Singuratate

de Daniela Luminita Teleoaca

locuieşte într-o casă goală

are pat chiar şi canapea

telefon fără număr

o clanţă ruginită

un fel de fântână

în care tac greierii

tresare adesea

îşi pipăie mute silabele:

oare, mai este, oare, mai e?!

nu face zgomot

de mult a învăţat

să fie pe neauzite

acest lunecuş nesfârşit

la capătul căruia

îţi pierzi numele

aproape sigur poartă

centura castităţii

perfect rezonantă

cu albul pereţilor

se sperie de propriul trecut

ca de prea multă lumină

şi trece pe vârfuri

îşi scuipă în sân

stinge toate culorile

singurătatea

are un pat

telefon fără număr

o clanţă ruginită

şi lucrurile ar vorbi... ar spune...

habar n-au ele de cuvinte... de iubire....

oamenii trec / dau din cap:

nu locuieşte nimeni aici!