Sunteți pe pagina 1din 131

Ellen G.

White

Cugetãri de pe
Muntele Fericirilor
Thoughts from the Mount of Blessing (1896)
Ellen G. White

Traducere: Valentin Rusu

Lectura: Alina Badea


Corectură: Adela Băncău-Burcea

Tehnoredactare: George Toncu


Coperta: Dragoș Drumaș

© 2004, Editura „Viaţă și Sănătate”, București


www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale


Ellen G. White
Cugetări de pe Muntele Fericirilor / Ellen G. White
București, 2004
ISBN 973-
CUPRINS

Prefaþã ...................................................................................... 5
Pe coasta muntelui ................................................................... 7
Fericirile ................................................................................. 11
Spiritualitatea Legii ................................................................ 43
Adevãratul motiv al slujirii .................................................... 71
Rugãciunea Domnului ........................................................... 91
Nu judecaþi, ci lucraþi ........................................................... 109
PREF AÞÃ
PREFAÞÃ

Predica de pe Munte reprezintă binecuvântarea Cerului pentru


lume – un glas venit de la tronul lui Dumnezeu. Ea a fost dată
spre a fi pentru omenire legea datoriei și lumina Cerului, speranţă
și mângâiere în descurajare, bucurie și alinare pe cărările vieţii și
în mijlocul tuturor dificultăţilor. În Predica de pe Munte, Prinţul
predicatorilor, Maestrul Învăţător, rostește cuvintele care I-au
fost încredinţate de Tatăl.
Fericirile sunt mesajul de salut, pe care Hristos îl adresează
nu numai celor ce cred, ci întregii familii omenești. Pentru un
moment, Domnul pare să fi uitat că nu Se află în cer, ci în lume,
și folosește salutul obișnuit în patria luminii. Binecuvântările se
revarsă de pe buzele Sale ca un torent de viaţă năvalnic și îndelung
stăvilit.
Hristos nu lasă nici o umbră de îndoială cu privire la acele
trăsături de caracter pe care El le va aproba și le va binecuvânta
întotdeauna. Domnul îi ignoră pe vanitoșii preferaţi de lume și Își
îndreaptă atenţia spre cei dezmoșteniţi, numindu-i fericiţi pe toţi
cei ce primesc lumina și viaţa Sa. Celor săraci în duh, celor umili,
îndureraţi, dispreţuiţi și persecutaţi, El le deschide larg braţele
Sale ocrotitoare, spunându-le: „Veniţi la Mine… și Eu vă voi da
odihnă”.
Domnul Hristos poate privi nenorocirea lumii, fără să simtă
nici o umbră de regret, pentru că a creat omul. El nu vede în
inima omenească doar păcatul și nenorocirea. În înţelepciunea și
iubirea Lui infinită, El vede posibilităţile omului, înaltele standarde
la care poate ajunge. Isus știe că, în ciuda faptului că fiinţele 5
omenești au folosit greșit binecuvântările primite și au distrus
demnitatea cu care le-a înzestrat Dumnezeu, totuși Creatorul va
fi slăvit prin răscumpărarea lor.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Cuvintele rostite de Domnul Hristos pe Muntele Fericirilor


își vor păstra puterea de influenţă de-a lungul tuturor timpurilor.
Fiecare frază este un giuvaer din tezaurul adevărului. Principiile
enunţate în această predică le sunt destinate tuturor oamenilor,
din orice categorie și din toate veacurile. Vorbind cu o putere
divină, El a evidenţiat, una după alta, fiecare categorie a celor
binecuvântaţi, pentru că și-au format caractere neprihănite, și
Și-a exprimat convingerea și speranţa că, dacă trăiește asemenea
Dătătorului vieţii, prin credinţa în El, fiecare om poate atinge
standardul înălţat în cuvintele Sale.

6
PE COASTA MUNTELUI
COASTA

Cu mai bine de paisprezece secole înainte de nașterea lui Isus


în Betleem, copiii lui Israel s-au adunat în Valea Sihemului și au
ascultat glasul preoţilor care le vorbeau de pe înălţimile aflate de
o parte și de alta a văii, proclamând binecuvântările și blestemele
– „binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dum-
nezeului vostru… și blestemul, dacă nu veţi asculta…” (Deute-
ronom 11,27.28). Ca urmare, muntele de pe care au fost rostite
cuvintele de binecuvântare a ajuns să fie cunoscut ca Muntele
Binecuvântării. Totuși, nu de pe Garizim au rost rostite acele
cuvinte care aveau să devină adevărata binecuvântare pentru lumea
cuprinsă de întristare și de păcat. Poporul Israel nu reușise să
atingă idealul înalt la care fusese chemat. Nu Iosua, ci un alt
conducător trebuia să-l călăuzească pe poporul lui Dumnezeu la
adevărata odihnă a credinţei. Iar Garizim nu mai este cunoscut
drept Muntele Binecuvântărilor, ci un alt munte, fără nume, aflat
lângă lacul Ghenezaret, unde Domnul Isus a rostit cuvintele de
binecuvântare pentru ucenicii Lui și pentru mulţime.
Să lăsăm ca imaginaţia noastră să se întoarcă la acea scenă și,
în timp ce stăm jos, alături de ucenici, pe coasta muntelui, să
împărtășim gândurile și simţămintele care le-au umplut inima.
Dacă înţelegem ce au însemnat cuvintele lui Isus Hristos pentru
ascultătorii Săi de atunci, putem descoperi în ele o nouă
prospeţime și frumuseţe și putem învăţa lecţiile profunde, aflate
în ele.
7
Când Mântuitorul Și-a început lucrarea de slujire, concepţia
populară despre Mesia și despre lucrarea Lui era atât de greșită,
încât poporul era cu totul nepregătit să-L accepte. Spiritul [2]
adevăratei devoţiuni se pierduse în tradiţie și în formalism, iar
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

profeţiile erau interpretate sub influenţa inimii lor mândre și


iubitoare de lume. Iudeii așteptau venirea lui Mesia, nu ca un
salvator din păcat, ci ca un mare împărat, care urma să aducă
toate naţiunile sub conducerea supremă a Leului din seminţia lui
Iuda. În zadar căutase Ioan Botezătorul să-i cheme la pocăinţă,
cu puterea pătrunzătoare a profeţilor din vechime. În zadar Îl
arătase el pe Isus, pe malul Iordanului, ca fiind Mielul lui Dumnezeu,
care îndepărtează păcatul lumii. Dumnezeu Se străduise să le
îndrume gândurile spre profeţia lui Isaia cu privire la un Mântuitor
care suferă, dar ei nu au fost dispuși să asculte.
Dacă învăţătorii și conducătorii din Israel s-ar fi supus harului
Său transformator, Domnul Isus i-ar fi făcut ambasadorii Lui între
oameni. Iudea era locul în care a fost proclamată prima venire a
împărăţiei și chemarea la pocăinţă. Prin alungarea profanatorilor
din templu, Domnul Isus Își anunţase lucrarea, în calitate de Mesia
– Cel care va curăţa templul sufletului de întinarea păcatului și va
face din poporul Său un templu sfânt pentru Domnul. Cu toate
acestea, conducătorii iudei nu au fost dispuși să se umilească
pentru a-L accepta pe Învăţătorul umil din Nazaret. La cea de a
doua călătorie a Sa în Ierusalim, Domnul Isus a fost somat să se
prezinte în faţa Sinedriului și numai frica de popor i-a determinat
pe acei demnitari să nu încerce să-I ia viaţa. După aceea, Domnul
a părăsit Iudea și a început să lucreze în Galilea.
Activitatea Lui în Galilea a continuat timp de mai multe luni,
până la rostirea Predicii de pe Munte. Solia pe care o propovăduise
pretutindeni în ţară, că „Împărăţia Cerului [3] este aproape”
(Matei 4,17), captivase atenţia oamenilor din toate categoriile
sociale, înflăcărând și mai mult speranţele lor ambiţioase. Faima
noului Învăţător ajunsese până dincolo de graniţele Palestinei și,
în ciuda atitudinii conducătorilor, se răspândea gândul că El ar
putea fi Eliberatorul mult așteptat. În calea Lui ieșeau în
8 întâmpinare mulţimi de oameni, și entuziasmul poporului devenea
tot mai mare.
Venise timpul ca ucenicii, care fuseseră în cea mai strânsă
legătură cu Domnul Hristos, să se implice într-o manieră mai
concretă în lucrarea Lui, pentru ca acele mulţimi de oameni, care
Îl căutau pe Isus, să nu rămână părăsite, ca niște oi fără păstor.
Unii dintre ucenici se alăturaseră Domnului încă de la începutul
lucrării Sale și aproape toţi cei doisprezece fuseseră împreună cu
Isus, ca niște membri ai familiei Lui. Cu toate acestea, amăgiţi de
învăţăturile rabinilor, și ei împărtășeau așteptările populare cu
privire la o împărăţie pământească. Ucenicii nu puteau înţelege
ce făcea Domnul Isus. Ei erau contrariaţi și încurcaţi, deoarece
Domnul nu făcuse nici un efort pentru a-Și consolida poziţia și
lucrarea, căutând să obţină sprijinul preoţilor și al rabinilor, și nu
făcuse nimic pentru a-Și afirma autoritatea ca rege pământesc.
Acești ucenici nu erau pregătiţi pentru misiunea sfântă, care
trebuia să le fie încredinţată după ce Domnul Hristos Se va înălţa
la cer, și de aceea, pentru ei, încă mai era de îndeplinit o mare
lucrare. Totuși, ei răspunseseră iubirii lui Hristos și, deși erau
destul de slabi în credinţă, Domnul Isus văzuse în ei niște oameni
pe care îi putea educa și disciplina pentru marea Lui lucrare.
Acum, după ce fuseseră cu El suficient de mult timp pentru a li
se întări, într-o anumită măsură, încrederea în caracterul divin al
misiunii Sale și după ce oamenii, la rândul lor, văzuseră dovada
puterii Lui, pe care nu o puteau pune la îndoială, era pregătită
calea ca principiile Împărăţiei Lui să fie confirmate în mod pu-
blic, fapt ce urma să-i ajute să înţeleagă adevărata ei natură.
Singur, pe un munte de lângă Marea Galileii, Domnul Isus
petrecuse o noapte întreagă în rugăciune pentru ucenicii aleși de
El. Dimineaţa, i-a chemat la El și, [4] sfătuindu-i și rugându-Se
Pe coasta muntelui

pentru ei, Și-a pus mâinile pe capul lor, în semn de binecuvântare,


și i-a consacrat pentru lucrarea Evangheliei. Apoi, i-a însoţit pe
malul mării, unde, încă de dimineaţă, devreme, începuse să se
adune o mare mulţime de oameni.
Pe lângă ascultătorii obișnuiţi din orășelele galileene, erau
adunaţi acolo nenumăraţi locuitori din Iudea și chiar din Ierusalim, 9
din Perea și din rândul populaţiei pe jumătate păgâne din
Decapole, din Idumea, din localităţile care se întindeau până
departe, în sudul Iudeii, din Tir și Sidon, cetăţi feniciene, aflate
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

pe ţărmul Mediteranei. „Când au auzit tot ce făcea”, „au venit la


El”, „ca să-L asculte și să fie vindecaţi de bolile lor” și „din El
ieșea o putere, care-i vindeca pe toţi” (Marcu 3,8; Luca 6,17-19).
Apoi, deoarece plaja era atât de îngustă, încât cei care doreau
să-L asculte nu ar fi putut să-L audă, nici dacă ar fi stat toţi în
picioare, Domnul Isus i-a condus la poalele muntelui. A urcat pe
munte și, când a ajuns într-un loc mai înalt, care oferea un spaţiu
plăcut, suficient de larg pentru o adunare numeroasă, S-a așezat
pe iarbă, iar ucenicii și mulţimea I-au urmat exemplul.
Ucenicii s-au adunat în jurul Maestrului lor, cuprinși de
simţământul că era de așteptat să se întâmple ceva neobișnuit.
Evenimentele dimineţii le inspiraseră siguranţa că urmau să fie
făcute niște declaraţii inedite [5] cu privire la Împărăţia pe care,
așa cum sperau în adâncul inimii lor, Domnul avea să o instaureze
în curând.
În timp ce ședeau pe pajiștea verde, așteptând cuvintele
Învăţătorului divin, mintea le era plină de gânduri legate de gloria
viitoare. Acolo erau cărturari și farisei, care așteptau ziua când
urmau să preia dominaţia asupra păgânilor romani și să
stăpânească bogăţiile și splendoarea celui mai mare imperiu al
lumii. Ţăranii și pescarii sărmani sperau să audă asigurarea că
vor schimba colibele lor mizere, hrana sărăcăcioasă, viaţa de trudă
și teama de lipsuri, cu case îmbelșugate și o viaţă ușoară. În locul
veșmintelor rudimentare, pe care ziua le foloseau ca îmbrăcămin-
te, iar noaptea ca învelitori, sperau că Hristos le va dărui mantiile
bogate și scumpe, pe care le purtau cuceritorii lor.
Toate inimile vibrau de speranţa vanitoasă că Israel urma să
fie onorat în curând înaintea tuturor naţiunilor, ca fiind poporul
ales al lui Dumnezeu, iar Ierusalimul să fie înălţat la rangul de
capitală a unei împărăţii universale.

