răutatea oamenilor şi i-a arătat pe oameni
vrednici de unirea cu Dumnezeu şi petrecerea lui Dumnezeu pe el”.531
Aşadar, Iisus Hristos, ca Mântuitor, Emanuel uneşte în sine armonios aceste două
prerogative. El, Cuvântul cel veşnic, care prin fire este Fiul unul născut din veci din fiinţa
Tatălui se face şi „primul născut între mulţi fraţi”532, căci este unicul născut şi din mamă,
pentru că a participat în chip asemănător nouă, sângelui şi trupului şi s-a făcut om, iar
prin El ne-am făcut şi noi fii ai lui Dumnezeu533 înfiaţi fiind prin Botez.534 El, care este
prin fire Fiul lui Dumnezeu s-a făcut primul născut între noi care am ajuns prin poziţie fii
ai lui Dumnezeu şi am fost numiţi „fraţi ai lui”.
Din cele prezentate rezultă că între chenoza Fiului lui Dumnezeu şi Întruparea lui
din Fecioara Maria există o strânsă legătură internă. Pruncul născut şi apoi omul
desăvârşit a rămas curat de orice păcat, precum şi Maica sa a rămas curată în toată viaţa
ei, fiind într-o continuă legătură sufletească. Iisus, fiind nu numai pruncul Fecioarei, ci şi
523
Ps. 44, 11-13
524
Sf. Nicolae Cabazila, op. cit. p. 86-88
525
Galateni 4, 4: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie,
născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea”.
526
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14, p. 274-275
527
Iezechiel 44, 2
528
Baruh 3, 38
529
Ioan 17, 3
530
Sf. Nicolae Cabazila, Trei cuvântări despre Maica lui Dumnezeu, ****p. 62
531
Idem, Ibidem, p. 180
532
Rom. 8, 29
533
Matei 5, 9 şi 45; Luca 6, 35; Rom. 9, 24; II Cor. 6, 18; Gal. 3, 26
534
Gal. 3, 26-27

134
135

Dumnezeul ei, îi transmitea mamei sale puterea sfinţitoare care o păzea continuu în
fecioria, şi primea în schimb afecţiunea ei de mamă. Apoi, numai pentru că Cel ce s-a
născut din Preacurata a fost Dumnezeu, a primit El însuşi pătimirile omeneşti şi biruindu-
le a putut învia. În această perspectivă înţelegem calitatea Maicii Domnului de
Născătoare de Dumnezeu.

Preasfânta Fecioară Maria - Născătoare de Dumnezeu

Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din Prea Sfânta Fecioară şi s-a făcut
om. Asociind pe Fecioara la lucrarea de mântuire, El nu s-a folosit de ea ca de un
instrument pasiv, cu atât mai mult că Fecioara nu este o simplă personificare a
maternităţii, ca funcţiune biologică. Tradiţia ortodoxă a insistat să sublinieze rolul
libertăţii, adică a lui „fie” al Preasfintei. În acest sens Fecioara este chipul Bisericii, al
umanităţii salvate prin jertfa Mântuitorului Hristos. Astfel, Maica Domnului este mai
mult decât aceea care a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu535, ea este aceea care a
„ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzit”536, meditându-l în inima sa.537 În Preacurata,
pentru că a primit în pântecele ei pe Cuvântul, „cei puternici au fost coborâţi de pe
tronuri şi au fost înălţaţi cei smeriţi”.538
Smerenia Maicii Preacurate este o receptare liberă a chemării lui Dumnezeu, care
depăşeşte psihologia feminină. Ea se smereşte înaintea lui Dumnezeu care vorbeşte şi are
o atitudine ontologică care constituie vocaţia smereniei adevărate ce va caracteriza pe
adevăratul discipol a lui Hristos.539
În analiza hristologică, Lossky se ocupă foarte mult de dogma despre Fecioara
Maria – Teotokos. Maica Domnului, după Sfântul Ioan Damaschinul, „cuprinde toată
istoria iconomiei dumnezeieşti în lume”. De fapt după Sfântul Dimitrie al Rostovului
“întârzierea” Întrupării Cuvântului se datorează faptului că înainte nu s-a găsit pe pământ
o fecioară curată pentru a-L naşte în feciorie pe Fiul lui Dumnezeu. Din această
perspectivă întreg Vechiul Testament este “o pregătire a trupului lui Hristos, a Bisericii, a
mediul unirii cu Dumnezeu şi înainte de toate o pregătire a Celei care trebuia să dea cu
împrumut firea sa umană ca să se poată săvârşi taina Întrupării”.540În consensul acestor
adevăruri dogma Imaculatei concepţii, care are implicaţii hristologice în înţelegerea ei,
apare ca total străină de tradiţia răsăriteană. În primul rând, Occidentul prin această
învăţătură îndepărtează pe Sfânta Fecioară de urmaşii lui Adam şi de greşeala

535
Luca 11, 27: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt!”
536
Luca 11, 28
537
Luca 2, 19: ”Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa.”
538
Luca 1, 52
539
Marcu 3, 35: “Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea.
540
Ibidem. p.169-170

135
136

protopărinţilor. Este adevărat, adaugă Lossky că „păcatul ca forţă lucrătoare în natură,


păcatul ca necurăţie nu putea să aibă loc în Preacurata Fecioară”, dar de aici până a
considera că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc este prea departe.
Sfântul Grigorie Palama explicând sfinţenia Fecioarei spune că s-a realizat prin curăţirile
succesivi ce au avut loc în firea strămoşilor ei ca şi în propria sa fire începând din clipa
zămislirii sale.541 Fără să fie apanajul vreunui privilegiu sfinţenia Fecioarei nu înlătură
libertatea sa, deoarece nu se datorează unei intervenţii speciale a lui Dumnezeu, “ci
pentru că a fost păzită curată de orice întinare cu păcatul. Dimpotrivă, Maica Domnului
reprezintă tocmai această libertate, acest răspuns omenesc dat voinţei lui Dumnezeu. Cu
alte cuvinte ”Înomenirea a fost nu numai lucrarea Tatălui, a puterii sale şi a Duhului Său,
ci şi lucrarea voinţei şi a credinţei Fecioarei. Fără consimţământul celei Neprihănite, fără
ajutorul credinţei ei, acest plan ar fi fost tot atât de nerealizabil ca şi lipsa de intervenţie a
celor trei persoane dumnezeieşti. Numai după ce a învăţat-o şi a convins-o, Dumnezeu o
ia ca Mamă şi-i ia cu împrumut trupul pe care ea binevoieşte să i-l împrumute. După cum
el se întrupa în mod liber, tot aşa, voia ca şi Maica sa să-l nască în chip liber şi de bună
voie”.542
În Fecioara Maria omenitatea şi-a dat consimţământul ca Fiul lui Dumnezeu să se
înomenească şi să vină în istorie. Desigur, nu trebuie uitată lucrarea duhului Sfânt asupra
Fecioarei Maria care devine vrednică să primească în ea dumnezeirea Cuvântului. De
altfel, într-unul şi acelaşi act, Cuvântul luă asupră-şi pârga naturii umane pe care a
asumat-o, îi dădu fiinţă şi o îndumnezei. Astfel, firea umană pe care o asumă în chiar
momentul Întrupării Sale, primeşte fiinţa sa în ipostasul dumnezeiesc. Nu este vorba
despre un ipostas omenesc ce a avut înainte firea umană pe care apoi a luat Cuvântul, ci
de această fire extinsă din momentul împropierii ei în Persoana Logosului divin care o ia
întreagă. Sfântul Maxim spune că această fire avea calitatea de a fi nemuritoare şi
nestricăcioasă precum era firea lui Adam înainte de păcat, dar Hristos a supus-o de
bunăvoie la condiţia firii noastre căzute.543 Prin urmare, din Fecioara Maria se naşte Fiul
lui Dumnezeu ca ipostas al firii omeneşti, Înomenirea lui arătând calitatea Fecioarei
Maria de Născătoare de Dumnezeu prin care însuşi Dumnezeu intră în dialog cu noi,
făcându-se Fiul omului şi fratele oamenilor. Totodată, zămislirea şi naşterea din Fecioara
Maria au dat posibilitate Fiului lui Dumnezeu să se împărtăşească din patimile noastre şi
de moartea noastră şi, biruindu-le să ne îndumnezeiască.
Dar Hristos, născându-se din Sfânta Fecioară într-un mod deosebit, a luat nu
numai firea omenească, ci şi ceea ce era potrivnic firii, adică urmările păcatului,
binenţeles fără a lua păcatul însuşi, nici chiar pe cel originar şi nici altul de acest fel.
Evocând această realitate Lossky subliniază că“Logosul prin întrupare îmbrăţişează toată
realitatea omenească aşa cum era ea după cădere, în afară de păcat: o fire individuală ce
poate trece prin suferinţă şi moarte. Cuvântul a coborât astfel până la ultimele limite ale
firii stricate de păcat, până în moarte şi în iad. Fiind Dumnezeu desăvârşit, El S-a făcut nu
numai „om desăvârşit”, ci a luat asupra Lui şi toate lipsurile noastre, toate limitările ce
vin din păcat”.544

541
Sf. Grigorie Palama, Omilie la Intrarea în Biserica a Maicii Domnului.
542
N. Cabazila, Omilii mariale , PO, XIX 3, Paris 1925, p. 463.
543
Către Talasie 21, Filocalia III.
544
Lossky, Teologia Mistică…, p. 1771-172.

136
137

Apărător al dogmei de la Efes şi continuator al teologiei Sfântului Chiril al


Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin, în opera sa de sinteză a teologiei Părinţilor
primelor şapte veacuri, pune în evidenţă în mod deosebit însuşirea Preasfintei Fecioare
Maria de Născătoare de Dumnezeu, făcând din realitatea ei premisă realităţii operei de
mântuire realizată de Iisus Hristos.
Pentru Sfântul părinte, teotochia Maica Domnului este atât de intim unită cu
Hristos încât întreaga noastră mântuire stă sau cade o dată cu învăţătura că Preasfânta
Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. Iisus Hristos ne mântuieşte, iar opera
realizată de el are valoare reală şi universală, numai întrucât el este Dumnezeu adevărat şi
om adevărat în acelaşi timp
Temeiul teotochiei Maicii Preacurate este indicat de Sfântul Ioan Damaschin în
unirea după ipostas a celor două firi în persoana veşnică a Cuvântului lui Dumnezeu
întrupat. Mântuitorul Iisus Hristos e o singură persoană, sau un singur ipostas, care constă
din două firi şi cunoscut în două firi. După firea dumnezeiască El este născut din Tatăl
din veci, în afară de timp. După firea a omenească însă, s-a născut în timp, în vremurile
din urmă din sânul feciorelnic al Maica Preacurate.
Firea Sa omenească n-a existat ca individ înainte de întrupare iar după întrupare
ea nu are un ipostas al ei propriu, care să existe prin sine însuşi în afara ipostasului
Cuvântului, ci ea se formează şi începe să existe încă din moment ca fire a ipostasului
Cuvântului şi în ipostasul Cuvântului. Pentru aceasta, ea nu este nici neipostatică, adică
lipsită de ipostas şi nici nu introduce un alt ipostas străin în Treime, ci este enipostatică.
Temeiul ei ultim este ipostasul Cuvântului.545 Astfel, una şi aceeaşi persoană s-a născut
din Tatăl din veci, în afară de timp şi din Preasfânta Fecioară în timp: „Fecioara n-a
născut un simplu om, ci pe Dumnezeu adevărat şi nu ca un Dumnezeu simplu, ci ca
Dumnezeu întrupat”.546
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu se face în mod real şi fiul Fecioarei:”Cel ce
unge s-a făcut om, iar cel uns s-a făcut Dumnezeu. Aceasta nu prin schimbarea firilor, ci
prin unirea după ipostas… . Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a
născut din ea pe Dumnezeu întrupat? Într-adevăr, este în sens propriu şi real Născătoare
de Dumnezeu”.547 Prin unirea cu firea dumnezeiască în ipostasul Cuvântului, firea
omenească a Mântuitorului a fost îmbogăţită cu lucrările dumnezeieşti necreate ”fără să
sufere vreo pierdere însuşirile fireşti”.548
Firea dumnezeiască străbate firea omenească şi o îndumnezeieşte în acelaşi timp
în care aceasta este adusă la existenţă, în aşa fel încât, „luarea firii noastre, existenţa şi
îndumnezeirea ei de către Cuvântul s-au întâmplat simultan. Şi în chipul acesta Sfânta
Fecioară se înţelege şi se numeşte Născătoare de Dumnezeu nu numai din pricina firii
Cuvântului, ci şi din pricina îndumnezeirii firii omeneşti”.549 Consecinţele teotochiei
Maicii Domnului sunt: „existenţa celor două firi depline în persoana lui Iisus Hristos şi
realitatea şi eficacitatea universală a operei realizate de El, ceea ce se nega prin erezia lui
Nestorie şi Eutihie. Faţă de erezia lui Nestorie care învăţând că între cele două firi în
ipostasul Cuvântului întrupat ar fi doar o unire de relaţie sau morală, care se poate

545
Dogmatica, cartea III, cap. IX, p.168
546
Ibidem, cartea III, capitolul XII, p.176
547
Ibidem, IV, XIV, p. 274
548
Ibidem, III, XVII, p. 278
549
Ibidem, III, XII, p. 279

137
138

desface, prin aceasta făcând din cele două firi două persoane deosebite, iar pe Preasfânta
Fecioară considerând-o numai Născătoare a lui Hristos - Omul, care e altul decât Hristos
- Dumnezeu, Sfântul Ioan Damaschin accentuează unitatea persoanei lui Iisus Hristos,
arătând că întrucât prin întrupare Dumnezeu - Cuvântul s-a unit după ipostas cu Sfântul
lui trup.550 Tot în acest sens subliniază şi Sfântul Nicolae Cabazila când zice: „Acest
Dumnezeu, care nu se află în vreun loc, pe care făptura nu l-ar fi putut cuprinde, chiar
dacă ar fi crescut de mii de ori, Fecioara l-a îmbrăcat cu sângele ei şi, ceea ce este mai
mult, i-a ţesut o hlamidă pe măsura vredniciei sale împărăteşti. Cu toate acestea,
Dumnezeu n-a îmbrăcat trupul aşa cum cineva îmbracă o haină, nici firea n-a luat parte la
slava dumnezeiască, aşa cum haina ia parte la strălucirea împărătească, întrucât nu se
poate vorbi de îmbrăcăminte cu privire la Mântuitorul decât pentru a arăta aceasta: că
firile nu se amestecă între ele ci îşi păstrează fiecare însuşirile, fără nici o amestecare, iar
ce este peste aceasta, ne întrece puterea de închipuire, tot atât de mult, cât unirea
desăvârşită întrece deplina deosebire. Nici o altă pildă nu putem da pentru o asemenea
unire şi nici nu putem s-o înfăţişăm în vreo închipuire. Ea este unică şi se arată ca fiind
cea dintâi şi singura”.551
Cel ce s-a născut din Preasfânta Fecioară, după firea omenească este însuşi
Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu şi nu un simplu om purtător de Dumnezeu, iar
Preasfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu.
Faţă de erezia lui Eutihie care afirmă că în persoana Cuvântului întrupat, firea
omenească a fost absorbită de firea dumnezeiască, aşa încât după întrupare, în Iisus
Hristos există doar o singură fire, cea dumnezeiască, Sfântul Ioan Damaschin
accentuează că unirea ipostatică a celor două firii în persoana Cuvântului lui Dumnezeu,
începută la zămislire rămâne pe veci cu păstrarea integrităţii firilor: „Propovăduim, zice
Sfântul Ioan Damaschin, că Sfânta Fecioară este în sens propriu şi real Născătoare de
Dumnezeu”.552 “Acest nume constituie toată taina întrupării. Iar dacă cea care a născut
este Născătoarea de Dumnezeu, negreşit că şi cel născut din ea este Dumnezeu şi negreşit
şi om”.553 Astfel, Sfântul Ioan Damaschin încadrează învăţătura despre Maica Domnului
în Hristologie, evidenţiind implicaţiile ei soteriologice.
Dogma hristologică are legături strânse cu dogma îndumnezeirii omului. Astfel,
chiar atunci când vorbeşte despre masculin şi feminin, el foloseşte un limbaj hristic.
”Pentru că Hristos recapitulează umanul integral, masculinul îşi găseşte arhetipul în Ioan
Înainte - Mergătorul (şi familia lui spirituală de la Ilie la martorii Apocalipsei), iar
femininul în Maica lui Dumnezeu şi Femeia înveşmântată în Soare”.554 Hristos este Cel
care reconciliază bărbatul şi femeia şi autorizează armonia erosului cu persoana.
Masculinul şi femininul formează monada arhetipală Adam – Eva, care este recapitulată
de Hristos şi aşezată în taina iubirii, devenind una în Hristos, ”Fără a pierde nimic din
bogăţia oricărei iubirii trăite în mod autentic, faţă în faţă nu vor mai fi bărbatul şi femeia
ci Masculinul şi femininul: cele două dimensiuni ale excepţionalei plinătăţi a lui Hristos”.
555
Aceste reflecţii pot fi exprimate întrucât numai în Biserica Răsăriteană dogma despre
550
Ibidem, I, 13, p. 49
551
Sf. Nicolae Cabazila, Omilie la slăvita Adormire a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos,
Bucureşti, 1999, p. 80
552
Ibidem, III, 12, p. 176
553
Ibidem, III, 12, p. 177
554
Olivier Clement, Cuvânt înainte în Paul Evdokimov, Taina iubirii, p. 8
555
Evdokimov, Femeia…p.26.

138
139

Fecioara Maria ca Născătoare de Dumnezeu – Teotokos a fost considerată ca făcând parte


din dogma hristologică. După învăţătura ortodoxă Fecioara Maria este pururea Fecioară şi
L-a născut pe Dumnezeu. Această învăţătură explică dogma cu privire la unirea ipostatică
a firii divine şi a celei umane în Persoana Logosului. Din această perspectivă paternităţii
Tatălui, din sfera divină, îi corespunde maternitatea Născătoarei de Dumnezeu, din sfera
umanului. Dumnezeu a luat-o pe Maria drept mamă numai după ce a învăţat-o şi a
convins-o că El voia ca Maica Sa să-L nască în mod liber şi de bunăvoie. “Mărturisind că
Maica Domnului este pururi fecioară, Ortodoxia respinge învăţătura catolică a imaculatei
concepţii. Prin această dogmă Occidentul scoate pe Preasfânta Fecioară din destinul
comun al firii umane, subliniind o altă posibilitate de curăţire de păcatul originar în afară
de lucrarea lui Dumnezeu556. Răspunzând acestor inovaţii Evdochimov subliniază faptul
că Harul nu o sileşte şi nu o forţează pe Fecioara Maria, ci o desăvârşeşte. “Iisus poate să
ia trupul omenesc, zice el, pentru că umanitatea din Maria i-l dă, Fecioara neparticipând
prin aceasta la Răscumpărare ci numai la Întrupare”.557 Astfel, umanitatea şi trupul ei
devin omenitatea şi trupul lui Hristos, Maica Sa îi devine consangvină, ea fiind cea dintâi
care realizează scopul ultim pentru care a fost creată lumea.
Tot în aceeaşi ordine de idei se înscrie şi “Dogma catolică a Înălţării Maicii
Domnului la cer, care după catolici pentru faptul că a fost zămislită fără de păcat,
Fecioara este scoasă din sfera contaminării cu păcatul originar, şi deci este dezlegată şi de
legea morţii. Ortodoxie însă fidelă învăţăturii Părinţilor vede în sărbătoarea Adormirii
mai întâi moartea şi îngroparea Fecioarei şi apoi învierea şi înălţarea ei la cer. O astfel de
abordare mariologică determină pe Evdochimov să sublinieze faptul că fiecare poate să-L
nască pe Hristos în sufletul său.
Prin urmare Înomenirea Logosului este cea care defineşte locul şi rolul femeii în
lucrarea mântuirii, rol pe care l-a avut Maica lui Dumnezeu (Teotokos) şi a Pruncului ei
Mântuitor.558 În textele liturgice Fecioara este foarte mult apropiată atât de om, cât şi de
cosmos astfel că “bucuria cosmică, cerească şi pământească, este inerentă
mariologiei”.559 Fecioara apare peste tot ca personificare a sfinţeniei şi chip al Bisericii,
fiind sfinţenia lui Dumnezeu în sfinţenie umană.

Maica Domnului chip şi personificare a Bisericii

Rugăciunile noastre către Maica Domnului şi foloasele acestor rugăciuni

556
Evdokimov, Ortodoxia, p. 164.
557
Ibidem.
558
Idem, Femeia…, p. 17.
559
Ibidem, p. 159.

139
140

Sfinţenia şi fecioria Maicii Domnului

O primă condiţie care premerge şi în acelaşi timp o consecinţă care decurge din
sublimitatea rolului de Născătoare de Dumnezeu, este sfinţenia sa personală a cărei
expresie imediată este pururea fecioria Maicii Domnului.
Maica Domnului, deşi s-a născut cu păcatul strămoşesc, avea o stare de sfinţenie
încă înainte de a-l naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Această sfinţenie nu trebuie văzută în
sensul transfigurării omului în Hristos prin harul divin. Păcatul strămoşesc a fost stăpânit
cu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca să genereze în ea păcate personale. Încă din copilărie,
fiind în templu, Fecioara a fost consacrată total lui Dumnezeu, fiind astfel liberă de orice
păcat personal.560 Având o descendenţă sfântă, părinţii ei Ioachim şi Ana, care
acumulaseră o sfinţenie şi o revărsare de har deosebită, Fecioara Maria, ajutată de harul
divin, rămânea liberă de orice păcat şi departe de orice participare la săvârşirea răului.
Astfel efortul ei propriu, permanent ajutat de har, are ca roadă Fiului lui Dumnezeu. Deci,
„cu mintea pururea spre Dumnezeu a luat asupra-şi rugăciunea pentru noi, ca să-l silească
pe cel ce nu poate fi silit, ci mai degrabă să-l atragă spre noi, pentru ca El Însuşi să strice
blestemul cel din mijloc, să oprească focul care destramă pajiştea sufletului şi să unească
în sine zidirea, tămăduind cele neputincioase”.
Fecioria Maicii Preacurate, înainte de zămislire, este mai dinainte vestită de
proorocii Vechiului Testament561 este mărturisită de Preasfânta Fecioară la Bunavestire,
„cum va fi aceasta, de vreme ce ea nu ştie de bărbat ?”562, şi este afirmată de Sfintele
Evanghelii563.
Sfânta Tradiţiei pe baza Revelaţiei dumnezeieşti o confirmă ca pe un atribut al
Maicii Preacurate nedespărţit de numele ei,564 iar Sinodul al V-lea Ecumenic o decretează
ca dogmă.565 Maica Preacurată ca cea care avea să fie lăcaş vrednic al lui Dumnezeu,
trebuia să aibă o “disponibilitate” totală pentru a putea primii pe Cuvântul lui Dumnezeu
deodată în sufletul şi în trupul său.
Astfel, Sfântul Ioan Damaschin subliniază că Fecioarei trupeşti a Maicii
Preacurate i se adaugă Fecioria sufletului. Ea este “singura totdeauna Fecioara cu duhul,
sufletul şi trupul”.566 Curăţenia Maicii preacurate este mai presus decât a oricărei alte
făpturi pentru că şi chemarea şi rolul ei este unic. Calitatea sa de Născătoare de
Dumnezeu presupune o anumită conformitate sau corespondenţă cu Sfinţenia
dumnezeiască şi în acelaşi timp îi conferă Maicii Preacurate o anumită intimitate şi
participare specială la întruparea Mântuitorului.
560
P. Evdochimov, Femeia şi mântuirea lumii, trad. G. Moldoveanu, Bucureşti, 1995, p. 230
561
Isaia VII, 14; Ezechiel XLII, 2
562
Luca I, 34
563
Matei I, 18, 23, 25; Luca I, 27
564
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 505
565
V. Loichiţă, Doctrina Sf. Ioan Damaschin despre Maica Preacurată, Cernăuţi, 1937, p. 28
566
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 505

140
141

Pentru sublimitatea rolului pe care îl avea de îndeplinit în planul iconomiei


dumnezeieşti, Preasfânta Fecioară este pregătită de Dumnezeu în mod special într-un
timp îndelungat în sânul unui neam, apoi în cadrul unei seminţii, în casa lui David.
Fecioara Maică se naşte ca rod al rugăciunii şi dar al făgăduinţei din dumnezeieşti părinţi
Ioachim şi Ana, care aparţineau familiei lui David din care, după făgăduinţa
dumnezeiască, avea să se nască Mesia. Ei duceau o viaţă sfântă şi bine plăcută lui
Dumnezeu “în fecioria inimii”.
Dar, în faţa marii taine care se pregăteşte, rodnicia cea după fire nu este de ajuns;
natura rămâne fără fruct până când harul îl va aduce pe al său. Naşterea la adânci
bătrâneţe, întâlnită în Vechiul Testament şi în cazul altor drepţi, care au avut un rol
special în viaţa religioasă a lui Israel, are un sens mai adânc. Acum, ea nu mai este un rod
al voluptăţii, ci atunci când patimile au fost curăţite, iar prin rugăciune şi viaţă bine
plăcută lui Dumnezeu firea şi-a recăpătat într-un anumit grad „limpezimile de la
început”,567 printr-o, lucrare mai intensă a harului se conferă firii capacitatea de a zămisli
pe acea persoană care în planul iconomiei dumnezeieşti deţine locul de vas ales al
harului. În Omilia la Naşterea Preasfântei Fecioare, Sfântul Ioan Damaschin dezvoltă
această temă a rodniciei sau fecundităţii care vine de la Dumnezeu. Naşterea Fecioarei
Maicii, considerată în această perspectivă primeşte un sens nou; ea este deodată o vestire
dar şi un început al unui nou fel de naştere pregătită de acum a omenirii - naşterea de la
Dumnezeu „din Duhul”.568
Dar Sfântul Ioan Damaschin mai aduce şi alte explicaţii acestei naşteri: „Celui ce
sigur este nou sub soare569 zice Sfântul Părinte, încununarea minunilor trebuia să-i fie
pregătită calea tot prin minuni, încet de la realităţile cele mai de jos, trebuia să se ridice la
cele mai mari … trebuia să fie prima născută cea care avea să nască pe primul născut
dintre toate creaturile”.570
Împodobiţi cu alese virtuţi, drepţii Ioachim şi Ana, dumnezeieşti părinţi ai
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu, rămân totuşi supuşi păcatului strămoşesc, iar
Preasfânta Fecioară însăşi a moştenit păcatul originar cu toate consecinţele lui până în
momentul zămisliri fiului ei, când prin lucrarea Sfântului Duh a fost curăţită.
Un rol hotărâtor în pregătirea Preasfântei Fecioare pentru marea taină care urma
să se împlinească, l-a avut petrecerea sa la templu. Închinată templului, departe de orice
ispită, printr-un zel şi ascultare desăvârşită, Preasfânta Fecioară va duce o viaţă de
consacrare totală lui Dumnezeu. Viaţa interioară a Preasfântei Fecioare era împodobită de
frumuseţea virtuţilor ca de nişte „franjuri de aur” şi înfrumuseţată de harul Duhului. Prin
lucrarea duhului are loc acum o spiritualizare treptată a firii, care dobândeşte libertatea şi
disponibilitatea interioară pentru Dumnezeu. Simţurile sunt transfigurate şi ridicate la
capacitatea de a gusta realităţile spirituale.
Dorinţa Preasfântei Fecioare este de a se hrăni cu cuvintele dumnezeieşti şi de a
se întări de seva lor „ca un măslin roditor în casa Domnului „571şi ca un „pom răsărit
lângă izvoarele apelor ” Duhului572 Mintea, luminată de lumina Duhului, păstrează toate

567
Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia III, Sibiu, 1948, p. 335
568
Ioan III, 5, 6
569
Eccl. 1, 9
570
Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 506
571
Ps. 51, 7
572
Ps. 1, 3

141
142

gândurile hrănitoare şi folositoare sufletului, îndepărtând fără să guste pe toate cele care
ar putea să o păgubească. Ochii ei erau „pururea spre Domnul”573, iar urechile ascultau
cuvântul dumnezeiesc şi se delectau de „chitara Duhului”.
Prin toate aceste dispoziţii, Sfântul Ioan Damaschin sugerează o prefacere
interioară, care cuprind întreaga fiinţă şi se manifestă într-o anumită orientare a inimii
care, curăţită, devine capabilă de a-L contempla pe Dumnezeu şi a gusta dulceaţa
dumnezeirii.
Ajungând la vârsta la care legea Vechiului Testament nu mai îngăduia femeilor de
a mai rămâne la templu, Preasfânta Fecioară este încredinţată de către preoţii în grija
dreptului Iosif. „Cartea cea nouă scrie Sfântul Ioan Damaschin, ieşită din mâna Tatălui
pentru a fi scrisă prin Duhul, ca un râu … a fost dată unui om care ştia să o citească dar n-
a citit-o”.574
Faptul că Sfintele Evanghelii numesc frecvent pe dreptul Iosif „logodnicul
Mariei”575 şi „tatăl lui Iisus”576, dar niciodată bărbatul Mariei, urmăreşte ţinerea departe
de ideea oricărui raport conjugal şi constituie încă un temei al Fecioarei Micii Domnului
înainte de naştere.
Există o strânsă legătură între sfinţenia Maicii Domnului şi pururea fecioria ei.
Din momentul coborârii Fiului lui Dumnezeu în pântecele ei, Fecioara Maria „nu mai
este un om pur şi simplu, anthropos, ci Teotokos, Născătoare de Dumnezeu, deşi continuă
să rămână om după fire şi persoană. Maternitatea divină este deci legată organic de
întruparea divină care s-a realizat o singură dată printr-un act temporal şi care îşi
păstrează puterea în eternitate”.577 Apoi, sfinţenia şi implicit fecioria Maicii Preacurate se
întemeiază tocmai pe faptul că ea s-a unit deplin cu Dumnezeu întrupat, putere care a
transfigurat-o şi îndumnezeit-o pentru totdeauna. Acest aspect pune în evidenţă
înţelegerea corectă a raportului dintre natură şi har, precum şi a relaţiei dintre Dumnezeu
şi om şi a importanţei faptelor bune în vederea transfigurării şi îndumnezeirii omului.
Faptul că Maica Domnului a avut o viaţă atât de curată subliniată de Arhanghelul Gavriil
şi că sângele Preafericitei devine sângele lui Dumnezeu, ce am putea să mai spunem,578
zice Sfântul Nicolae Cabazila. Dar Maica Domnului s-a unit cu Logosul divin şi s-a
îmbunătăţit ontologic prin locuirea în ea a Fiului lui Dumnezeu care şi-a format din trupul
şi sângele ei, trupul şi sângele său. Prin Preacurata, Dumnezeu vine în maxima apropiere
faţă de noi şi din ea El a devenit accesibil nouă, astfel „trupul Domnului este trupul
Născătoarei de Dumnezeu”.579
Evident Maica Domnului a rămas fecioară şi în naştere. Sfântul Ioan Damaschin
expune învăţătura despre naşterea feciorelnică a Maicii Preacurate, în legătură cu
zămislirea minunată de la Duhul Sfânt şi demnitatea Celui ca avea să se nască: „Se naşte
fără de tată din femeie, Cel ce este din Tată fără de Mamă ” şi după cum atunci a fost

573
Ps. XXIV, 16
574
Sf. Ioan Damaschin, Ibidem, p. 507
575
Matei I, 18, 19; XX, 24; Luca I, 2-6; II, 5
576
Luca II, 48
577
S. Bulgakov, op. cit., p. 154
578
Sf. Nicolae Cabazila, Omilie la slăvita Adormire a Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, Ed. Icos,
Bucureşti, 1999, p. 80
579
Sf. Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală, trad. Pr. prof. D. Stăniloae, Filocalia VI, Ed.
IBMBOR., Bucureşti, 1977, p. 161

142
143

zămislit Cuvântul a păstrat fecioară pe aceea care a zămislit, tot astfel şi atunci când a
fost născut a păzit nestricată fecioria ei.580
Naşterea feciorelnică a Maicii Domnului a fost dinainte vestită de proorocul
Iezechiel prin imaginea uşii închise581 şi preînchipuită prin reprezentările simbolico-
profetice ale Vechiului Testament. Sfântul Ioan Damaschin o numeşte pe Preasfânta
Fecioară „tron împărătesc”, „rai de taină şi sfânt şi mai dumnezeiesc decât raiul cel
dintâi”. Ea a fost prefigurată în Vechiul Testament de către chivotul legii, toiagul lui
Aaron care a odrăslit şi de scara lui Iacob.
Preasfânta Fecioară este scara vie, prin care Dumnezeu s-a aplecat cu coborâre şi
s-a arătat pe pământ şi a petrecut cu oamenii.582 Prin ea, Dumnezeu s-a descoperit pe sine
şi ne-a dat „adevărata cunoştinţă” pe care Sfântul Evanghelist Ioan o numeşte „viaţă
veşnică”.583
Dar cea mai tipică figură a Vechiului Testament cu privire la Preasfânta Fecioară
este cea a ”rugului aprins”. Rugul ardea şi nu se mistuia, iar prin luarea Duhului Sfânt
Fecioare naşte şi devine Maică fără a înceta să fie pe mai departe Fecioară. Naşterea
Preasfântei Fecioare este fără dureri, pentru că la baza zămisliri ei nu a stat plăcerea, ci
concepere s-a făcut prin lucrarea creatoare a Sfântului Duh.