10
FERICIRILE

Apoi a început să vorbească și să-i înveţe


astfel: „Ferice de cei săraci în duh,
căci a lor este Împărăţia cerurilor!” (Matei 5,2.3)

Aceste cuvinte ajungeau la urechile mulţimii mirate, ca și când


ar fi fost ceva cu totul nou și ciudat. O asemenea învăţătură era în
opoziţie cu tot ce auziseră vreodată acești oameni de la preoţi și
de la rabini. Ei nu vedeau în ea nimic care să le satisfacă mândria
sau să le hrănească speranţele ambiţioase. Totuși acest Învăţător
nou era atât de diferit și avea o putere care îi fascina. Candoarea
iubirii divine se revărsa din însăși prezenţa Sa, asemenea
parfumului florilor. Cuvintele Lui erau „ca o ploaie, care cade pe
un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia” (Psalmi
72,6). Toţi simţeau în mod instinctiv că acolo se afla o Persoană
care le cunoștea tainele sufletului și totuși Se apropia de ei cu o
compasiune plină de duioșie. Inima lor se deschidea și, în timp ce
ascultau cuvintele Lui, Duhul Sfânt le dezvăluia ceva din
semnificaţia acelei lecţii de care omenirea avusese atât de multă
nevoie de-a lungul veacurilor.
În zilele Domnului Hristos, conducătorii religioși ai poporului
se considerau bogaţi în comori spirituale. Rugăciunea fariseului:
„Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” (Luca
18,11) exprima sentimentele acestei categorii și, într-o anumită
11
măsură, pe cele ale întregii naţiuni. Cu toate acestea, în mulţimea
care Îl înconjura pe Domnul Isus, erau unii care își simţeau sărăcia
spirituală. [7] Când puterea lui Hristos s-a dezvăluit cu ocazia
pescuirii minunate, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului și a
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

exclamat: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”


(Luca 5,8); tot așa, în mulţimea adunată pe munte, erau suflete
care, în prezenţa purităţii Sale, se simţeau „ticăloase, nenorocite,
sărace, oarbe și goale” (vezi Apocalipsa 3,17). Ele doreau nespus
de mult „harul lui Dumnezeu care aduce mântuirea” (Tit 2,11). În
aceste suflete, cuvintele de salut ale Domnului Hristos au trezit
speranţă; ele au înţeles că viaţa lor era binecuvântată de Dumnezeu.
Domnul Isus le oferise cupa binecuvântării și celor care
considerau că sunt „bogaţi și nu duc lipsă de nimic” (vezi Apocalipsa
3,17), dar ei au refuzat-o și au întors spatele cu dispreţ harului
Său binevoitor. Cel care crede că nu-i lipsește nimic și este
mulţumit cu starea lui, considerând că este suficient de bun, nu
se străduiește să devină părtaș al harului și al neprihănirii lui
Hristos. Mândria nu simte nici o nevoie și astfel închide inima
faţă de Domnul Hristos și faţă de binecuvântările nemăsurate, pe
care El a venit să le dăruiască. În inima unui asemenea om, nu
există nici un loc pentru Isus. Cei care se consideră bogaţi și
respectabili nu se roagă cu credinţă și nu primesc binecuvântarea
lui Dumnezeu. Ei cred că au tot ce își doresc și ca urmare pleacă
de la El, fără să primească nimic. Dar cei care știu că le este
imposibil să se mântuiască singuri și că, prin ei înșiși, nu sunt
capabili să îndeplinească nici o faptă neprihănită preţuiesc ajutorul
pe care îl poate oferi Domnul Hristos. Aceștia sunt cei numiţi
„săraci în duh”, pe care Domnul îi declară fericiţi.
Înainte de a ierta pe cineva, Domnul Hristos îl face să simtă
remușcarea și părerea de rău pentru păcatul săvârșit. Iar lucrarea
de a convinge de păcat Îi aparţine Duhului Sfânt. Cei a căror
inimă a fost impresionată de Duhul mustrător [8] al lui Dumnezeu
înţeleg că în ei înșiși nu există nimic bun. Ei înţeleg că tot ce au
făcut de-a lungul timpului este afectat de egoism și de păcat.
Asemenea sărmanului vameș, ei stau deoparte, neîndrăznind să-și
12 ridice capul și să privească spre cer, și strigă disperaţi: „Doamne,
ai milă de mine păcătosul” (Luca 18,13). Dar tocmai astfel de
oameni sunt declaraţi fericiţi. Există iertare pentru păcătosul
pocăit; căci Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care
ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). Făgăduinţa lui Dumnezeu este:
„De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca
zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna” (Isaia
1,18). „Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou…
Voi pune Duhul Meu în voi” (Ezechiel 36,26.27).
Despre cei săraci în duh, Domnul Isus spune: „A lor este
Împărăţia cerurilor”. Această împărăţie nu este o împărăţie
pământească, trecătoare, așa cum speraseră ascultătorii lui Hristos.
Domnul le dezvăluia oamenilor împărăţia spirituală a iubirii Sale,
o împărăţie a harului și a neprihănirii. Semnul distinctiv al
apartenenţei la Împărăţia lui Mesia este asemănarea cu Fiul
omului. Supușii Lui sunt cei săraci în duh, cei smeriţi, cei perse-
cutaţi din cauza neprihănirii. Împărăţia cerurilor este a lor. În
viaţa lor a început o lucrare care îi va face să aibă „parte de moș-
tenirea sfinţilor, în lumină” (Coloseni 1,12), chiar dacă această
lucrare încă nu s-a realizat pe deplin.
Toţi cei care au un simţământ profund al sărăciei sufletului
lor, care simt că nu au nimic bun în ei înșiși, pot găsi neprihănire
și putere, privind la Domnul Hristos. El spune: „Veniţi la Mine,
toţi cei trudiţi și împovăraţi” (Matei 11,28). El te îndeamnă să
schimbi sărăcia ta cu bogăţiile harului Său. Noi [9] nu suntem
vrednici de iubirea lui Dumnezeu, dar Domnul Hristos, Garantul
nostru, este vrednic și întru totul capabil să-i mântuiască pe toţi
cei care vin la El. Oricare ar fi experienţa ta din trecut, oricât de
descurajatoare ar putea fi situaţia ta actuală, dacă vei veni la Isus,
așa cum ești, slab, neajutorat și cuprins de disperare, Mântuitorul
nostru milos îţi va ieși în întâmpinare pe cale, te va cuprinde în
braţele Lui iubitoare și te va îmbrăca în mantia neprihănirii Sale.
Fericirile

El ne prezintă înaintea Tatălui, înveșmântaţi în haina albă a


caracterului Său. El mijlocește în favoarea noastră înaintea lui
Dumnezeu, spunând: „Eu am luat locul celui păcătos. Nu privi la
alunecările și căderile acestui copil, ci privește la Mine”. Satana 13
vorbește cu glas tare împotriva noastră, acuzându-ne de păcat și
pretinzând că suntem ai lui, dar sângele lui Hristos mărturisește
pentru noi cu o putere mai mare.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

„’Numai în Domnul’, mi se va zice, ’locuiește dreptatea și


puterea… În Domnul vor fi făcuţi neprihăniţi și proslăviţi toţi
urmașii lui Israel” (Isaia 45,24.25).

Ferice de cei ce plâng,


căci ei vor fi mângâiaţi! (Matei 5,4)
Plânsul despre care se vorbește aici este expresia unei întristări
sincere, din adâncul inimii, pentru păcat. Domnul Isus spune: „Și
după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi
oamenii” (Ioan 12,32). Când este atras să privească la Cel înălţat
pe cruce, omul înţelege cât de păcătoasă este natura umană. El
înţelege că tocmai păcatul lui L-a torturat și L-a răstignit pe
Domnul slavei. El își dă seama că, deși a fost iubit cu o duioșie
nespusă, viaţa lui a fost o manifestare continuă a răzvrătirii și a
ingratitudinii. Că el L-a părăsit pe Cel mai bun Prieten și a profitat
pe nedrept de darul cel mai preţios [10] al cerului. El L-a crucificat
din nou pe Fiul lui Dumnezeu și a străpuns din nou inima Lui
sângerândă și îndurerată. Un astfel de credincios simte că prăpastia
largă, adâncă și întunecată a păcatului îl desparte de Dumnezeu
și plânge cu inima zdrobită.
Cel care plânge în felul acesta „va fi mângâiat”. Dumnezeu ne
dezvăluie vinovăţia, ca să ne facă să alergăm la Hristos, pentru
ca, prin El, să fim eliberaţi de sclavia păcatului, ca să ne bucurăm
de libertatea fiilor lui Dumnezeu. Noi putem veni la piciorul crucii
într-un spirit de pocăinţă adevărată și putem lăsa acolo povara
noastră.
Cuvintele Mântuitorului transmit o solie de mângâiere și pentru
cei care suferă încercări, pentru cei care sunt tulburaţi, descurajaţi
și se simt singuri. Întristările noastre nu sunt întâmplătoare și
lipsite de sens. Dumnezeu „nu necăjește cu plăcere, nici nu
14 mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângeri 3,33). Când
îngăduie să vină asupra noastră încercări și suferinţe, El o face
„pentru binele nostru, ca să ne facă părtași sfinţeniei Lui” (Evrei
12,10). Dacă este acceptată cu credinţă, încercarea care pare atât
de amară și atât de greu de suportat se va dovedi o binecuvântare.
Loviturile nemiloase, care spulberă bucuriile pământești, vor
constitui tocmai mijlocul prin care privirile noastre sunt îndreptate
spre cer. Cât de mulţi sunt aceia care nu L-ar fi cunoscut niciodată
pe Isus, dacă întristarea nu i-ar fi îndrumat să caute mângâierea
la El!
Încercările vieţii sunt niște instrumente folosite de Dumnezeu
pentru a îndepărta petele și asprimea din caracterul nostru.
Modelarea, tăierea, purificarea și șlefuirea caracterului constituie
un proces dureros; este greu să fii apăsat pe roata polizorului.
Dar, în felul acesta, piatra preţioasă este modelată și pregătită
să-și ocupe locul în templul ceresc. Domnul nu supune un mate-
rial lipsit de valoare la o asemenea lucrare atentă și minuţioasă.
Numai pietrele preţioase sunt șlefuite spre a fi folosite la zidirea
unui palat. [11]
Domnul va lucra pentru toţi cei care își vor pune încrederea în
El. Cei credincioși vor câștiga victorii preţioase. Ei vor învăţa
lecţii valoroase și vor trăi experienţe importante.
Tatăl nostru ceresc nu este niciodată nepăsător faţă de cei
loviţi de întristare. Când David urca pe Muntele Măslinilor, „plân-
gând cu capul acoperit, și mergea cu picioarele goale” (2 Samuel
15,30), Domnul îl privea plin de compătimire. David era îmbrăcat
în sac, iar conștiinţa îl tortura. Semnele exterioare ale umilinţei
exprimau regretul profund al inimii sale. El și-a prezentat cazul
înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de durere și cu lacrimi, iar
Domnul nu Și-a abandonat slujitorul. Niciodată nu I-a fost David
mai drag Infinitei Iubiri, ca atunci când, chinuit de propria
conștiinţă, fugea să-și salveze viaţa, urmărit de vrăjmașii care
Fericirile

fuseseră instigaţi chiar de fiul său. Domnul spune: „Eu mustru și


pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, și
pocăiește-te!” (Apocalipsa 3,19). Domnul întărește inima zdrobită
și îndepărtează orice pată din inima care plânge, până când aceasta 15
devine o locuinţă a Lui.
Cu toate acestea, când asupra noastră vin încercări, câţi dintre
noi nu suntem asemenea lui Iacov! Credem că suntem atacaţi de
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

un vrăjmaș și luptăm orbește în întuneric, până când puterile


noastre ajung la epuizare, fără să găsim nici o mângâiere și nici o
eliberare. Atingerea divină din zorii zilei l-a făcut pe Iacov să-L
recunoască pe Acela cu care luptase – Îngerul legământului.
Plângând, copleșit de simţământul neajutorării, el a căzut în braţele
Infinitei Iubiri, cerând binecuvântarea pe care sufletul său o dorea
cu disperare. Trebuie să învăţăm că încercările sunt spre binele
nostru. Să nu dispreţuim mustrarea Domnului și nici să nu ne
prăbușim, când suntem certaţi și corectaţi de El. [12]
“Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu!… El face rana, și
tot El o leagă; El rănește, și mâna Lui tămăduiește. De șase ori te
va izbăvi din necaz, și de șapte ori nu te va atinge răul” (Iov 5,17-
19). Domnul Isus aduce vindecare fiecărui suflet lovit de necaz și
de suferinţă. Viaţa celui rămas singur, cuprins de durere și suferinţă,
poate fi luminată de manifestările preţioase ale prezenţei Sale.
Dumnezeu nu dorește să fim doborâţi de necaz, cu inima tristă
și frântă. El ne invită să privim în sus și să vedem chipul Său drag
și iubitor. Mântuitorul binecuvântat este alături de mulţi oameni
ai căror ochi sunt atât de orbiţi de lacrimi, încât nu reușesc să-L
vadă. El dorește stăruitor să ne prindă de mână și să ne atragă
atenţia, ca să privim la El cu o credinţă simplă, îngăduindu-I să
ne călăuzească. Inima Lui este deschisă și pentru necazurile și
durerile noastre și este mișcată de întristările și încercările noastre.
El ne-a iubit cu o iubire veșnică și ne-a înconjurat cu dovezile
bunătăţii Sale iubitoare. Dacă ne îndreptăm gândurile spre El pe
întregul parcurs al zilei, meditând fără încetare la bunătatea Lui,
El ne va înălţa sufletul pe un tărâm al păcii, mai presus de
necazurile și dificultăţile cotidiene.
Gândiţi-vă la aceasta copii ai suferinţei și ai durerii și bucura-
ţi-vă în speranţă. „Și ceea ce câștigă biruinţa asupra lumii este
credinţa noastră” (1 Ioan 5,4).
16 Fericiţi sunt, de asemenea, și cei care plâng împreună cu
Domnul Isus, simţind compasiune faţă de întristarea lumii și
suferind datorită păcatului ei. Într-un astfel de plâns nu se
regăsește nici un gând egoist. Domnul Isus a fost Omul durerii,
îndurând agonii pe care nici o limbă omenească nu le poate descrie.
Sufletul Său a fost lovit și sfâșiat de nelegiuirile oamenilor. El
trudea cu un zel istovitor pentru a împlini nevoile omenirii și pentru
a alina suferinţele și nefericirea ei, iar când vedea că mulţimea
refuza să vină la El, ca să poată avea viaţă, inima Lui era zdrobită
[13] de durere. Toţi cei care sunt urmași ai lui Hristos vor avea
parte de o experienţă asemănătoare. Dacă vor avea dragostea Lui,
ei se vor angaja în lucrarea Lui de salvare a celor pierduţi. Pentru
că sunt părtași la suferinţele lui Hristos, ei vor fi părtași și la slava
Lui. Pentru că iau parte cu El, în lucrarea Lui, și beau împreună
cu El cupa durerii, vor lua parte și la bucuria Lui.
Prin suferinţă, Domnul Isus a primit lucrarea de mângâiere.
El suferă în toate durerile oamenilor; și „în toate necazurile lor
n-au fost fără ajutor” (Isaia 63,9). „Și prin faptul că El Însuși a
fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce
sunt ispitiţi” (Evrei 2,18). În această lucrare de slujire, fiecare
suflet care s-a făcut părtaș al suferinţelor Lui are privilegiul de a
fi părtaș al mângâierii Sale. „Căci, după cum avem parte din belșug
de suferinţele lui Hristos, tot așa, prin Hristos, avem parte din
belșug și de mângâiere” (2 Corinteni 1,5). Celui ce plânge, Domnul
îi oferă un dar special, iar acest dar are puterea de a impresiona,
de a schimba și de a câștiga inima oamenilor. Iubirea lui Isus
deschide inima celui lovit și rănit, pătrunde în sufletul lui și devine
un balsam vindecător pentru cei care suferă. „…Părintele
îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în
toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi
înșine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei
ce se află în vreun necaz!” (2 Corinteni 1,3.4)
Fericirile

Ferice de cei blânzi. (Matei 5,5)


Fericirile descriu o serie de etape progresive ale experienţei 17
creștine. Cei care au simţit că au nevoie de Hristos, cei care au
plâns datorită păcatului și au rămas alături de Hristos în școala
suferinţei vor învăţa de la divinul Învăţător lecţia blândeţii. [14]
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Răbdarea și amabilitatea, manifestate când ești tratat greșit,


nu erau niște caracteristici preţuite nici de păgâni, nici de iudei.
Declaraţia făcută despre Moise, sub inspiraţia Duhului Sfânt, că
el era cel mai blând om de pe faţa pământului, nu era considerată
de oamenii timpului său ca fiind o recomandare, ci mai degrabă
tindea să inspire milă sau dispreţ. Cu toate acestea, Domnul Isus
a așezat blândeţea printre cele mai importante însușiri necesare
pentru intrarea în Împărăţia Sa. Acest har preţios este dezvăluit
și evidenţiat în viaţa și în caracterul Său.
Domnul Isus, strălucirea slavei Tatălui, „măcar că avea chipul
lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie
deopotrivă cu Dumnezeu” (Filipeni 2,6). El a fost de acord să
treacă prin cele mai umilitoare experienţe ale vieţii, trăind printre
copiii oamenilor, nu ca un rege care pretinde omagii și respect, ci
ca unul a cărui misiune era aceea de a le sluji altora. Răscumpărătorul
lumii avea o natură mult superioară îngerilor, totuși, în caracterul
maiestăţii Sale divine se manifestau o blândeţe și o umilinţă care
îi atrăgeau pe toţi la Sine.
Domnul Isus S-a golit de Sine Însuși și, în tot ce a făcut, nu s-
a văzut nici o urmă de egoism. El a supus totul voinţei Tatălui
Său. Când misiunea Lui pe pământ era pe punctul de a se încheia,
Domnul a putut spune: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârșit
lucrarea, pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17,4). El ne îndeamnă:
„Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima”. „Dacă
voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Matei
11,29; 16,24). [15] Detronaţi eul și nu-l mai lăsaţi să deţină
supremaţia asupra sufletului.
Cel care va vedea renunţarea la sine și umilinţa inimii lui Hristos
se va simţi ca și Daniel care, descriind momentul când L-a văzut
pe Cel ce Se asemăna cu un Fiu al omului, a declarat: „Puterile
m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, și am pierdut orice vlagă”
18 (Daniel 10,8). Atunci, atitudinea de independenţă, mândria cu
care ne lăudăm noi, când declarăm că suntem propriii stăpâni,
vor fi înţelese în adevărata lor natură infamă și detestabilă, ca
fiind niște dovezi ale supunerii faţă de Satana. Firea omenească
se străduiește în permanenţă să iasă în evidenţă și este mereu
gata de luptă; dar cel care învaţă de la Domnul Hristos este golit
de sine, de mândrie, de dragostea pentru supremaţie, iar în sufletul
lui este liniște. Eul cedează poziţia și se așază la dispoziţia Duhului
Sfânt. Ca urmare, noi nu mai suntem nerăbdători să ocupăm locul
cel mai înalt. Nu avem nici o ambiţie de a ieși din anonimat și de
a-i suprima pe toţi cei care stau în calea afirmării noastre, ci simţim
că locul cel mai înalt pentru noi se află la picioarele Mântuitorului.
Privim la Isus, așteptând braţul Său călăuzitor și ascultând glasul
Lui, care ne îndrumă. Apostolul Pavel a trăit experienţa aceasta și
declara: „Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc... dar nu
mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viaţa, pe care o trăiesc
acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit și S-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Galateni 2,20).
Când Îl primim pe Domnul Hristos ca oaspete permanent în
suflet, pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, va păzi
inima și mintea noastră prin Hristos Isus. Viaţa Mântuitorului pe
pământ, deși trăită în miezul conflictului, a fost plină de pace. În
ciuda faptului că vrăjmașii furioși Îl urmăreau fără încetare, El a
spus: „Cel ce M-a trimis, este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur,
pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut” (Ioan 8,29). Nici o
furtună a furiei umane sau satanice nu ar fi putut tulbura [16]
liniștea și calmul comuniunii Sale, desăvârșite, cu Dumnezeu.
Domnul ne spune: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o
dau cum o dă lumea” (Ioan 14,27). „Luaţi jugul Meu asupra
voastră, și învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu
inima” (Matei 11,29). Purtaţi împreună cu Mine jugul slujirii
pentru slava lui Dumnezeu și pentru salvarea omenirii, și veţi
Fericirile

vedea că jugul este ușor și povara nu este grea.


Ceea ce distruge pacea noastră este iubirea de sine. Atât timp
cât eul este viu, noi suntem într-o permanentă stare de alertă, ca
să-l păzim de orice pericol de moarte și de orice insultă; dar, 19
când eul este mort și viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu, nu vom lua în considerare și nu vom pune la inimă
faptul că suntem neglijaţi sau trecuţi cu vederea. Vom fi surzi la
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

reproșuri și orbi faţă de insulte și gesturi de dispreţ. „Dragostea


este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu
pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se
poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se
gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.
Dragostea nu va pieri niciodată” (1 Corinteni 13,4-8).
Fericirea izvorâtă din motivaţii pământești este schimbătoare
și diferă, în funcţie de circumstanţele care o generează, dar pacea
lui Hristos este constantă și durabilă. Ea nu depinde de
circumstanţele vieţii, de cantitatea bunurilor pământești sau de
numărul priete-nilor. Domnul Hristos este izvorul de apă vie, iar
fericirea pe care o dăruiește El nu ne va dezamăgi niciodată.
Blândeţea lui Hristos, manifestată în cămin, îi va face fericiţi
pe cei din casă. Ea nu provoacă certuri, nu răspunde furios, ci
liniștește spiritul iritat și răspândește în jur o amabilitate și o
blândeţe care sunt simţite de toţi [17] cei ce se află în sfera ei
plină de farmec. Oriunde este cultivată, blândeţea lui Hristos face
ca familiile de pe pământ să devină o parte a marii familii din cer.
Ar fi cu mult mai bine să răbdăm acuzaţiile false, decât să ne
supunem la tortura provocată de dorinţa de răzbunare împotriva
dușmanilor. Spiritul urii și al răzbunării își are originea în Satana
și singurul rezultat pentru cel care îl nutrește este doar răul.
Adevăratul secret al binecuvântării și fericirii este blândeţea, acea
blândeţe care constituie rodul rămânerii în Hristos. „El slăvește
pe cei nenorociţi, mântuindu-i” (Psalmi 149,4).
Cei blânzi „vor moșteni pământul”. Păcatul a pătruns în lume
datorită dorinţei de înălţare a sinelui. Ca rezultat, primii noștri
părinţi au pierdut stăpânirea asupra împărăţiei lor, care era
pământul acesta frumos. Dar, prin renunţarea la sine, Domnul
Hristos răscumpără și restaurează ce a fost pierdut. Iar Domnul
20 spune că noi trebuie să biruim așa cum a biruit El (Apocalipsa
3,21). Prin umilinţă și predarea sinelui, noi putem deveni împreună
moștenitori cu El, atunci când „cei blânzi vor moșteni pământul”
(Psalmi 37,11).
Pământul făgăduit celor blânzi nu va fi asemenea celui de acum,
întunecat de umbrele morţii și ale blestemului. „Dar noi, după
făgăduinţa Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ nou, în care va
locui neprihănirea”. „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo.
Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea.
Robii Lui Îi vor sluji” (2 Petru 3,13; Apocalipsa 22,3).
Acolo nu există nici o dezamăgire, nici o întristare, nu există
păcat și nimeni care să zică: „sunt bolnav”; nu există procesiuni
funerare, nici moarte, nici despărţiri, nici inimi zdrobite; ci acolo
este Isus, este pace. Pe Noul Pământ, „nu le va fi foame, nici nu
le va fi sete; nu-i va bate arșiţa, nici soarele; [18] căci Cel ce are
milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape” (Isaia 49,10).