Fecioara după naştere

„Orice fecioară, zice Sfântul Ioan Damaschin, îşi pierde fecioria ei prin naştere,
dar această Fecioară înainte de naştere rămâne tot Fecioară în naştere şi după Naştere”.
Cu această afirmaţie Sfântul Ioan Damaschin ridică o problemă mult discutată şi care de-
a lungul veacurilor a dat naştere unor opinii diferite. E vorba, de fecioria Maicii
Domnului după naştere şi aşa –zişilor „fraţi ai Domnului” problemă tratată pe larg de
către Sfântul Ioan Damaschin în cap. VII din carte a patra a „Dogmaticii” sale.
Plecând de la prorocia lui Iezechiel şi continuând învăţătura Părinţilor, Sfântul
Ioan Damaschin dezvoltă o exegeză biblică a locurilor din Sfintele Evanghelii şi
epistolele Sfântului Apostol Pavel, care se referă la naşterea Mântuitorului şi la „fraţii
Domnului”, interpretându-le în sensul pururea fecioriei Maicii Preacurate. Conform
Evangheliei după Matei Preasfânta Fecioară fiind logodită cu Iosif, zămisleşte pe unicul
său Fiu „fără să fi fost ei împreună” lucru pe care aflându-l Iosif şi neştiind nimic de cele
ce s-au întâmplat ”a voit să o lase pe ascuns”. Încunoştinţat de înger de marea taină care
se pregăteşte,584 ca să se împlinească prorocia lui Isaia, „Iată fecioara va lua în pântece şi
va naşte fiu şi va chema numele lui Emanuel”,585 dreptul Iosif ia pe Maica Fecioară la
sine, spre a o feri de orice bănuială şi pentru a-i oferi sprijinul de care avea nevoie, fiind
bucuros de a fi fost găsit vrednic să fie chemat părinte al Mântuitorului lumii. Şi
„deşteptându-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului, a luat la

580
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14, p. 274-275
581
Iezechiel, 44, 2
582
Baruh 3, 38
583
Ioan 17, 3
584
Matei I, 20
585
Isaia 7, 14

143
144

el pe logodnica sa. Şi n-a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe Fiul ei, cel Întâinăscut ; şi
a pus numele lui Iisus”.586 Probleme ridică cuvintele „până ce a născut pe Fiul ei cel
Întâinăscut ” asupra cărora Sfântul Ioan Damaschin stăruie, analizându-le pe fiecare în
parte.
Conjuncţia  (= până ce), zice Sfântul Ioan Damaschin „indică pe de o parte
sorocul cel hotărât al vremii naşterii, iar pe de altă parte nu neagă timpul ce urmează după
aceasta”.587 Hagiograful inspirat de Dumnezeu folosindu-se de conjuncţia 
relatează într-un mod foarte simplu şi natural ceea ce s-a întâmplat până la sorocul hotărât
al Naşterii Mântuitorului, fără să facă vreo afirmaţie sau să nege cele ce au urmat după
aceasta. El voia înainte de toate să arate iudeilor, care în baza prorocilor Vechiului
Testament aşteptau un izbăvitor, că Maria a născut fiind Fecioară şi că prin aceasta
profeţia lui Isaia s-a împlinit, iar pruncul nou-născut este Mesia cel făgăduit de
Dumnezeu - Mântuitorul lumii. Ba mai mult, spiritul limbii ebraice ne dă dreptul să
afirmăm că şi pe viitor dreptul Iosif s-a comportat cu aceeaşi evlavie faţă de Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu, ca şi înainte de naştere.588
Pe lângă aceste dovezi scripturistice a căror valoare şi claritate este de netăgăduit,
mai amintim şi un alt temei pe care-l aduce Sfântul Ioan Damaschin, făcând apel la
dreapta judecată şi la evlavia creştinilor: „cum ar fi admis legătura cu un bărbat cea care a
născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa celor ce au urmat ?...Nu e
lucru unei raţiuni înţelepte de a gândi asemenea lucruri şi nici într-un caz de a le
făptui”.589
Din cele expuse până aici în legătură cu termenul „până ce”590 pe baza contextului
scripturistic rezultă că orice încercare de a sprijini pe cel ce afirma că Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu a avut după naştere şi alţi copii, despre care Sfintele Evanghelii
ar face menţiune şi dintre care Mântuitorul Iisus Hristos ar fi doar primul născut, este
lipsită de suport biblic şi contravine dreptei judecăţi şi evlaviei creştine.
Sfântul Ioan Damaschin analizează şi noţiune de „Întâiul născut” asupra căreia
zăboveşte căutând să o elucideze, descoperindu-i sensul sau conţinutul care ni se
mijloceşte prin ea.
„Întâiul născut” zice Sfântul Ioan Damaschin este cel născut primul, fie că este
unicul născut, fie că este născut înaintea altor fraţi.591 Sfântul Evanghelist Matei, folosind
termenul de „Întâiul născut”592 are în vedere o anumită instituţie bine stabilită la evrei şi
care a avut un rol deosebit în viaţa lor religioasă. Conform prescripţiilor Legii mozaice,
întâiul născut era închinat Domnului,593 era un fel de preot pentru ai săi, fiind chemat să-
586
Matei I, 24-25
587
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14, p. 275
588
Alte dovezi ale conjuncţiei  pot fi aduse după cum urmează: II Regi VI, 23 unde se spune: „Şi
Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii, până în ziua morţii ei”. Evident pentru oricine că după moarte, Micol
n-a mai putut avea copii. În Evanghelia după Matei, Mântuitorul le făgăduieşte Sfinţilor Apostoli, şi prin ei
urmaşilor lor legitimi şi tuturor creştinilor: „Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20).
Prin aceasta însă nu vrea să spună că după sfârşitul veacurilor, se va despărţi de noi. Sfântul Apostol Pavel,
referindu-se la starea ce va urma după cea de-a doua venire, zice: „Şi aşa pururi vom fi cu Domnul” (I Tes.
4, 17). De asemenea vom găsi conjuncţia  la Fac. 7, 7; 18, 15 şi Macabei V, 54.
589
Sf. Ioan Damaschin, Ibidem, IV, 14, p. 275-176
590
Matei 1, 25
591
Ibidem, IV, 8, p. 246
592
Matei I, 25
593
Ies. 13, 1; 12; Num. 18, 15

144
145

şi consacre întreaga sa viaţă slujirii lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte dreptul


matrimonial legea prevedea pentru întâiul născut parte dublă de moştenire din toate câte
avea părintele său.594 Aşadar Sfântul Evanghelist Matei specificând că Mântuitorul
Hristos este primul născut, prin aceasta nu a vrut să spună că Lui i-au urmat şi alţi fraţi,
deoarece acest titlu, dacă se poate numi aşa, la evrei, îl purta fiecare întâi născut, fie că-l
urmau sau nu alţi fraţi.595 Prin aceasta scriitorul sfânt a vrut numai să arate că Iisus
Hristos fiind primul născut, întruneşte şi din acest punct de vedere toate drepturile şi
prerogativele pe care Legea mozaică le acorda celor întâi născuţi. În baza conceperii sale
de la Duhul Sfânt, Mântuitorul Hristos are dreptul la o dublă moştenire în împărăţia
Părintelui sau ceresc şi este chemat să-şi dedice ca om întreaga sa viaţă slujirii lui
Dumnezeu.
La Sfântul Evanghelist Luca noţiunea de “Întâi născut”,596 şi la Sfântul Apostol
597
Pavel se exprimă calitatea Mântuitorului Iisus Hristos de a fi întâiul născut ca om
„între mulţi fraţi”. Aceste referinţe Sfântul Ioan Damaschin le pune în legătură şi le
întregeşte cu noţiunea de „Cel Unul Născut” sau „Unicul născut”, întâlnite numai la
Sfântul Evanghelist Ioan,598 prin care se evidenţiază calitatea Mântuitorului Hristos de
singur Fiu al lui Dumnezeu Tatăl.
Iisus Hristos, ca Mântuitor, Emanuel uneşte în sine armonios aceste două
prerogative. El, Cuvântul cel veşnic, care prin fire este Fiul unul născut din veci din fiinţa
Tatălui se face şi „primul născut între mulţi fraţi”.599 În acelaşi timp El este şi unicul
născut din mamă, pentru că s-a născut în chip asemănător nouă şi s-a făcut om, iar prin El
ne-am făcut şi noi fii ai lui Dumnezeu600 înfiaţi fiind prin Botez.601 El, care este prin fire
Fiul lui Dumnezeu s-a făcut primul născut între noi care am ajuns prin El fii ai lui
Dumnezeu şi am fost numiţi „fraţi ai lui”.602
Prin urmare dacă Fiul lui Dumnezeu s-ar numi doar „primul născut” dar nu şi
„Unul născut”, atunci s-ar putea crede că este doar primul născut dintre creaturi, ca şi
cum ar fi o creatură. Dar pentru că e numit „primul născut” şi „Unul născut” trebuie să
păstrăm cu privire la El, pe amândouă.603 Iisus întâiul născut şi singurul fiu al Preasfântei
Fecioare este Emanuel, Mântuitorul nostru Hristos, întrucât El este şi Fiul cel Unul născut
al Tatălui. Numai fiind Iisus Hristos Dumnezeu, opera realizată de el are valoare
universală, şi numai fiind om ne recapitulează în Sine pe toţi în chip tainic şi ne
reprezintă în faţa lui Dumnezeu.
Aşadar, conjuncţia „până ce”, aşa cum arată Sfântul Ioan Damaschin, nu poate fi
invocată ca temei împotriva pururea fecioriei Preasfântei Născătoare de Dumnezeu şi nici
expresiile „întâiul născut” şi „Unul născut”, care exprimă deodată originea şi modul de
raportare al Fiului la Tatăl, în planul veşnic al lui Dumnezeu, şi relaţia Sa cu noi în planul
iconomiei dumnezeieşti.

594
Deut. 21, 17
595
Ies. 13, 2 şi Num. 3, 12
596
Luca 2. 7
597
Rom. 8, 29, Col 1, 15, 18 şi în Evrei 1, 6
598
Ioan 1, 14, 18; 3, 16, 18 şi I Ioan 4, 9
599
Rom. 8, 29
600
Matei 5, 9 şi 45; Luca 6, 35; Rom. 9, 24; II Cor. 6, 18; Gal. 3, 26
601
Gal. 3, 26-27
602
Sf. Ioan Damaschin, Ibidem, IV, 8, p. 247
603
Idem, Ibidem, IV, 8, p. 246

145
146

Sfântul Ioan Damaschin aduce câteva precizări preţioase şi la elucidarea


problemei aşa-zişilor „fraţi ai Domnului”, plecând de la mărturiile scripturistice ale
Noului Testament.
Sfânta Scriptură a Noului Testament face menţiune în mai multe locuri, cu diferite
ocazii despre „fraţi ai Domnului”. Sfântul Evanghelist Ioan, după ce descrie prima
minune săvârşită de Mântuitorul la nunta din Cana, face prima menţiune, destul de
sumară de altminteri, despre „fraţii Domnului”, spunând: „După aceasta sa coborât în
Capernaum El şi mama Sa şi fraţii şi ucenicii Săi”.604
O altă menţiune despre fraţii Domnului o fac Sfinţii Evanghelişti Matei,605
Marcu606 şi Luca607. Toţi trei Sfinţii Evanghelişti arată că înainte de aceasta Iisus a
săvârşit mai multe vindecări, iar Sfântul Evanghelist Matei şi Marcu amintesc şi de
conflictul pe care Mântuitorul l-a avut în urma acestor vindecări minunate cu cărturarii şi
fariseii care Îl acuzau că scoate demonii cu ajutorul lui Belzebut,608 deci, în urma acestui
conflict ei au hotărât să-l piardă.609
Se pare că această vizită a fost cauzată tocmai de acest conflict şi conform Marcu
III, 21 „fraţii Domnului” au venit pentru a-l îndupleca pe Mântuitorul să renunţe la
activitatea Sa mesianică şi să se întoarcă în sânul familiei din Nazaret sau poate din
Capernaum.610
În urma acestei vizite Mântuitorul într-adevăr se întoarce în patria sa unde
propovăduieşte în sinagogă, stârnind nedumerirea compatrioţilor Săi, din pricina
înţelepciuni cu care-i învăţa şi a puterii prin care săvârşea faptele minunate, lucru
menţionat de toţi patru Sfinţii Evanghelişti.611
Cu acest prilej sunt amintiţi pentru prima dată „fraţii Domnului” de către doi
dintre Sfinţii Evanghelişti,612 ambii făcând menţiunea şi de surorile Sale, la plural, ceea
ce înseamnă că ele trebuie să fi fost cel puţin trei. Numele lor nu este menţionat nicăieri
în scrierile Noului Testament.
Fără îndoială că prin aceste cuvinte: „de unde are el înţelepciunea aceasta şi
punerile? Au nu este acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama lui Maria şi fraţii
Lui: Iacob şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile lui nu sunt toate la noi”, 613 compatrioţii
Mântuitorului îşi exprimau motivele care îi împiedicau pe ei să creadă în dumnezeirea
Lui. Deci, ei afirmă că cunosc întreaga familie, mama, fraţi, surori şi cum nimeni dintre
aceştia nu a ieşit în evidenţă, printr-o oarecare faptă, ieşită din comun, credeau că desigur,
nici Iisus nu poate să fie Mesia cel făgăduit. Mai mult, conform Sfântului Evanghelist
Ioan se îndoiau de chemarea şi misiunea Mântuitorului chiar şi aşa-numiţii „fraţi ai
Săi”.614

604
Ioan 2, 12
605
Matei 12, 46-50
606
Marcu 3, 31-35
607
Luca 8, 19-21
608
Matei 12, 24; Marcu 3, 22
609
Matei 13, 14 şi Marcu 3, 6; Luca 6, 11 şi Ioan 5, 18
610
V. Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Matei cu comentar, Cernăuţi 1933. p. 418-428
611
Matei 13, 55- 58; Marcu 6, 1-6; Luca 4, 16-30 şi Ioan 6, 42
612
Matei 13, 55- 56 şi Marcu 6, 3
613
Matei 13, 54-57
614
Ioan, 7, 3-5

146
147

Singura Preasfânta Fecioară Maria ştia taina lui Iisus şi ea păstra aceste cuvinte în
inima Sa. Întrucât despre dreptul Iosif Sfintele Evanghelii nu mai fac menţiune, se crede
că în acest timp el nu mai era în viaţă. De acum, „fraţii Domnului” nu mai sunt amintiţi
de către scrierile Noului Testament, decât după Învierea şi Înălţarea Mântuitorului la cer,
când sunt amintiţi ca făcând parte din cercul intim al Preasfântei Născătoare de
Dumnezeu şi al Sfinţilor Apostoli „stăruind într-un cuget”615 cu ei în rugăciune.
Întrebarea care se pune acum este dacă aşa-numiţii „fraţi ai Domnului” sunt într-
adevăr fraţi ai Săi de sânge sau numai rude ceva mai îndepărtate?
Mai mulţi Părinţi şi scriitori bisericeşti616, plecând de la cele relatate în
Protoevanghelia lui Iacob,617 care de altfel nu prezintă garanţie pentru adevărul istoric şi
în acelaşi timp vin în contradicţie cu cele relatate de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca,
consideră pe aceşti fraţi ai Domnului drept copii ai dreptului Iosif, rezultaţi dintr-o
căsătorie anterioară.
Faţă de opinia acestor Părinţi şi scriitori bisericeşti este vrednică de amintit
mărturia Sfântului Ioan Damaschin, care pe baza Tradiţiei din Ierusalim afirmă că dreptul
Iosif nu a fost căsătorit mai înainte, ci şi-a petrecut viaţa în feciorie până la o vârstă
înaintată, când a primit logodna Preasfântei Fecioare. Iată ce spune Sfântul: „Dar cum ea
(Preasfânta Fecioară) ajungea la vârsta maturităţii şi întrucât legea o oprea să mai rămână
la curtea templului, este dată de către preoţi în mâinile unui mire ca unui păzitor al
fecioriei ei, lui Iosif, care până la această vârstă înaintată a păzit mai bine decât oricare
altul legea fecioriei sale”.
Afirmaţia Sfântului Ioan Damaschin că Iosif n-a fost căsătorit mai înainte stă în
deplină concordanţă cu Sfânta Scriptură a Noului Testament care îl numeşte „bărbat
drept”618, iar pe „fraţii Domnului” Sfânta Scriptură nu-i numeşte niciodată fii lui Iosif
cum s-ar cuveni în acest caz, ci totdeauna ei sunt numiţi „fraţii lui Iisus”. Sfintele
Evanghelii numai pe Iisus îl numesc fiul lui Iosif,619 ceea ce înseamnă că „fraţii
Domnului” nu sunt şi nu puteau fi copii lui Iosif.
Din alt punct de vedere, întrucât dreptul Iosif şi Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu se duceau în fiecare an de sărbătoarea Paştilor la Ierusalim, „fraţii Domnului”
nu puteau să fie fraţii de sânge ai Mântuitorului, născuţi în urma Sa. Aceasta ar fi fost de
neînţeles în cazul când Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ar mai fi avut şi alţi copii
mai mici, de care ar fi trebuit să poarte grijă dacă ţinem seama de faptul că sărbătoarea
Paştilor la evrei ţinea opt zile, iar drumul de la Nazaret până la Ierusalim şi înapoi se
făcea pe jos şi în condiţii destul de anevoioase.
Apoi, „fraţii Domnului”, după Sfântul Ioan Evanghelistul620 erau neîncrezători în
acest „frate” al lor, desigur mai mic, aşa cum reiese din Evanghelia după Matei şi

615
Fapte 1, 14
616
Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Efrem Sirul, Epifanie de Salamina, iar în Apus Sfântul Ilarie de
Poitiers.
617
Protoevanghelia lui Iacov, VIII, 3; XI, 2
618
Matei 1, 19
619
Luca 3, 23; 4, 22; Ioan 1, 45; Matei 13, 56
620
Ioan 7, 2-5: „Şi era aproape sărbătoarea iudaică a corturilor. Au zis deci către El fraţii Lui: Pleacă de
aici şi du-te în Iudeea, pentru ca şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care Tu le faci. Căci nimeni nu
lucrează ceva în ascuns, ci caută să se facă cunoscut. Dacă faci acestea, arată-te pe Tine lumii. Pentru că
nici fraţii Lui nu credeau în El”.

147
148

Marcu,621 care îşi revendicau o atitudine de tutelă faţă de Mântuitorul. Ei considerau că


este de datoria lor să-l sfătuiască şi să-l îndemne să renunţe la activitate Sa, pentru care ei
nu aveau prea multă înţelegere622 şi să se întoarcă în Nazaret spre a-l feri de răutatea
cărturarilor şi fariseilor, care căutau să-l piardă.623 Acest aspect iese în evidenţă şi mai
mult dacă subliniem faptul că în Orient este de neconceput atitudinea de tutelă din partea
fraţilor mai mici faţă de unul mai în vârstă. Iar dacă aşa-numiţii „fraţi ai Domnului”, aşa
cum reiese de mai sus, erau mai în vârstă decât Iisus, atunci cum este posibil ca ei să fie
mai mari când la zămislire Maria era Fecioară, ceea ce înseamnă că ei nu pot fi copii
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu.
Tot în aceeaşi ordine de idei este important să reţinem faptul că Noul Testament
nu-i numeşte niciodată pe „fraţii Domnului” copii Mariei si ai lui Iosif şi nicăieri nu
găsim în Noul Testament expresia „Maria şi fii săi”, ci absolut totdeauna „Maria şi fraţii
Lui”.624
De asemenea faptul că atunci când Mântuitorul era pe cruce a încredinţat pe
mama Sa ucenicului iubit, care din acel ceas a luat-o la sine625 este o altă dovadă că Iisus
este singurul fiu al Preasfântei Fecioare. Dacă Maica Domnului ar mai fi avut şi alţi copii,
Iisus ar fi lăsat-o cu siguranţă în grija lor.
Mai amintim încă un alt argument pe care îl aduce în sprijinul Fecioriei
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu după naşterea Sa, rezultat din evlavia şi dreapta-
judecată a creştinilor, menţionat de Sfântul Ioan Damaschin: „Cum ar fi admis legătura
cu un bărbat cea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa
celor care au urmat? Nu e lucrul unei raţiuni drepte de a gândi asemenea lucruri şi în nici
un caz de a le face”.626
Din cele de mai sus rezultă, aşadar că aşa-numiţii „fraţi ai Domnului” nu sunt
copii dreptului Iosif rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară şi nici ai Preasfântei Născătoare
de Dumnezeu, născuţi în urma Mântuitorului, ci aceştia sunt rude de familie mai
apropiate.
Dacă argumentele în favoarea pururea fecioriei Maicii Domnului resping
afirmaţiile legate de „fraţii Domnului”, după cum am văzut, rămâne să clarificăm de ce
cărţile Noului Testament fac totuşi menţiune de fraţii şi respectiv surorile Domnului.
Aceşti termeni, de regulă, indică pe fraţii buni (de sânge) sau cei vitregi, nu rude ceva
mai îndepărtate.

621
Matei 12, 46-50: „Şi încă vorbind El mulţimilor, iată mama şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să
vorbească cu El. Cineva I-a zis: Iată mama Ta şi fraţii Tăi stau afară, căutând să-ţi vorbească. Iar El i-a
zis: Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei? Şi, întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama
Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi
mamă”; Marcu 3, 31-35: „Şi au venit mama Lui şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis la El ca să-l cheme.
Iar mulţimea şedea împrejurul Lui. Şi I-au zis unii: Iată mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară.
Te caută. Şi, răspunzând lor, le-a zis: Cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi privind pe cei ce şedeau în
jurul Lui, a zis: Iată mama Mea şi fraţii Mei. Că oricine va face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu
şi sora Mea şi mama Mea”.
622
Ioan 7, 2-5
623
Matei 12, 14; Marcu 3, 6; Luca 6, 11; Ioan 5, 18
624
Sfintele Evanghelii numai pe Iisus îl numesc „fiul Mariei”, vezi Marcu 6, 3.
625
Ioan 19, 26-27: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis
mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-
o la sine”.
626
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14, p. 275-276

148
149

Autorii cărţilor Noului Testament, care fac menţiune de aşa-zişii „fraţi ai


Domnului” sunt cu toţii iudei, cu excepţia Sfântului Evanghelist Luca. De bună seamă că
ei sunt familiari cu modul de gândire iudaic, cu lexicul aramaic şi cu obiceiurile neamului
lor. Deci pentru a desemna rudele după trup ale Mântuitorului, trebuie să face o
incursiune în Sfânta Scriptură pentru a vedea şi alte locuri care au aceeaşi semnificaţie
semantică cu cele legate de rudele după trup ale Mântuitorului. Astfel în cartea Facerii
citim că „Terah a luat pe Avraam, fiul său, şi pe Lot, fiul fiului său, Haran şi pe nora sa
Saara, soţia fiului său Avraam şi a plecat cu ei din Urul Caldeei ca să meargă în ţara
Canaanului”.627 La prima cercetare observăm că Lot, fiul lui Haran era nepotul lui
Avraam, totuşi el este numit frate: „Atunci a zis Avram către Lot: "Să nu fie sfadă între
mine ş tine, între păstorii mei şi păstorii tăi, căci suntem fraţi”.628
Avraam îl numeşte deci pe Lot frate, cu de alt fel îl va numi şi Iacob pe Rahela
sora sa.629 Textul din Levitic, unde Nadab şi Abiud, fiii lui Aaron, sunt numiţi fraţi ai lui
Misail şi Elţafan, fii lui Uziel, deşi erau nepoţi de veri primari ai acestora, erau numiţi
fraţi.630 Mai amintim locul din I Cronici, unde se spune că: ”Eleazar însă a murit şi n-a
avut feciori, ci numai fete şi le-au luat de soţii fiii lui Chiş, fraţii lor”.631 Din versetul 21
al acestui capitol, aflăm că Eleazar şi Chiş erau fraţi şi prin urmare copiii lor erau veri.
După cum reiese din textele scripturistice menţionate mai sus, în Sfânta Scriptură
cuvântul „frate” este folosit deopotrivă pentru a desemna, atât pe fraţi buni, cât şi pe
rudele apropiate. Fără îndoială că noţiunea neo-testamentară „fraţii Domnului” are şi ea
ca bază de plecare tocmai acest uz de vorbire mai larg al limbii ebraice şi că
întrebuinţând-o autorii cărţilor Noului Testament nu au desemnat prin ea pe copii
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria, ci copii ai unei alte
Mari, rudă a lor.
Revenind la Sfinţii Evanghelişti, aceştia, relatând cele în legătură cu Patimile
Mântuitorului, menţionează că, pe lângă femeile care priveau de departe la cele ce se
întâmplau cu Mântuitorul,632 lângă crucea lui Iisus, stăteau „mama Lui şi sora mamei Lui
- Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.633 Subliniem faptul că nu se aminteşte nimic de
prezenţa „fraţilor Domnului”. Din Sfintele Evanghelii cunoaştem bine pe Maria, mama
lui Iisus şi Maria Magdalena. Pe Maica Domnului o mâna aici dragostea de mamă a cărei
inimă, după cum zice Sfântul Ioan Damaschin, se frângea ca de o sabie văzându-şi Fiul
răstignit ca pe un făcător de rele; pe cea de-a doua, recunoştinţa ei pentru Mântuitorul,
care a vindecat-o în mod minunat634 şi în urma cărui fapt ea nu s-a mai îndepărtat de El,
devenind una din cercul femeilor care-i urmau Mântuitorului şi-i slujeau Lui.635

627
Facere 11, 31
628
Facere 13, 8
629
Facere 28, 2 „Şi a sărutat Iacob pe Rahela şi şi-a ridicat glasul şi a plâns. Apoi a spus Rahelei că-i rudă
cu tatăl ei şi că-i fiul Rebecăi”. Iacob era nepotul lui Laban şi totuşi Sfânta Scriptură îl numeşte fratele
Rahelei, fiica acestuia.
630
Levitic 10, 4: “Atunci a chemat Moise pe Misail şi Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, şi le-a zis:
"Duceţi-vă de scoateţi pe fraţii voştri din locaşul cel sfânt şi-i duceţi afară din tabără!"
631
I Cronici, 23, 22
632
Matei 27, 55; Marcu 15, 40
633
Ioan 19, 25
634
Luca 8, 2
635
Luca 8, 1-3

149
150

Mai puţin este însă cunoscută Maria lui Cleopa, pe care o întâlnim numai aici.
După cum menţionează Sfântul Evanghelist Ioan ea era o rudă apropiată „sora” a Maicii
Domnului. Mai mult, despre ea, Sfântul Evanghelist Ioan nu ne spune. În lămurirea
identităţii persoanei Mariei lui Cleopa aduc totuşi ceilalţi Evanghelişti.
Sfântul Evanghelist Matei vorbind despre îngroparea Mântuitorului, spune că
împreună cu Maria Magdalena era de faţă şi o altă persoană bine-cunoscută adresanţilor
Evangheliei sale, pe care o numeşte simplu „cealaltă Marie”636 care, desigur nu poate fi
alta decât Maria pe care Sfântul Evanghelist Ioan o arată ca fiind împreună cu Maria
Magdalena şi pe care a numit-o „a lui Cleopa”, indicând-o ca fiind „soră” a Mamei lui
Iisus.637 Sfântul Evanghelist Marcu o numeşte Maria „mama lui Iosif”638 ori Maria
„mama lui Iacob”639 după cum o referea la unul din cei doi fii ai săi sau după amândoi
„Maria, mama lui Iacob cel Tânăr şi al lui Iosi”640 sau după Sfântul Evanghelist Matei
„Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosi”.641 Peste tot este vorba deci de una si aceeaşi
persoană, alta decât Maica Domnului indicată drept „cealaltă Marie”,642 fie după unul din
cei doi fii ai ei643 sau ca mama amândurora fraţi.644
Iacob şi Iosi, menţionaţi cu numele de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu 645 şi
indicaţi ca fiind „fii Mariei”, sunt identici cu primii doi dintre cei patru aşa-zişi „fraţi ai
Domnului”, amintiţi de Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu.646 Dovadă despre cele
expuse este numele celui de-al doilea dintre fraţi, Iosi, care sub această formă se
întâlneşte numai la Sfântul Evanghelist Marcu,647 unde este indicat ca frate al Domnului
şi ca fiu al Mariei648 pe care Sfântul Evanghelist Ioan o numeşte „sora” Mamei lui
Iisus.649 Dar dacă Iacob şi Iosi (sau cu forma de la Matei, Iosif) sunt numiţi de Sfintele
Evanghelii în baza uzului de vorbire al limbii ebraice „fraţii” lui Iisus, fără ca ei să fie
copii după trup ai Maicii Domnului, rezultă că şi ceilalţi doi fraţi, Simeon650 şi Iuda,
precum şi „surorile” Domnului de care se face menţiune sunt rude ale lui Iisus tot într-un
grad mai îndepărtat.
Despre Iuda, Eusebiu scrie că el făcea parte dintre „fraţii Domnului” şi că a trăit
până pe timpul lui Traian. De vreme ce el este menţionat între verii Domnului şi el
trebuie să fi fost tot un văr de-al Lui. Pentru că Sfintele Evanghelii nu-i numesc şi pe

636
Matei, 27, 61: ”Iar acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând în faţa mormântului”.
637
Ioan 19, 25: „Şi stăteau, lângă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria
Magdalena”.
638
Marcu 15, 47: „Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus”.
639
Marcu 16, 1: „Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea
au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă”.
640
Marcu 15, 40: „Şi erau şi femei care priveau de departe; între ele: Maria Magdalena, Maria, mama lui
Iacov cel Mic şi a lui Iosi, şi Salomeea”.
641
Matei, 27, 56
642
Matei 27, 61
643
Marcu 15, 47 şi 16, 1
644
Marcu 15, 40; Matei 27, 56
645
Matei 27, 56 şi Marcu 15, 40
646
Matei 13, 55; Marcu 6, 3
647
Marcu 6, 3
648
Marcu 15, 40, 47
649
Ioan 19, 25
650
Privitor la Simeon menţionăm mărturia lui Hegesip, păstrată de Eusebiu de Cezareea în Istoria
bisericească, cartea IV, XXII, 4,III, XXXII, 6 şi III, XX, 1, unde el este menţionat ca „fiu al lui Cleopa”,
fratele dreptului Iosif şi „văr de-al doilea al Domnului”.

150
151

aceştia doi „fraţi ” fii ai Mariei, putem presupune că ei erau dintr-o altă căsătorie a lui
Cleopa, anterioară celei cu Maria, „sora mamei lui Iisus”.
Privitor la gradul de rudenie între Maria, Maica Domnului şi Maria lui Cleopa,
mama, „fraţilor Domnului” indicate de Sfintele Evanghelii ca surori, din mărturia lui
Hegesip, care numeşte pe Cleopa, fratele dreptului Iosif, reiese că Maria lui Cleopa era
cumnata Maicii Domnului şi nu sora acesteia. Aceasta este în acord cu mărturia Sfântului
Ioan Damaschin care, bazându-se pe Tradiţia veche a Bisericii (secolul II) spune că
drepţii Ioachim şi Ana au avut o singură fiică la bătrâneţe, pe Maica Domnului. Apoi
faptul că ea se cheamă tot Maria este o altă dovadă, pentru că la evrei nu se obişnuia să se
poarte acelaşi nume. În concluzie, Maria, mama „fraţilor Domnului” este cumnata
Preasfântei Fecioare, iar aşa-numiţii „fraţi ai Domnului” sunt veri secundari ai
Mântuitorului Iisus Hristos.

Supravenerarea Maicii Domnului

Fecioara Maria este cinstită ca Născătoare de Dumnezeu întrucât a născut pe Fiul


lui Dumnezeu înomenit. De rodul pântecelui ei depinde mântuirea noastră, fapt pentru
care Sfântul Grigorie de Nazianz sublinia: „Dacă cineva nu crede că Sfânta Maria este
Născătoare de Dumnezeu, e despărţit de Dumnezeu”.651 Astfel, numai prin Fiul lui
Dumnezeu care s-a făcut Fiu Fecioarei, s-a făcut totodată Fiu al omului şi Frate al
oamenilor, făcându-i prin aceasta pe oameni fii ai lui Dumnezeu prin har. Sfântul Ioan
Damaschin face distincţie, ca şi Părinţii anteriori, între cultul de abordare pe care-l aduce
lui Dumnezeu şi Supravenerarea pe care o dăm Preasfântei Născătore de Dumnezeu.652
Deşi Sfântul Părinte foloseşte termenul de venerare sau cinstire pentru a desemna cultul
adus Maicii Domnului, prin care la Sinodul al VII-lea ecumenic se desemna cultul
Sfinţilor în general, în raport cu închinarea adusă lui Dumnezeu totuşi din omiliile sale el
face distincţia între cinstirea sfinţilor şi cinstirea Preasfântei Născătoare de Dumnezeu.
Prin Sinodul al VII-lea ecumenic Biserica investeşte cu autoritate de dogmă cultul
de supravenerare al Maicii Domnului, aşezând-o deasupra tuturor sfinţilor şi chiar
îngerilor, cărora le acordă numai cinstire sau venerare. Această cinstire specială pe care o
aduceau Preasfântei Născătoare de Dumnezeu îşi are temeiul în chemarea cu totul aparte
pe care Dumnezeu a încredinţat-o Preasfântei Fecioare în planul iconomiei divine.
Chemarea Mariei, scrie Sfântul Ioan Damaschin, pune Preacinstirea Fecioarei în raport cu
chemarea ei la maternitatea dumnezeiască. Dacă prooroci Vechiului Testament care au
vestit venirea Mântuitorului prin cuvânt erau purtătorii unui dar special dat lor de

651
Sf. Grigorie de Nazianz, Epistola 101 către Cledoniu, contra lui Apolinarie.
652
Sf. Ioan Damaschin, Omilia a II-a la Adormirea Maicii Domnului,

151
152

Dumnezeu, prin întruparea Mântuitorului, Fecioara devine „locuinţa vie şi spirituală nu


doar a unei energii dumnezeieşti ci a Persoanei Fiului care este Dumnezeu după fire”.
În vederea împlinirii acestui scop dumnezeiesc, Preasfânta Fecioară a fost
dinainte hotărâtă prin sfatul lui Dumnezeu şi pregătită în istorie. Ea a fost anunţată încă
de la creaţie, apoi a fost vestită de către prooroci Vechiului Testament653 inspiraţi de
Duhul Sfânt şi preînchipuită în cult. Prin zămislirea în sânul său fecioresc a Cuvântului
lui Dumnezeu, Preasfânta Fecioară intră într-o relaţie de o deosebită „intimitate” cu
Mântuitorul Iisus Hristos faţă de care ea deţine poziţia de mamă şi se raportă la El
întotdeauna ca Mamă.654 În acelaşi timp, maica Domnului este în relaţie cu Sfânta Treime
prin „homoousia” sa cu Mântuitorul după trup. Acest lucru este ilustrat de iconografia
ortodoxă unde Preasfânta Fecioară este primită în icoana Sfintei Treimi. În acest context,
preacinstirea pe care Biserica o aduce Maicii Domnului este reflectată cinstirea pe care
Fiul însuşi o acordă Maicii Sale în cadrul creaţiei ca celei dintâi dintre făpturi. În sensul
acesta Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Cu adevărat tu eşti mai de preţ decât întreaga
creaţie, că doar din tine singură, Creatorul a primit pârga firii noastre omeneşti. Trupul
Său l-a făcut din trupul tău, sângele Său din sângele tău; Dumnezeu S-a hrănit cu laptele
tău, iar buzele tale au fost atinse de buzele lui Dumnezeu”. Sfântul Efrem, la rândul său
vede această legătură dintre Preasfânta Fecioară şi Euharistia, exprimată prin imaginea
strugurelui: „Bobul de strugure născut din Maria a fost mustit în potirul mântuirii”, drept
pentru care Hristos a aşezat-o înaintea tuturor creaturilor. Ea este „mândria creaţiei
întregi” întrucât în ea Dumnezeu s-a făcut om şi omul a devenit Dumnezeu”.
Maica Domnului are un loc proeminent în cadrul creaţiei, ea fiind numită,
„Împărăteasă”, „doamnă”, „stăpână”, „Maica vieţii”. Toate aceste atribute i se dau numai
în raport cu naşterea dumnezeiască la care ea a fost chemată, adică prin naşterea
Mântuitorului, Fecioara a devenit pentru noi ”mijlocitoarea tuturor bunurilor” că „de ce
bunuri n-a fost umplută cea care s-a făcut locuinţa lui Dumnezeu”. Fără îndoială că
darurile speciale cu care a fost înzestrată Preasfânta Fecioară au fost acordate pentru
întreaga omenire, de aceea, ea se arată pentru întreaga Biserică o „comoară neîmpuţinată”
şi un izvor nesecat de haruri.

Maica Domnului mijlocitoare

Datorită faptului că Fiul lui Dumnezeu se naşte ca om din Preacurata Fecioară,


creştinismul restabileşte demnitatea femeii, ridicându-o până la înălţimea bărbatului, deşi
rolurile lor în viaţă rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei
demnităţi stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoieşte a se face Fiul femeii.
Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se
dă marele rol de a fi Maică a lui, câtă vreme el s-a dispensat de bărbat în actul întrupării
sale ca om. Faţă de femeie El s-a aşezat în relaţia supremei sale intimităţi şi duioşi.
Singura şi cea mai înaltă autoritate omenească faţă de care se comportă cu gingaşă
reverenţă în veci Dumnezeu Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei. Echilibrul

653
Isaia 7, 14; Ieremia 31, 4
654
Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Bucureşti, 1978,

152
153

între bărbat şi femeie este atât de perfect restabilit, încât nimeni n-ar putea răspunde la
întrebarea: cine e mai de preţ în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia? Prin maica
Domnului, Cuvântul umanizează deplin cerul. El este umanizat şi prin faptul că pe tronul
suprem al existenţei stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa
vibraţii de teamă în sufletul muritorilor, căci Omul de la cârma destinelor universului e şi
Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, inflexibile. Când muritorul,
însă, ştie că acel Om are o Mamă, el capătă curaj, căci maica e quintesenţa afecţiunii
iubitoare. Iar Maica aceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaşte benevol
„autoritatea” maternă a sensibilităţii feminine în raport cu Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu
ne-a dat-o pe ea ca şi mai mult să îndrăz6nim a ne apropia de EL, ca să aibă şi mai multă
putere criteriile umanităţii în raporturile lui cu noi.655
Învăţătura despre mijlocirea Maicii Domnului la Fiul său pentru noi are ca bază
dogma Sinodului al III-lea ecumenic despre vrednicia sa de Maică a lui Dumnezeu şi cea
a sinodului al IV-lea ecumenic prin care se legiferează cultul de supravenerare. Dacă pe
sfinţi care sunt „prietenii” şi „casnicii” apropiaţi ai lui Dumnezeu îi cheamă ca ie să fie
solitorii şi împreună-rugători cu noi la Dumnezeu, Preasfântei Fecioare îi cerem nu numai
să se roage pentru noi, ci ea însăşi să ne ajute, ca una care prin naşterea dumnezeiască se
găseşte mai aproape de Dumnezeu decât oricare creatură. (Prof. D. Stăniloae în „Teologia
Dogmatică Ortodoxă”, Bucureşti,1978,vol. III, p. 31)
„Tu, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ai urcat numai ca Ilie la cer, tu nu ai fost
numai ca Pavel răpită până la al treilea cer (II. Cor. XII,2) ci tu ai înaintat până la tronul
împărătesc al însuşi Fiului Tău, faţă către faţă, în bucurie cu o mare şi negrăită încredere
tu stai aproape de el”. (Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 518)
De această apropiere nemijlocită şi nemărginită încredere şi îndrăzneală pe care i-
o dă calitatea sa de maică faţă de Fiul său se leagă mijlocirea specială a Maicii Domnului
îl găsim într-un fapt mărturisit de evlavia creştină, care fără a avea pretenţia de dogmă în
Biserica Ortodoxă, constituie totuşi un element important al învăţăturii despre Maica
Domnului şi anume ridicarea Preasfântei Fecioare cu trupul la cer. Învierea Preasfântei
Fecioare Născătoare de dumnezeu cu trupul înainte de intrarea generală şi ridicarea sa cu
trupul la cer nu înseamnă ieşirea ei din unitate cu neamul omenesc. Prin petrecerea sa cu
trupul înviat în nemijlocita comuniune cu Dumnezeu ea îşi aminteşte pururi de noi, ne are
mereu în inima sa de mamă şi se roagă împreună cu sfinţii şi drepţii neîncetat lui
Dumnezeu pentru noi.
Socotim că tocmai aici este deosebirea de grad sau de intensitate între mijlocirea
Sfinţilor şi mijlocirea Maicii Preacurate, Sfinţii, deşi slăviţi la Dumnezeu imediat după
mutarea din această viaţă, totuşi, ei nu participă deplin la „vinul bucuriei” şi „ospăţul
divin”, deoarece existenţa lor nu este deplină.
Omul se afirmă ca realitate divină numai în unitatea persoanei sale, suflet şi trup
deodată şi bucuria şi fericirea sunt depline numai când participă în unitatea persoanei sale
la ele.
Dar atunci şi cu mijlocirea este la fel. Prin faptul că Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu este slăvită şi cu trupul, ea participă la fericirea dumnezeiască într-un grad
mai presus decât toţi sfinţii şi drepţi şi chiar decât îngerii, iar mijlocirea ei între mijlocirea
tuturor acestora, rămânând totuşi o mijlocire în planul mântuirii subiective.

655
D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 165-167

153
154

Mijlocirea specială a Maicii Domnului este evidenţiată în cultul Bisericii unde se găsesc
rugăciuni şi cereri pe care le adresăm numai Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Aşa,
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ne adresăm cu rugăciuni ca: „Ceea ce este rugătoare
caldă şi zid nebiruit, izvor de milă şi lumi scăpate, cu dinadinsul strigăm către tine
Născătoare de Dumnezeu, Stăpână : vino degrab şi ne izbăveşte din nevoi ceea ce eşti
singură grabnic folositoare”, sau „nădejde şi întărire şi zid de scăpare nemişcat
câştigându-te pe Tine, Stăpână, ajută-ne, milostivindu-te spre noi … că pe tine singură
nădejde team câştigat” sau: „Nu ne vom depărta de tine, Stăpână, că tu izbăveşte pe robii
tăi pururi din toate nevoile”, „vino degrab şi mă izbăveşte din nevoi: ajutorului omenesc
nu mă încredinţa pe mine, că altă mângâiere nu am afară de tine, Stăpână a lumii”
(Ceaslov, Bucureşti, 1970, p. 485-496, Paraclisul Preasfântei Născătoare de Dumnezeu)
Menţionăm apoi frecvenţa cu care revine în cadrul slujbelor bisericeşti invocarea
cu numele a Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. În fiecare ectenie înainte de ecfonis se
găseşte invocarea „Pe Preasfânta curata, prea binecuvântata, mărită Stăpână noastră de
Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioară Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim”, la care
poporul asociindu-se, răspunde: „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pre
noi.”
Peste tot motivarea acestor cereri adresate numai Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu este hristologică : „Că tu, Mireasă, dumnezeiască pe Hristos ai născut”; „care
ai născut pe Dumnezeu Mântuitorul lumii”; „Maica lui Dumnezei, ca ceea ce eşti bună şi
Născătoare Celui bun”.
Ajutorul Preasfântei Fecioare se extinde asupra întregii creaţii. „Tu, zice Sfântul
Ioan Damaschin, binecuvântezi lumea, tu sfinţeşti întregul univers”. ( Drd. Pintea
Dumitru, op. cit., p. 519) Maria Fecioara este înţelepciunea şi învăţătura pruncilor, curăţia
şi slava fecioarelor, povăţuirea străinilor, acoperământ şi sprijin celor neputincioşi, toiag
bătrânilor, tuturor creştinilor este ajutor neîntârziat. (Rugăciunile către Preasfânta
Născătoarea de Dumnezeu, „Acatistul Buneivestiri”, Ceaslov, 1970, p. 268-272)
Un act de supravenerare şi o mărturie a stării de apropiere în care se găseşte
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu comparativ cu ceilalţi sfinţi, faţă de Fiul sau, ne
oferă rânduiala Proscomidiei.
Proscomidia face prezentă taina Mântuitorului din Bethleem şi până pe Golgota şi
Muntele Măslinilor, dar în toate aceste ipostaze este prezentă şi Maica Fecioară, adunând
şi păstrând în inimă toate cele spuse despre Fiul Său, îngrijorându-se de El, sau
frângându-se de gânduri ca o sabie, Prescura din care este scos agneţul este simbol al
Preasfântei Fecioare din care s-a întrupat Mântuitorul. Cea dintâi dintre miride scoasă
după sfântul agneţ este adusă”întru cinstirea şi pomenirea preabinecuvântatei, slăvitei,
Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioară Maria”. Ei îi este rezervat
pe disc un loc aparte, în dreapta sfântului agneţ şi singură pentru ea este o rugăciune
specială: „De faţă a stătut Împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haine aurite îmbrăcată şi prea
înfrumuseţată”. (Ps, XLIV, 11).
Prin aşezarea miridei Preasfântei Născătoare de Dumnezeu de-a dreapta sfântului
agneţ se simbolizează apropierea ei de Mântuitorul şi slava de care Preasfânta Fecioară
este făcută părtaşă. Precum Fiul stă de-a dreapta Tatălui, pentru că slava Tatălui este şi
slava Sa, tot aşa şi Fecioara Maică stă de-a dreapta Fiului pentru că slava ei este strălucire
din slava Fiului, „nimic nu se interpune între mamă şi Fiu”. Starea Preasfântei Născătoare
de Dumnezeu de-a dreapta Fiului este stare de mijlocire şi solire la Fiul în directă

154
155

legătură cu Jertfa acestuia. O ultimă formulă de exprimare a supravenerării Sfintei


Născătoare de Dumnezeu în cadrul Sfintei Liturghii este invocarea ei cu numele imediat
după prefacerea sfintelor daruri: „Mai ales pentru Preasfânta, curata, binecuvântata,
mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururi Fecioară Maria” la care
credincioşii se asociază preotului liturghisitor căutând unul dintre imnele cunoscute sub
numele de Axion.
Sărbătorile închinate Maicii Domnului, care se socotesc de către Biserică între
praznicele împărăteşti, constituie o altă expresie asupra venerării Maicii Domnului.
Indicii în legătură cu aceste sărbători există încă din veacul al V-lea, dar în mod sigur ele
presupun o practică mult mai veche.
Din această perioadă (secolul V) este atestată în Răsărit sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului care, probabil succede lui simpla comemorare a adormirii care corespunde lui
Dies natalis. În jurul anului 600, conform mărturiei istoricului bisericesc Nichifor Calist,
împăratul Mauriciu (582-602) a decretat data de 15 august, praznicul Adormirii Maicii
Domnului, ca zi de sărbătoare obligatorie în tot imperiul. (Loichiţă, op. cit., p. 36)
Tot cam în această perioadă se face menţiune şi de sărbătoarea Naşterii
Preasfântei Născătoare de Dumnezeu la 8 septembrie, într-un imn care aparţine Sfântului
Roman Melodul (+560) (Drd. Pintea Dumitru, op. cit., p. 520)Episcopul Avraam al
Efesului pe la mijlocul secolului al VI-lea menţionează într-o predică sărbătoarea
Buneivestiri(25 martie), iar Roman Melodul îi dedică un imn. La Constantinopol exista
de timpuriu (sec. V) sărbătoarea „Punerii în raclă a cinstitului veştmânt al Preasfântei
Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu” în Vlaherne (2 iulie). Pe lângă aceste
sărbători Biserica a închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu rugăciuni şi tropare
speciale pentru fiecare zi liturgică, iar în cadrul zilei pentru fiecare din cele şapte laude.
Cultul Maicii Domnului implică şi un aspect moral. Cinstirea pe care i-o aduceau
Maicii Preacurate trebuie să-şi găsească un corespondent real în viaţa noastră. Şi aici este
dată importanţa cultului Maicii Domnului, pentru viaţa morală a familiei creştine, dar şi a
fiecărui creştin în parte.
Preacurata Maică a născut pe Dumnezeu cu trupul, iar noi suntem chemaţi să-l
întrupăm duhovniceşte: „Nu numai în Maria ci şi în tine, scrie Origen, trebuie să se
întrupeze Cuvântul lui Dumnezeu”. Eficacitatea ontologică a jertfei lui Hristos pentru noi
cei ce trăim astăzi este condiţionată de această naştere duhovnicească. Hristos trebuie să
devină o realitate vie în viaţa noastră, să o umple şi să-i dea sens. „La ce-mi foloseşte că
spun că Iisus a venit numai în trupul pe care l-a luat din Maria, dacă nu arăt că El a venit
de asemenea şi în trupul meu” (Ibidem, p. 520)
Preasfânta Fecioară este exemplu de dăruire totală şi feciorelnică de sine, de
ascultare şi răbdare (Ioan II, 4; XIX, 25-27), dar şi de elan dinamic către Dumnezeu şi
către semeni; de deschidere şi receptivitate la darurile Duhului.

Mariologia la teologii nestorieni

155
156

1. Introducere

Maica Domnului constituie un subiect inepuizabil de meditaţie şi trăire, permanentă


sursă de inspiraţie şi înălţare a minţii. Curăţia, nepătarea, fecioria în naştere, plinătatea în
har, darul de a purta în pântece şi a naşte pe Hristos, sunt darurile lui Dumnezeu cu care a
înzestrat o singură fiinţă: pe Maica Domnului. Deşi în faţa minunii omul credincios se
pleacă cu smerenie, au existat minţi care, neputând să înţeleagă minunea, se poticnesc şi
se smintesc în ea, tălmăcindu-o „spre a lor pierzare" (2 Ptr 3, 16).

Un rol hotărâtor în lămurirea definitivă a controverselor mariologice l-a avut Sfântul


Chiril al Alexandriei numit „teologul prin excelenţă al întrupării", care a reuşit ca în urma
mai multor dispute să impună punctul de vedere ortodox şi să arate care este locul Maicii
Domnului în ceruri şi în inimile noastre[1].

În atmosfera răsăritului plutea la începutul secolului al V-lea o nouă întrebare:


problema hristologică (implicit cu urmări şi în cea mariologică), adică raportul firii sau
naturii divine cu firea sau natura umană în persoana lui Hristos, care a dat naştere
ereziilor hristologice: nestorianismul sau diaprosopismul, eutihianismul sau
monofizismul şi monotelismul. Şcoala alexandrină învăţa că cele două firi din persoana
Mântuitorului sunt unite în chip real (enwsis fusikh). Ca atare, expresiile „Dumnezeu S-a
născut, a pătimit" şi „Născătoare de Dumnezeu" (Qeotokos) erau socotite potrivite şi
ortodoxe (Maximalismul antropologic)[2].

Dimpotrivă şcoala antiohiană susţinea că unirea dintre cele două firi ale
Mântuitorului a fost numai morală sau relativă „sunafeia", şi consta din armonia
conlucrării lor. Concluzia care urma din aceasta era că nu se cuvine închinare trupului
Domnului, iar expresiile „Dumnezeu S-a născut, Dumnezeu a pătimit" şi „Născătoare de
Dumnezeu" sunt greşite (Minimalism antropologic). Cu toate deosebirile dintre cele
două şcoli, nu s-au încins discuţii între reprezentanţii lor până la începutul secolului al V-
lea, când pe scaunul de Constantinopol s-a urcat călugărul Nestorie, un nepot îndepărtat
al episcopului Pavel de Samosata, eretic antitrinitar. După sinodul de la Efes din 431 d.
Hr. şi după formula de unire din 433, cei care nu au fost cu aceasta reconciliere s-au
apropiat de Biserica siriană din Persia, care adoptă oficial nestorianismul la sinodul de la
Seleucia din 486[3].

După închiderea şcolii de la Edessa de către Împăratul Zenon (474-491) în 489,


nestorienii de aici emigrează în Persia, prin acest act finalizându-se schisma cu Biserica
Constantinopolului. Centrul teologic va fi mutat de la Edessa la Nisibe, care va deveni
una din cele mai mari şcoli teologice din Orient. Reşedinţa catolicosului acestei biserici
care din 498 îşi ia titlul de patriarh, va fi plasată la Seleucia - Ctesifon, undeva va rămâne
până în jurul anului 775, când se va muta la Bagdad. Încă din secolul VI, Biserica
nestoriană a fost deosebit de activă misionar, răspândind evanghelia în părţile Asiei,
India, China şi Arabia. Alături de Nisibe au mai apărut alte două şcoli de seamă:
Gundishapur şi Merv[4].

156
157

După cucerirea Persiei de către musulmani, deşi comunitatea creştină s-a bucurat de
oarecare protecţie, persecuţiile nu au întârziat. Unor reprezentaţi de seama ai acestei
biserici le revine cinstea de a fi ajutat la transmiterea şi răspândirea filosofiei greceşti în
mediul arab prin traducerile pe care le-au făcut din scrierile vechilor filosofi greci antici.
Convertirea la islam a conducătorilor moguli a avut un impact negativ asupra
nestorienilor. Ei au fost siliţi să părăsească credinţa. Cei care nu au cedat presiunilor, s-au
retras în Munţii Kurdistan, unde mai supravieţuiesc în mici comunităţi sub denumirea de
creştini asirieni. Limba de cult este siriaca. Sunt în uz trei anaforale, atribuite lui Teodor
de Mopsuestia, Nestorie şi apostolilor Tadeu şi Mari[5].

2. Diodor din Tars († 390)

a) Repere biografice.

Locul naşterii sale a fost, probabil, Tarsul Ciliciei unde mai târziu a ajuns episcop[6]
sau Antiohia[7]. În orice caz familia din care provenea era de origine nobilă „nu preţuia
strălucirea neamului ci suferea cu plăcere chinurile pentru credinţă", conform lui
Teodoret al Cirului[8]. Ca mai toţi tinerii ce aparţinea clasei superioare Diodor şi-a făcut
studile clasice la Atena, aşa cum consemnează Iulian Apostatul într-o scrisoare adresată
lui Fotin de Sirmium şi păstrată în Prodefensione trium capitulorum, compusă în 546-
551, în nordul Africii de Episcopul Facundus de Hermiana[9]. Educaţia creştină a primit-
o de la episcopii Silvanus din Tars[10], probabil înainte de studii la Atena, şi de la
Eusebiu de Emessa.

În deceniul al IV-lea Diodor a fost activ în marea metropolă a Antiohiei devenită,


după exilarea lui Eustaţiu, un centru al neoarianismului (Arie însuşi studiase la Antiohia).
Antiohia, perla Orientului, era dominată la mijlocul secolului al IV-lea de aceeaşi
ambiguitate dogmatică cu privire la doxologia Fiului şi a Sfântului Duh, ce stăpânea
întreaga Asie Mică. Istoricii moderni plasează în perioada de dinainte de 359, poate cea
mai importantă realizare a lui Diodor în colaborare cu Carterius: Întemeierea unei şcoli
ascetice de studiu biblic, organizată probabil după modelul unei comunităţi monahale
libere la care au studiat Teodor de Mopsuestia, Sfântul Ioan Hrisostomul, Maxim de
Seleucia etc. Venirea la conducerea imperiului a lui Iulian Apostatul (361-363) a dus la
amnistia generală a exilaţilor de care a beneficiat şi episcopul Meletie al Antiohiei.
Comunitatea Ortodoxă Antiohiană şi preotul Diodor s-au confruntat cu noi probleme,
Iulian fiind în campanie contra perşilor a staţionat cu trupele în Antiohia către sfârşitul lui
iunie 362 şi 5 martie 363, a intrat în polemică cu Diodor. Împăratul apostat tocmai
compunea lucrarea „Contra galileenilor" plină de acuze la adresa creştinismului[11].

Iulian îl va numi pe Diodor „Magul nazarinenilor". Diodor s-a întâlnit şi cu sfântul


Vasile cel Mare care îi va adresa şi o epistolă (135). Deşi prietenia celor doi a avut de
suferit sfântul Vasile a continuat să aibă încredere în Diodor, adresându-i şi o altă
scrisoare. Perioada antiohiană a lui Diodor a luat sfârşit în 378, când, după moartea lui
Valens, puterea a fost preluată de Teodosie I cel Mare. Diodor va fi hirotonit episcop de
Tars într-un program mai larg de înlocuire a episcopilor arieni cu cei niceeni[12].
Perioada episcopatului său în Tarsul Ciliciei ne este mai puţin cunoscută. În orice caz, în
perioada 378-381, adică de la alegerea sa ca episcop şi până la Sinodul al II-lea

157
158

Ecumenic, el a fost activ în cadrul grupului de episcopi format în jurul lui Meletie al
Antiohiei care încerca să impună învăţătura Niceeană. La sinodul II Ecumenic, 381, de la
Constatinopol a fost unul din episcopii cei mai de seamă[13].