Ferice de cei flămânzi și însetaţi după neprihănire,


căci ei vor fi săturaţi! (Matei 5,6)
Neprihănirea înseamnă sfinţenie, asemănare cu Dumnezeu,
iar „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4,16). Neprihănirea este
conformarea faţă de Legea lui Dumnezeu, pentru că „toate
poruncile Tale sunt drepte!” (Psalmi 119,172). Și „dragostea nu
face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii” (Romani
13,10). Neprihănirea înseamnă dragoste, iar dragostea este lu-
mina și viaţa lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu este întru-
pată în Domnul Hristos. Când Îl primim pe El, noi primim nepri-
hănirea.
Neprihănirea nu este dobândită prin eforturi dureroase sau
prin muncă istovitoare, nici prin daruri sau sacrificii; ci este un
dar oferit fără plată fiecărui suflet care flămânzește și însetează
Fericirile

după ea. „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar și cel ce n-are
bani! Veniţi și cumpăraţi bucate, ... fără bani și fără plată!” (Isaia
55,1; 54,17) „Așa este mântuirea care le vine de la Mine, zice
Domnul” și „iată Numele pe care I-l vor da: Domnul, Neprihănirea 21
noastră!” (Ieremia 23,6).
Nici o fiinţă omenească nu este capabilă să asigure acele
elemente care pot satisface foamea și setea sufletului. Dar Domnul
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Isus spune: „Iată Eu stau la ușă, și bat. Dacă aude cineva glasul
meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el cu Mine”
(Apocalipsa 3,20). „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu
va flămânzi niciodată; și cine crede în Mine, nu va [19] înseta
niciodată” (Ioan 6,35).
Așa cum călătorul obosit caută izvorul de apă în deșert și, când
îl găsește, își astâmpără setea arzătoare, tot astfel creștinul însetează
după apa curată a vieţii, al cărei izvor este Domnul Hristos.
Când vom înţelege desăvârșirea caracterului Mântuitorului
nostru, vom dori să fim transformaţi și înnoiţi întru totul după
chipul curăţiei Sale. Cu cât știm mai mult despre Dumnezeu, cu
atât mai înalt va fi idealul în ceea ce privește caracterul nostru și
cu atât mai stăruitoare și mai serioasă va fi dorinţa de a reflecta
asemănarea cu El. Când sufletul Îl caută pe Dumnezeu și când
dorinţa inimii poate fi exprimată în cuvintele: „Da, suflete, încre-
de-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea” (Psalmi 62,5),
atunci divinul se unește cu natura umană.
Dacă suntem conștienţi de nevoia sufletului, dacă flămânzim
și însetăm după neprihănire, aceasta este o dovadă că Domnul
Hristos a lucrat asupra inimii noastre, trezind în ea dorinţa de a-
L căuta, pentru ca El să îndeplinească în dreptul nostru, prin
înzestrarea cu Duhul Sfânt, acele lucruri pe care nu le putem
îndeplini singuri. Nu trebuie să căutăm a ne astâmpăra setea, bând
din pâraie secătuite; căci fântâna cea adâncă este chiar deasupra
noastră și, dacă ne vom ridica doar puţin mai sus pe calea credinţei,
vom putea bea fără plată din apele ei bogate. [20]
Cuvintele lui Dumnezeu sunt un izvor inepuizabil de viaţă.
Când căutăm apele Sale vii, vom fi aduși în comuniune cu Hristos,
prin Duhul Sfânt. Adevăruri cu care ne-am familiarizat se vor
înfăţișa minţii noastre într-o perspectivă nouă; texte din Scriptură
vor reveni în memoria noastră instantaneu, într-o nouă
22 semnificaţie, asemenea unor străfulgerări de lumină; vom înţelege
legătura dintre celelalte adevăruri și lucrarea de răscumpărare și
vom ști că Domnul Hristos ne călăuzește, că Învăţătorul divin
este lângă noi.
Domnul Isus a zis: „Apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în
el într-un izvor de apă, care va ţâșni în viaţa vecinică” (Ioan 4,14).
Când Duhul Sfânt ne va dezvălui adevărul, vom trăi cele mai
valoroase experienţe ale vieţii și vom simţi o dorinţă arzătoare de
a le vorbi și altora despre lucrurile mângâietoare, care ne-au fost
descoperite. Când vom veni în legătură cu ceilalţi, le vom împărtăși
noi idei cu privire la caracterul lucrării lui Hristos. Ne vom bucura
de o nouă descoperire a iubirii Sale miloase, pe care o vom
manifesta nu numai faţă de cei care Îl iubesc pe Hristos, ci și faţă
de cei care nu Îl iubesc.
„Daţi, și vi se va da” (Luca 6,38); căci Cuvântul lui Dumnezeu
este „o fântână din grădini, un izvor de ape vii, ce curge din Liban”
(Cântarea Cântărilor 4,15). Inima care a gustat odată iubirea lui
Hristos cere fără încetare să primească tot mai mult și, dacă le
oferim și altora din ceea ce noi înșine am primit, vom primi cu și
mai mare îmbelșugare. Fiecare descoperire făcută de Dumnezeu
unui suflet îi sporește capacitatea de a cunoaște și de a iubi.
Strigătul neîncetat al inimii este: „Mai mult din Tine” și, cu fiecare
răspuns al Duhului Sfânt, ea va spune: „Mult mai mult” (Romani
5,9.10). Căci lui Dumnezeu Îi place „să facă nespus mai mult
decât cerem [21] sau gândim noi” (Efeseni 3,20). Domnul Isus a
renunţat la Sine pentru mântuirea omenirii pierdute, iar Duhul
Sfânt I-a fost dat fără măsură. Tot așa Duhul Sfânt îi va fi dat
fiecărui urmaș al lui Hristos, dacă inimă lui Îi va fi consacrată în
întregime lui Dumnezeu, pentru ca Domnul să locuiască în ea.
Domnul Însuși a poruncit: „Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5,18), iar
aceasta nu este doar o poruncă, ci și o garanţie a împlinirii
făgăduinţei dăruirii Duhului Sfânt. Tatăl a dorit ca „toată plinătatea
Fericirile

să locuiască în Hristos” și „voi aveţi totul deplin în El” (Coloseni


1,19; 2,10).
Dumnezeu Și-a revărsat dragostea cu generozitate, asemenea
ploilor bogate, care înviorează pământul. El spune: „Să picure 23
cerurile de sus și să ploaie norii neprihănirea! Să se deschidă
pământul, să dea din el mântuirea, și să iasă totodată din el
izbăvirea!” „Cei nenorociţi și cei lipsiţi caută apă, și nu este; li se
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul


lui Israel, nu-i voi părăsi. Voi face să izvorască râuri pe dealuri, și
izvoare în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz, și pământul
uscat în șuvoaie de ape” (Isaia 45,8; 41,17.18).
„Și noi toţi am primit din plinătatea Lui, și har după har” (Ioan
1,16).

Ferice de cei milostivi,


căci ei vor avea parte de milă! (Matei 5,7)
Prin natura ei, inima omului este rece, întunecată și lipsită de
iubire. Ori de câte ori cineva manifestă o atitudine miloasă și
iertătoare, aceasta nu izvorăște din sine însuși, ci este rezultatul
[22] influenţei Duhului divin, care i-a impresionat inima. „Noi Îl
iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4,19).
Dumnezeu Însuși este izvorul milei. Numele Lui este „milostiv
și plin de îndurare” (Exod 34,6). El nu ne tratează după cum
merităm. El nu întreabă dacă suntem vrednici de iubirea Lui, ci
revarsă asupra noastră bogăţiile dragostei Sale, pentru a ne face
să fim vrednici de ea. El nu este răzbunător. Nu caută să ne
pedepsească, ci să ne răscumpere. Chiar și severitatea pe care o
manifestă prin actele providenţei Sale are scopul de a ne feri de
căderi. El este cuprins de o dorinţă puternică de a alina durerile
oamenilor și de a pune balsamul Său vindecător pe rănile lor.
Este adevărat că Dumnezeu „nu socotește pe cel vinovat drept
nevinovat” (Exod 34,7), dar este dispus să îndepărteze vinovăţia.
Cei milostivi sunt „părtași ai naturii divine” și iubirea miloasă
a lui Dumnezeu își găsește expresia în caracterul lor. Toţi cei a
căror inimă simte împreună cu inima Iubirii Infinite vor căuta să
salveze și nu să condamne. Domnul Hristos locuind în suflet este
un izvor care nu seacă niciodată. Acolo unde se află El, va exista
24 bunăvoinţă și o dorinţă nemăsurată de a le face bine altora.
Când cei căzuţi în greșeală, cei ispitiţi, victimele nenorocite
ale păcatului apelează la ajutorul său, creștinul nu se întreabă
dacă sunt vrednici, ci cum ar putea să le facă bine. El vede, în cele
mai degradate și mai nenorocite fiinţe umane, făpturi pentru a
căror salvare a murit Domnul Hristos și pe care Dumnezeu le-a
încredinţat copiilor Săi, în vederea lucrării de mijlocire.
Cei milostivi manifestă compasiune faţă de săraci, suferinzi și
oprimaţi. Iov [23] declară: „Căci scăpam pe săracul care cerea
ajutor și pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului
venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă
îmbrăcam cu dreptatea și-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea
îmi era manta și turban. Orbului îi eram ochi, și șchiopului picior.
Celor nenorociţi le eram tată, și cercetam pricina celui
necunoscut” (Iov 29,12-16).
Viaţa multora este o luptă dureroasă; ei își cunosc defectele și
lipsurile și se simt decăzuţi și necredincioși; ei cred că nu au nici
un motiv de mulţumire. Pentru mulţi dintre acești oameni singuri,
părăsiţi și frământaţi, un cuvânt amabil, o privire care exprimă
simpatie și înţelegere, o expresie de apreciere ar fi ca un pahar cu
apă rece pentru un om însetat. Un cuvânt de simpatie, un gest de
bunătate ar ușura povara care apasă greu pe umerii obosiţi. Și
fiecare cuvânt sau faptă de bunătate, în care nu este egoism,
constituie o expresie a iubirii lui Hristos faţă de omenirea pierdută.
Cei milostivi „vor avea parte de milă”. „Sufletul binefăcător
va fi săturat, și cel ce udă pe alţii va fi udat și el” (Proverbe 11,25).
În sufletul celui milos se așterne o pace plăcută. Viaţa de slujire a
celui care uită de sine pentru binele altora este însoţită de un
simţământ de satisfacţie binecuvântată. Duhul Sfânt, care
locuiește în suflet și Se manifestă în viaţă, va sensibiliza inimile
aspre și va trezi simpatie, duioșie și amabilitate. Noi culegem ce
am semănat. „Ferice de cel ce îngrijește de cel sărac! Căci în ziua
Fericirile

nenorocirii Domnul îl izbăvește; Domnul îl păzește și-l ţine în


viaţă. El este fericit pe pământ, și nu-l lași la bunul plac al
vrăjmașilor lui. Domnul îl sprijinește, când este [24] pe patul de
suferinţă: îi ușurezi durerile în toate bolile lui” (Psalmi 41,1-3). 25
Cel care își consacră viaţa lui Dumnezeu, în lucrarea de slujire
pentru copiii Lui, se află în legătură cu Acela care are la dispoziţia
Sa toate resursele universului. Viaţa lui este legată de viaţa lui
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Dumnezeu prin lanţul de aur al făgăduinţelor Sale neschimbătoare.