După retragerea Sfântului Grigorie de Nazians din scaunul capitalei şi de la


preşedinţia sinodului, Diodor a fost cel care l-a propus pe bătrânul catehet Nectarie, care
era originar din Tars. Pentru activitatea lui de la Sinod, Împăratul Teodosie cel Mare l-a
considerat, prin decretul din 30 iulie 381, drept unul dintre garanţia Ortodoxiei în dioceza
Orientului, alături de Pelagiu din Laodiceea[14]. Diodor va muri în plină glorie, fiind
respectat de întreaga biserică drept unul dintre cei mai mari dascăli ai Orientului care l-au
înfruntat pe Împăratul Iulian apostatul. Sfântul Ioan Gură de Aur l-a numit în panegericul
închinat lui „martir în viaţă pentru exilul şi chinurile pe care le-a pătimit de la arieni".
Diodor a fost atât de renumit, încât numele său a fost folosit de anumiţi impostori pentru
a se face credibili. Totuşi Sfântul Grigorie de Nissa într-o remarcă consemnată în epistola
a III-a alcătuită în jurul anului 383[15], îl pomeneşte pe Diodor.

În contextul discuţiilor de după Sinodul al III-lea Ecumenic, legate de criza


nestoriană, numele lui Diodor a fost pomenit altături de cel al discipolului său Teodor de
Mopsuestia. În 433, prin intermediul unei scrisori[16] Sfântul Chiril a intrat în
contradicţie cu episcopul Succensus de Diocezareea (+440), în legătura cu persoana lui
Diodor. Cinci ani mai târziu el a compus lucrarea Contra lui Diodor şi Teodor în trei
cărţi. Din care s-au păstrat fragmente în care cei doi erau făcuţi responsabili de
învăţăturile lui Nestorie[17]. O dată cu lucrarea lui Chiril s-a profilat ideea care apare şi
în teologia modernă, că Diodor a fost un „Nestorie înainte de Nestorie". De aceea din
imensa lui operă s-a păstrat atât de puţin. Teodoret al Cyrului va compune o apologie -
Apologia episcopului Teodoret în favoarea lui Diodor şi Teodor, soldaţi cu frică de
Dumnezeu - şi patru fragmente în actele Sinodului al V-lea Ecumenic. Din cauza acestei
scrieri, Teodoret de Cyr a fost condamnat de Sinodul de la Efes din 449.

Analizarea însă a anatematismelor a doua şi a treia emise la 2 iunie 553, acestea par
a viza aspecte ale hristologiei şi mariologiei lui Diodor. Anatematisma a doua condamnă
pe „cine nu recunoaşte două naşteri ale Dumnezeului - Logos, una din veci din Tatăl...şi
alta în zilele de pe urmă...din Născătoarea de Dumnezeu şi Fecioara Maria"; iar
anatematisma a treia pe cei ce spun „că unul a fost Dumnezeu - Logosul, Cel Ce a făcut
minuni şi altul Hristos, Cel Ce a pătimit...că Dumnezeu - Logosul a fost cu Hristos Cel
născut din Fecioara Maria, numai împreună sau că a fost în El precum în alţii sau că nu
ar fi Unul şi Acelaşi Domn Iisus Hristos, Dumnezeu - Logosul, care a devenit carne şi
om. Iar minunile şi patimile pe care El de bunăvoie le-a îndurat în carne nu aparţin
Aceluiaşi[18].

Cert este că numele lui Diodor a fost pomenit şi în contextul controverselor


doctrinare dinainte de cel de al V-lea sinod ecumenic. Leonţiu de Bizanţ (+543) l-a numit
pe Diodor „întemeietorul şi tatăl răutăţilor şi al impietăţii lui Teodor"[19]. De
asemenea Facundus de Hermiana, avocatul nord-african al teologilor vizaţi de Cele Trei
Capitole , dedică mult spaţiu apărării lui Diodor acesta fiind încă o dovadă că numele lui
a fost legat de cel a lui Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr şi Ibas de Edessa.

158
159

b) Opera

Diodor a desfăşurat o foarte bogată activitate literară. Scriitorul sirian Ebed Jesu
(+1318) consemnează 60 de lucrări de ale lui Diodor, Barhadbesabba - 80[20]. Ele au
avut caracter exegetic, apologetic, polemic, dogmatic, cosmologic, astronomic şi
cronologic. Din toată opera lui imensă s-au păstrat doar câteva fragmente dogmatice.
Dintre lucrările sale de valoare amintim:

- Contra Maniheilor;

- Contra Arienilor;

- Despre Sfântul Duh, contra macedonienilor;

- Şapte Logoi contra partizanilor lui Fotin de Sirmium;

- În apărarea divinităţii Mântuitorului, contra scrierilor împăratului


apostat Iulian;

- Contra sinusianiştilor.

c) Mariologia lui Diodor

În lucrarea Contra Sinusianiştilor, Diodor susţine că Dumnezeu-Logosul nu vrea să


fie Fiul lui David, ci Domnul acestuia şi că trupul Domnului se numeşte Fiul lui David.
Omul din Maria este Fiu prin Har, pe când Logosul e Fiul lui Dumnezeu prin fire. Deci
Logosul nu e Fiul Mariei pentru că ce e prin har nu e prin fire şi ce e prin fire nu e prin
har. Va fi de ajuns trupului luat din noi adopţia prin har, slava, nemurirea, faptul că a fost
templul lui Dumnezeu Logosul să nu fie insultat în loc de mulţumirea ce i se datorează
din partea noastră. Logosul nu a avut două naşteri: una veşnică şi alta în trup, ci el este
născut din Tatăl, iar din cel născut din Maria şi-a făcut templul[21].

El nu e Fiul Mariei pentru că, potrivit firii, un muritor naşte un muritor şi un trup
naşte ceva deofiinţă cu el. Diodor nu a urmărit să propage în chip intenţionat idei eretice,
el este totuşi, promotorul unora din erorile principale ale nestorianismului; nu Logosul ci
un om s-a născut din Fecioara Maria, acest om a devenit Fiu al lui Dumnezeu prin har, el
a fost templul Logosului. Fără să fi învăţat expres existenţa a doi Fii, Diodor a pus bazele
acestei concepţii prin separarea severă a celor două firi până a face din ele două entităţi.

Teodor de Mopsuestia adânceşte aceste idei şi adaugă altele noi, care vor constitui
patrimoniul de bază al nestorianismului[22]. Omul din Maria a fost conceput pentru a fi
templu Dumnezeului Logos dar sălăşluirea a avut loc atunci când „acesta a luat formă".
Diodor vrea să îndepărteze orice speculaţii legate de deofiinţimea umanităţii născute din
Maria, când încă nu fusese însuşit, era încă de pe pământ şi nu se deosebea cu nimic de
alte forme de carne... pe când era în pântecele Fecioarei şi din fiinţa ei nu a avut cinstea
filiaţiei de Fiu. Când a luat formă era templu pentru Dumnezeu-Logosul, prin aceea că a

159
160

fost preluat de Cel Unul-Născut[23]. În spiritul vechii tradiţii antiohiene, asemenea lui
Eustaţiu, Diodor face o diferenţiere între modul locuirii Logosului în profeţi şi cel al
locuirii în Fiul Mariei. La amândoi diferenţa consta în durata locuirii: în Fiul Mariei
Dumnezeu Logosul a locuit permanent, de vreme ce în profeţi numai temporar.

Pentru că Dumnezeu-Logosul nu s-a născut a două oară, Fecioara Maria nu poate fi


numită Născătoare de Dumnezeu, ci numai Maria[24], Fericita Maria[25], Fecioară[26]
sau Sfânta Fecioară[27].

Putem fi siguri că Diodor a folosit termenul anqrwpotokos - Născătoare de om, în


legătură cu Fecioara Maria pentru că această informaţie o avem de la Euterius din Tiana,
un prieten a lui Diodor, dintr-o scrisoare a sa către Alexandru de Ierapolis (+435). Un
fragment din opera sa dezvăluie totuşi că el nu a fost cu totul împotriva termenului
Qeotokos. Logosul nu s-a născut din Fecioara Maria, ceea ce înseamnă că numirea
potrivită pentru Maica Domnului este anqrwpotokos-Născătoare de om, nu a pătimit, nu
a fost neştiutor, nu a flămânzit, nu a însetat, nu i-a fost frică, toate acestea aparţin
omenităţii.

Cu toate acestea, nu a existat „doi Fii". În mod impropriu numirile Fiului lui
Dumnezeu pot fi atribuite „celui din Maria şi invers". Mai ales „Fiul lui David" poate fi
numit în urma unirii „Fiu după har", primind calitatea de Fiu şi cinstea cuvenită Ce L-a
însoţit. Diodor atât de preţuit de contemporanii lui creştini a suferit doar o condamnare
din partea lui Flavian al II-lea al Antiohiei, dar numele său a rămas în memoria bisericii
legat de cel al lui Nestorie şi al teologilor condamnaţi prin Cele Trei Capitole. Diodor se
bucură de admiraţie mai ales prin caracterul enciclopedic al operei sale, din păcate în
mare parte pierdută.

3.Teodor de Mopsuestia (350-428)

a) Repere biografice

Dintr-o epistolă a Sfântului Ioan Gură de Aur către Teodor se poate deduce, din
păcate, numai cu aproximaţie anul naşterii la Antiohia a celui care va deveni episcop de
Mopsuestia în jurul anului 350. Teodor a studiat retorică şi filosofia cu renumitul învăţat
păgân Libanius, dobândind o bogată cultură laică apreciată de istoricul Sozomen[28]. În
acelaşi timp l-a cunoscut pe Maxim de Seleucia şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Când
Teodor se afla în jurul vârstei de 20 de ani, a părăsit şcoala - mănăstire a lui Diodor şi a
plănuit să se căsătorească. O scriere plină de mustrare redactată de Sfântul Ioan Gură de
Aur îl va readuce pe Teodor în viaţa monahală. După această revenire Teodor a fost
hirotonit preot la Antiohia de episcopul Flavian de Antiohia. În această calitate s-a
implicat în încercarea de rezolvare a schismei antiohiene şi a compus lucrările contra lui
Eunomiu şi Apolinarie. În timpul perioadei antiohiene se pare că a îndeplinit rolul de
mentor a lui Nestorie. În jurul anului 386 a sosit într-o vizită la Antiohia Diodor care din
378 era episcop în Tars. La plecarea din Antiohia, Diodor l-a luat cu el pe Teodor, fostul
său elev[29].

160
161

Loofs priveşte cu scepticism aceasta informaţie. Din Tars, Teodor a plecat la


Mopsuestia spre a ocupa scaunul episcopal de acolo. Dacă informaţia lui Teodoret[30],
potrivit căruia „Teodor a condus 36 de ani biserica Mopsuestiei" este corectă, înseamnă
că hirotonia întru episcop a avut loc între anii 392-393. Ca episcop al acestui oraş,
potrivit Cronicii Seert[31], Teodor a luptat contra idolului Mopsus. În timpul
episcopatului său Teodor a avut strânse legături cu mari ierarhi ai vremii. Pe lângă
permanenta legătură cu Sfântul Ioan Hrisostom, el i-a adresat Sfântului Vasile un
comentariu la Evanghelia după Ioan, a corespondat cu Sfântul Grigore de Nazians, ba
chiar şi cu Sfântul Chiril al Alexandriei căruia se pare că i-a adresat un comentariu în
două părţi la cartea Iov. Mai târziu după răspândirea crizei nestoriene, aşa cum arată şi
Facundus, Chiril nu a dorit să recunoască această prietenie.

În 420-421 Teodor a oferit azil lui Iulianum de Eclanum, după ce acesta a fost trimis
în exil din Italia în 419. Acesta nu l-a împiedicat după plecarea din Mopsuestia să-l
condamne ca eretic la un sinod provincial din Cilicia. În 428, când Nestorie devenea
episcop de Constantinopol, Teodor a murit la Mopsuestia în jurul venerabilei vârste de 80
de ani.

În istoria bisericii vechi probabil numai în jurul persoanei lui Origen s-au purtat mai
aprinse discuţii postume decât în legătură cu persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia.
Ca şi mentorul său Diodor, Teodor a murit în deplină glorie şi în pace cu biserica. În
timpul vieţii sale i s-a adus o singură dată o observaţie referitoare la mariologia sa,
anume tocmai în oraşul său de origine Antiohia[32]. În cadrul controverselor nestoriene
numele său a fost pus în legătură cu cel al lui Nestorie sfârşind a fi condamnat de sinodul
V ecumenic prin Cele Trei Capitole.

b) Opera

Ne-au fost transmise două cataloage cu operele lui Teodor: Cronica lui Seert, din
prima jumătate a secolului XIII şi cel a lui Ebed Jesu, de la începutul secolui XIV:

- Comentarii biblice asupra Vechiului Testament: comentariu la


Facere, comentarii la psalmi, comentariu la cei 12 profeţi mici etc.

- Comentarii biblice asupra Noului Testament: comentariu la


Evanghelia după Ioan, comentarii la 4 epistole mari şi la cele mici
ale Sfântului Pavel

- Scrieri liturgice, morale, dogmatice, omilii catehetice etc.

În tratatele dogmatice menţionăm „Despre Întrupare" lucrarea cea mai importantă


operă a lui Teodor, dar şi cel mai important tratat al şcolii antiohiene. A fost scrisă în
timp ce era preot în Antiohia şi a cuprins 15 cărţi şi peste 15.000 de versete. Dovedind cu
argumente clare, cu ajutorul Scripturii că „Domnul Iisus a avut plinătatea dumnezeirii şi a
omenităţii"[33].

161
162

c) Mariologia

Teodor spunea că Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat, el susţinea neîntruparea


Logosului pe motiv că trupul nu este de o fiinţă cu Tatăl şi că firea dumnezeiască nu s-a
putut naşte din Sfânta Fecioară Maria. Prin urmare, ea nu poate fi numită Născătoare de
Dumnezeu. Neîntruparea Logosului implică introducerea unei a patra persoane în Sfânta
Treime. Coexistenţa a două persoane în Hristos făcea imposibilă chenoza.

Teodor nu va admite comunicarea însuşirilor celor două firi. Folosea termenul fire,
sinonim cu persoană, şi înţelegea prin două firi două persoane sau ipostasuri.
Dioprosopismul promovat de Teodor încerca să intrepreteze formula de la Calcedon
despre unirea firilor într-o singură persoană sau ipostas în sensul menţinerii a două
persoane şi a două ipostasuri. Interpretarea a fost respinsă de biserică arătând că expresia
„în două firi" nu înseamnă împărţirea lui Hristos în două persoane ci arată distincţia celor
două firi, divină şi umană, a căror unire nu s-a făcut în mod neamestecat, fără ca Logosul
să se fi prefăcut în firea trupului şi fără că trupul să se fi transformat în firea Logosului,
cele două firi rămânând şi după unirea ipostatică ceea ce erau. Potrivit învăţăturii primite
de la dascălul lui Diodor, Teodor susţine că este o nebunie să admitem că Dumnezeu s-a
născut din Fecioară. Din fecioară nu s-a putut naşte decât cel de o esenţă cu ea. Din
fecioara s-a născut cel din sămânţa lui David[34]. Fecioara Maria este în acelaşi timp
Născătoare de om şi născătoare de Dumnezeu.

În „De Incarnatione", unde ar fi singura referire mariologică a lui Teodor: dacă se


pune întrebarea este Maria Născătoare de om sau de Dumnezeu?, după părerea noastră se
poate răspunde „ambele se potrivesc!", unde este ea prin natura lucrurilor, alta prin relaţie
- anafora Născătoare de om este ea prin natură, pentru că cel care a fost în pântecele
Mariei a fost un om[35]. E Născătoare de Dumnezeu pentru că era Dumnezeu în omul
născut, Dumnezeu necircumscris în aceasta după fire şi aflându-se în el potrivit relaţiei
voinţei[36]. În lumina acestui citat este credibilă afirmaţia lui Ioan de Antiohia, dintr-o
epistolă către Nestorie, după care Teodor pronunţându-se după toată probabilitatea într-o
predică contra termenului Qeotokos a provocat protestele unora, fapt care l-a determinat
să revină asupra afirmaţiei şi să se autocorecteze „îţi aduce aminte cum odată Teodor,
explicând Sfintele Scripturi a spus ceea ce a produs mânie la unii şi a fost socotit eretic.
El însuşi ţi-a spus ţie acesta, pe vremea când te bucurai de încrederea lui cum el în
prezenţa altora la scurtă vreme după aceea şi-a corectat fără teamă spusele spre folosul
bisericii deşi toţi ştiau că el numai din neatenţie şi fără gândire a vorbit aşa."[37]

Teodor a murit în pace cu biserica fiind condamnat la mai bine de un secol după
moartea sa. Motivul condamnării lui postume a fost importanţa pe care personalitatea şi
opera sa au dobândit-o în rândul nestorienilor. La baza condamnării sale a stat culegerea
de texte din propria-i operă, culese de adversari de ai lui. În general autorii care au
apreciat negativ învăţătura lui Nestorie au avut această atitudine şi faţă de Teodor,
mentorul său. Teologi de primă mărime au avut cuvinte de admiraţie faţă de Teodor de a
exprima terminologic teologia într-o perioada când nu era pe deplin dezvoltată.

4. Nestorie (381-450)

162
163

a) Repere biografice

Anul naşterii lui Nestorie nu ne este cunoscut. Enciclopediile propun anii de după
381 ca dată orientativă, dar nu toţi specialiştii accepta aceasta. Familia sa provenea din
Germanicia (astăzi Mar'ash). Din propria mărturie Antiohia a fost locul lui de naştere, de
educaţie şi hirotonie. Un fapt interesant de amintit este că patrologii moderni au respins
informaţia cum că Teodor de Mopsuestia i-a fost mentorul lui Nestorie şi aduc argumente
cronologice în acest sens[38]. Teodor a fost activ în Antiohia până în anul 392, iar dacă
Nestorie s-a născut după 381 aşa cum se presupune, nu a putut fi elevul lui Teodor.
Nestorie însuşi se socotea un ucenic a lui Teodor, iar Ioan al Antiohiei, într-o epistolă
către el, pomeneşte de amintiri comune în legătură cu vestitul episcop de Mopsuestia[39].

Ceea ce ştim cu siguranţă, chiar dacă nu cunoaştem cu exactitate anul, este că


Nestorie a intrat foarte de timpuriu în mănăstirea lui Euprepius, de lângă Antiohia. Nici
anul hirotoniei sale ca diacon şi preot nu este amintit de vreun izvor. În orice caz Nestorie
a fost un predicator talentat, ceea ce l-a determinat pe împăratul Teodosie al II-lea ca în
ajunul Crăciunul din anul 427 să îl aleagă patriarh al capitaliei în defavoarea altor
candidaţi locali. Nestorie a propus împăratului să-i ofere un imperiu fără eretici, în
schimbul victoriei contra perşilor. Nu a fost iubit de către clerul din subordinea sa, nici nu
avut relaţii inspirate cu familia imperială, nici cu papa Celestin, nici cu Sfântul Chiril al
Alexandriei. Potrivit istoricului Socrate, criza dogmatică a izbucnit în momentul în care
un preot pe nume Anastasius, protejat al lui Nestorie, a început să predice că „nimeni nu
poate să numească pe Maria Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria a fost numai o
femeie"[40]. Aceste cuvinte i-au iritat pe credincioşi, dar spre nedumerirea lor Nestorie a
luat apărarea preotului Anastasius, predicând el însuşi aceeaşi mariologie.

Nestorie prezintă diferit evenimentele[41]: la venirea lui la Constantinopol a găsit


două grupări rivale una care susţinea titlul de Născătoare de Dumnezeu şi alta de
Născătoare de om. Nestorie va explica că nici unul din termeni nu este eretic dacă sunt
înţeleşi corect. Cum ambele grupări erau convinse de deplinătatea divinităţii şi umanităţii
lui Hristos, el a propus termenul Xristotokos-Născătoare de Hristos, drept soluţie de
compromis. Aceasta a adus pacea în biserică până ce a fost călcată de cei care râvneau la
episcopat. Până la sfârşitul anului 428 Nestorie a rostit mai multe predici contra
termenului Născătoare de Dumnezeu. Aceasta a ajuns la urechile Sfântul Chiril al
Alexandriei care, la sfârşitului aceluiaşi an, îşi prezintă propria poziţie faţă de Născătoare
de Dumnezeu şi întrupare fără să pomenească numele lui Nestorie. În vara aceluiaşi an
Nestorie a aflat de combaterea învăţăturilor sale şi l-a însărcinat pe un preot anume Fotie
să alcătuiască o combatere a epistoliei chiriliene[42]. Cu multă diplomaţie Sfântul Chiril
arată că datorită unor omilii despre care el nu crede că i-ar aparţine lui Nestorie, unii au
ajuns să nu mai creadă că Hristos este Dumnezeu, ci doar o unealtă a dumnezeirii sau un
om purtător de Dumnezeu. Nestorie a răspuns printr-o scrisoare fără a lua poziţie. În
ianuarie - februarie 430, Sfântul Chiril i-a adresat o a două „epistolă numită dogmatică"
în care expune pe larg doctrina sa pe baza crezului niceean. În 430 Papa Celestin a ţinut
un sinod la Roma, ale cărui hotări au pus în dificultate situaţia lui Nestorie şi îi oferea 10
zile pentru a-şi retracta învăţătura. În octombrie Sfântul Chiril a ţinut un sinod la
Alexandria unde s-au aprobat renumitele 12 anatematisme chiriliene. La 7 octombrie 430

163
164

o delegaţie alexandrină pornea spre Constantinopol, delegaţie care avea sarcina de a-i
înmâna lui Nestorie o epistolă sinodală ce se încheia cu anatematismele.

Situaţia bisericii era atât de încordată încât în noiembrie 430 împăratul Teodosie al
II-lea (408-450) convoacă pe 7 iunie 431 un sinod ecumenic. În chiar prima şedinţă din
22 iunie 431 cei 155 de participanţi îl vor depune pe Nestorie ca pe un „nou Iuda". În
septembrie Nestorie a renunţat la scaunul episcopal şi a primit permisiunea de a se
întoarce la mănăstirea lui din Antiohia. După care va fi exilat mai întâi la Petra apoi Oasis
în Egipt pentru că prezenţa lui lângă Antiohia era un permanent potenţial de tulburări. În
exil a redactat lucrarea cu caracter autoapologetic şi autobiografic Liber Heraclidis. Data
morţii este plasată de cei mai mulţi între anii 450-451.

b) Opera

Predici - Nestorie a predicat cu succes vreme de 26 de ani la Antiohia şi


Constantinopol. În 429 publică o colecţie omiletică împărţită în două volume care
conţinea cel puţin 62 de predici, Loofs publicând în colecţia sa 30 de omilii

Scrisori - Loofs a publicat în Nestoriana 15 scrisori de ale lui Nestorie, zece din ele
fiind păstrate complet.

Tratate - lui Nestorie i s-au atribuit patru tratate:

- Cele 12 contra-anatematisme. Până în 1922 s-au socotit ca fiind


autentice fiind luate în considerare în tratarea hristologiei lui
Nestorie. Eduard Schwartz a demonstrat că ele au fost alcătuite
după moartea lui Nestorie[43];

- Împotriva theopasiţilor - el fiind scris ca răspuns la primul dialog


al Sfântul Chiril;

- Tragedia - o apologie personală a lui Nestorie. Nestorie s-a apărat


împotriva celor care l-au acuzat că a introdus inovaţii nelegiuite şi
că a acţionat greşit faţă de cererile sinodului de la Efes;

- De Liber Heraclidis - e singurul tratat păstrat în întregime[44].

c) Mariologia

Episodul problemei mariologice trebuie plasat chiar la începutul patriarhatului lui


Nestorie la Constantinopol pentru că într-o predică tratată la începutul anului 428 el face
o referire directă la o controversă pe marginea celor doi termeni: „este Maria Născătoare
de Dumnezeu, sau dimpotrivă este Născătoare de Om?"[45]. Întrebarea pe care ne-o
punem dacă într-adevăr Nestorie a acceptat la întâlnirea în palatul său cu partidelor
adverse termenul Născătoare de Dumnezeu, devreme ce în prima predică întâlnim o clară
respingere a expresiei Născătoare de Dumnezeu, „are Dumnezeu mama?... Maria,

164
165

prietene, nu a dat naştere dumnezeirii căci cel ce este născut din trup, trup este (Ioan 3,6).
O creatură nu a putut da naştere Celui care este necreat. O creatură nu poate da naştere
unui Creator, ea a dat naştere numai unui om, un instrument al dumnezeirii. Sfântul Duh
nu l-a creat pe Dumnezeu Logosul, căci „ ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt"
(Mt 1, 20). El a format în fecioara numai un templu pentru Dumnezeu-Logosul, un
templu în care a locuit"[46].

Principalul argument al lui Nestorie este de origine hristologică relevând faptul ca


şi pentru el mariologia este o concluzie ce rezultă din hristologie. De vreme ce
Dumnezeu Logosul nu a putut avea parte de două naşteri, una din veci şi alta dintr-o
creatură umană, nu poate fi socotit Fiul unei creaturi. Dar omul în care a locuit
Dumnezeu Logosul şi pe care l-a folosit ca şi „instrument" este Fiul ei.

Mariologia nestoriană are la bază hristologia antiohiană: separarea clară dintre


divinitate şi umanitate în persoana Mântuitorului astfel încât să nu poată fi vorba de un
amestec, exclude posibilitatea numirii Sfintei Fecioare - Născătoare de Dumnezeu.
Nestorie observă cum termenul Născătoare de Dumnezeu, dacă este folosit greşit, poate
alimenta cu succes alimentaţia eterodoxă. Folosind un joc de cuvinte, Nestorie o numeşte
pe Maica Domnului primitoare a lui Dumnezeu. - thn qeotokos şi nu Născătoare de
Dumnezeu. Dacă ar fi să atribuim cuiva termenul Născătoare de Dumnezeu el se cuvine
numai Tatălui. Ca expresie paralelă pentru Pater Deus[47]. În aceiaşi predică însă
Nestorie poate să afirme: „dacă vrei să foloseşte termenul Născătoare de Dumnezeu după
o credinţă simplă nu stă în obiceiul meu să urmăresc aceasta cu duşmănie"[48].

În epistola a II-a către Sfântul Chiril, Nestorie propune în virtutea hristologiei sale
numirea sfintei Fecioare ca Născătoare de Hristos, de vreme ce numele Hristos poate fi
atribuit ambelor firi unite sau unităţii pe care el o formează. „Peste tot unde se pomeneşte
de iconomia Domnului, Sfânta Scriptură atribuie naşterea şi patimile omenităţii lui
Hristos şi nu dumnezeirii". Dacă se vrea o formulare exactă atunci trebuie să o numim pe
Sfânta Fecioară Născătoare de Hristos şi nu Născătoare de Dumnezeu"[49]. Într-o predică
care nu poate fi exact tratată dar care a fost rostită cu siguranţă în primăvara anului 430
aduce argumente contra termenului Născătoare de Dumnezeu: „Maria este mama
pruncului pe care l-a născut, nu mama dumnezeirii care cuprinde pe toate"[50]. În
scrisoarea de răspuns datată din decembrie 430, Nestorie arată disponibilitatea sa spre
compromis, consemnând el, dorind pace şi că este dispus să facă o concesie în a accepta
numirea de Născătoare de Dumnezeu: „am permis celor care doresc să o numească pe
Fecioara în mod pios Maica lui Dumnezeu"[51]. Nestorie era dispus la acest compromis
chiar dacă ştia că unii au căzut în arianism şi apolianirism pornind de la acest termen.

De asemenea în prima scrisoare către Papa Celestin, Nestorie abordează subiectul


Născătoare de Dumnezeu pentru a-l convinge pe destinatar de intensitatea luptei sale
pentru ortodoxie. Nestorie crede că a descoperit în rândul simpatizanţilor termenul
Născătoare de Dumnezeu o reînviere a ereziei lui Arie şi Apolinarie. Cei care acceptă
Născătoare de Dumnezeu plasează originea Dumnezeului Logos în Fecioara Maria şi pe
deasupra mai cred că trupul Mântuitorului după învierea Sa s-a transformat în natura

165
166

dumnezeirii. Astfel am avea de a face un amestec al dumnezeirii cu omenitatea expresie


al acestui amestec fiind Născătoare de Dumnezeu.

Nestorie îl mai informează pe colegul său roman că a folosit cu succes contra acestor
cercuri eretice argumentul că „o mama adevărată trebuie să fie deofiinţă cu cel care se
naşte din ea"[52]. Peste tot în Sfintele Scripturi unde este vorba de naştere sau moarte,
acestea sunt atribuite omenităţii nu dumnezeirii, de aceea expresia exactă care i se
potriveşte fecioarei este „mama lui Hristos, nu a lui Dumnezeu Cuvântul"[53]. Ne
întrebăm dacă într-adevăr mariologia lui a fost cauza disputelor doctrinare, aşa cum
adversarii lui credeau: el nu spune to Qeotokos şi aceasta este tot ceea ce este opus
credinţei noastre[54].

Însă cum se explică această poziţie oscilantă a lui Nestorie faţă de Teotokos, uneori
combătându-l cu ardoare, alteori accetându-l. Loofs explică astfel poziţia mariologică a
lui Nestorie: „poziţia lui a fost aceasta: el s-a temut că termenul Născătoare de Dumnezeu
ar produce idei - false şi pentru că el crezut că acesta nu a fost cunoscut părinţilor
ortodocşi din trecut nu a avut nimic de spus în favoarea lui şi fără îndoială i s-a opus în
anumite ocazii"[55]. Acceptarea unirii în „mod pios" a Maicii Domnului ca Născătoare
de Dumnezeu pare să dezvăluie două lucruri:

- Termenul era popular în rândul credincioşilor de unde şi reacţia


publică contra predicii lui Nestorie la Constantinopol;

- Expresiile în „mod pios" sau „simplu fiind" relevă că după


Nestorie termenul Născătoare de Dumnezeu putea fi folosit numai
în teologia populară".

Nestorie într-o altă epistolă afirmă că cei care foloseau termenul Născătoare de
Dumnezeu nu erau conştienţi de urmările pe care le putea implică utilizarea incorectă a
termenilor. Aceasta implicaţie putea fi: atribuirea a două naşteri Logosului sau chiar a
unui început din Fecioara Maria, amestecarea firilor Mântuitorului în sens arian sau
apolinarist, coborârea Logosului în rândul creaturilor transformarea Maicii Domnului
într-o zeiţă.

În alte fragmente Nestorie se arată dispus să accepte Născătoare de Dumnezeu, dacă


este urmat de Născătore de om: „Căci este propriu celor drept credincioşi care rostesc în
mod corect cuvântul Născătoare de Dumnezeu ca ei să vestească de asemenea pe Sfânta
Fecioară şi ca Născătoare de om. Ea este Născătoare de Dumnezeu din cauza unirii
Dumnezeului - om cu templu... Născătoare de om din cauza templului care este de o
fiinţă cu natura Fecioarei[56].

Noi păstrăm titlul de Născătoare de Dumnezeu cu care ei o numesc ca pe un semn al


pietăţii, dacă acesta este folosit împreună cu Născătoare de om[57]. Nepreferinţa lui
Nestorie pentru Născătoare de Dumnezeu, nu înseamnă că el nu-i atribuie cinstirea de
care ea este vrednică, el afirmă: „faptul că ea a devenit templu al cărnii Domnului aceasta
o ridică la cea mai înaltă cinste"[58] „Eu nu sunt duşmănos titlului de Născătoare de

166
167

Dumnezeu al Fecioarei, ci mai mult îmi este cunoscută vrednicia de cinstire a celei care a
luat pe Dumnezeu, prin care a venit Domnul a toate,prin care a strălucit Soarele
dreptăţii".[59]

După semnarea formulei de unire din 433, Nestorie s-a arătat gata să primească
termenul Născătoare de Dumnezeu în înţelesul dat acestuia în mărturisirea care a stat la
baza realizării păcii. De vreme ce nu este amintită noţiunea de unire ipostatică, căci prin
introducea amestecul firilor, pentru Nestorie dispare pericolul înţelegerii greşite a
formulei Născătorea de Dumnezeu: „problema este că El nu a fost născut, ci numai unit
într-un templu, care a fost luat şi născut din ea, pentru că noi nu negăm termenul
„naşterea" ci unirea ipostatică" a lui Dumnezeu Cuvântul. Acest motiv a cauzat
respingerea lui."[60]

Neajunsul hristologiei antiohiene şi deci a lui Nestorie consta în nereuşita „aducerii


acestor două idei a deplinătăţii umanităţii şi divinităţii lui Hristos spre astfel de înţelegere
încât unitatea persoanei lui Hristos să devină comprehensibilă"[61].

Simbolistica numelor Maicii Domnului în rugăciunile Ortodoxiei


Simbolul în limbajul liturgic

Cultul liturgic nu este doar un act cultural al unei comunităţi preexistente, ci el


devine din ce în ce mai mult, în societatea actuală, un mijloc prin care se constituie
comunitatea specifică a creştinilor. Liturghia este, astfel, „o funcţie expresivă a
comunităţii creştinilor, adică mijlocul prin care creştinii se exprimă în mod conştient
drept creştini sau mijlocul prin care sunt exprimate valorile, sentimentele, aspiraţiile
lor"[1].

Pe lângă funcţia didactică (de informare), cultul liturgic mai are o funcţie creatoare
de atitudine (destinată să determine apariţia unui anume comportament) şi o funcţie
misterică, prin care Dumnezeu se comunică.

Puterea revelatoare a simbolurilor religioase îl face prezent pe Dumnezeu.


„Comportamentul este un mod de a fi şi de a locui simbolic lumea, care dezvăluie sensul
lucrurilor şi al fiinţelor"[2]. Limbajul revelaţiei şi limbajul liturgic, deopotrivă, sunt
discursuri performative, nu enunţiative. Rugăciunea este intrare în comuniune cu
Dumnezeu, şi nu doar vorbire despre Dumnezeu.

Maica Domnului în cultul liturgic

Axa cultului ortodox este Liturghia, celebrarea euharistică a prezenţei lui Hristos în
pâinea şi vinul împărtăşaniei. Toate celelalte slujbe şi cântări sunt legate, într-un anume
fel, de simbolistica euharistică.

Hristos reprezintă Revelaţia deplină a lui Dumnezeu, prin întruparea Cuvântului din
Fecioară. Imaginea Maicii Domnului, aşa cum e reprezentată aproape întotdeauna în
iconografia ortodoxă, este nedespărţită de cea a Pruncului dumnezeiesc. Legătura dintre

167
168

Hristos şi Maica Sfântă e atât de puternică, încât simbolurile revelatorii ale Fiului lui
Dumnezeu îşi asociază simboluri înrudite, ce concretizează prezenţa Mariei alături de
dumnezeiescul ei fiu, sau se transferă în câmpul ei simbolic. Maica Domnului este
chemată, astfel, cu ajutorul simbolurilor euharistice, al celor ale luminii ori ale centrului
lumii, domenii de simbolizare proprii lui Hristos.

Ne-am propus să conturăm, în lucrarea de faţă, principalele sfere de simbolizare


asociate numelor Maicii Domnului în imnele Ortodoxiei.

Simboluri ale Duhului Sfânt

Maica Domnului întruchipează, în tradiţia ortodoxă, sfinţenia umană, după cum


Duhul Sfânt întruchipează sfinţenia divină. Taina minunatei Naşteri a Fiului lui
Dumnezeu „din Duhul Sfânt şi din Fecioară", după cum spune Crezul, e făcută posibilă
prin acţiunea specială a Sfântului Duh şi prin libera consimţire a Fecioarei, care rosteşte
plină de smerenie: fiat, „Fie mie după cuvântul tău!". Dumnezeu nu lucrează asupra
Fecioarei, ci în chiar lăuntrul sinergismului dintre Duh şi sfinţenia drepţilor. Duhul Sfânt
întruchipează Sfinţenia divină, iar Fecioara sfinţenia umană[3].

Porumbelul

Începând cu Noul Testament, porumbelul va reprezenta Sfântul Duh. Imaginea


Sfintei Fecioare îşi asociază, prin sfinţenie, acest simbol. Maica prea-curată e chemată, în
Acatistul Bunei-vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei
Maria:

„porumbiţă"[4],

„porumbiţa cea preabună, lină şi fără răutate"[5],

„turtureaua cea cu bună glăsuire"[6].

În simbolistica iudeo-creştină, porumbelul simboliza puritatea, nevinovăţia şi chiar,


atunci când aduce ramura de măslin la Arca lui Noe, pacea, armonia, speranţa, fericirea
regăsită[7]. Primele două valenţe le împropriază Maria prin însăşi alcătuirea feciorelnică
a fiinţei sale, iar cele din urmă stau în legătură cu calitatea sa de mamă a Celui venit să
restaureze creaţia.

Mirul

Untdelemnul este privit în Vechiul Testament drept un simbol al Duhului lui


Dumnezeu (1 Rg 16, 13; Is 11, 2). Regii Israelului erau unşi cu untdelemn, care le
conferea autoritate, putere şi glorie din partea lui Dumnezeu, recunoscut ca adevăratul
autor al ungerii. Cuvântul ebraic cel uns, transcris Mesia şi tradus în greceşte Hristos,
arată că Iisus este privit ca regele aşteptat, conţinând în acelaşi timp şi o aluzie la o
funcţie sacerdotală şi profetică. Aici nu e vorba însă de o ungere materială, ci de una

168
169

spirituală: Sfântul Duh, simbolizat de untdelemn, este acordat lui Iisus ca printr-o
ungere[8]. Sfânta Fecioară, ca aceea care primeşte asupra sa acţiunea Duhului Sfânt, şi
poartă în pântece pe Cel uns, este:

„vasul care ai primit mirul cel neîmpuţinat, ce s-a vărsat asupra ta" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[9].

Este însă ea însăşi:

„mirul cel de mult preţ" (Acatistul Bunei-vestiri...)[10],

untdelemn sacrificial, simbol al purităţii, dar şi al fecundităţii[11].

Simboluri ale maternităţii

Mărgăritarul

Ideea de fecunditate se află în strânsă legătură cu calitatea de Mamă a Fecioarei.

„Ce-ţi vom aduce ţie, Hristoase... cerul îţi dăruieşte îngerii; pământul darurile sale;
iar noi oamenii, îţi punem înainte o Maică-Fecioară"[12], cântă Biserica în ajunul
Crăciunului. Pentru Paul Evdochimov, „e limpede faptul că Maria nu este nicidecum o
«femeie între femei», ci Femeia întoarsă la fecioria ei maternă. Întreaga omenire îl naşte
pe Dumnezeu în Fecioară; de aceea, Maria este noua Evă-Viaţă"[13].

Ea este:

„vasul care ai scos mărgăritarul cel dumnezeiesc" (Acatistul Bunei-vestiri...)[14].

Născut din ape sau din lună, mărgăritarul este un simbol universal al feminităţii
creatoare, dar şi al purităţii pentru că trece drept desăvârşit[15]. Pentru evanghelistul
Matei, el întruchipează Împărăţia cerurilor (Mt 13, 45-46).

Izvorul

Izvorul constituie un simbol universal al apei vii sau al apei neprihănite. Apa vie este
sângele divin, sămânţa cerului - un simbol de maternitate. Apa izvorului este apă sfinţită,
substanţa însăşi a neprihănirii.[16] Pentru creştini, Hristos este sursa (izvorul) vieţii[17].
Maica Domnului e numită:

„izvor nesecat al apei celei dătătoare de viaţă" (Acatistul Maicii Domnului)[18],

„izvorul cel neîmpuţinat al apei vieţii"(Acatistul Bunei-vestiri...)[19],

„izvorul cel viu şi îndestulat" (Acatistul Bunei-vestiri...)[20],

169
170

fiind cinstită de credincioşi pentru a fi:

„izvorât râul care curge cu ape multe" (Acatistul Bunei-vestiri...)[21].

Pământul

Pământul este simbolul universal al femeii şi al maternităţii, principiu pasiv ce se


opune simbolic cerului, principiu activ al manifestării. El este o matrice care concepe
izvoarele[22]. Asociat de creştinism Maicii Domnului, care primeşte cu smerenie
acţiunea sfinţitoare a Duhului Sfânt pentru a da naştere Izvorului vieţii, simbolul
reprezintă şi belşugul grânelor din care se coace pâinea euharistică. Maria este:

„ceea ce ai răsărit spicul cel dumnezeiesc cu adevărat, ca o ţarină nearată" (Acatistul


Bunei-vestiri...)[23],

„pământul cel nesemănat" (Acatistul Bunei-vestiri...)[24],

„câştigarea rodului celui fără de moarte" (Acatistul Bunei-vestiri...)[25],

„brazdă, care ai crescut înmulţirea milelor" (Acatistul Bunei-vestiri...)[26],

„brazdă, care creşti mulţimea îndurărilor" (Acatistul Maicii Domnului)[27],

iar „pântecele ei cel cu bună roadă, ca o ţarină dulce" (Acatistul Bunei-vestiri...)[28].

În diverse literaturi ale lumii, se asociază glia şi femeia, fierul plugului şi falusul
bărbatului[29]. Ţarina nearată şi brazda nesemănată simbolizează fecioria Maicii sfinte.

Simboluri euharistice

Vasul. Paharul

De fecunditatea conţinută în calitatea maternă se leagă şi simbolul vasului, sânul


matern, uterul în care se zămisleşte o nouă naştere, asociat şi elixirului nemuririi[30], iar
în creştinism Celui ce este însuşi Viaţa, Pâinea Vieţii, Care se oferă lumii în potirul
euharistic.

Sfânta Fecioară este:

„vasul cu totul de aur, întru care s-a gătit pentru noi Trupul şi Sângele Mielului celui
Dumnezeiesc" (Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului)[31],

„paharul Împăratului ceresc, întru care s-a dres de la Duhul Sfânt vinul harului celui
neîmpuţinat" (Acatistul Bunei-vestiri...)[32],

170
171

„năstrapă preasfântă în care se păstrează pâinea vieţii celei veşnice pentru cei
flămânzi de dreptate" (Acatistul Sfântului Acoperământ...)[33],

„năstrapă dumnezeiască cu mană" (Acatistul Bunei-vestiri...)[34],

„sfeşnic şi năstrapă, ceea ce porţi mana, care îndulceşte simţurile tuturor


credincioşilor" (Acatistul Bunei-vestiri...)[35],

„chivot ceresc purtător al Cuvântului lui Dumnezeu" (Acatistul Bunei-vestiri...)[36],

„chivot poleit cu Duhul" (Acatistul Bunei-vestiri...)[37],

„chivot al Legii întru care se păstrează sfinţirea a tot neamul omenesc" (Acatistul
Sfântului Acoperământ...)[38].

La evrei, chivotul simbolizează prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales. El


este apropiat de simbolul arcei (cu aspectul ei cel mai cunoscut, al Arcei lui Noe,
salvatoare din apele potopului), devenită în creştinism Biserică[39].

Mana este pâinea împărtăşaniei, pâinea dumnezeiască venită din cer şi dătătoare de
viaţă[40].

Caracterul sărbătoresc al Naşterii Mântuitorului şi al Euharistiei este prezent, de


asemenea, în adresările creştinului către Maica Domnului:

„vas, care ne scoţi nouă bucurie din izvorul nemuririi" (Acatistul Maicii
Domnului)[41],

„pahar, cu care se primeşte bucuria şi mântuirea" (Acatistul Maicii Domnului)[42],

„paharul, care dregi bucuria". (Acatistul Bunei-vestiri...)[43].

Masa

Imagine a centrului spiritual, a cerului, pentru creştini masa evocă împărtăşirea, iar
Sfânta Fecioară e numită, pe drept cuvânt:

„masa cea însufleţită, întru care a încăput pâinea vieţii" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[44] şi

„masă, care porţi îndestularea milostivirilor" (Acatistul Bunei-vestiri...)[45].

Viţa de vie

În Vechiul Testament, viţa de vie e privită ca un arbore mesianic (Mih 4, 4; Zah 3,


10). Via simbolizează asigurarea vieţii, o soţie bună este pentru soţul ei ca o vie roditoare

171
172

(Ps 127, 3). Simbolismul se va transfera asupra celui care încarnează adevăratul popor al
lui Dumnezeu: Mesia este ca o vie (Cartea lui Baruh).

Iisus spune: „Eu sunt viţa cea adevărată" (Ioan 15, 1). Substituindu-se lui Israel,
Hristos devine asemenea unei vii, sângele Său fiind vinul Noului Legământ. Textele
evanghelice fac din vie un simbol al Împărăţiei Cerului, al cărei rod este Euharistia[46].
Pruncul Iisus împrumută însă sânge din sângele Maicii, care prin această sfântă
maternitate devine:

„viţa cea adevărată, care ai crescut strugurele cel copt, din care curge vinul cel ce
veseleşte sufletele celor ce te slăvesc pe tine cu credinţă" (Acatistul Bunei-vestiri...)[47],

„viţa mlădiţei celei neveştejite" (Acatistul Bunei-vestiri...)[48] şi chiar:

„strugurele mântuirii noastre" (Acatistul Bunei-vestiri...)[49], din care curge vinul


euharistic.

Fiind cea care dăruieşte umanităţii rodul dumnezeiesc al pântecelui ei spre a Se face
Acesta hrană mântuitoare tuturor celor ce „flămânzesc şi însetează de dreptate", Maria
este:

„ceea ce din foamete sufletească şi trupească ne izbăveşti pe noi" (Acatistul Maicii


Domnului)[50],

„hrănitoarea celor flămânzi" (Acatistul Maicii Domnului)[51], dar şi:

„hrana cea în loc de mană" (Acatistul Bunei-vestiri...)[52].

Alte simboluri Vechi şi Nou Testamentare

Creaţia

Maica Domnului este:

cea „care fără osteneală ai purtat în pântecele tău temelia pământului" (Acatistul
Bunei-vestiri...)[53],

„ceea ce ai lucrat pe Lucrătorul cel iubitor de oameni" (Acatistul Bunei-vestiri...)[54].

Trimiterile la începuturile lumii, la calitatea de Creator a Celui născut din Fecioară,


sugerează caracterul restaurator al Întrupării, prin care firea este repusă în armonie cu
Dumnezeu.

Rugul

172
173

În Biblie, rugul aprins simbolizează prezenţa lui Dumnezeu. Chemarea lui Moise
de a elibera Israelul a avut loc când el s-a întors să vadă minunea rugului care ardea şi
nu se mistuia (Ex 3, 3). Asemenea tuturor manifestărilor de acest fel consemnate în
Biblie - d. ex. cuptorul cu fum şi flăcări (Gn 15, 17) şi stâlpul de nor /foc (Ex 13, 21) -
rugul aprins este o auto-revelare a lui Dumnezeu. Relatarea începe astfel: „Îngerul
Domnului i-a apărut într-o flacără de foc" (Ex 3, 2). Expresia evreiască tradusă „într-o"
înseamnă mai curând „ca o..." sau „sub forma unei...". Cel „ce S-a arătat în rug" (Deut
33, 16), este „viu", „sfânt" şi „interior": rugul nu este mistuit deoarece flacăra este auto-
suficientă, auto-perpetuatoare; flacăra este sfinţenia intangibilă a lui Dumnezeu; flacăra
din rug declară că Dumnezeul viu, sfânt este cel care locuieşte în lăuntru, pentru a
revela harul suveran al lui Dumnezeu, care, deşi auto-suficient, alege şi împuterniceşte
în mod deliberat instrumente de slujire[55].

Expresia rug arzător din textele liturgice ale Evului Mediu, referindu-se la Fecioara
Maria, indica prezenţa lui Dumnezeu, iubirea lui fierbinte pentru oameni şi revelaţia
Sa[56]. O regăsim, în forma:

„rugul cel nears" (Acatistul Bunei-vestiri...)[57],

în rugăciunile ortodoxiei.

Marea

Evreii au manifestat puţin interes faţă de mare, frica lor avându-şi probabil rădăcina
în anticul crez semit că adâncul personifica puterea care lupta împotriva divinităţii. Dar,
pentru Israel, Domnul era Creatorul mării (Gn 1, 9), pe care o obligă să acţioneze spre
binele omului (Gn 49, 25; Deut 33, 13) şi spre lauda Sa (Ps 148, 7). Multe dintre
manifestările puterii miraculoase a lui Dumnezeu au avut de a face cu marea (Ex 14, 15;
Ps 77, 16; In 1, 2). Aici se încadrează şi umblarea lui Hristos pe mare şi potolirea furtunii
(Mt 14, 25, 33)[58]. Asocierea simbolului mării la imaginea Maicii Domnului trebuie
pusă în legătură cu miracolul Naşterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioară. Miracolul acesta
face posibilă omorârea morţii, eliberarea de sub tirania păcatului, precum odinioară a
poporului ales din robia egipteană:

„mare, care ai înecat pe faraonul cel netrupesc" (Acatistul Bunei-vestiri...)[59].

Roua

Roua este expresia binecuvântării cereşti, evocând în acelaşi timp sângele mântuitor
al lui Hristos. În cărţile sfinte ale Indiei este simbolul graiului divin. Cântarea lui Moise
(Deut 32) începe cu evocarea ei: „Ca ploaia să curgă, învăţătura mea şi graiurile mele să
se coboare ca roua, ca bura de verdeaţă şi ca ploaia repede pe iarbă!". În continuarea
acestui simbolism, roua se asociază în mod firesc, în Ortodoxie, lui Hristos, Cuvântul lui
Dumnezeu. În Is 26, 19 citim: „Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi ce sălăşluiţi în
pulbere! Căci roua ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia".
Roua e, aşadar, un simbol al regenerării. Ea trebuie pusă în legătură cu calitatea

173
174

Mântuitorului de restaurator al firii degradate prin păcat. Liturghia catolică dinaintea


Crăciunului reia textul din Is 45, 8: „Picuraţi, voi ceruri, rouă de sus, şi norii să reverse în
ploaie dreptatea!", în care este vorba despre coacerea, în pământ, a mântuirii[60].

Simbolul se regăseşte în rugăciunile ortodoxe adresate Maicii Domnului, tot în


legătură cu ideea de pregătire a mântuirii:

„Dintru tine a căzut roua care a stins văpaia mulţimii idolilor; pentru aceea strig ţie:
Bucură-te lâna cea plină de rouă, pe care, Fecioară, Ghedeon mai înainte a văzut-o"
(Acatistul Bunei-vestiri...)[61].

Se face trimitere aici şi la textul vechi-testamentar de la Jud 6, 36-40, unde roua


apărută peste noapte numai pe lâna întinsă de Ghedeon confirmă prezenţa izbăvitoare a
lui Dumnezeu în mijlocul poporului său.

Piatra

În Vechiul Testament, piatra altar, ca şi piatra pe care era aşezat, la Ierusalim,


chivotul legământului, este semnul prezenţei lui Dumnezeu. Betel (casa Domnului)
devine Betleem (casa pâinii) iar, prin jertfa Celui născut aici din Fecioară, piatra, ca loc al
Prezenţei adevărate, este înlocuită de pâinea împărtăşaniei. După tradiţia biblică, piatra
simbolizează înţelepciunea, fiind asociată adeseori apei. Moise face să ţâşnească apă din
stâncă la intrarea şi la ieşirea din deşert (Iş 17, 6). Înţelepciunea necreată a lui Dumnezeu,
Sofia, e legată, în tradiţia ortodoxă, de persoana Fiului lui Dumnezeu. Prefacerea pietrelor
în pâine, despre care vorbeşte Noul Testament (Mt 4, 3-4), trebuie pusă în legătură cu
piatra dătătoare de viaţă, simbol al Gliei mumă. În Cântarea Cântărilor Betel este o casă
a vegherii, iar cei care stau în ea aşteaptă sosirea Mirelui (pentru creştini, un simbol al lui
Hristos); ei sunt fiii lui Dumnezeu şi asupra lor se pogoară Duhul Sfânt[62]. În cântarea
ortodoxă, Maica Domnului este:

„piatră, care ai adăpat pe cei însetaţi de viaţă" (Acatistul Bunei-vestiri...)[63].

Cartea

Simbolul cărţii se asociază în mod firesc Maicii Domnului, cea care L-a purtat în
pântece pe Cuvântul lui Dumnezeu. Ea este:

„cartea în care s-a scris Cuvântul cu puterea Tatălui" (Acatistul Bunei-vestiri...)[64].

O carte închisă semnifică materia virgină; dacă este deschisă, pe cea fecundată[65].

Mieluşeaua

În albeaţa lui imaculată şi plină de slavă, mielul apare ca o manifestare a puterii


primăverii: el întrupează triumful primăverii, victoria vieţii asupra morţii. Odată cu
revelaţia ebraică, simbolul îşi întregeşte semnificaţia: Mielul simbolizează pe israelit,

174
175

membru al turmei lui Dumnezeu. Mielul de lapte simbolizează însă, de la evrei la


creştini şi apoi la musulmani, animalul de jertfă folosit cu toate prilejurile, dar mai ales
cu ocazia înnoirii. Ţâşnirea sângelui mântuitor al lui Hristos pe cruce este prefigurată
de sângele izbăvitor al mielului sacrificat, cu care evreii ung usciorii şi pragul de sus al
uşii spre a îndepărta răul de casa lor. Creştinul este eliberat din păcat, prin sângele lui
Hristos, precum odinioară Israel din Egipt[66]. Maica Domnului este, aşadar:

„Mieluşeaua, care ai născut pe Mielul lui Dumnezeu, Cel ce a ridicat păcatele a toată
lumea" (Acatistul Bunei-vestiri...)[67],

„Maica Mielului şi a Păstorului" (Acatistul Bunei-vestiri...)[68].

Iisus nu e numai Mielul ce se jertfeşte ci şi, prin firea sa dumnezeiască, oblăduitor al


turmei lui Dumnezeu, din care fac parte acum toţi cei înfiaţi în Duh.

Simboluri ale centrului lumii

Pământul Făgăduinţei

Pământul Făgăduinţei, ţintă a unei căutări de ordin spiritual, corespunde Centrului


lumii sau Raiului pământesc. Pentru evrei, este Canaanul, iar pentru creştini, Ierusalimul
ceresc[69]; răsplata promisă de Dumnezeu celor drepţi, împlinirea promisiunii Sale
făcute poporului evreu, aşa cum Naşterea Mântuitorului este împlinirea profeţiilor şi
prefigurărilor vechi-testamentare, iar Maica Sfântă:

„pământul făgăduinţei" (Acatistul Bunei-vestiri...)[70],

„pământul făgăduinţei din care ne izvorăsc toate bunătăţile cereşti şi pământeşti"


(Acatistul Maicii Domnului)[71],

„cea dintru care curge miere şi lapte" (Acatistul Bunei-vestiri...)[72].

Copacul

Copacul este un simbol ce însumează numeroase interpretări, care însă se articulează


toate în jurul ideii de Cosmos viu, în veşnică regenerare. Arborele, chiar sacru, nu este
neapărat un obiect de cult; el întruchipează simbolic o entitate ce-l depăşeşte şi care este
ea însăşi obiect de cult. Simbolizând viaţa în continuă evoluţie, în ascensiune spre cer,
arborele evocă verticalitatea, fiind socotit un simbol al raporturilor ce se stabilesc între
pământ şi cer. În sensul acesta, el are caracterul unui centru, fiind sinonim cu Axa lumii.
Tradiţia creştină realizează o analogie între arborele primului legământ - pomul vieţii de
care vorbeşte Facerea - şi cruce, sau arborele Noului Legământ. Însuşi Hristos devine,
prin metonimie, arbore al lumii[73].

Maica Sfântă preia simbolul arborelui viu, prin care vine în lume cel ce regenerează,
creează din nou lumea, izbăvind-o din moartea păcatului. Acestuia îi asociază ideea de

175
176

rodnicie, precum şi pe cea de protecţie (mamă prin excelenţă, ea poartă de grijă nu numai
pruncului dumnezeiesc, ci tuturor copiilor, înfiaţi în Duh, ai lui Dumnezeu) şi de răsplată
binemeritată (a celor ce au ostenit în lupta cu patimile), transpuse sub simbolul umbrei.
Acest simbol, investit în general cu o semnificaţie negativă (imagine a lucrurilor
trecătoare şi schimbătoare, a morţii sau chiar a iadului[74]), are în Vechiul Testament şi o
semnificaţie pozitivă: stăpânirea şi adăpostul Celui Atotputernic (Plng 4, 20; Ezch 31, 6;
Ps 91, 1; Is 25, 4; cf. Cânt 2, 3). Omul poate găsi la umbră o uşurare binevenită după
căldura dogoritoare (cf. Iona, 4 5-6). Umbră este numită şi vremea, aşteptată de slujitor,
când încetează munca[75]. Maria este:

„copacul cel înfrunzit cu bună umbră, sub care se acoperă mulţi" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[76],

„pom înfrumuseţat, cu care se acopăr mulţi" (Acatistul Bunei-vestiri...)[77],

„pomul cel cu luminoasă roadă, din care se hrănesc credincioşii" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[78].

Ea e, totodată, şi cea care odrăsleşte copacul vieţii:

„odrasla pomului celui de viaţă purtător" (Acatistul Bunei-vestiri...)[79],

„raiule cel însufleţit, care ai în mijloc pomul vieţii, pe Domnul, a Cărui dulceaţă
înviază pe cei ce se împărtăşesc cu credinţă" (Acatistul Bunei-vestiri...)[80].

Toiagul

Simbol al autorităţii umane şi divine, cum a fost toiagul lui Moise (Exod 4, 20) şi
Aaron, care a confirmat preoţia levitică (Numeri 17; Evrei 9, 40), toiagul este în Vechiul
Testament şi un stâlp pe care erau atârnate pâini de forma unui inel, simbol, poate, al
pâinii care întreţine viaţa[81]. Maica Domnului preia şi acest simbol, asociindu-l celui al
florii; ea este:

„toiagul cel de taină, care ai înflorit floarea cea neveştejită" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[82].

Floarea

Floarea este un simbol al principiului pasiv. Ca şi cupa, caliciul florii este


receptacolul Activităţii cereşti. Sfântul Ioan al Crucii face din floare imaginea virtuţilor
sufletului, care se adună în buchetul perfecţiunii spirituale[83]. Tradiţia ortodoxă vede în
Maica Domnului:

„floarea cea neveştejită" (Acatistul Bunei-vestiri...)[84],

„floarea nestricăciunii" (Acatistul Bunei-vestiri...)[85],

176
177

„floarea cea preafrumoasă, care ai înflorit nouă veselia cerească" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[86],

„crin cu dulce miros" (Acatistul Bunei-vestiri...)[87].

Stâlpul

Simbolistica stâlpului se leagă de cea a axei lumii şi a copacului. El exprimă relaţia


dintre diferitele nivele ale universului, un loc de trecere al energiei vitale sau spirituale şi
un focar de iradiere a acestei energii[88]. În Vechiul Testament, se înscrie între
simbolurile revelatorii ale lui Dumnezeu, asemeni rugului şi norului. Rolul de călăuzitor
al poporului lui Dumnezeu, pe care îl are stâlpul de foc pentru Israel, îi revine în
creştinism Maicii Domnului, cea care este:

„stâlpul Bisericii cel neclintit" (Acatistul Bunei-vestiri...)[89],

„stâlp de nor care ne acoperi pe noi credincioşii, ferindu-ne de toate ispitele şi de


smintelile lumii" (Acatistul Bunei-vestiri...)[90],

„stâlp de foc care ne arăţi nouă tuturor calea mântuirii, chiar şi în mijlocul
întunecimii păcatelor" (Acatistul Bunei-vestiri...)[91],

„stâlp de foc, care povăţuieşti pe cei ce sunt întru întuneric" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[92],

„stâlpul de foc, care povăţuieşte firea omenească la viaţa cea de sus" (Acatistul
Bunei-vestiri...)[93],

„stâlp de foc, care povăţuieşti pe cei aleşi către cereasca împărăţie" (Acatistul Bunei-
vestiri...)[94].

Tămâia

Tămâia are rolul de a înălţa rugăciunea spre ceruri şi de a lega pe om de


divinitate[95]. Fecioara Maria, în pântecele căreia firea dumnezeiască se uneşte cu cea
omenească, este numită în rugăciunea ortodoxă:

„tămâia cea cu miros bun" (Acatistul Bunei-vestiri...)[96],

„tămâia cea cu bun miros" (Acatistul Bunei-vestiri...)[97],

„tămâia rugăciunii celei primite" (Acatistul Bunei-vestiri...)[98].