„Și Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre,
după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4,19). Iar în
ceasul încercării finale, cel milostiv va găsi scăpare în mila
Mântuitorului și va fi primit în locașurile veșnice.

Ferice de cei cu inima curată,


căci ei vor vedea pe Dumnezeu! (Matei 5,8)
Evreii erau atât de severi cu privire la curăţia ceremonială,
încât rânduielile lor erau extrem de împovărătoare. Mintea lor
era preocupată de reguli și restricţii și erau tulburaţi continuu de
teama de a nu se întina în exterior, dar nu percepeau murdăria și
răul pe care egoismul le aducea în inima lor.
Nu la această curăţie ceremonială S-a referit Domnul Isus, ca
fiind una dintre condiţiile intrării în Împărăţia Lui, ci El a eviden-
ţiat necesitatea curăţiei inimii. Înţelepciunea care vine de sus este
„mai întâi curată” (Iacov 3,17). În cetatea lui Dumnezeu nu va
intra nimic necurat. Toţi cei care vor locui acolo trebuie să ajungă
curaţi din punct de vedere moral. Cel care învaţă de la Domnul
Isus va simţi un dezgust [25] tot mai profund faţă de compor-
tamentul neglijent, faţă de limbajul indecent și necuviincios și faţă
de gândirea vulgară. Când Hristos locuiește în inimă, gândirea și
comportamentul exprimă puritate morală, nobleţe și rafinament.
Dar cuvintele Domnului Isus, „Ferice de cei cu inima curată”,
au o semnificaţie mai profundă. Ele înseamnă a fi curat nu doar
în sensul în care înţelege lumea curăţia, adică absenţa senzualităţii
sau a poftei, ci a fi sincer și corect în ce privește scopurile ascunse
și motivele sufletului, a fi umil, fără interese egoiste, asemenea
unui copil.
26 Numai cei care se aseamănă se pot aprecia reciproc. Dacă nu
acceptăm în propria viaţă principiul iubirii care se jertfește, nu Îl
putem cunoaște pe Dumnezeu, deoarece este tocmai principiul
caracterului Său. Inima înșelată de Satana Îl consideră pe Dumnezeu
ca fiind un tiran, o fiinţă lipsită de înţelegere, severă și neîndu-
plecată; trăsăturile egoiste ale naturii umane și chiar ale lui Satana
însuși Îi sunt atribuite Creatorului celui iubitor. „Ţi-ai închipuit
că Eu sunt ca tine”, spune El, „Dar te voi mustra, și îţi voi pune
totul sub ochi!” (Psalmi 50,21) Faptele providenţei lui Dumnezeu
sunt interpretate ca fiind expresia unei naturi arbitrare și
răzbunătoare. Tot așa este și în privinţa Bibliei, tezaurul bogăţiilor
harului Său. Adevărurile ei sunt înalte cât cerul și cuprind
veșnicia, și totuși, slava lor rămâne neobservată. Pentru o mare
parte a omenirii, Hristos Însuși este „ca un Lăstar care iese din-
tr-un pământ uscat”, iar oamenii nu văd în El „nici o frumuseţe”
care să-i facă să Îl dorească (Isaia 53,2). Când a trăit printre
oameni, Hristos era dezvăluirea lui Dumnezeu în natura umană,
dar cărturarii și fariseii au declarat despre El: „Nu zicem noi
bine că ești samaritean, și că ai drac?” (Ioan 8,48) Chiar și ucenicii
Lui erau atât de orbiţi de egoismul inimii lor, încât cu greu reușeau
să Îl înţeleagă pe Acela care venise pentru a-L descoperi pe
Dumnezeu. [26] De aceea, Isus a trăit printre oameni singur și
neînţeles. Numai Cerul Îl înţelegea pe deplin.
Când Domnul Hristos va veni în slavă, cei nelegiuiţi nu vor
putea suporta să-L privească. Lumina prezenţei Sale este viaţă
pentru cei ce Îl iubesc, dar pentru cei necredincioși înseamnă
moartea. Pentru ei, așteptarea venirii Sale este „doar o așteptare
înfricoșată a judecăţii, și văpaia unui foc, care va mistui pe cei
răzvrătiţi” (Evrei 10,27). Când Se va arăta Domnul Isus, ei se
vor ruga la munţi să-i ascundă de faţa Aceluia care a murit pentru
a-i răscumpăra.
Dar pentru inimile care au devenit curate prin locuirea Duhului
Sfânt, situaţia este cu totul diferită. Ele Îl pot cunoaște pe
Fericirile

Dumnezeu. Când i-a fost descoperită slava Domnului, Moise a


fost ascuns în crăpătura unei stânci; când suntem ascunși în
Hristos, noi vedem iubirea lui Dumnezeu. 27
„Cine iubește curăţia inimii, și are bunăvoinţa pe buze, este
prieten cu împăratul” (Proverbe 22,11). Noi Îl vedem pe
Dumnezeu aici și acum, prin credinţă. Discernem bunătatea și
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

mila Lui în manifestările providenţei Sale, în experienţa noastră


de zi cu zi. Noi Îl recunoaștem în caracterul Fiului Său. Duhul
Sfânt ne ajută să înţelegem și să acceptăm în inima noastră adevărul
cu privire la Dumnezeu și la Acela pe care L-a trimis El. Cei cu
inima curată Îl văd pe Dumnezeu din perspectiva unei relaţii noi
și inspiratoare, pline de simpatie, deoarece Îl privesc ca fiind
Răscumpărătorul lor și, înţelegând curăţia și iubirea caracterului
Său, ei doresc cu ardoare să reflecte chipul Său. Ei Îl văd ca pe un
Tată plin de dorul de a-Și îmbrăţișa fiul care se pocăiește, și inima
lor se umple cu o bucurie de nedescris și cu slavă.
Cei cu inima curată discern prezenţa Creatorului în toate lucră-
rile [27] braţului Său puternic, în frumuseţea pe care o cuprinde
universul. Iar în Cuvântul Său scris, ei înţeleg și mai clar revelaţia
harului Său, bunătatea și mila Sa. Adevăruri care par ascunse
pentru cei înţelepţi le sunt descoperite pruncilor. Frumuseţea și
valoarea adevărului rămân neobservate de oamenii înţelepţi în
lucrurile lumești, dar le sunt dezvăluite fără încetare acelora care
au o dorinţă sinceră și încrezătoare de a cunoaște și de a îndeplini
voia lui Dumnezeu. Când devenim părtași ai naturii divine, noi
descoperim adevărul și îl înţelegem.
Deși se află încă în această lume, cei cu inima curată trăiesc ca
și când s-ar afla în prezenţa vizibilă a lui Dumnezeu. Iar pe Noul
Pământ, ei Îl vor vedea faţă în faţă, așa cum Îl vedea Adam, când
vorbea și umbla cu Dumnezeu în Eden. „Acum, vedem ca într-o
oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă”
(1Corinteni 13,12).

Ferice de cei împăciuitori,


căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! (Matei 5,9)
Hristos este „Domnul păcii” (Isaia 9,6), iar misiunea Lui este
28 aceea de a instaura iarăși, pe pământ și în cer, pacea pe care a
tulburat-o păcatul. „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin
credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus
Hristos”. (Romani 5,1). Oricine consimte să renunţe la păcat și
își deschide inima în faţa iubirii lui Hristos devine părtaș al acestei
păci cerești.
Acesta este singurul fundament al păcii. Harul Domnului
Hristos, primit în inimă, risipește spiritul vrăjmășiei; el cucerește
întotdeauna sufletul și îl umple cu iubire. Cel care s-a împăcat cu
Dumnezeu [28] și cu semenii nu poate fi nefericit. În inima lui nu
va exista niciodată invidie; bănuielile rele nu își vor găsi locul. În
inimile împovărate și istovite de lupta pentru existenţă, duhul păcii
se va așterne ca roua.
Urmașii Domnului Hristos sunt trimiși în lume cu o solie a
păcii. Orice credincios care le dezvăluie altora iubirea lui Hristos,
prin influenţa liniștită și naturală a vieţii sale sfinte, este un împăciu-
itor. De asemenea, împăciuitor este oricine conduce pe altcineva,
prin cuvinte sau fapte, să renunţe la păcat și să-și consacre inima
lui Dumnezeu.
„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui
Dumnezeu!” Spiritul păcii este dovada legăturii lor cu cerul. În
jurul lor se răspândește atmosfera liniștită a prezenţei lui Hristos.
Prin influenţa și prin caracterul lor plăcut, lumea descoperă că ei
sunt copii ai lui Dumnezeu. Oamenii observă comportamentul
lor și știu că ei au fost cu Isus. „Oricine iubește, este născut din
Dumnezeu”. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al
Lui”; „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt
fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8,9.14).
„Rămășiţa lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă
care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se
bizuie pe nimeni și nu atârnă de copiii oamenilor” (Mica 5,7).
[29]
Fericirile

Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii,


căci a lor este Împărăţia cerurilor! (Matei 5,10) 29
Domnul Isus nu le oferă urmașilor Săi speranţa de a câștiga
slava și bogăţiile pământești; El nu le promite că vor trăi o viaţă
ușoară, dar le acordă privilegiul de a umbla alături de Domnul
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

lor, pe calea renunţării la sine și a ocării, deoarece lumea nu-i


înţelege și nu-i apreciază.
Răscumpărătorul lumii pierdute s-a confruntat cu împotrivire
din partea tuturor vrăjmașilor lui Dumnezeu și ai omului. Atât
oamenii, cât și îngerii răi s-au unit într-o confederaţie nemiloasă
pentru a lupta contra Domnului păcii. Deși fiecare cuvânt și
fiecare faptă a Sa erau o expresie a compasiunii divine, faptul că
El nu Se asemăna cu lumea determina din partea acesteia cea mai
înverșunată împotrivire. Pentru că nu a îngăduit nici o manifestare
a pasiunilor rele din firea umană, Domnul a stârnit cea mai cruntă
opoziţie și vrăjmășie. Tot așa se va întâmpla cu toţi cei ce vor trăi
cu evlavie în Hristos Isus. Între neprihănire și păcat, între dragoste
și ură, între adevăr și falsitate există un conflict ireconciliabil.
Când cineva prezintă dragostea lui Hristos și frumuseţea sfinţeniei,
supușii lui Satana simt dorinţa de a ieși din împărăţia sa, iar prinţul
răului este hotărât să opună rezistenţă. Toţi cei care sunt inspiraţi
de Duhul lui Hristos se vor confrunta cu persecuţia și dispreţul.
Caracterul persecuţiei se modifică o dată cu trecerea timpului,
dar principiul ei, spiritul care o animă, este același principiu care
a provocat uciderea celor aleși de Domnul, încă din zilele lui Abel.
Când caută să ajungă în armonie cu Dumnezeu, [30] oamenii
constată că vrăjmășia împotriva crucii lui Hristos nu a încetat.
Domniile și stăpânirile spiritelor nelegiuite din locurile nevăzute
sunt gata de luptă contra tuturor acelora care doresc să respecte
Legea cerului. Așadar, în loc să se întristeze din cauza persecuţiei,
ucenicii lui Hristos ar trebui să se bucure, deoarece persecuţia
constituie o dovadă că merg pe urmele Domnului lor.
Deși nu i-a promis poporului Său că va fi scutit de ispite și de
încercări, Domnul i-a făgăduit ceva mult mai bun. Domnul a zis:
„Puterea ta să ţină cât zilele tale!” (Deuteronom 33,25). „Harul
Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută
30 desăvârșită” (2 Corinteni 12,9). Dacă veţi fi nevoiţi să treceţi
prin cuptorul aprins al suferinţei pentru cauza lui Isus, El va fi
alături de voi așa cum a fost alături de cei trei credincioși din
Babilon. Cei care Îl iubesc pe Răscumpărătorul lor se vor bucura
de fiecare ocazie de a fi părtași ai umilinţei și ocării pe care le-a
suferit El. Iubirea faţă de Domnul lor îi va face să considere că
suferinţa pentru cauza Lui este o experienţă plăcută.
Satana i-a persecutat pe credincioșii lui Dumnezeu în toate
timpurile. El i-a torturat și i-a dus la moarte, dar murind, ei au
devenit biruitori. Prin credinţa lor statornică, ei au dovedit că
există Unul mai puternic decât Satana. Chiar dacă Satana a fost
în stare să-i tortureze și să le nimicească trupul, totuși nu a fost
capabil să se atingă de viaţa lor spirituală, care era ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu. El a fost în stare să-i închidă între zidurile
închisorii, dar nu a putut să le încătușeze mintea. Ei au văzut
slava care se afla dincolo de întuneric și au declarat: „Eu socotesc
că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse
alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi”
(Romani 8,18). „Căci întristările noastre ușoare de o clipă lucrează
pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni
4,17) [31]
În mijlocul încercărilor și al persecuţiilor, cei aleși dezvăluie
slava lui Dumnezeu – caracterul Său. Biserica lui Dumnezeu, urâtă
și persecutată de lume, este educată și disciplinată în școala lui
Hristos. Credincioșii merg pe căile înguste ale vieţii; ei sunt
purificaţi în focul suferinţei. Ei Îl urmează pe Domnul Hristos,
trecând conflicte dureroase; suportă cu răbdare renunţarea la sine
și trec prin dezamăgiri amare; dar această experienţă dureroasă îi
face să înţeleagă caracterul blestemat și vinovat al păcatului și să
simtă repulsie faţă de el. Pentru că sunt părtași ai suferinţelor lui
Hristos, ei vor fi părtași ai slavei Sale. Profetului i s-a descoperit
în viziune sfântă triumful poporului lui Dumnezeu. El spune: „Și
Fericirile