Simboluri echivalente ale casei templu

177
178

Casa, la fel ca templul sau cetatea, se află în centrul lumii, este imaginea universului.
Ea se identifică uneori şi cu corpul însuşi, refugiu temporar al sufletului. Casa este şi un
simbol feminin, cu sensul de refugiu, de mamă, de protecţie, de sân matern[99]. Maria este
cea în care locuieşte Duhul Sfânt şi care se întrupează Dumnezeu, Împăratul slavei, care
preface tristeţea păcatului şi a morţii în bucuria Învierii. Ea este:

„loc de sfinţire a slavei" (Acatistul Bunei-vestiri...)[100],

„locaşul bucuriei, prin care se strică blestemul strămoaşei" (Acatistul Bunei-


vestiri...)[101],

„locaşul Luminii, care ai stricat întunericul" (Acatistul Bunei-vestiri...)[102],

„locuinţă umbrită de puterea Duhului Sfânt" (Acatistul Sfântului


Acoperământ...)[103],

„încăpere preacurată a lui Dumnezeu" (Acatistul Sfântului Acoperământ...)[104],

„încăperea lui Dumnezeu celui neîncăput" (Acatistul Bunei-vestiri...)[105],

„cămara Împăratului tuturor" (Acatistul Bunei-vestiri...)

Bibliografie

74. „Acatistul Buneivestiri”, Ceaslov, 1970.


75. Bălaşa Pr. Nicolae, Maica Domnului în iconomia mântuirii, după învăţătura
ortodoxă, în MO, 1991, nr. 1.
76. E. Behr-Sigel, Le ministere de la femme dans l’Eglise, Cerf, Paris, 1987; cap. 6,
Marie, Mere de Dieu, p. 189-224
77. Belu D., Maica Domnului în lumina imnelor liturgice, Caransebeş, 1945.
78. Branişte E., Cinstirea Maicii Domnului în cultul ortodox şi formele ei de
exprimare, în Ortodoxia 1980 / 3
79. Buta Dragoş, Maica Domnului în sărbătoarea Bunei Vestire, în rev. Teologie şi
Viaţă, 2004 nr. 1-6, pp. 115-125.
80. Buzescu, Panaghia Teotokos în imnografia Mineelor, în Ortodoxia, 3/1980, pp.
534-558
81. Buzescu, Teotokos şi hristologia în canoanele Octoihului, Ortodoxia, 1977 / 1 pp.
20-46
82. Idem, Dreapta învăţătură a Bisericii despre Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, în M.O, XXXIV, 1982, 1-3, pp. 80-88.

178
179

83. Chialda M. Preacinstirea Maicii Domnului, în MMS, LIX (1983), nr. 7-9, pp.
439-448.
84. Idem, Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului, în ST, XXXII (1981), nr. 5-
6, pp. 325342.
85. Coman I., „Şi Cuvântul trup s-a făcut”. Hristologie şi Mariologie patristică, Ed.
Mitropolia Banatului, Timişoara, 1993.
86. Idem, Dreapta învăţătură a Bisericii despre Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu, în „Mitropolia Olteniei”, anul 1982, nr.1-3.
87. Corniţescu E. Preacinstirea Maicii Domnului, în Mitropolia Olteniei, 1988, nr.5.
88. Corniţescu E. Temeiuri ale preacinstirii Maicii Domnului în Vechiul Testament,
Ortodoxia, 1960 / 3
89. Damaschin, Sfântul Ioan, Dogmatica, Editura „Scripta”, Bucureşti, 1993.
90. Idem, Omilia I la Adormirea Maicii Domnului, trad. de V. Loichiţă în „Candela”,
anul XLVIII (1937), nr.11-12.
91. Idem, Sfântul Ioan Damaschin. Cuvânt la Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu, trad. D. Fecioru, în „Mitropolia Olteniei”, anul XVIII
(1966), nr. 9-10.
92. Idem, Cuvânt de laudă la Adormirea Prealăudatei, Preaslăvitei şi Binecuvântatei
Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea şi Pururi Fecioara Maria, trad. D.
Fecioru în MO, 1964, nr. 7-8.
93. Idem, Omilia la Bunavestire a îngerului despre Întruparea lui Hristos către
neprihănita stăpână Maria, trad. Ierom. Constantin Chirilă, în Teologie şi Viaţă,
1990, nr. 3-4.
94. Idem, Homelies sur la Nativite et la Dormition, trad, de Pierre Voulet, Sources
Chretiennes, 80, Ed. du Cerf, Paris, 1961
95. Damascêne, Contre ceux qui rejettent les saintes icônes” în „La foi orthodoxe”,
Paris, 1966.
96. Evdokimov P., La femme et le salut du monde,
97. Fernandez Dominicano, La spiritusalite mariale chez les Peres de l’Eglise, în
Dictionnaire de spiritualite ascetique et mistique, Paris, 19777, col. 437.
98. Fecioru, Pr. Dumitru „Viaţa Sfântului Ioan Damaschin. Studiul de istorie literară
creştină”, Bucureşti.
99. Galeriu C. Maica Domnului povăţuitoarea, Ortodoxia 1980/ 3
100. Georgescu Chesarie „Preacinstirea Maicii Domnului în Biserică”, în
„Glasul Bisericii”, anul XXXII (1973), nr.5-6.
101. Gheorghiu, V. „Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar”, Cernăuţi,
1933.
102. Gheorghiu V. Bunavestire, Candela 1923 / 1-2
103. Goreanu Veaceslav, Raportul dintre Fecioara Maria şi Sofia în teologia
lui Florenski, în rev. Teologie şi Viaţă, 2004, nr. 1-6, pp. 157-166.
104. Ică Ian I. Jr., Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea
isihastă a secolului XIV: Grigorie Palma, Nicolae Cabazila, Teofan al Niceei, Ed.
Deisis, Sibiu, 2008
105. Kniazev, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1990.

179
180

106. Loichiţă, V. Doctrina Sfântului Ioan Damaschin despre Maica


Preacurata, Cernăuţi, 1937.
107. Ibidem, în Candela, anul XLVIII, (1937), nr.11-12.
108. Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Întâlnirea de la Cana Galilei în „Studii
Teologice”, anul XIII, (1961), nr.1-2.
109. Moldovan Ilie, Învăţătura Sfintei Scripturi despre Prea Curata fecioară
Maria şi implicaţiile ei religios morale, Ortodoxia, 1980 / 3
110. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în „Filocalia”,
vol. III, trad. de Prof. Stavrofor Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu 1948.
111. Idem, Viaţa Maicii Domnului, Editura Deisis, Sibiu 1998.
112. Mineiul pe Martie, ediţia a – IV - a, ziua 25, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1967.
113. Mineiul pe Noiembrie, ziua 21, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1967.
114. Moldovan, Pr. Ilie, Învăţătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie şi
preocupările ecumeniste contemporane, în Mitropolia Ardealului, anul XVIII,
(1973), nr.7-8.
115. Neaga N. Profeţi mesianice în cartea Facerii, Sibiu, 1930
116. Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Bucureşti 1970.
117. Pârvu C. Temeiuri ortodoxe ale cultului Maicii Domnului, Studii
Teologice 1954
118. Pelikan J Tradiţia creştină, Vol. III, Fecioara Maria ca mediatrix, pp.
186-200.
119. Petcu Liviu, Maica Domnului în Filocalie, în rev. Teologie şi Viaţă, 2004,
nr. 1-6, pp. 168-180.
120. Petrescu, Pr. Prof. Nicolae, Supracinstirea Maicii Domnului şi chemarea
ei în ajutor în Mitropolia Olteniei, anul 1985, nr.2.
121. Pintea C. Sfântul Ioan Damaschin Despre maica Domnului, S.T. 1980 / 3
122. Pintea, Drd. Dumitru „Învăţătura Sfântului Ioan Damaschin despre Maica
Domnului” în „Ortodoxia”, anul XXXII, (1980), nr.3.
123. Plămădeală A. Maica Domnului în teologia şi viaţa ortodoxă, B.O.R.
1978 / 9-10
124. Pop, Ierom. Irineu, Maica Domnului în viaţa Bisericii şi evlavia
credincioşilor ortodocşi, în Ortodoxia, 1984, nr. 3.
125. Popescu, Pr. prof. Dumitru, Învăţătura ortodoxă despre Maica Domnului,
Glasul Bisericii, nr. 7, 1979.
126. Rezuş, Pr. Prof. Petru, Mariologia Ortodoxă” în „Ortodoxia”, anul 1950,
nr.5.
127. Rădulescu, Pr. Boris, Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, în
„Glasul Bisericii”, anul 1976, nr.9-12.
128. Radu D. „Îndrumări misionare” 1986 p. 787
129. Sava V., Învăţătura despre Maica Domnului şi reflectarea ei în cultul şi
iconografia ortodoxă, Analele Universităţii Al. Ioan Cuza, Iaşi, Teologie, IV,
1997 – 1998
130. Simeon Noul Teolog, Cuvântări morale, în Filocalia rom. Vol. VI.

180
181

131. Stan L., O nouă rătăcire a papalităţii, în Ortodoxia, II (1950), nr. 4, pp.
610-619.
132. Stăniloae, Pr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943.
133. Idem, „Învăţătura despre Maica Domnului la ortodocşi şi catolici” în
„Ortodoxia”, anul XI, (1950), nr.4.
134. Idem, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”, vol. II, Bucureşti, 1997, pp. 53-
60.
135. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987.
136. Idem. Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca, Ortodoxia,
1980 / 3
137. Idem, Maica Domnului ca mijlocitoare, Ortodoxia, IV (1952), nr. 1, pp.
79-129.
138. Idem, Sfinţenia în Ortodoxie, Ortodoxia, XXXII (1980)m nr. 1, pp. 33-43.
139. Şesan M., Despre cinstirea Maicii Domnului, în MMS, XXXIV (1958),
nr. 7-8, pp. 602-606.
140. Teodorescu protos Paisie, Maica Domnului în Acatistul Bucuria tuturor
celor necăjiţi, în rev. Teologie şi Viaţă, 2004, nr. 1-6, pp. 144-157
141. Teofan al Niceei, Discurs despre preacurata şi Preasfânta Stăpâna
noastră de Dumnezeu Născătoare, care prin multe laudă în chip diferit măreţiile
ei negrăite şi cuvintele lui Dumnezeu şi arată şi că taina întrupării lui Dumnezeu
Cuvântul este o convergenţă şi o conexiune între Dumnezeu ăi întreaga creaţie,
lucru care este binele ultim şi cauza finală a celor ce sunt, trad. Ioan Ică Jr. în
Tabor 9, 2008, pp. 5-31
142. Tilea, Pr. Gh. Maica Domnului după cărţile noastre de cult. Însemnări de
mariologie ortodoxă” în „Glasul Bisericii”, anul XXX, (1971), nr.1-2.
143. Todoran I., Consideraţii mariologice, în Mitropolia Ardealului, III (1958),
nr. 3-4, pp. 218-237.
144. Tudor, Ieroschimonah Daniil Sandu, Imn Acatist la Rugul Aprins al
Născătoarei de Dumnezeu, Scrieri I, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999.
145. Vizitiu. Pr. Drd. Mihai „Învăţătura despre Maica Domnului după Sfânta
Scriptură” în „Studii Teologice”, anul 1978, nr.3-4.
146. Voicu, Diacon Magistrand Constantin „Maica Domnului în Teologia
Sfântului Ioan Damaschin” în „Mitropolia Olteniei”, anul 1962, nr. 3-4.

Marek Starowieski, Le titre  avant le concile d’Ephese, în S.P., vol. XIX,
Leuven, 1989
Irineu Bistriţranu, Maica Domnului şi sfinţii îngeri în Coran , în «Glasul Bisericii»,
XLIII (1984), nr. 1-2, ianuarie-februarie, p. 86-93.
Idem, Maica Domnului în viaţa Bisericii şi în evlavia credincioşilor ortodocşi , în
«Ortodoxia», XXXVI (1984), nr. 3, iulie-septembrie, p. 399-414.
Ionică Daniel-Alin
Master Anul I

181
182

Născătoarea de Dumnezeu,
Maica Domnului

,,Şi (Elisabeta) a strigat cu glas glas mare şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi
binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica
Domnului meu?” Luca I, 42-43

În decursul istoriei, şi în special în secolele IV şi V, gândirea despre Maria a fost


una paradoxală: fecioară şi mamă, mamă Celui care este Dumnezeu, Născătoare de
Dumnezeu. Cel mai potrivit nume, în opinia altora cel mai problematic, a fost desigur
titlul de Theotokos. Acesta nu înseamnă pur şi simplu ,,Maica Domnului” cum a fost
redat în limbajul occidental (Mater Dei în latină sau Mutter Gottes în germană), dar mai
precis acesta înseamna cea care a dat naştere Celui care este Dumnezeu (de aici
Bogorodiţa în rusă şi în alte limbi slave). Deşi istoria lingvistică rămâne obscură, acest
termen nu pare să fi fost unul creştin, ci mai degrabă împrumutat de la un nume dat
zeiţelor păgâne. Acest nume apare în anumite manuscrise din operele lui Atanasie.
Evidenţele textuale lasă încă în mod ambiguu întrebarea cât de des Atanasie a utilizat
numele de Theotokos pentru Maria. În orice caz, acesta a primit diferite critici, în
aparenţă în timpul vieţii lui Atanasie, dar şi în atacurile asupra bisericii din timpul
împăratului Iulian Apostatul care a criticat pe creştini că invocă pe Theotokos.
În secolul V, din teama de a nu amesteca natura umană cu natura dumnezeiască în
persoana lui Hristos, Nestorie, patriarhul de Constantinopol a afirmat că Maria a născut
pe Hristos doar după natura omenească şi nu ar trebui numită Theotokos, cuvânt care dă
impresia că ar fi născut însăşi natura divină, şi astfel ar însemna că este mama zeităţilor
păgâne, ci ar trebui să fie numită Hristotokos, ,,cea care a dat naştere lui Hristos”. În 431,
mai puţin de un secol după ce religia creştină devenise ,,religio licita” prin Edictul de la
Milano, un sinod de episcopi creştini s-a întrunit la Efes – care a fost un dezvoltat centru
de adoraţie a divinităţilor greceşti Artemis sau Diana. Tot aici a fost descrisă scena în
Faptele Apostolilor când cei devotaţi zeilor s-au revoltat împotriva lui Pavel cu strigătele
,,Mare este Diana Efesenilor!”. Acolo, adunaţi în două mari biserici ale Mariei, ale căror
ruine se mai pot încă zări, au proclamat solemn ca toţi credincioşii să o numească pe
Maria Theotokos, făcând-o dogma oficială ceea ce în pietismul ortodox era deja afirmat
şi în cuvintele primelor Anatematisme ale lui Chiril al Alexandriei împotriva lui Nestorie:
,,Dacă cineva nu mărturiseşte că Emanuel nu este Dumnezeu adevărat, şi de aceea Sfânta
Fecioară este Maica lui Dumnezeu (Theotokos), să fie anatemă.” În plus, în onoarea
definiţiei Sinodului de la Efes, Papa Sixtus al III-lea a construit cel mai important altar în
cinstea Maicii Domnului, Basilica Sancta Maria Maggiore în Roma unde mozaicul
icoanei Bunei Vestiri şi al Botezului Domnului au dat o formă artistică acestei definiţii.
Câteva secole mai târziu, Ioan Damaschin a rezumat adevărul ortodox referitor la numele
de Theotokos: ,,Prin urmare este drept şi adevărat să o numim Născătoare de Dumnezeu
pe Maria. Acest nume poate acoperi întregul mister al dispensei divine (to mysterion tes
oikonomias). Pentru că dacă cea care L-a născut se numeşte Theotokos, cu siguranţă Cel
care a fost născut este Dumnezeu şi, de asemenea, om. Numele, cu adevărat, indică o
singură existenţă a celor două naturi, divină şi umană, Domnul Iisus Hristos. Şi, aşa cum
a arătat în altă parte, ea, cea care este venerată în icoane, este Theotokos, cea bineplăcută

182
183

lui Dumnezeu.” În acelaşi timp, apărătorii icoanelor au insistat asupra faptului că ,,atunci
când îi venerăm icoana, nu o facem într-un mod păgân (Hellenikos), privind-o asemenea
unei zeităţi, ci ca pe Theotokos.”
A fost un drum lung până a fost considerată a doua Eva. A fost probabil cel mai
mare salt în istoria limbajului despre Maria, aşa cum arătăm în această carte. Cum şi de
ce a mers atât de departe atât de repede? Cel puţin trei aspecte ale răspunsului pot fi
sugerate de text: dezvoltarea titlului de Theotokos; în legătură cu acesta se dezvoltă o
observaţie liturgică numită ,,comemorarea Mariei” şi oarecum ca o explicaţie
speculativă pentru nume si serbare, această percepţie a avut nevoie să identifice în
întregime persoana care a fost coroana creaţiei, odată ce a fost declarat adecvat a
identifica pe Iisus Hristos cu veşnicul Fiu al Tatălui şi a doua Persoană a Sfintei Treimi.
Originea numelui de Maica Domnului este obscur. În ciuda sârguinţei lui Hugo
Rahner şi a altora este dovedit că se folosea înainte de secolul al IV-lea, în ciuda
afirmaţiei categorice a lui Newman: ,,titlul de Theotokos, ori de Maica Domnului, a fost
familiar creştinilor încă din timpurile primitive.” Ceea ce este clar este faptul că utilizarea
acestui nume a fost complet autentificată în oraşul lui Atanasie, Alexandria. Alexandru,
conducătorul şi următorul episcop de aici, se referă la Maria ca Theotokos în enciclica
din jurul anului 319 referitoare la erezia lui Arie. Din anumite motive inclusiv cicălelile
lui Iulian Apostatul, câteva decade mai târziu, acest nume de Theotokos, fusese răspândit
cu plăcere şi acceptat în pietatea credincioşilor din Alexandria şi din împrejurimi.
Această istorie nu arată nicidecum că numele a stat în strânsă legătură cu teoria despre
,,mama zeităţilor” din păgânismul Greco-roman fiind ulterior preluat în mariologia
creştină. Deoarece termenul de Theotokos a fost, în aparenţă, o creaţie creştină, acesta a
dezvoltat în limbajul creştin o devoţiune către aceasta ca maica Mântuitorului, şi eventual
a primit clarificarea din partea bisericii a ceea ce implică mărturisirea ortodoxă despre ea.
Justificarea a fost adusă de Atanasie, care toată viaţa a avut obsesia de a insista pe
mediatorul între Creator şi creaţie, Hristos, Fiul lui Dumnezeu care trebuia să fie
Dumnezeu adevărat căci: ,, prin Însuşi Dumnezeu poate fi Dumnezeu descoperit”, aşa
cum au afirmat părinţi în multe biserici ortodoxe. Această lucrare pe baza celor afirmate
conţine o dublă declaraţie (diple epangelia) a Mântuitorului: El a fost Dumnezeu
totdeauna şi este Fiul, Cuvântul şi înţelepciunea Tatălui; şi că după aceasta, luând trup din
Fecioara Maria, Theotokos, pentru noi, S-a făcut om”. Cele mai recente controverse
despre teologia lui Atanasie au tratat dacă el a atribuit un suflet omenesc lui Hristos, ori
dacă el a împărţit ,,Logosul-plus-trupul” schema întrupării care se identifică cu erezia lui
Apolinarie. Această controversă are câteodată tendinţa spre obscur, dar opera sa a deschis
elaborarea ,,comunicării proprietăţilor”, principiul potrivit căruia, o consecinţă a
întrupării şi a unirii naturii divine şi umane într-o singură persoană, Iisus Hristos, şi s-a
putut, astfel, vorbi despre însuşirile umane ale Logosului şi însuşirile divine ale omului
Iisus, de exemplu a vorbi despre ,,sângele Fiului lui Dumnezeu” sau ,,sângele Domnului”
sau chiar ,,sângele lui Dumnezeu”.
După cum a sugerat Aloys Grillmeier această dezbatere nu a existat până la
începutul secolului al V-lea când s-a discutat de aşa-numita communication idiomatum în
Hristos chiar dacă sugestia lingvistică a arătat ca acest termen a fost utilizat încă din
perioada apostolică fără o gândire adâncă. Poziţia lui Atanasie pare să fie mult mai
importantă decât afirmaţiile lui Grillmeier care a subliniat pasajele în care Atanasie,
evident, priveşte Logosul ca persoană reală în acele acte care sunt decisive pentru

183
184

răscumpărare, patima şi moartea lui Hristos, şi el a citat expresii care descriu activitatea
răscumpărătoare a Logosului în conformitate cu normele de communicatio idiomatum.
Dar, într-un pasaj lung în primul său discurs împotriva arienilor, Atanasie a discutat în
detaliu problema proprietăţii de schimbare şi înălţare a Logosului divin. Răspunsul lui a
fost o parafrază a limbii Noului Testament despre Iisus Hristos: care, ,,Dumnezeu fiind
în chip,. . . a luat asupra-I forma unui rob ": că El, fiind Logos a fost întotdeauna
închinat, astfel, fiind în continuare Acelaşi, deşi El a devenit om şi a fost numit Iisus, şi
mărturisind că întruparea Logosului şi moartea s-a făcut în trup, şi nu s-a întâmplat
împotriva slavei dumnezeirii lui, ci ,,pentru slava lui Dumnezeu Tatăl ."
Prin urmare, atunci când Atanasie a vorbit despre Logos ,,care S-a întrupat din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu," a folosit limba de devoţiune populară, şi
începuse deja să ofere raţionamentul care a ajutat în apărarea împotriva atacurilor o
jumătate de secol după moartea sa. Asemenea, Newman a sugerat în ,,Arienii din secolul
al patrulea” că oamenii au fost ortodocşi, chiar atunci când episcopi nu au fost”. În
utilizarea termenului de Maica Domnului, ca şi în utilizarea de alte titluri şi alte
metafore, Atanasie s-a aliniat cu ortodoxia de devoţiune populară. Ideea de lex orandi la
credendi, care implicit în cultul creştin era un conţinut normativ doctrinar, şi trebuia să se
facă în mod explicit, pare să fi fost formulate la scurt timp după Atanasie, dar, evident, a
lucrat pe baza unor astfel de idei.
Conţinutul normativ de devotament, de asemenea, a devenit evident într-un alt
context, atunci când Atanasie a folosit ,,comemorarea Mariei", pentru a justifica
ortodoxia doctrinei sale. El a făcut acest lucru în cel puţin două dintre scrierile sale. Mai
importantă dintre acestea este epistola sa către Epictet, care a fost de largă circulaţie, în
greacă, latină, siriană, armeană şi în secolele următoare a fost citat în decretele atât de la
Sinodul de la Efes din 431 cât şi la Sinodul de la Calcedon în 451. Se pare că a fost
chemat în vechea treaptă, după înfrângerea arianismului, pentru a combate erezia
dochetismului, care nega adevărata şi deplina umanitate a lui Iisus.
Unii au mers atât de departe încât să susţină că trupul lui Hristos a fost de o esenţă
(homoousion), cu Logos. Aceste noi specii de dochetism, despre ale cărui învăţături
cercetătorii încă nu sunt de acord, sunt adesea văzute ca un precursor al lui Apolinarie. În
răspunsul său, Atanasie, a argumentat pe baza ,,Scripturilor divine" şi a ,,decretelor
părinţilor adunaţi la Niceea" a acuzat neo-dochetismul de a fi întrecut chiar şi pe arieni:
,,Ai mers mai departe în nelegiuirea decât orice erezie. Căci, dacă Logosul este de o
esenţă cu corpul, care face superfluă comemorarea Mariei (perittetes Marias el mneme
kai he chreia). În epistola sa, Maxim, combătea doctrina că Logosul a devenit om ca o
consecinţă necesară a naturii sale, iar Atanasie a declarat din nou: ,,Dacă ar fi aşa,
comemorarea Mariei ar fi de prisos." Atanasie afirmă destul de clar: Maria a fost
garanţia adevăratei umanităţi a lui Iisus Hristos.
Ce este mai puţin clar este caracterul precis al cuvântului ,,comemorare", la care
Atanasie a făcut trimitere. Dacă ,,mneme” cuvântul grec însemna nu mai mult de
,,memorie", aşa cum a fost folosit în Noul Testament şi în altă parte, atunci el ar fi
argumentat că amintirea Mariei, aşa cum este consacrată, de exemplu, în credinţă, sau în
rugăciunile memoriale, în mod necesar implică faptul că umanitatea lui Hristos a avut
începutul de la ea şi nu a preexistat din eternitate. Dar, uneori, ,,mneme” a avut o
semnificaţie tehnică în formarea calendarului creştin, referindu-se la aniversarea unui
sfânt sau martir. Martin Jugie, în studiul său timpuriu al primelor sărbători consacrate

184
185

Mariei, atât în Est şi în Vest, a susţinut că ,,mneme” Maria menţionate la începutul


secolului al V-lea, nu a însemnat comemorarea morţii ei sau a ,,Adormirii Maicii
Domnului (koimesis)" ci ,,Naşterea Domnului", care ar fi însemnat intrarea ei în cer. În
studiul său de mai târziu la Adormirea Maicii Domnului a repetat, corectat şi amplificat
acest argument. Pentru scopurile noastre, această problemă este secundară. Este ,,Maria
tes el mneme” o trimitere la un festival mariological? Există unele dovezi care să susţină
existenţa unei sărbători numite ,,amintirea Mariei” celebrată în duminica de după
Crăciun, dar dovezile nu merg atât de departe ca Atanasie. Cu toate acestea, dovezile şi
limbajul lui par să facă plauzibil că o astfel de comemorare a Mariei era ţinută deja în
timpul său şi că argumentul său a fost bazat pe aceasta.
El ar fi argumentat apoi că nu există nici o justificare pentru o sărbătoare de
comemorare a Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu, dacă ea nu ar fi jucat un rol în
istoria mântuirii. Ea a aparţinut Noului Testament, nu Vechi, şi nu a fost amintită, ca
sfinţii din vechiul Israel. Mai degrabă, ea a avut o funcţie, un ,,chreia”, ca aleasă prin care
Logosul necreat a primit umanitatea. ,,Chreia” a fost un fapt dat de istoria mântuirii,
,,mneme” un fapt dat de cinstirea creştină. Atât crezul Bisericii cât şi calendarul
Bisericii, apoi, au atestat doctrinar că natura umană a lui Hristos a fost creată, aşa cum
atestă doctrina că natura divină a lui Hristos nu a fost creată, şi semnul de legătură între
Hristos şi omenire a fost ,,comemorarea Mariei", care ar fi fost de prisos, dacă
umanitatea lui Hristos a fost un fel de componentă de preexistenţa ca Logos al lui
Dumnezeu. Deşi este incontestabil, Atanasie a dat o formulă satisfăcătoare pentru
implicaţiile de umanitate deplină şi adevărată a Domnului, aşa cum a făcut pentru
dumnezeirea Sa, şi este la fel de clar că ambele aspecte ale dublei naturi au fost garantate
de către autoritatea credinţei ortodoxe.
În crearea şi identificarea acestei autorităţi, cultul şi devotamentul bisericii au
fost văzute ca un element important al definiţiei lui Atanasie, în încheierea din Epistola
către Epictet, numită ,,mărturisire a credinţei, care este atât de devotat şi ortodox (el
homologia tes eusebous kai orthodoxous pisteos)". Dacă Maria a fost Născătoare de
Dumnezeu, limbajul de devoţiune creştină a declarat, relaţia dintre divin şi uman, în Iisus
Hristos, de aşa natură încât să justifice prin acest termen aparent nepotrivit doctrina de
,,comunicare a proprietăţilor." Maria a avut ,,slujirea" de întrupare a Logosului la fel ca
în ,,comemorarea Mariei", practică de devoţiune creştină care nu a avut nicio aversiune
faţă de carne şi sânge şi deci ar fi putut să vicieze doctrina întrupării. Pentru a se califica
ca o dogmă a bisericii, doctrina a trebuit să se conformeze, nu numai la tradiţia
apostolică, cum este prevăzut în Scriptură, ci şi în decretele Sinodului de la Niceea, dar,
de asemenea, şi închinarea şi devotamentul Bisericii Soborniceşti şi Apostolice.
Statutul creaturii Mariei, în legătură cu Hristos, a indicat încă o linie de
dezvoltare, sarcina de a specifica cu mai mare acurateţe subiectul potrivit pentru
predicate care au fost deplasate de erezie. Cele mai multe controverse în secolul al
patrulea s-au referit la proprietăţi, cum ar fi omousios sau Theotokos, dar literatura de
specialitate a sugerat, de asemenea, controverse, sau cel puţin aluzii, la o definiţie a
ereziei la care, eventual, răspunsul ortodox a fost o specificare mai precisă a subiectului.
Erezia ariană, în cuvintele lui Henry Gwatkin, ,,a degradat cunoaşterea Domnului
Sfinţilor la nivelul creaturilor sale." Ce este atribuit lui Hristos a fost mai mult decât
oricăruia dintre sfinţi, dar mai puţin decât Divinităţii Supreme. Doctrina ariană privind
sfinţii, nu este clară, deoarece ştim că Thalia lui Arie a vorbit despre ,,aleşii lui

185
186

Dumnezeu, înţelepţii lui Dumnezeu, fiii sfinţi." Noi suntem mai bine informaţi cu
privire la vederea ariană a relaţiei dintre Hristos şi sfinţi. Potrivit scrisorii arienilor către
Alexandru al Alexandriei, Logosul a fost ,,o creatură perfectă a lui Dumnezeu, dar nu ca
unul dintre creaturi", deoarece el a fost creatura prin care Dumnezeu a făcut toate
celelalte, prin urmare, superioritatea acestei creaturi peste toate celelalte a fost că el a
fost creat direct, iar celelalte au fost create prin el. În preexistenţa lui, Logosul a fost
creatura perfectă, dar, în cariera sa pământească, a devenit creatura perfectă. Arianismul a
negat în imaginea sa de om că Iisus Hristos a avut un suflet uman în el, asemenea
doctrinei lui Pavel de Samosata, care a făcut demn de ridicarea la statutul de ,,Fiu al lui
Dumnezeu" prin ,,progresul moral (prokope)." Arienii au reputaţia de a fi învăţat că
Dumnezeu l-a ales ,,din cauza lui dinainte", că Hristos nu se va răzvrăti împotriva Lui,
dar ar fi, ,,prin grija lui şi auto-disciplina (dia epimeleian askesin kai), ,,triumful asupra
lui mutabil din natură" şi va rămâne credincios. Deoarece calitatea de Fiu al Logosului a
fost o funcţie de creatură perfectă şi Fiu al Omului, Iisus a fost o consecinţă a ascultării
sale perfecte; diferenţa dintre fiu şi sfinţi a fost cantitativă, mai degrabă decât calitativă;
propria lor ascultare perfectă ar putea ajunge, în cele din urmă, la o participare în acelaşi
fiu.
Acum, această doctrină ariană de participare a sfinţilor la filiaţie, a avut un corespondent
în doctrina lui Atanasie la participare prin ,,îndumnezeire": ,,Din cauza relaţiei noastre cu
trupul Său noi, de asemenea, am devenit templul lui Dumnezeu, şi, în consecinţă, suntem
făcuţi fiii lui Dumnezeu, astfel încât, chiar în noi Domnul, este acum adorat", înfierea nu
a fost datorată, în primul rând, de imitarea lui Hristos de către sfinţi, dar în esenţă, de
transformarea lui Hristos, care, în celebra formulă a lui Atanasie, a devenit om pentru ca
sfinţii să poată deveni dumnezei. Atanasie a susţinut că o astfel de transformare şi
îndumnezeire a fost posibilă doar pentru că Logosul a fost Creator, mai degrabă decât
creatură. Salvatorul ar putea să medieze între Dumnezeu şi omenire doar pentru că El
Însuşi era Dumnezeu. El nu a fost promovat la un nou statut, deoarece el a fost cel mai
mare dintre sfinţi, dar a fost restaurat la starea lui veşnică pe pământ după efectuarea
misiunii pentru care a fost trimis în trup. Acum, sfinţii au devenit fii ai lui Dumnezeu,
creaturi în care Creatorul a locuit pe deplin, astfel că el ar putea fi venerat în ei. Această
stare este ceea ce arianismul a încercat să facă lui Hristos, o creatură în care Creatorul a
locuit atât de deplin că Dumnezeu ar putea fi venerat în el, cel mai mare dintre sfinţi şi,
prin urmare, mijlocitor între Dumnezeu şi umanitate.
Trasând linia dintre Creator şi creatură şi mărturisind că Fiul lui Dumnezeu a fost
şi Dumnezeu şi om, la Niceea ortodoxia a făcut posibilă şi necesară o distincţie calitativă
între el şi chiar sfinţi, între mediere, necreat şi mediere a celor ce a creat. Acum, că
subiectul afirmaţiilor arienilor a fost schimbat, ce au devenit toate predicatele? Ceea ce
am văzut până acum în mariologie la Atanasie ar părea să indice într-un sens destul de
diferit de Harnack, ,,ceea ce arienii au învăţat despre Hristos, acum au învăţat despre
Maria", astfel încât aceste predicate nu aparţin lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ci
Fecioarei Maria, Maica lui Dumnezeu. Portretul Mariei, în Scrisoarea către fecioare a lui
Atanasie s-ar potrivi descrierii ariene a Fiului lui Dumnezeu, care ,,a fost ales pentru că,
deşi cu schimbătoarea natura, caracterul său nu a suferit nici o deteriorare." Atanasie a
vorbit despre acestea ,,progresiv" şi a folosind ,,prokope”, progresul moral, pe care arienii
l-au atribuit lui Hristos. Progresul ei, în conformitate cu Atanasie, a implicat lupte cu
îndoielile şi gândurile rele, dar ea a triumfat asupra lor şi ar putea deveni, astfel,

186
187

,,imaginea" şi ,,modelul" de curăţie pentru toţi cei care s-au străduit pentru perfecţiune, pe
scurt, cel mai mare dintre sfinţi. Limba devoţională (Născătoare de Dumnezeu, "Maica
lui Dumnezeu"), şi o practică devoţională (mneme, ,,comemorare"), care, aşa cum am
menţionat mai devreme, se afla în spatele mariologiei lui Atanasie au fost un prim
exemplu, în toată gândirea doctrinei, chiar o creatură ar putea deveni demnă de cult în
virtutea locuirii Creatorului în ea. Imnul de la care se pare că Atanasie a plecat, a fost, de
asemenea, un prim exemplu de o astfel de închinare.
Au rămas în continuare controverse pentru clarificări suplimentare ale doctrinei,
şi, în lumina acestei controverse, putem vedea deja în Atanasie cel care a dezvoltat caietul
de sarcini al subiectului. Presupoziţiile ascetice şi devoţionale ale doctrinei Mariei au
fost prezente cu mult înainte de a apărea în Occident.