am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de


sticlă… stăteau biruitorii fiarei… Ei cântau cântarea lui Moise,
robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului. Și ziceau: Mari și
minunate sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! 31
Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!”
„Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele, și le-au
albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

de domnie al lui Dumnezeu, și-I slujesc zi și noapte în Templul


Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie, Își va întinde peste ei
cortul Lui” (Apocalipsa 15,2.3; 7,14.15).

Ferice va fi de voi când,


din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî… (Matei 5,11)

Chiar de la căderea lui, Satana s-a folosit de înșelăciune. El a


răspândit o concepţie greșită despre caracterul lui Dumnezeu și
tot așa îi prezintă și pe copiii lui Dumnezeu. Mântuitorul spunea:
„Ocările celor ce Te ocărăsc [32] pe Tine cad asupra mea” (Psalmi
69.9). În același fel, ocările la adresa lui Hristos, cad asupra
ucenicilor Săi.
Nici o fiinţă omenească nu a fost interpretată atât de tendenţios
și despre nici un om nu s-au spus lucruri neadevărate cu o cruzime
atât de mare, ca despre Fiul Omului. El a fost batjocorit datorită
ascultării Sale neabătute de principiile Legii sfinte a lui Dumnezeu.
Oamenii L-au urât fără motiv. Cu toate acestea, Domnul a rămas
liniștit și calm în faţa vrăjmașilor Lui, declarând că ocara este o
parte a moștenirii creștinului și i-a învăţat pe urmașii Săi cum să
înfrunte săgeţile răutăţii, îndemnându-i să nu se descurajeze când
sunt persecutaţi.
Deși pot înnegri reputaţia, vorbele neadevărate nu pot păta
caracterul. Acesta se află în paza lui Dumnezeu. Atâta timp cât
nu suntem de acord cu păcatul, nici o putere, fie satanică, fie
omenească, nu este capabilă să ne păteze sufletul. Omul a cărui
inimă stă neclintită de partea lui Dumnezeu rămâne același, atât
în încercările cele mai dureroase și în circumstanţele cele mai
descurajatoare, cât și atunci când prosperă, iar lumina și favoarea
32 lui Dumnezeu par să se reverse asupra lui. Cuvintele lui, motivele
lui, acţiunile lui pot fi interpretate tendenţios și falsificate, dar el
nu ia în considerare faptul acesta, deoarece are în vedere scopuri
mai mari. Asemenea lui Moise, el suportă cu răbdare „ca și cum
ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11,27); privind „nu la
lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd” (2 Corinteni 4,18).
Domnul Hristos cunoaște foarte bine toate acele lucruri
înţelese greșit și reprezentate în mod fals de oameni. Oricât de
dispreţuiţi sau de calomniaţi ar fi, copiii Lui își pot permite să
aștepte cu calm, răbdare și încredere, pentru că nu există nimic
ascuns care nu va fi descoperit, iar cei care Îl onorează pe Dum-
nezeu vor fi onoraţi de El înaintea oamenilor și a îngerilor. [33]
Isus a zis: „Când oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni… bucuraţi-vă
și veseliţi-vă!” Apoi, El a îndreptat atenţia ascultătorilor Săi spre
profeţii din trecut, care au vorbit în Numele Domnului, recoman-
dându-i ca fiind „o pildă de suferinţă și de răbdare” (Iacov 5,10).
Abel, primul credincios dintre copiii lui Adam, a murit ca martir.
Enoh a umblat cu Dumnezeu, iar lumea nu l-a preţuit. Noe a fost
batjocorit, spunându-se despre el că este un fanatic și un alar-
mist. „Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri și închisoare”. „Unii,
ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească
izbăvirea care li se dădea și au fost chinuiţi” (Evrei 11,36.35).
Solii aleși ai lui Dumnezeu au fost batjocoriţi și persecutaţi
de-a lungul tuturor timpurilor, și totuși, prin suferinţa lor,
cunoașterea de Dumnezeu s-a răspândit până la mari depărtări.
Fiecare ucenic al lui Hristos trebuie să-și ocupe locul în această
lucrare și să contribuie la progresul ei, conștient fiind că, orice ar
face vrăjmașii lui, nu va fi împotriva adevărului, ci mai degrabă în
favoarea acestuia. Dumnezeu intenţionează ca adevărul să ajungă
în centrul atenţiei, tocmai prin faptul că este sfidat, devenind
subiect de examinare și dezbatere. Fiecare controversă, fiecare
respingere, fiecare efort de a restrânge libertatea de conștiinţă
Fericirile

constituie un mijloc folosit de Dumnezeu pentru a stârni interesul


unor oameni care, în alte condiţii, ar rămâne indiferenţi.
Cât de adesea s-a văzut acest rezultat în istoria solilor lui
Dumnezeu! Când, instigaţi de Sinderiu, oamenii l-au ucis cu pietre 33

pe nobilul și elocventul Ștefan, cauza Evangheliei nu a suferit nici


o pierdere. Lumina cerului, care a strălucit pe chipul lui Ștefan,
mila divină care s-a simţit în rugăciunea rostită de el în clipa morţii,
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

au fost ca o săgeată ascuţită a convingerii, străpungând inima lui


Saul, acel membru fanatic al Sinedriului, care stătea deoparte și
privea. Iar Saul, [34] fariseul persecutor, a devenit vasul ales,
apostolul chemat de Dumnezeu să vestească Numele lui Hristos
înaintea neamurilor, a regilor și a copiilor lui Israel. Mult timp
după aceea, Pavel cel înaintat în vârstă scria din locul în care era
închis, în Roma: „Unii, este adevărat, propovăduiesc pe Hristos
din pizmă și din duh de ceartă; dar alţii din bunăvoinţă… nu cu
gând curat, ci ca să mai adauge un necaz la lanţurile mele. Ce ne
pasă? Oricum: fie de ochii lumii, fie din toată inima, Hristos este
propovăduit” (Filipeni 1,15-18). Prin evenimentele legate de
întemniţarea lui Pavel, Evanghelia s-a răspândit pretutindeni și
au fost câștigate inimi pentru Hristos, chiar și printre demnitarii
din palatul cezarului. Sămânţa „care nu poate putrezi” a
Cuvântului lui Dumnezeu, „care este viu și care rămâne în veac”
(1 Petru 1,23) este semănată în inima oamenilor, chiar prin efor-
turile lui Satana de a o distruge. Prin ocara și persecuţia suferite
de copiii Săi, Numele lui Hristos este mărit și sufletele sunt salvate.
Mare este în ceruri răsplata celor care sunt martorii lui Hristos
în mijlocul persecuţiei și al batjocurii. În timp ce oamenii caută
binele pământesc, Domnul Isus le îndreaptă atenţia spre o răsplată
cerească. Dar El nu plasează totul într-o viaţă viitoare; răsplata
începe aici. În vremurile străvechi, Domnul i S-a arătat lui Avraam
și i-a spus: „Eu sunt scutul tău, și răsplata ta cea foarte mare”
(Geneza 15,1). Aceasta este răsplata tuturor celor care Îl urmează
pe Hristos. Dumnezeu Emanuel – Cel „în care sunt ascunse toate
comorile înţelepciunii și ale știinţei”, în care „locuiește trupește
toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,3.9) – ne oferă
privilegiul de a stabili o relaţie plină de iubire cu El, de a-L
cunoaște, de a-L avea, de a primi atributele Lui, pe măsură ce
inima noastră se deschide; posibilitatea de a cunoaște iubirea și
34 puterea Lui, de a deţine bogăţiile de necuprins [35] ale lui Hristos,
de a înţelege tot mai mult „care este lărgimea, lungimea,
adâncimea și înălţimea; și să cunoașteţi dragostea lui Hristos, care
întrece orice cunoștinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea
lui Dumnezeu” (Efeseni 3,18.19) – „aceasta este moștenirea
robilor Domnului, așa este mântuirea care le vine de la Mine,
zice Domnul” (Isaia 54,17).
Aceasta a fost bucuria care a umplut inima lui Pavel și a lui
Sila în închisoarea din Filipi, când s-au rugat și au cântat spre
lauda lui Dumnezeu. Domnul Hristos era acolo, alături de ei, iar
lumina prezenţei Sale străbătea întunericul, aducând slava curţilor
cerești. Apostolul Pavel scria din Roma, neluând în considerare
lanţurile sale, deoarece văzuse răspândirea Evangheliei: „Eu mă
bucur de lucrul acesta și mă voi bucura” (Filipeni 1,18). Iar
cuvintele rostite de Domnul Hristos pe Munte își găsesc ecoul în
mesajul adresat de Pavel bisericii persecutate din Filipi: „Dar bine
aţi făcut că aţi luat parte la strâmtorarea mea” (Filipeni 4,14).

Voi sunteţi sarea pământului. (Matei 5,13)


Sarea este preţuită datorită proprietăţilor ei de conservare;
iar când îi numește pe copiii Lui „sarea pământului”, Dumnezeu
dorește să-i înveţe că scopul pentru care le-a dăruit harul Său
este ca ei să poată sluji pentru mântuirea altora. Intenţia lui
Dumnezeu în alegerea unui popor dintre toate popoarele lumii
nu a fost doar aceea de a-i adopta ca fii și fiice ale Sale, ci pentru
ca prin ei lumea să poată primi harul care aduce mântuirea (Tit
2,11). Dumnezeu nu l-a ales pe Avraam, [36] doar pentru a fi
prietenul Lui special, ci pentru ca prin el să fie transmise mai
departe privilegiile pe care El dorea să le reverse asupra tuturor
naţiunilor. Înainte de crucificare, în ultima rugăciune făcută
împreună cu ucenicii Săi, Isus a spus: „Și Eu însumi Mă sfinţesc
pentru ei, ca și ei să fie sfinţiţi prin adevăr” (Ioan 17,19). În același
Fericirile

fel, creștinii care sunt curăţiţi prin adevăr vor avea calităţi
mântuitoare care împiedică degradarea morală a lumii.
Pentru a conserva, sarea trebuie să se amestece cu substanţa 35
la care este adăugată, să pătrundă și să o impregneze. Tot astfel
prin asocierea cu alţii și prin relaţiile personale, oamenii vin în
legătură cu puterea mântuitoare a Evangheliei. Ei nu sunt mântuiţi
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