6. Roaba Domnului, Preacinstita

,,Şi a zis Maria, iată roaba Domnului”


Luca 1-38
,,Cine poate găsi o femeie virtuoasă?”
Proverbe 31-10

Dacă istoricii de artă ai biserici ar fi urmat exemplul colegilor lor de ştiinţe ale
naturii, prin elaborarea unui ,,indice de citare", de articole, documente, cărţi şi a altor
cercetători ca oamenii de ştiinţă, ale căror teme au captat atenţia, pictori şi sculptori de-a
lungul istoriei, şi, mai ales, în cazul în care acestea au fost pentru a pregăti un astfel de
index, împreună, se pare că dintre toate scenele din viaţa Fecioarei Maria, care s-au
imprimat în pietate, Buna Vestire a fost predominantă. Buna Vestire a fost atât de
răspândită, de fapt, că numărul de referiri la aceasta într-un astfel de index ar depăşi,
probabil, numărul de trimiteri la alte teme, toate combinate. Fiecare temă şi capitol în
această carte ar putea fi, într-un fel sau altul, ilustrate de o redare artistică a Bunei
Vestiri.
În funcţie de modul în care se interpretează una dintre ele, cel puţin trei lucrări de
artă creştină timpurie din catacombele romane par să fi portretizat Buna Vestire: unul de
la Catacomba Priscilla, un altul de la Catacomba di Santi Marcellino e Pietro, şi un al
treilea de la Catacomba di Via Latina, descoperite doar în 1956. Buna Vestire a devenit o
temă pentru piese de altar şi alte picturi în Evul Mediu în Vest, devenind, mai ales,
frecventă în Evul Mediu târziu, aşa cum a arătat David Robb. În Orientul bizantin, Buna
Vestire a constituit unul dintre cele douăsprezece sărbători ale anului bisericesc. În cele
din urmă, Buna Vestire a devenit subiect a multe icoane din Răsărit, inclusiv două
bizantine care au fost datate de către unii istorici de artă ca încă din secolul al şaselea, iar
acestea sunt păstrate în colecţiile de la Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg. Mai
grandios, Buna Vestire de multe ori a apărut pe ,,portalul regal", a iconostasului într-o
biserică bizantină. La ,,marea intrare" a preotului, prin catapeteasmă, în cursul Liturghiei
bizantine a Sfântului Vasile cel Mare, unde el a recitat mai multe ,,veniri" a lui

187
188

Dumnezeu şi Hristos, în cursul istoriei mântuirii, inclusiv mai presus de toate, venirea
prin întruparea, la evenimentul de la Buna Vestire. Deci, de asemenea, Buna Vestire
pictată a reprezentat portalul suprem al lui Dumnezeu, Logosul în trupul primit de la
Fecioara Maria.
Aceste reprezentări artistice sugerează, importanţa primară a Bunei Vestiri la
credinţa în miracolul Întrupării. În structura dramaturgică din primul capitol al
Evangheliei după Luca, Buna Vestire a constituit contrapartida narativă la punctul
culminant al primului capitol din Evanghelia lui Ioan: ,,Şi Cuvântul s-a făcut trup."
Acesta a fost sensul central al Bunei Vestiri de credinţă creştină şi învăţătura despre
doctrina întrupării, că, în aceste cuvinte ale Evangheliei lui Ioan (care au fost recitate de
înger), ,,Verbum caro factum est”(Cuvântul s-a făcut trup), şi că aceasta s-a întâmplat
atunci când, în cuvintele din Epistola lui Pavel către Galateni, ,,Dumnezeu a trimis pe
Fiul său, născut din femeie." De-a lungul istoriei atenţia la persoana lui Iisus Hristos ca
şi în cuvintele tocmai citate, a fost strâns legată cu atenţie de mama Lui. Cele ce a
declarat Evanghelia lui Ioan, în limbajul de teologie şi de filosofie elenistică, când a spus
,,Cuvântul (Logos) a fost făcut trup", Evanghelia lui Luca descrisese în limbajul de teatru
şi de dialog, în forma unui schimb între Maria, ca un ales al lui Dumnezeu, şi îngerul
Gabriel, ca emisar al lui Dumnezeu. Acestei Bune Vestiri, precum şi mai devreme la
Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, a urmat un set de contur şi o formă stilizată.
În acelaşi timp, Buna Vestire a reprezentat, pentru creştini, exemplul suprem şi
paradigma de reflecţie la întrebarea misterioasă, care a ocupat atenţia atât de mult în
istoria filozofiei şi istoria teologiei şi care a angajat atenţia majoră a gânditorilor, nu
numai în tradiţia creştină, dar şi în tradiţiile evreieşti şi musulmane, precum: relaţia
dintre necesitatea şi voinţa liberă sau între suveranitatea divină şi libertatea umană.
Aceasta a fost una dintre cele mai dificile dintre toate controversele creştine pentru a
explica necesitatea de a alege între libertatea lui Dumnezeu şi libertatea voinţei umane.
De-a lungul istoriei, Maria a fost văzută ca ,,roaba Domnului", după cum ea însăşi s-a
numit în Evanghelia de la Luca, cea care a devenit instrument al planului divin. În fiecare
secol ea a servit ca model de răbdare şi ascultare. Când profetul Isaia a întrebat, ,,Să
întrebe lutul, ce faci tu?" Şi a afirmat din nou, ,,Noi suntem lutul, şi Tu olarul nostru", sau
atunci când apostolul Pavel, ca un ecou la aceste cuvinte din Biblia ebraică, a întrebat,
,,n-are putere olarul peste lut, din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, şi un alt
de necinste?", care a fost o afirmare a autorităţii de necunoscut şi de necontestat a lui
Dumnezeu. Cuvântul îngerului la Buna Vestire, ,,La Dumnezeu nimic nu este imposibil",
a devenit baza pentru a vedea în Maria, prin propria ei auto-modelare a roabei (Ancilla în
Vulgata), ca dovadă că, atunci când autoritatea suverană şi atotputernică a lui Dumnezeu
va prevala, aşa cum a fost întotdeauna şi mereu ar fi în cele din urmă, rezultatul a fost cel
care a trebuit să fie recunoscut ca bun şi înţelept cu totul, chiar dacă ar fi fost învăluit în
obscuritate pentru ochii muritorilor, în timp. Se adaugă la această definiţie a Mariei,
roaba Domnului, că ea era o femeie şi a fost, prin urmare, printr-o combinaţie de natură
şi de creaţie în rolul pasiv şi supus, cea care a primit. Prin urmare, ea ar putea fi, pentru
femei, un model în ascultare, supunere lui Dumnezeu, la soţii lor, precum şi clerului şi
ierarhiei Bisericii.
Dar, în cea mai mare parte din istoria de reflecţie cu privire la evenimentele de la
Buna-Vestire şi participarea persoanei Maria în aceste evenimente, acest portret a fost
doar jumătate observat. Pentru aceasta a fost deseori subliniat că o ascultare care este

188
189

deschisă spre viitor ar trebui să fie definită ca activitate supremă, nu pasivitate. La o


inspecţie mai atentă, prin urmare, Roaba Domnului a fost un termen semnificativ mai
complex decât mulţi alţii presupuşi. Termenul grec a fost ,,doulekyriou”, literalmente,
sclav, femeie a Domnului. Atât sub forma de feminin cât şi mai frecvent în masculin,
,,doulos Iesou Christou”, rob al lui Iisus Hristos, a devenit, în Noul Testament, aproape
un termen tehnic pentru apostoli. Acesta a devenit mai elaborat şi mai complet în titlul de
,,rob al robilor lui Dumnezeu (Servus servorum Dei)": Augustin, de exemplu, recomandă
a se folosi ,,rob al lui Hristos şi rob al robilor lui Hristos (Servus Christi servorumque
Christi)", dar începând cu Papa Grigorie cel Mare ,,Servus servorum Dei” a fost adăugat
la panoplia de titluri standard de episcop al Romei. Ar fi dificil, pe baza studierii
pontificatului lui Grigorie I, a concluziona că Servus pe termen lung a oferit o justificare
pentru pasivitate sau Chietismul. La înfiinţarea sa, termenul a fost o trimitere la
paradoxul lui Hristos ca fiind atât în ,,chipul lui Dumnezeu (morphe Theou)" şi în ,,chip
de rob (morphe doulou)." Sub forma aparentă apare, în Noul Testament, doar o singură
dată, într-un citat din limba greacă a Septuagintei, în al doilea capitol al cărţii Faptele
Apostolilor: ,,Şi pe slujitorii mei şi pe mâna mea de fecioare (epi tous doulous mou kai
epi tas doulele mou), voi turna în acele zile Duhul meu” şi apoi adaugă promisiunea:
,,..şi vor prooroci". În cazul de sclavi de sex masculin, douloi, împlinirea promisiunii în
istoria Biserica a fost descrisă în următoarele douăzeci şi şase de capitole din Cartea
Faptele Apostolilor şi continuate de-a lungul veacurilor. Dar pentru îndeplinirea
promisiunii de profetul Ioil, în cazul de sclavi de sex feminin, primul loc proeminent, ca
asocierea ei cu apostolii în primul capitol din cartea Faptele Apostolilor, a fost cel care a
avut să fie identificate în istoria de la Buna Vestire ca doule kyriou, şi conţinutul în
răspunsurile sale către Gabriel, şi apoi în cadenţe revoluţionare care, cu siguranţă, nu
sună foarte ,,pasiv" sau quietistic.
După cum titlul acestui capitol sugerează, ea a fost de-a lungul secolelor roaba
Domnului şi Preacinstita, şi niciuna, fără cealaltă. Astfel, într-un timp mult mai târziu
decât obiectul prezentului capitol, în perioada sclaviei în Statele Unite, stăpânii învăţau
creştinismul pe sclavi, în scopul de a inspira ascultare, dar spirituală, cum ar fi ,,O, Maria
", ,,Du-te jos, Moise”, şi altele, şi indică faptul că unii sclavi erau identificaţi cu acei eroi
biblici care nu au contestat sclavia în antichitate. Cuvântul grecesc pentru Buna Vestire a
fost ,,evangelismos”, care a indicat funcţia de Buna Vestire, istorisire ca prim exemplar
de ,,evanghelizare", aşa cum aceasta a fost înfăţişată în icoane ale evenimentului şi aşa
cum a fost expusă în comentarii de tradiţia creştină greacă. Această funcţie a devenit
evidentă în formulările lui Grigorie de Nysa care a comentat cu privire la cuvintele Bunei
Vestiri din Evanghelia lui Luca: ,,o dată cu venirea asupra ei a Duhului Sfânt şi fiind
umbrită de puterea Celui Preaînalt, natura umană în Maria (în cazul în care Înţelepciunea
construit casa ei. Prov. 9, 1), deşi o parte a compusului nostru natural, trup şi spirit, a
devenit ceea ce pune în umbră faptul că puterea, în esenţă, a fost pentru ea asemeni ,,cel
mai mic, fără îndoială este binecuvântat de mai mare" (Evrei. 7, 7). Văzând, apoi, că
puterea de la Dumnezeu este un lucru imens şi incomensurabil, în timp ce omul este un
atom slab, în momentul în care Duhul Sfânt a venit asupra Roabei Domnului şi puterea
Celui Preaînalt a umbrit-o, tabernacolul format de un astfel de impuls nu a fost îmbrăcat
cu nimic din corupţia umană, dar, aşa cum a fost prima dată constituit, aşa a rămas, chiar
dacă era om, cu toate acestea, spiritual, cu har, şi cu putere. Şi atributele speciale ale
umanităţii noastre au derivat din această abundenţă de putere divină.”

189
190

Deşi extraordinar, şi într-adevăr unic, caracterul de eveniment al întrupării


Logosului în Iisus Hristos, gânditorii l-au văzut, de asemenea, ca model după cum
,,Evanghelia (evangelion)" a funcţionat peste tot şi în toate timpurile, şi, prin urmare, au
definit sensul deplin al libertăţii umane. S-a menţinut, o concepţie îngustă şi greu de
înţeles despre libertatea de a echivala cu anarhia şi permisivitatea şi, astfel, definită
având dreptul să facă ce-i place, indiferent cât de distructivă pentru sine sau pentru alţii
este, în cel mai mare şi cel mai profund sens. Paul Claudel a spus că, fiinţa umană, a fost
înzestrată de către Creator cu liber arbitru, precum şi cu ,,libertatea de a asculta." Dreptul
la libertate, a fost de a folosi libertatea de a atinge Sinele Universal, o astfel de libertate
de a se supune implicit, ca Hans Urs von Balthasar care a spus, că ,,nici o libertate finită
nu poate fi mai liberă de restricţii decât atunci când dă consimţământul libertăţii
infinite.” Şi ilustrarea supremă pentru von Balthasar, ca pentru astfel de teologi greci cum
ar fi Maxim Mărturisitorul pe care von Balthasar l-a interpretat atât de strălucit, a fost
acordul de la ,,libertatea finită", a Fecioarei Maria, la ,,libertatea infinită" a lui Dumnezeu
în Buna Vestire. La Buna Vestire, Cuvântul lui Dumnezeu a fost comunicat printr-un
mesager ("înger" însemna iniţial ,,mesager", în greacă, ca termen echivalent în ebraică),
îngerul Gavriil. Dar, spre deosebire de ,,înger al Domnului", care într-o singură noapte a
ucis 185.000 de soldaţi asirieni de la armatele lui Sanherib, Gavriil a adus Cuvântul lui
Dumnezeu la Maria, în scopul de a cere un răspuns de la ea, liber şi fără restricţii. În
gândirea creştină greacă, Maria a fost predestinată pentru a fi Maica lui Hristos, ea a fost
cea aleasă de Atotputernic. Şi va fi, formulează Grigorie de Nyssa, ,,puterea voinţei
divine” un motiv suficient pentru lucrurile care sunt şi pentru venirea lor în existenţă din
nimic." Totuşi, aceşti gânditori greci creştini au insistat în acelaşi timp, că atunci când
Maria a spus ,,Iată, roaba Domnului: fie mie după cuvântul tău", a arătat şi voinţa ei
liberă ca şi voinţa celui Atotputernic. Modul de intervenţie al lui Dumnezeu a respectat
libertatea şi integritatea umană, chiar şi în cazul lui Adam şi Eva, ridicând neascultarea.
Irineu a pus, în contrast pe Eva şi Maria la cea care a fost condusă pe căi greşite
de cuvântul unui înger, astfel că ea a fugit de la Dumnezeu, atunci când ea a încălcat
cuvântul Lui, a făcut astfel încât aceasta din urmă, la o comunicare angelică, a primi
vestea că ea ar trebui să fie purtătorul (chip) lui Dumnezeu, fiind ascultătoare de
cuvântul Lui. Şi, dacă cea dintâi nu a ascultat de Dumnezeu, aceasta din urmă a fost
convinsă (sua sa est), să fie ascultătore de Dumnezeu, pentru că Fecioara Maria ar putea
deveni patroană (advocata) a Evei. Convinsă, ,,nu a fost forţată” , pentru a avea o
ascultare voluntară, spre deosebire de neascultarea Evei. A fost o caracteristică de
diferenţiere de filozofie şi teologie bizantină, şi una care a provocat de multe ori
nedumerirea sau exasperare în Occident, în opiniile sale despre relaţia dintre har şi
voinţă liberă, la Augustin. Când Pelagius, adversarul lui Augustin în controversa cu
privire la har, liberul arbitru şi predestinare, a fost convocat în 415 la o adunare de
teologii greci şi de episcopii de la Lida-Diospolis în Palestine, a explicat învăţătura sa
despre relaţia dintre har şi voinţă liberă la sinod în aşa fel încât el a fost pronunţat
ortodox spre consternarea lui Augustin. Lucrarea de apărare a lui Augustin, privind
procedura lui Pelagius, a fost unul dintre puţinele opere ale lui care urmează să fie traduse
în greacă, probabil în timpul vieţii sale, şi a fost inclusă în Bibliotecă de Fotie al
Constantinopolului. De la o comparaţie a decretului şi a reacţiei lui Augustin, şi de la
tratamentul lui Fotie, este evident că pentru Europa de Est formularea augustiniană

190
191

despre antiteza harului şi a liberului arbitru, sau chiar de natură şi har, a reprezentat o
întrebare greşită, la care orice răspuns ar trebui să fie greşit.
În Occident, paradigma supremă pentru relaţia dintre natură si har, şi, prin urmare,
între libertate şi har, a fost Pavel, apostolul. Experienţa sa de intervenţie violentă a lui
Dumnezeu atunci când a fost aruncat la pământ şi a orbit pe drumul spre Damasc, care a
fost povestită de trei ori separat, în cartea Faptele Apostolilor şi, mai degrabă, în auto-
apărarea de la începutul Epistolei la Galateni, a fost o experienţă de discontinuitate
radicală între ceea ce el a fost şi ceea ce a devenit. Această discontinuitate îl obliga să
caute pentru continuitate, deci, în capitolele al nouălea, al zecelea, şi al unsprezecelea din
Epistola către Romani, unde a afirmat el, identificarea acestuia cu trecutul său. Atunci
când, în faimoasa scenă în grădină, Augustin a auzit glasul spunând: ,,Tolle, lege (Ia-l,
citiţi-l)," ceea ce el a citit a fost un pasaj de la Pavel pe tema de discontinuitate cu
trecutul. Pavel a avertizat romanii şi a fost admonestat acum de Augustin: ,,Nu ceartă şi
beţii, nu în chefuri şi de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă, dar pune pe Domnul Iisus
Hristos, şi nu face plăcere cărnii prin împlinirea poftelor ei" ce spusese Augustin mai
devreme." Dreptatea lui Dumnezeu este descoperită în Evanghelie de la credinţă la
credinţă (Iustitia enim Dei in eo revelatur ex- fide in fidem), cum a descris, în prefaţa
autobiografică a lucrărilor sale latine, o apologie Pro vita sua scris în 1545, anul dinainte
de moartea sa. Luther ca un monah şi exeget novice a luptat pentru înţelesul acestui pasaj,
deoarece el a presupus că ,,dreptatea lui Dumnezeu" menţionată, aşa cum a crezut că a
făcut întreaga Scriptură, este calitate a naturii divine prin care Dumnezeu a fost, prin
urmare, Dumnezeu care a condamnat păcatul. Atunci a spus: ,,Am simţit că am. . . intrat
în paradis prin porţi deschise ", atunci când a văzut că Pavel a vorbit, în schimb, despre
dreptatea cu care Dumnezeu a înzestrat pe păcătoşi spre îndreptare. Ea a venit ca
intervenţie a iniţiativei divine. Doctrina lui Luther despre natură şi har, ce în mod
semnificativ era diferită de cea a lui Augustin, a subliniat discontinuitatea. Iar atunci
când, în 1525, el a avut celebra sa controversă cu Erasmus şi a scris ,,The Bondage of
the Will”, el a crezut că expune învăţătura lui Pavel care, ca el, a negat voinţa umană,
înainte de convertire şi a pus întreaga acţiune pe voinţa suverană a lui Dumnezeu.
Gânditorii tradiţiei răsăritene, în schimb, au completat substitutul caracteristic
pentru această opoziţie. Acest lucru nu înseamnă că ei au diminuat miracolul harului lui
Dumnezeu, elogiat în proză şi poezie. Ei au interpretat simultan harul ca un dar divin
total capital şi ca o afirmare de continuitate cu natura şi de creare şi, prin urmare, cu
libertate. În formula paradoxală, Maxim Mărturisitorul a afirmat că Dumnezeu ,,acordă o
recompensă ca un cadou pentru cei care l-au crezut, şi anume, îndumnezeirea veşnică."
Se pare că ,,recompensa" şi ,,darul" nu se exclud reciproc, dar au fost concepte
complementare care produc împreună mântuirea ca ,,îndumnezeire." Un gânditor a
subliniat, comentând pasajele, cum ar fi acest lucru posibil pentru ca Maxim să spună, pe
de o parte, că nu există nici o putere inerentă în natura umană, care este posibilitatea de a
diviniza pe om, şi totuşi, pe de altă parte, că Dumnezeu devine om în măsura în care omul
este îndumnezeit. Acest accent pus pe continuitate este caracteristic răsăritean şi a fost
exprimat într-o scrisoare extrem de personală a lui Vasile din Cezareea, probabil în anul
375: ,,Învăţătura despre Dumnezeu pe care am primit-o ca un băiat de la mama mea
binecuvântată şi Macrina, bunica mea, a fost cea mai mare convingere la venirea mea în
minţi, de aceea nu am schimbat opiniile mele de la unul la altul, dar am mers pe
principiile primite de la părinţii mei. La fel ca sămânţa atunci când creşte este în primul

191
192

rând mică şi apoi devine mai mare, dar păstrează întotdeauna identitatea sa, nu s-a
schimbat în natură, deşi se perfecţionează treptat, creşte, aşa că recunosc aceeaşi doctrină
care a crescut în cazul meu, avansează treptat. Ceea ce deţin acum nu a înlocuit ceea ce
am avut la început.”
Signifiant, Sfântul Vasile a subliniat relaţia dintre creştinism şi cultura clasică, în
special în celebra sa scrisoare-eseu, cunoscută în limba engleză sub numele de Îndemn
pentru Tinerii în care arată modul în care vor profita de cele mai bune scrieri de autori
păgâni, în care el a cerut nepoţilor săi să socotescă adâncimea tradiţiei clasice greceşti şi
să învăţe de la el lecţii pentru credinţa lor creştină şi viaţa. Şi în acelaşi gând cu fratele
său, Grigorie de Nyssa, citat mai devreme, a afirmat că insistenţa pe libertate, chiar şi în
raport cu harul divin a venit la noi ca profunzimi de înţelegere. Prin urmare, Maria a fost
,,plină de har (kecharitomene)", după cum îngerul Gabriel a spus în salutul ei. ,,Comoara
întreagă de har", ce a locuit în ea, dar chiar dacă a fost harul Celui Atotputernic, s-a făcut
de bunăvoie. Răspunsul ei liber la voinţa şi harul lui Dumnezeu s-a făcut, într-un sens
unic, conlucrătoare cu Dumnezeu, aşa cum Pavel a spus către Corinteni, ,,Noi, atunci, ca
lucrători împreună (synergoi) cu el" şi, prin urmare, un exemplar de libertate. În multe
dintre secolele de gândire şi de reflecţie cu privire la Maria, că a fost umbrită de o
predare a cuvintele ei: ,,Iată roaba Domnului", astfel încât dinamismul complet a fost
pierdut. Dar, în mod repetat, puterea narativă a Bunei Vestire a reuşit să se reafirme în
toată vigoarea: ,,Pentru că a privit spre smerenia roabei Sale: pentru că, iată, de acum
toate generaţiile mă vor numi binecuvântat.", interpretarea care ar fi impusă în acest
portret al Mariei ca, în propriile ei cuvinte, Ancilla Domini, roaba Domnului, portretul
medieval al Maicii Domnului cu cuvintele: "O femeie de virtute, care se va găsi?" Oricare
ar fi originalul ebraic ,,hayil” termenul ar fi avut, în cadrul capitolului de închidere din
Cartea Proverbelor, mai multe traduceri moderne ale Bibliei în limba engleză, dar care
par să cadă de acord asupra redării ,,capabil" aici-cuvânt ebraic- pentru a permite sensul
,,virtute ", şi în traducerea în greacă, Septuaginta, ,,andria” (acesta fiind cuvântul pentru
virtutea clasică de ,,curaj "), şi în traducere latină Vulgata, ,,fortis”, a avut acelaşi înţeles.
Preacinstita a devenit astfel o formulă izbitoare pentru motivul şi metafora Mariei ca
războinic şi campion, ca şi lider cuceritor.
Expresia cea mai utilizată în Occidentul creştin, a fost traducerea latină a
cuvintelor de pedeapsă adresate de Dumnezeu pentru şarpe, după căderea lui Adam şi
Eva: ,,Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; ea îţi va
zdrobi capul, şi tu îi vei înţepa călcâiul ei (Inimicitias ponam printre te et mulierem, et
material seminal tuum et seminal illius; ipsa conteret caput tuum, et tu insidiaberis
calcaneo eius).” Există dovezi clare că acest lucru nu a fost aşa cum Ieronim a tradus
textul, pentru că un savant evreu ştia că pronumele nu ar trebui să fie folosit la feminin
cu ,,ea ", şi unul dintre cele mai vechi manuscrise din traducerile sale, precum şi o
timpurie utilizare de către Papa Leon I, a cuvântului ipse nu ipsa. Cu toate acestea, în
cele din urmă, s-a folosit ipsa, pentru motive care nu sunt clare. Totuşi, chiar şi atunci
când au făcut-o, interpreţii timpurii ai pronumelui feminin s-au referit la biserică, ca cea
care a zdrobit. În comentariul său asupra Genezei, Beda Venerabilul, în al cărui cult
anglo-saxon
cultul Mariei a fost înfloritor, a citat pasajul cu pronumele feminin, dar a declarat că
,,femeia zdrobeşte capul şarpelui atunci când înlătură Sfânta Biserică capcanele şi
momelile veninoase ale diavolului", precum şi un alt călugăr, Ambrosius Autpertus:

192
193

,,sărbătorim victoria de zi cu zi a lui Hristos în biserică," a văzut această victorie


prefigurată în cuvintele rostite la şarpele în Paradis, care ipsa, femeia, va zdrobi capul lui.
Dar era deja o practică standard de a identifica biserica, cu Maria, de Vinerea Mare şi de
Paşti. De departe, interpretarea dominantă a pronumelui feminin în acest pasaj, prin
urmare, a fost mariological. După ce aplicată deja pentru Maria, prima jumătate a
declaraţiei pentru şarpe, ,,voi pune duşmănie între tine şi femeie," Bernard de Clairvaux a
continuat: ,,Şi dacă încă ai dubii că el a vorbit despre Maria, ascultă la ceea ce urmează:
"Ea va zdrobi capul tău." Pentru cine a fost această victorie, cu excepţii rezervate pentru
Maria? Dincolo de îndoială că ea a fost care a zdrobit capul veninos. "
Atât biografic cât şi iconografic, pare a fi în parte posibilitatea de a conecta acestă
aşa-numită primă profeţie mesianică cu simbolismul complex în pictura lui Johannes
Vermeer circa 1671-1674, în ,,Alegoria de credinţă”. Numai în ,,Alegoria de credinţă",
scrie Arthur K. Wheelock, Jr., ,,el nu include în mod explicit concepte abstracte teologice
într-un vocabular vizual similar cu picturile sale." Vermeer a fost un adult convertit la
romano-catolicism. Convertirea lui a fost reflectată într-o serie de picturi, inclusiv Hristos
în casa Mariei şi a Martei, care este adesea interpretată ca o descriere medievală a celor
două surori ca reprezentante ale relaţiei dintre contemplativ şi viaţă. Oamenii de ştiinţă au
identificat figura feminină, în femeia care prezintă un model ca Fecioara Maria,
permanent Mijlocitoare între firea umană şi divină. Această hotărâre a fost descrisă, nu
numai ca echilibrul pe care, în cuvintele lui Isaia s-a spus: ,,neamurile sunt ca o picătură
într-o găleată şi sunt considerate ca praful", ci de pictura de judecată finală pe peretele
din spatele ei. Pentru că, aşa cum Conciliul Vatican II a pus în valoare decretul Lumen
Gentium, ,,Maria într-un anumit fel uneşte şi reflectă în sine adevărurile centrale ale
credinţei (maxime fidei placita în sine quodammodo unitate et revenio-berat)," o pictură
ce poartă Meqoiy valul de credinţă (sau Alegoria credinţei). În prim-plan, într-o aluzie
directă narativ de la căderea lui Adam şi Eva şi cuvintele din Geneza, a fost lovitura
sângeroasă a şarpelui, capul strivit de o piatră, şi lângă ea un măr, era reprezentat
victorios de o femeie, cu piciorul pe un glob de lume. Pictura pe perete, pare să fi fost
concepută ca un comentariu asupra acţiunii în pictură, portretizând crucificarea, în cazul
în care şarpele ar zdrobi călcâiul mamei şi al Fiului, dar a fost el însuşi zdrobit, în plus,
ca în cazul în care, pentru a se asigura că privitorul nu pierde acest aspect, nu a fost pus
un crucifix peste. Nu pare să fie în niciun fel o luptă, pentru a identifica valul de cartea
deschisă, cu atât mai puţin cuvintele sale. Dacă a fost o Biblie, în olandeză sau mai
probabil în limba latină, textul pare să fi fost aproape de final. Ar putea, probabil, să
reprezinte în viziune femeia înveşmântată cu Soarele din Cartea Apocalipsa? Sau ar fi o
completare adusă de departe spre a specula că această carte ar fi fost o Biblia ebraică,
care a fost uşor disponibilă în secolul al XVII-Olanda şi, prin urmare, deschisă aproape
de început, mai degrabă decât aproape de final şi, în special, la cuvintele Domnului către
şarpe, dar interpretate în conformitate cu traducerea latină acceptată şi graficul de cap de
şarpe veninos, dar acum inofensiv lui?
Despre un alt mod în care însăşi Maria s-a arătat a fi femeie de vitejie s-a vorbit
în Proverbe a fost rolul ei ca principiu călăuzitor şi ghid de marinari, ,,Maria, steaua de
mare (Maria Stella Maris)," un nume care a fost spus o dată de pe mare. Numele a fost
gândit şi profeţit ca în oracol, ,,O stea răsare din Iacov." Deoarece această navigare -
metaforă este extrem de larg răspândită de-a lungul Evului Mediu, imaginea de Maria ca
stea călăuzitoare a navei credinţei a fost deosebit de atractiv, chiar dacă depinde, cel

193
194

puţin în parte, de un truc de limbă. Originile sale par să se întindă în etimologia lui
Jerome pentru numele de ,,Maria", ca ,,o picatură de apă de mare (stilla Maris)", dar care
a preferat şi alte explicaţii. Această etimologie a fost preluată de către Isidor de Sevilla,
dar în procesul de ,,picatură (stilla)" a devenit ,,stele (Stella)." Pe această bază, aparent în
secolul al IX-lea, un poet necunoscut a compus un imn influent, salutând pe Maria ca
Steaua Mării, Maica hrănitoare a lui Dumnezeu, Pururea Fecioara, poarta cerului:
Ave, Stella Maris, Alma Mater Dei atque Semper Fecioara, Felix caeli Porta.
Curând titlul a devenit o parte a limbajului omiletic despre Fecioară, precum şi a
literaturii teologice, dar a fost folosit mai ales în poezie, ca simbol curajos, Maria ca
principiu călăuzitor prin viaţa. Ea a fost văzută, în continuare, cea care ajută la
depăşirea de duşmani şi furtuni, şi, prin urmare, aşa cum continuă să fie, preacinstita,
roaba Domnului.