în masă, ci fiecare, individual. Influenţa personală este o putere,


de aceea trebuie să ne apropiem de cei cărora dorim să le facem
bine.
Gustul sării reprezintă puterea de viaţă a creștinului – este
iubirea lui Isus în inimă, neprihănirea lui Hristos care inundă viaţa.
Iubirea lui Hristos se răspândește rapid și exercită o influenţă
puternică. Dacă locuiește în noi, ea se manifestă în relaţia cu
semenii noștri, într-o manieră vizibilă. Pe măsură ce ne apropiem
de ei, inima lor este încălzită de interesul și dragostea noastră
neegoistă. Credincioșii sinceri răspândesc în jur o energie plină
de viaţă, care pătrunde în sufletul celor pentru care lucrează și le
conferă o nouă putere morală. Nu puterea omului, ci puterea
Duhului Sfânt este cea care realizează lucrarea transformatoare.
Domnul Isus a adăugat avertizarea solemnă: „Dar dacă sarea
își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra?
Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară, și
călcată în picioare de oameni”.
În timp ce ascultau cuvintele Domnului Hristos, oamenii [37]
puteau vedea sarea albă sclipind pe drumuri, unde fusese aruncată,
deoarece își pierduse gustul și era nefolositoare. Această sare
fără gust constituia o bună reprezentare a stării spirituale a
fariseilor și a efectului religiei lor asupra societăţii. Ea reprezintă
viaţa oricărui om de la care s-a depărtat puterea harului lui
Dumnezeu și a cărui credinţă s-a răcit, rămânând fără Hristos.
Oricare ar fi declaraţiile lui, un asemenea om este privit de semeni
și de îngeri ca fiind lipsit de gust și neplăcut. Unora ca aceștia,
Domnul Hristos le spune: „Știu faptele tale: că nu ești nici rece,
nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot!” (Apocalipsa 3,15)
Fără o credinţă vie în Hristos, ca Mântuitor personal, ne este
imposibil să facem ca influenţa noastră să aibă efect într-o lume a
scepticismului. Nu le putem oferi altora ce nu avem. Noi exercităm
36 o influenţă pentru binecuvântarea și înnobilarea omenirii, numai
în măsura în care suntem consacraţi lui Hristos. Dacă în viaţa
noastră nu există o slujire reală, o iubire sinceră și o experienţă
adevărată, nu avem nici o capacitate de a-i ajuta pe alţii, nici o
legătură cu Cerul și nici o influenţă aducătoare de viaţă, asemenea
lui Hristos. Dacă Duhul Sfânt nu ne poate folosi ca mijlocitori,
prin care să vestească lumii adevărul, așa cum este el în Hristos,
noi suntem ca sarea care și-a pierdut gustul și este lipsită de orice
valoare. Prin faptul că ne lipsește harul lui Hristos, noi dovedim
lumii că adevărul pe care pretindem că îl credem nu are nici o
putere sfinţitoare și astfel anulăm orice efect al Cuvântului lui
Dumnezeu în sfera noastră de influenţă. „Chiar dacă aș vorbi în
limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă
sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea [38]
darul proorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știinţa; chiar
dacă aș avea toată credinţa, așa încât să mut și munţii, și n-aș
avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărţi toată
averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie
ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic” (1 Corinteni
13,1-3).
Când umple inima, iubirea se revarsă asupra altora, nu datorită
favorurilor pe care le-ar putea primi de la ei, ci datorită faptului
că iubirea este un principiu de viaţă. Ea schimbă caracterul,
controlează impulsurile, suprimă spiritul de vrăjmășie și
înnobilează sentimentele. Această iubire este tot atât de vastă ca
și universul și este în armonie cu iubirea îngerilor slujitori. Dacă
este cultivată în inimă, ea înmiresmează întreaga viaţă și își
răspândește binecuvântarea asupra tuturor celor din jur. Iubirea
și numai iubirea ne poate face să fim sarea pământului.

Voi sunteţi lumina lumii. (Matei 5,14)


Când îi învăţa pe oameni, Domnul Isus făcea ca lecţiile Lui să
Fericirile

fie interesante și să atragă atenţia ascultătorilor, prezentând adesea


ilustraţii inspirate din scenele naturii înconjurătoare. Oamenii se
adunaseră încă de dimineaţa. Soarele strălucitor, care se înălţa 37
din ce în ce mai sus pe cerul albastru, alunga umbrele așternute
peste văile și defileurile înguste ale munţilor. Slava cerului orien-
tal încă nu își pierduse strălucirea. Lumina soarelui inunda locul
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

cu splendoarea ei; suprafaţa liniștită a lacului reflecta razele aurii


și oglindea norii trandafirii ai dimineţii. Pe fiecare mugur, pe
fiecare floare și pe frunzele [39] verzi sclipeau picăturile de rouă.
Natura zâmbea sub binecuvântarea unei noi zile, iar păsările
cântau plăcut în frunzișul pomilor. Mântuitorul a privit mulţimea
adunată în faţa Lui, apoi răsăritul soarelui și le-a zis ucenicilor
Săi: „Voi sunteţi lumina lumii”. Așa cum soarele își împlinește
menirea, împrăștiind umbrele nopţii și trezind lumea la viaţă, tot
așa urmașii lui Hristos trebuie să-și îndeplinească misiunea,
răspândind lumina cerului peste cei care se află în întunericul
greșelii și al păcatului.
În lumina sclipitoare a dimineţii, orășelele și satele de pe
colinele aflate în preajmă se vedeau limpede, dând un aspect
atrăgător întregului tablou. Arătând spre acestea, Domnul Isus a
spus: „O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”.
Și a adăugat: „Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc,
ci o pun în sfeșnic, și luminează tuturor celor din casă” (Matei
5,15). Majoritatea celor care ascultau cuvintele lui Isus erau
agricultori și pescari. Locuinţele lor umile aveau doar o singură
încăpere, în mijlocul căreia se afla un sfeșnic ce oferea lumină
pentru toţi cei din casă. „Tot așa”, a zis Isus, „să lumineze și
lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre
bune, și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri”. (Matei
5,16).
Nici o altă lumină nu a strălucit și nu va străluci vreodată asupra
omului căzut, în afara luminii care vine de la Hristos. Isus,
Mântuitorul, este singura lumină care poate risipi întunericul unei
lumi aflate sub influenţa păcatului. Despre Domnul Hristos este
scris: „În El era viaţa, și viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4).
Ucenicii puteau deveni purtători ai luminii, numai primind viaţa
Lui. Numai viaţa lui Hristos în suflet și iubirea Lui evidenţiată
38 [40] în trăsăturile caracterului îi puteau face să fie lumina lumii.
În el însuși, omul nu deţine nici o lumină proprie. Despărţiţi
de Hristos, suntem asemenea unei lumânări stinse, asemenea lunii
ascunse de lumina soarelui. Noi nu deţinem nici măcar o singură
rază de lumină pe care să o răspândim în întunericul lumii. Dar,
când ne întoarcem spre Soarele neprihănirii, când intrăm în
legătură cu Domnul Hristos, întregul suflet radiază de strălucirea
prezenţei divine.
Urmașii lui Hristos trebuie să fie mai mult decât o lumină
printre oameni. Ei sunt lumina întregii lumi. Tuturor celor ce
poartă Numele Lui, Domnul le spune: Voi v-aţi consacrat Mie,
iar Eu v-am trimis în lume ca reprezentanţi ai Mei. Așa cum Tatăl
L-a trimis pe Hristos în lume, tot astfel, declară El, „i-am trimis
și Eu pe ei în lume” (Ioan 17,18). Așa cum Tatăl S-a descoperit
prin Isus, tot așa Isus trebuie să Se descopere prin noi. Deși
Mântuitorul nostru este Marele Izvor al luminii, nu uita, o,
creștine, că El este descoperit prin oameni! Binecuvântările lui
Dumnezeu sunt oferite prin oameni. Domnul a venit în mod per-
sonal în lume ca Fiu al omului. Unită cu natura divină, natura
umană trebuie să intre într-o legătură nemijlocită cu tot ce aparţine
naturii umane. Biserica lui Hristos și fiecare ucenic al Domnului,
în mod personal, constituie mijlocul rânduit de cer, prin care
Dumnezeu li se descoperă oamenilor. Îngerii slavei așteaptă să
transmită prin voi lumina și puterea cerului pentru cei care sunt
gata să moară. Oare vor da greș oamenii aleși să îndeplinească
această lucrare? O, lumea este lipsită în mod abuziv și într-o
măsură atât de mare de influenţa Duhului Sfânt, care i-a fost
făgăduită! [41]
Dar Domnul Isus nu i-a îndemnat pe ucenici: „Străduiţi-vă să
faceţi ca lumina voastră să strălucească”. El le-a spus: „Așa să
lumineze lumina voastră”. Dacă Hristos locuiește în inimă, lu-
mina prezenţei Sale nu poate fi ascunsă. Dacă aceia care pretind
Fericirile

a fi urmași ai lui Hristos nu sunt lumina lumii, aceasta se datorează


faptului că puterea dătătoare de viaţă i-a părăsit; ei nu mai au nici
o lumină de răspândit, pentru că nu au nici o legătură cu Sursa
luminii. 39
În toate veacurile, „Duhul lui Hristos care era în ei” (1 Petru
1,11) i-a făcut pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu să fie o lumină
pentru oamenii din generaţia lor. Iosif a fost o lumină pentru
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Egipt. Prin moralitatea lui impecabilă, prin bunăvoinţă și dragoste,


el L-a reprezentat pe Domnul Hristos în mijlocul unei naţiuni
idolatre. Când s-au aflat pe drumul spre Ţara Făgăduită, israeliţii
sinceri au fost o lumină pentru popoarele din jurul lor. Prin ei,
Dumnezeu a fost descoperit lumii. Prin Daniel și tovarășii lui din
Babilon, prin Mardoheu, în Persia, razele puternice ale luminii
au strălucit în mijlocul întunericului din curţile regale. Tot astfel,
ucenicii lui Hristos sunt așezaţi ca purtători de lumină pe calea
spre cer; prin intermediul lor, harul, mila și bunătatea Tatălui
sunt exprimate în mod vizibil pentru lumea învăluită în întunericul
greșitei înţelegeri a lui Dumnezeu. Când văd faptele lor bune, cei
din jur sunt determinaţi să-L slăvească pe Tatăl din cer; deoarece
în acest fel este evidenţiat în mod clar faptul că pe tronul
universului există un Dumnezeu al cărui caracter este vrednic de
laudă și demn de urmat ca exemplu. Iubirea divină, care radiază
în inimă, și armonia creștină, manifestată în viaţă, sunt ca o scân-
teiere a strălucirii cerului, dată oamenilor de pe pământ, ca să
poată înţelege și să poată preţui frumuseţea și desăvârșirea lui.
[42]
Astfel, oamenii sunt ajutaţi să creadă în „dragostea pe care o
are Dumnezeu faţă de noi” (1 Ioan 4,16). Inimile care au fost
cândva păcătoase și imorale sunt purificate și transformate, spre
a fi prezentate „fără prihană și pline de bucurie înaintea slavei
Sale” (Iuda 24).
Cuvintele Mântuitorului: „Voi sunteţi lumina lumii”,
evidenţiază faptul că El le-a încredinţat urmașilor Săi o misiune
mondială. În zilele lui Hristos, egoismul, mândria și prejudecata
ridicaseră un zid înalt și puternic, care îi despărţea pe aceia cărora
li se încredinţase custodia scrierilor sfinte, de toate celelalte
popoare de pe pământ. Dar Mântuitorul a venit pentru a schimba
această situaţie. Cuvintele pe care le auzeau oamenii de pe buzele
40 Lui erau diferite de tot ce auziseră vreodată de la preoţi sau de la
rabini. Hristos a dărâmat orice zid de despărţire, a îndepărtat
iubirea de sine și prejudecăţile naţionaliste, care dezbină, și a
predicat iubirea faţă de toţi membrii familiei omenești. El i-a înălţat
pe oameni mai presus de cercul îngust al prejudecăţilor lor egoiste;
a anulat toate graniţele și deosebirile artificiale din interiorul
societăţii. El nu a făcut nici o deosebire între cunoscuţi și străini,
prieteni și vrăjmași. Domnul ne-a învăţat să considerăm orice suflet
care are nevoie de ajutor ca fiind aproapele nostru și să privim
lumea ca fiind domeniul nostru de activitate.
După cum razele soarelui străbat până în cele mai îndepărtate
colţuri ale lumii, tot astfel Dumnezeu plănuiește ca lumina
Evangheliei să ajungă la fiecare locuitor al pământului. Dacă
biserica lui Hristos ar fi îndeplinit obiectivul avut în vedere de
Domnul nostru, lumina ar fi strălucit peste toţi cei care se află
încă în întuneric, în ţinutul morţii și al umbrelor ei. În loc de a se
grupa în comunităţi sociale închise, evitând astfel să-și asume
responsabilitatea și să poarte crucea, membrii bisericii ar fi trebuit
să se răspândească în toate ţările, lăsând ca lumina lui Hristos
[43] să strălucească prin ei și lucrând asemenea Lui pentru
mântuirea oamenilor. Dacă ar fi procedat în acest fel, „Evanghelia
aceasta a Împărăţiei” ar fi fost dusă cu repeziciune în toată lumea.
Acesta este modul în care trebuie să fie îndeplinit planul lui
Dumnezeu de a alege un popor care să fie al Său, începând cu
Avraam, din câmpiile Mesopotamiei, și până la noi, cei de azi. El
spune: „Voi face din tine un neam mare, și te voi binecuvânta; …
și vei fi o binecuvântare” (Geneza 12,2). Cuvintele rostite de
Hristos în Predica de pe Munte au fost un ecou al declaraţiilor
profetului-evanghelist și ne sunt adresate nouă, celor care trăim
în această ultimă generaţie: ,,Scoală-te, luminează-te! Căci lumina
ta vine, și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60,1). Dacă în
sufletul vostru răsare slava Domnului, dacă aţi privit frumuseţea
Fericirile