7. Podoabele de cult
şi Conducătorul Corului Ceresc

,,Atunci a luat Mariam proorociţa, sora lui Aaron,


timpanul în mâna sa, şi au ieşit după dânsa toate
femeile cu timpane şi dănţuind. Şi răspundea
Mariam înaintea lor: ,,Să cântăm Domnului, căci
cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal şi pe călăreţ în
mare i-a aruncat!”
Ieşire 15, 20-21

Identificarea Mariei, mama lui Iisus, cu Miriam, sora lui Moise, nu a fost doar o
temă de Coran, ci cu mult timp înainte a fost o temă de tipologie creştină. Comentând
cele cu privire la cuvintele psalmului ,,Dintre aceste slujnice în joc cu timpane (în medio
iuvenculae tympanistriae)," Augustin a identificat Fecioara Maria ca "Nostra
tympanistria," deoarece, ca Miriam înaintea copiilor lui Israel, ea a condus oamenii la
Dumnezeu şi îngerii din ceruri, în lauda Celui Atotputernic. Şi mii de vorbitori de limba

194
195

engleză, congregaţii protestante, în acest secol, cele mai multe dintre ele fără a-şi dea
seama că au făcut această tipologie între Miriam şi Maria, fără să realizeze că acestea au
fost abordarea Maria, i-au atribuit un rol ca o podoabă de cult şi lider al corului ceresc, în
cuvintele imnului lui John L. Riley din 1906, ,,Atoatevăzătorul şi Preasfântul": O, mai
mare decât heruvimii, mai slăvită decât serafimii, condu laudele lor, Aliluia! Tu Purtător
de Cuvânt veşnic", cea mai plin de har, Domnului Cel prea mare, Aliluia!” Arhanghelul
Gavriil a salutat-o ca fiind ,,cea mai plină de har" şi şi-a început propriul imn cu
cuvintele ,,Sufletul meu măreşte pe Domnul", cea care, fiind Maica Domnului, a fost
purtătoare de Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, Logos-a făcut trup. Astfel de sentimente
despre ea, desigur, ar fi fost probabil mai greu să-şi exprime de la amvonul astfel de
congregaţii sau la imnuri din stranele lor. În liturgică, în rugăciunile Liturghiei Sfântului
Vasile şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur este invocată în mod invariabil în
demersurile ei. Mai presus de toate, imnul Acatist (al cărui înţeles este ,,nu sta jos"),
măreşte celebrarea ei ca ,,mireasă fecioară" şi obiect de laudă al bisericii. În liturgica
occidentală, de asemenea, recitarea sfinţilor de mai sus, care s-au unit cu Biserica de pe
pământ, laudă, şi mulţumesc alături de Maria. Cu toate acestea, două dintre cele mai
răspândite devoţiuni populare în cinstea Mariei în tradiţia occidentală au fost
nonliturgice în caracter. Primul a fost, de obicei, asociat la originile sale, cu Ordinul
Dominican şi al doilea, cu Ordinul Franciscan, deşi ambele au devenit aproape în
întregime romano-catolice. Practica Rozariului nu provine de la Sfântul Dominic, ca
înţelepciunea din legendele povestite de Alan de La Roche. Cu toate acestea, Rozariul
avea legături speciale cu Ordinul de predicatori.
După o practică devoţională care a apărut, de asemenea, în afara creştinismului,
de exemplu, în hinduism, budism, şi Islam, Rozariul a fost un şir de mărgele folosit ca un
dispozitiv mnemonic pentru recitarea de rugăciuni. De fapt, cuvântul, şirag de mărgele în
limba engleză a venit de la cuvântul germanic universal pentru ,,a se ruga," ca în beten
din germana modernă şi, după cum a explicat Oxford English Dictionary ", numele a fost
transferat de la ,,rugăciune", a pieselor mici globulare utilizate pentru numărare de
rugăciuni, la care urmează celelalte simţuri naturale. Cu unele variaţii de la o tradiţie la
alta, rugăciunile Rozariului au constat din 15 recitaluri de Pater Noster, 15 seturi de 10
recitaluri ale Ave Maria, şi 15 recitaluri ale Patri Gloria, fiecare dintre seturile de
cincisprezece rugăciuni fiind concentrate pe unul dintre misterele de răscumpărare, astfel
un ciclu complet al Rozariului a inclus 150 de rugăciuni de Ave Maria.
Vocea îngerului, în schimb, a fost în legătură cu avertismentul emis în 1269 de
către Bonaventura, în calitate de ministru general al Ordinului Fraţilor Minori, pe care
călugării franciscani imitând pe Francisc din Assisi au recitat Marias Ave, asemenea
sunetelor de clopot seara la rugăciune. Acest lucru a fost extins, aparent în secolul XIV,
într-o dimineaţă (primul amintit de la Parma, în 1317-1318), la prânz (Praga, în 1386), şi
seara (Roma în 1327, în altă parte chiar mai devreme). A obţinut, de asemenea, o largă
circulaţie în rândul laicilor şi a fost, de exemplu, încorporată în primul act din Tosca de
Puccini, în rugăciunea paracliserului, cum a fost Te Deum laudamus în acordurile
puternice ale scenei de închidere a acestui act. Îngerul a primit numele de la cuvintele
din Evanghelia după Luca: ,,Angelus Domini ad Mariam, Ave gratia plena.” Prin aceste
două forme extraliturgice precum şi prin diferitele componente ale liturghiei în sine,
istoria Mariei s-a încorporat în limba şi spiritualitatea credincioşilor din lumea
occidentală. Dar zona de cult în care Maria a fost reprezentată ca şi conducătoare a fost

195
196

cel mai eficient în podoabele de icoane. Căci în secolele al optulea, al nouălea, şi al


zecelea viitorul politic, religios, artistic şi a Imperiului Bizantin şi a culturii bizantine a
fost în joc într-o luptă pentru identitatea sa, în mai multe atacuri succesive de iconoclasm
privind utilizarea de icoane în creştinism. Argumentul împotriva icoanelor şi, în cele din
urmă, argument pentru acestea, de asemenea, s-au bazat pe întrebarea dacă s-ar putea
portretiza persoana divino-umană a lui Hristos într-o icoană. Dar argumentul, de
asemenea, a fost introdus într-un mod special de persoana Maicii Domnului. În funcţie de
adversarii lor, iconoclaşti au atacat nu numai cultul icoanelor, în general, dar
devotamentul ortodox faţă Maria, în special. Ele au fost, de asemenea, raportate în
credinţa ortodoxă, la mijlocirea specială a Mariei, în numele Bisericii.
Ca răspuns la astfel de atacuri, teologii ortodocşi, cum ar fi Ioan Damaschin, care
a susţinut că ,,închinarea merge la persoana înfăţişată" s-au simţit obligaţi să definească
modul diferitelor forme de cult ( proskynesis) făcând diferenţa de la ,,adorarea (latreia)
"care ar putea fi adresate numai lui Dumnezeu Creatorul. O astfel de închinare a fost (în
termenul iniţial), "idololatrie (eidololatreia)," deşi iconodulii au insistat că acest termen
nu se aplică deloc în închinarea lor la icoane. Dar, către Dumnezeu Creatorul teologia
ortodoxă de la Sinodul de la Niceea şi chiar cu mult mai devreme a adresat lui Dumnezeu
Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un "cult proskynesis", care a fost „adorare
(latreia)," exclusiv limitată la adevăratul Dumnezeu. O astfel de ,,adorare (latreia)", în
plus, a fost adresată, aşa cum a fost în Noul Testament, în persoana lui Iisus Hristos: în
timp ce Hristos a spus pe cruce, după Luca, ,,Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul
meu”, Ştefan, primul martir creştin, de asemenea, în conformitate cu Luca, a strigat:
,,Doamne Iisuse, primeşte duhul meu", deplasându-se astfel cu usurinţă evident de la o
rugăciune, care a fost adresată către Tatăl la aceeaşi rugăciune care a fost acum adresată
Fiului. Pentru ,,numele lui Iisus", Apostolul Pavel a declarat: ,,orice genunchi să se plece,
al celor din ceruri, şi al celor de pe pământ, şi de sub pământ, şi orice limbă să
mărturisească că Iisus Hristos este Domnul, pentru slava lui Dumnezeu Tatăl.” Pentru
creştinul ortodox, acest ,,plecând genunchi" şi cult (proskynesis) a fost real şi complet"
adorare (latreia) ", şi a inclus ca obiect propriu întreaga persoană a Fiului lui Dumnezeu
întrupat, nu natura sa divină singur, deoarece natura sa divină nu a fost singură, după
întrupare, dar a fost unită, şi permanent ,,inseparabilă (achoristos)" (Sinodul de la
Calcedon a declarat în 451), de natura umană, care nu ar putea fi obiect de ,,adorare
(latreia)" în sine, fiind o creatură, dar care ar putea şi ar trebui să fie adorat în persoana
nedivizată a lui Dumnezeu-om.
Toate celelalte forme de închinare (proskynesis), au reprezentat ,,veneraţie
(douleia)," nu o încălcare a primei porunci. Cel puţin în unele pasaje ale operelor sale,
Ioan Damaschin a făcut distincţie între ,,adoraţie (latreia)" şi ,,veneraţie (douleia).". Cea
mai bună documentaţie disponibilă pentru această distincţie nu a fost în scrierile sale, nici
în cele ale gânditorilor greci sau bizantini, ci la creştinii latini, mai presus de toate
Augustin de Hippo. Augustin a scris:
,,Pentru aceasta este cult, care se datorează Divinitatăţii, şi pentru a exprima acest cult
într-un singur cuvânt, eu nu găsesc termen latin suficient de exact, dar mă voi folosi, ori
de câte ori este necesar, de un cuvânt grecesc. Latreia, ori de câte ori apare în Scriptură,
este redat prin cuvântul, ,,serviciu de închinare". Acest serviciu, care se datorează
oamenilor, şi cu referire la care apostolul scrie că robii trebuie să fie supusi stăpânilor
(Efeseni 6, 5), este de obicei desemnat de un alt cuvânt în greacă (douleia), în timp ce

196
197

serviciul, care este datorat numai lui Dumnezeu prin închinare, este întotdeauna, sau
aproape întotdeauna, numit latreia, utilizat de cei care au scris cuvintele divine.” Trebuie
adăugat că, pentru Augustin această poziţie, în istoria greacă a fost oarecum ironică,
având în vedere admiterile sale repetate cu privire la cunoştinţele de greacă: el a
dezvoltat o antipatie intensă pentru limba greacă, chiar şi pentru citirea lui Homer, ca
elev, iar apoi ca un episcop catolic în apărarea doctrinei de la Niceea a Sfintei Treimi a
trebuit să mărturisească că el nu a înţeles pe deplin subtilitatile terminologice din
deosebirile fundamentale trinitare făcute de teologii greci în timpul generaţiilor anterioare
despre Maica Domnului, Maria,care a fost introdusă în cultul creştin ortodox
(proskynesis). Astfel de distincţii au fost tot mai necesare din cauza multor gesturi de
respect faţă de persoane care au fost prescrise, nu numai prin evlavia bizantină, dar, de
obicei, socială bizantină. Deja în utilizarea greacă clasică, toate aceste expresii de respect,
la toate nivelurile ar putea intra în categoria de ,,cult (proskynesis)," care, prin urmare,
are nu numai rolul de ,,a face închinare zeilor sau imaginilor lor, cad jos şi se închină",
dar se raportau în special la ,,moda orientală a îngenuncherii înaintea regilor şi a
superiorilor." Asta a fost o modă pe care Charles Diehl a numit-o ,,o mie de rafinamente,
de etichete precise şi oarecum copilăreşti”, care reglementau fiecare act al vieţii
imperiale în Constantinopol. În acest număr prea mare de acte de cult, nu este nevoie să
fie un mod special de a vorbi despre închinarea lui Dumnezeu şi despre închinarea la
sfinţi şi, în special, despre cultul Fecioarei Maria. Prin urmare, teologia latina medievală
ilustrată de exemplu, de Toma d'Aquino (care a folosit termeni greceşti în forma lor
latină), a constatat că distincţia simplă între ,,adoraţie (latreia)" şi ,,respect (douleia)", aşa
cum a fost întocmită de către Ioan Damaschin, nu face dreptate pe deplin în vederea
poziţiei speciale a Maicii Domnului. Pentru că ea a fost cu siguranţă mai puţin decât
Dumnezeu, dar la fel de sigur a fost mai mult decât o fiinţă umană obişnuită şi mai mult
decât oricare alt sfânt, prin urmare, ea nu a fost adorată prin latria, dar ea a fost adorată
mai mult decât prin dulia. Pentru cultul ei, termenul adecvat era hyperdulia. Dupa Evul
Mediu, biserica latină a găsit distincţia între latria şi dulia (inclusiv hyperdulia), atunci
când, în urma Reformei, polemicile protestante au acuzat în mod regulat biserica ,,Mario-
latria" care trebuie să fie definită ca o formă de latria către Maria, şi extravagant, deşi
limba de rugăciuni şi imnuri adresate, fără îndoială, au devenit, de asemenea, în Occident,
o barieră impotriva ,,Mariolatria” dar invizibilă pentru pietatea credincioşilor obişnuiţi,
fie de Vest sau de Est, în rugăciunile către ea şi la icoana ei.
După cum chiar apărători ai icoanelor au trebuit să recunoască, relaţia dintre
teologie şi pietatea credincioşilor de rând a fost greu de manevrat. Poate că cea mai
dramatică dintre toate icoanele tradiţionale ale Fecioarei Maria, în arta bizantină a fost
Deesis aşa-numita (de la cuvântul grecesc deesis, rugăminte sau mijlocire). Acesta a fost
cuvântul folosit în mod regulat în limba greacă clasică pentru o ,,rugăminte" de un fel sau
altul. În greaca bizantină a fost utilizat pentru petiţii şi cereri diverse, cum ar fi cele
adresate împăratului de către supuşii săi. Dar ea a devenit, de asemenea, termenul
standard, în limba greacă patristică, şi apoi în limba greacă bizantină, pentru rugăciuni de
mijlocire: pentru cele adresate de către Biserică, nu numai lui Dumnezeu, ci, de
asemenea, la oameni sfinţi, pentru rugăciunea pe care Hristos ca Mediator veşnică către
Tatăl, şi, de asemenea, pentru rugăciunile sfinţilor, şi în special Maica lui Dumnezeu, ca
mediatori către Hristos şi la Tatăl, în numele Bisericii. Deesis ca o formă de artă a fost
împărţită în trei secţiuni sau panouri. La centru a fost pusă figura lui Hristos ca Domn. Pe

197
198

fiecare parte a lui Hristos au fost, invocând cu Hristos, în numele păcătoşilor, Maica lui
Dumnezeu şi Ioan Botezătorul (adesea identificat ca ,,Înaintemergător (ho Pro-dromos").
Deesis ar putea fi prezentată în creaţii artistice de diferite dimensiuni. Pe o mică raclă din
secolul al XI-lea, în icoana Deesis apar cele două icoane cu Maria şi Ioan central. Prin
contrast, descoperirea unei icoane de mozaic cu Deesis pe un perete, în Hagia Sophia din
Istanbul prezintă acest motiv bizantin pe o scară foarte mare. Din păcate, istoricii de
spiritualitate bizantină şi teologie nu au investigat Deesis cu meticulozitate, în ciuda
faptului că a prezentat mai multe dintre motivele centrale în înţelegerea din Răsărit a
întregii "dispensa [oikonomia]," istorii a mântuirii. Juxtapunerea dintre Maria şi Ioan
Botezătorul, în Deesis a fost o modalitate de a identifica cele două cifre care, în
conformitate cu înţelegerea creştină a istoriei mântuirii, se afla la graniţa dintre Vechiul
Testament şi Noul. Acest lucru a fost preluat de Iustin Martirul, în al doilea secol şi a
dovedit că, după Ioan nu ar mai fi nici o despărţitură între profeţii poporului lui Israel.
Zaharia, tatăl Botezatorului, a fost un preot din ,,tribul lui Levi", care a realizat mediere
sacerdotală între Dumnezeu şi oameni. Părinţii lui Ioan au fost beneficiarii unei ,,Bune
Vestiri (evangelismos)" din partea îngerului Gavriil, similară celei care a venit câteva luni
mai târziu la Fecioara Maria, văr al mamei lui Ioan, Elizabeta. Potrivit lui Grigorie de
Nyssa, " în el a fost văzut de către cel care vede tainele un om mai mare decât orice
profet", despre care s-a spus: ,,Niciodată nu a fost pe pământ, fiul unei mame mai mare
decât Ioan Botezătorul. "
Nici un fiu de mamă nu a fost mai mare decât Ioan Botezătorul, şi nici o fiică de
mamă nu a fost mai mare decât Maria, Maica lui Dumnezeu, pe care Grigorie de Nyssa
mai devreme în acelaşi tratat a numit-o ,,Maria, preacurata (amiantos)." Nu numai
iconografic, dar şi teologic, ea a ocupat un loc unic în Răsărit care a fost, aşa cum am
văzut, cinstită de-a lungul secolelor în toată istoria creştină. Devotamentul faţă de Maria
şi-a găsit expresia supremă în liturghia bizantină. Din sursele părinţilor bisericii greco-
bizantine şi în creştinism, mariologia a continuat să exercite o influenţă decisivă asupra
interpretării occidentale a Mariei de-a lungul perioadelor patristice si medievale timpurii,
la părinţii bisericii, cum ar fi Ambrozie al Milanului. Dincolo de diferenţele latine şi
tradiţiile greceşti se stabileşte o diferenţă şi mai profundă, identificată prin predarea
teologiei creştine greceşti. Au fost ecouri clare ale elenismului în versiunea creştină a
doctrinei. Dar această idee de salvare ca îndumnezeire sau theosis nu a fost exclusiv în
limbajul grec, ci a apărut inclusiv la Augustin, aşa cum Nygren a recunoscut, că acesta s-
a făcut chiar şi ocazional ca ecou în scrierile reformatorilor protestanţi şi urmaşii lor. În
acelaşi timp, icoana Maicii Domnului, ilustrată în acest capitol, a format ideea de
îndumnezeire într-o operă de reflecţie filosofică de largă circulaţie în Evul Mediu: ,,Din
moment ce oamenii sunt binecuvântaţi prin îndreptare, toată lumea, care este
binecuvântată este un dumnezeu, dar nu prin natură este dumnezeu, şi pot exista mai
mulţi"; idea ar putea, în plus, pretinde pregătire biblică în mod explicit, ca: ,,am spus, voi
sunteţi dumnezei," a fost o declaraţie misterioasă din Vechiul Testament, în Cartea
Psalmilor, adresate conducătorilor acestei lumi. Dar, citat de Hristos în Noul Testament,
acestă numire a devenit o dovadă că, deoarece cred în Hristos, au fost cu precădere ,,cei
care" i-a numit dumnezei, spre care cuvântul lui Dumnezeu a venit, şi printre care acest
lucru a fost valabil cu precădere la Maria, care a urmat, în conformitate cu tradiţia
creştină greacă, cu precădere să fie numită ,,dumnezeu.”

198
199

Scriptura care a furnizat o justificare pentru această idee, şi prin urmare, a devenit
locus classicus a invocat în susţinerea sa, mai ales în teologia bizantină, formula din
Noul Testament: ,,Prin noi sunt date promisiuni mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi
părtaşi ai naturii divine (theias koinonoi physeos), după ce aţi fugit de stricăciunea care
este în lume prin pofte." Atât accentul negativ al părinţilor bisericii elene pus pe mântuire
ca eliberare de la efemeritate, corupţie (phthora) cât şi accentul pe mântuire ca
participare la natura divină au fost formulate în acest pasaj din Noul Testament. Astfel,
cuvântul grec theosis, îndumnezeire sau îndumnezeirea a folosit sensul de mântuire,
rezumate în formula patristică de Răsărit, în secolele al doilea şi al treilea: ,,Dumnezeu a
devenit om pentru ca omul să devină Dumnezeu." Acest punct de vedere a fost apoi
fundamental la dezvoltarea doctrinei Trinităţii, aşa cum a spus Atanasie: ,,prin
participarea Duhului, ne încorporează în dumnezeire ", încercând în acelaşi timp pentru a
proteja formula biblică de orice urmă de panteism, prin accentuarea transcendenţei
inviolabilă a lui Dumnezeu dincolo de limbaj sau de gândire. Părinţii greci şi bizantini s-
au străduit nu mai puţin asiduu pentru a oferi conţinut concret asupra umanităţii prin
întruparea Logosului lui Dumnezeu, în persoana lui Iisus Hristos. Acest conţinut concret
îl găsim în persoana Mariei, Maica Domnului, de asemenea, în Rusia. În pictarea de
icoane nu pare să se fi manifestat nici o ezitare referitoare la Maria ca ,,Preasfânta", iar
apărătorii de icoane de multe ori par să fie aproape nepăsători în modul lor de a vorbi
despre ,,Sfinţenia ei", care a fost într-adevăr cuvântul potrivit pentru Născătoarea de
Dumnezeu. În final, semnificaţia mântuirii, ca îndumnezeire, ca promisiune cerească, a
fost eshatologică şi nu a putut fi realizată integral de către cineva aici, în această viaţă pe
pământ. Dar Maria a fost o dovadă pozitivă care ar putea fi atinsă, cu adevărat, deşi nu în
totalitate, şi în această lume, rolul ei în icoane a fost o dovadă a acestui fapt, aşa cum a
fost Preamărita, cântată ca parte a Utrenia, sau Officiul de Dimineaţa a Bisericii Catolice.
Icoanele lui Hristos sunt prezentate simultan atât ,,în chipul de Dumnezeu" cât şi
,,în chipul unui rob", aşa cum au fost indisolubil unite în persoana sa, prin întrupare. Deşi
natura Sa divină nu a fost întotdeauna perceptibilă la contemporanii săi, ,,chipul unui
rob", pe care l-au văzut, în transfigurarea aceasta a devenit deja vizibil în această lume
chiar şi înainte de înviere. Acest lucru a fost exprimat în primul mozaic păstrat despre
transfigurare, în a cărui interpretare iconografică, William Loerke a afirma plecând de la
Maxim Mărturisitorul în interpretarea teologică a evenimentului: ,,Aproape şaptezeci şi
cinci până la optzeci de ani de la acest eveniment, Maxim Mărturisitorul a dat o
interpretare profundă. El a văzut pe Hristos în această viziune ca un simbol, o
manifestare ascunsă în vizibil, care în haine luminoase a îmbrăcat natura umană şi
dezvăluie divinitatea. Evenimentul nu a fost o imagine fixă, ci o întreagă desfăşurare.
Veşmintele strălucitoare ale lui Hristos, tonurile de albastru, schimbare în aureolă, şi
transparentele razele de lumina care vin din aureolă, sugerează o forţă ascunsă."
Maria, Maica lui Dumnezeu, nu avea un caracter de pre-existenţă divină, ci a avut
unul complet uman în originea lui, la fel ca toate celelalte fiinţe umane. Cu toate acestea,
pentru că ea a fost alesă de Dumnezeu pentru a fi Născătoare de Dumnezeu, natura ei
complet umană a fost transfigurată, şi deja în această existenţă pământească s-a făcut
părtaşă de natura divină, ca în Epistola a doua a lui Petru. Motivul ,,îndumnezeirii", ca o
reprezentare distinctă în Răsărit a fost o reprezentare în Apus a ispăşirii. A fost, potrivit
teologiei bizantine, necesar, dar nu suficient a vorbi despre mântuirea omului ca iertare a
păcatelor. Interpretarea patimilor şi crucificării lui Hristos ca jertfă pentru păcat, a fost o

199
200

interpretare care a venit din Sfânta Scriptură şi, prin urmare, a fost comună în Est şi de
Vest, a avut o imagine corolară la Christus Victor ca mod distinct pentru Orientul creştin
de a vorbi despre misterul de răscumpărare. Prin victoria lui Hristos, ca al doilea Adam a
învins păcatul şi moartea, şi prin transfigurarea Sa, El a dat omenirii viaţa adevărată prin,
Maria, ca a doua Eva. O astfel de vedere a condiţiei umane de mântuire, uneori, a venit
periculos de aproape de a defini păcatul lui Adam şi Eva. Dar concentrarea pe Maria,
Născătoarea de Dumnezeu ca împlinire istorică a aceastei promisiune a omenirii a
împiedicat acest punct de vedere de la care se încadrează în totalitate teoria neoplatonică.
Ca luptă pentru icoana lui Hristos, cu condiţia apărării icoanei Maicii sale, a
furnizat o justificare pentru icoanele tuturor celorlalţi sfinţi. Icoana Maicii Domnului a
oferit documentaţia izbitoarei legăturii între Maria şi alţi sfinţi: imaginile Maicii
Domnului şi a Arhanghelilor Mihail şi Gavriil au fost medalioane ale apostolilor şi ale
sfinţilor. În schimb, apărarea portretizării lui Hristos divin-uman a dus la o apărare a
redării Mariei, care, prin El şi pentru că ea a fost aleasă pentru a da naştere, a fost sfântă.
Şi din moment ce conceptul de îndumnezeire a fost, de asemenea, constituit fundamental
de definiţia bizantină a sfinţeniei, a fost evident o extrapolare de la aceste discuţii
mariologice care afirmă că sfinţii, de asemenea, urmau să fie puşi în icoană. Hristos
reprezentat în icoane nu a fost surprins doar în viaţa trăită pe pământ în timpul primului
secol. Hristos a înviat şi a trăit în Biserica Sa şi în vieţile sfinţilor. Aceasta ar fi, au
argumentat ei, o imagine insuficientă, scurtă, de perspectivă, asupra vieţii pământeşti. Cu
toate acestea, teologia icoanelor nu s-a putut opri chiar acolo. Maica lui Dumnezeu a
permis să fie descrisă ca Regina Cerului. Sfinţii ale căror vieţi au fost celebrate pe
iconostas şi pe icoane individuale sunt acum în prezenţa lui Dumnezeu în ceruri. Îngerii,
în zona cerească, au participat la această pictogramă alături de Hristos înălţat. Toate
aceste icoane se află în legătură una cu alta, ceea ce în teologia bizantină face
necesitatea de a apela la un ,,mare lanţ de icoane."

200

S-ar putea să vă placă și