Aceluia care este mai mare „peste zecile de mii” și a Aceluia


„întru totul vrednic de iubit”, dacă în inima voastră a început să
strălucească prezenţa slavei Sale, voi sunteţi cei cărora le este
adresat acest cuvânt al Domnului. Aţi stat voi împreună cu Hristos, 41
pe muntele schimbării la faţă? Jos, în câmpie, se află sufletele
înrobite de Satana; ele așteaptă cuvântul credinţei și al rugăciunii,
ca să le elibereze.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Nu trebuie doar să contemplăm slava lui Hristos, ci și să vorbim


despre frumuseţea caracterului Său. Isaia nu s-a mulţumit doar
să privească slava lui Hristos, ci a vorbit despre El. Când David a
început să mediteze la iubirea uimitoare a lui Dumnezeu, în inima
lui s-a aprins un foc și a început să vorbească. El nu a putut să nu
descrie ce a văzut și a simţit. Oare cel care poate înţelege, prin
credinţă, planul minunat de răscumpărare, slava singurului Fiu al
lui Dumnezeu, nu trebuie să mărturisească despre aceasta? Cel
care poate contempla iubirea de nedescris, dezvăluită pe crucea
de pe Golgota, prin moartea lui Hristos, ca să avem viaţa veșnică
– cel care poate înţelege [44] toate acestea, oare nu găsește cuvinte
pentru a-și exprima admiraţia faţă de slava Mântuitorului?
„În locașul Lui, totul strigă: Slavă!” (Psalmi 29,9). Cântăreţul
plăcut al lui Israel L-a lăudat pe Domnul cu harfa, zicând: „Voi
spune strălucirea slăvită a măreţiei Tale, și voi cânta minunile
Tale. Oamenii vor vorbi de puterea Ta cea înfricoșată, și eu voi
povesti mărimea Ta” (Psalmi 145,5.6).
Crucea de pe Golgota trebuie înălţată înaintea oamenilor,
pentru a le atrage atenţia asupra ei și pentru a-i face să se gândească
la ea. Atunci, toate capacităţile lor spirituale vor fi înzestrate cu
o putere divină, care vine direct de la Dumnezeu. Toate energiile
lor se vor concentra într-o lucrare sinceră pentru Domnul.
Lucrătorii vor răspândi asupra lumii raze de lumină, ca niște facle
vii, care luminează pământul.
O, Domnul Hristos acceptă cu atâta bucurie și bunăvoinţă
fiecare om care I se consacră. El unește natura umană cu natura
divină, pentru a o face capabilă să vestească în lume taina iubirii
întrupate. Vorbiţi despre această iubire, rugaţi-vă și cântaţi despre
ea; proclamaţi pretutindeni solia slavei Sale și continuaţi să
înaintaţi cu perseverenţă în regiuni tot mai îndepărtate.
Încercările suportate cu răbdare, binecuvântările primite cu
42 recunoștinţă, ispitele învinse cu curaj, bunătatea, blândeţea, mila
și dragostea, date pe faţă în mod firesc, sunt lumini care strălucesc
în caracter, în contrast cu întunericul inimii egoiste, în care lu-
mina vieţii nu a strălucit niciodată.
SPIRITUALITATEA LEGII
SPIRITUALITA

Nu am venit să stric, … ci să împlinesc. (Matei 5,17)

Cel care a proclamat Legea pe Muntele Sinai, în mijlocul


tunetelor și al flăcărilor, a fost chiar Domnul Hristos. Slava lui
Dumnezeu coborâse peste piscuri, asemenea unui foc mistuitor,
iar muntele se cutremurase datorită prezenţei Lui. Oștirile lui
Israel stătuseră plecate cu faţa la pământ și ascultaseră copleșite
de respect și înfiorate declaraţiile sfinte ale Legii. Ce contrast
faţă de scena de pe Muntele Fericirilor! Sub cerul de vară, într-o
liniște tulburată doar de cântecele păsărilor, Domnul Isus
dezvăluia principiile Împărăţiei Sale. Deși de data aceasta le vorbea
oamenilor pe un ton plin de iubire, El le explica principiile aceleiași
Legi vestite pe Sinai.
Când a fost proclamată Legea, poporul Israel trebuia să fie
impresionat de manifestarea puterii și a maiestăţii lui Dumnezeu,
deoarece sensibilitatea morală a israeliţilor se degradase în timpul
robiei îndelungate din Egipt; totuși, El li S-a descoperit ca
Dumnezeu al iubirii, în aceeași măsură în care li S-a descoperit
pe Muntele Fericirilor.

Domnul a venit din Sinai,


Și a răsărit peste ei din Seir,
A strălucit din muntele Paran,
Și a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinţi, 43

Având în dreapta Lui focul Legii.


Da, El iubește popoarele;
Toţi sfinţii sunt în mâna Ta.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Ei au stat la picioarele Tale,


Au primit cuvintele Tale (Deuteronom 33,2.3). [46]
Dumnezeu i-a descoperit lui Moise slava Sa, prin acele cuvinte
minunate, care au rămas peste veacuri, ca o moștenire inestimabilă:
„Și Domnul a trecut pe dinaintea lui, și a strigat: Domnul,
Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet
la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ţine dragostea
până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea
și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și
pedepsește fărădelegea părinţilor în copii și în copiii copiilor lor
până la al treilea și al patrulea neam!” (Exod 34,6.7)
Legea proclamată pe Sinai era o expresie a principiului
dragostei, Legea cerului revelată în condiţiile vieţii de pe pământ.
Această Lege a fost încredinţată unui Mijlocitor – Acela care
avea puterea de a readuce inima omului în armonie cu principiile
Legii. Dumnezeu dezvăluise scopul Legii, declarând poporului
Israel: „Să-Mi fiţi niște oameni sfinţi” (Exod 22,31).
Dar poporul Israel nu a înţeles natura spirituală a Legii și,
mult prea adesea, pretinsa lui ascultare era doar o respectare a
formelor și ceremoniilor, și nu o consacrare a inimii faţă de suvera-
nitatea iubirii. Când Isus le-a descoperit oamenilor, atât prin
caracterul, cât și prin lucrarea Lui, o reprezentare a atributelor
sfinte, binevoitoare și părintești ale lui Dumnezeu și le-a dovedit
lipsa de valoare a îndeplinirii formale a ceremoniilor, conducătorii
iudei nu au acceptat și nici nu au înţeles cuvintele Lui. Ei
considerau că Isus trata prea superficial cerinţele Legii; iar când
le-a expus adevărurile fundamentale, care constituiau motivaţia
slujirii cerute de Dumnezeu, ei, privind doar la aspectele exterioare,
L-au acuzat că încearcă să desfiinţeze Legea.
Deși rostite calm și liniștit, cuvintele lui Hristos erau însoţite
44 de o seriozitate și o putere care tulburau inima oamenilor. Ei
așteptau în zadar ca Isus să repete tradiţiile lipsite de viaţă și
cerinţele stricte ale rabinilor și „au rămas uimiţi de învăţătura
Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau
cărturarii lor” (Matei 7,28.29). Fariseii au observat deosebirea
imensă dintre maniera lor de a învăţa și aceea a lui Hristos. Ei au
văzut că maiestatea, puritatea și frumuseţea adevărului, care
exercitau o influenţă profundă și duioasă, aveau o înrâurire
puternică asupra ascultătorilor. Iubirea divină, sensibilitatea și
duioșia Mântuitorului atrăgeau la Sine inima oamenilor. Rabinii
au văzut că, prin învăţăturile Sale, toată învăţătura lor era anulată.
Domnul dărâma zidul de despărţire care le flatase atât de mult
mândria și exclusivismul; iar ei se temeau că, dacă I se va îngădui
să continue, îi va îndepărta pe oameni cu totul de la ei. Prin urmare,
fariseii și conducătorii Îl urmăreau cu o ostilitate înverșunată,
sperând să găsească vreo ocazie de a-L discredita în faţa mulţimii,
pentru a stârni dispreţul acesteia faţă de El, astfel încât Sinedriul
să aibă posibilitatea de a obţine condamnarea Lui la moarte.
Pe Muntele Fericirilor, Isus era supravegheat îndeaproape de
spioni; iar în timp ce dezvăluia principiile neprihănirii, fariseii
răspândeau zvonul că învăţătura Lui este în opoziţie cu legile date
de Dumnezeu pe Sinai. Mântuitorul nu a făcut nici o declaraţie
care să contrazică religia și orânduirile prescrise prin Moise;
deoarece fiecare rază de lumină divină, pe care marele conducător
al lui Israel o transmisese poporului, provenea de la Domnul
Hristos. Deși mulţi gândesc în inima lor că Domnul Isus a venit
să desfiinţeze Legea, El Și-a dezvăluit în cuvinte clare atitudinea
faţă de Legea divină. „Să nu credeţi”, a zis El, [48] „că am venit
să stric Legea sau Proorocii”. Spiritualitatea Legii
Însuși Creatorul oamenilor, Dătătorul Legii, a declarat că nu
intenţionează să înlăture prevederile ei. Tot ce există în natură,
de la firul de praf care se vede în raza de soare și până la lumile
din înălţimi, este supus Legii. Iar ordinea și armonia din lumea
naturii depind de respectarea Legilor Sale. Tot astfel, viaţa tuturor
fiinţelor inteligente este condusă de marile principii ale
neprihănirii, iar bunăstarea întregului univers depinde de 45
conformarea faţă de ele. Legea lui Dumnezeu a existat înainte ca
pământul acesta să fie adus la existenţă. Îngerii respectă principiile
ei, iar, pentru ca pământul să fie în armonie cu cerul, la rândul
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

său, omul trebuie să respecte Legea divină. Când „stelele dimineţii


izbucneau în cântări de bucurie și când toţi fiii lui Dumnezeu
scoteau strigăte de veselie” (Iov 38,7), Domnul i-a prezentat
omului din Eden cuvintele Legii. Misiunea lui Hristos pe pământ
nu a fost aceea de a desfiinţa Legea, ci de a-l aduce pe om, prin
harul Său, înapoi, la ascultare de prevederile ei.
Ucenicul iubit, care a auzit cuvintele Domnului Isus pe munte,
scriind la multă vreme după aceea, sub inspiraţia Duhului Sfânt,
vorbea despre Lege ca fiind o obligaţie perpetuă. El spune că
„păcatul este călcarea Legii” și că „oricine face păcat, face și
fărădelege” (1 Ioan 3,4). El explică în mod clar că Legea la care
se referă este „o poruncă veche, pe care aţi avut-o de la început”(1
Ioan 2,7). Ioan vorbește despre Legea care a existat la creaţiune
și a fost repetată pe Muntele Sinai.
Domnul Isus a vorbit despre Lege, declarând: „Am venit nu
să stric, ci să împlinesc”. El a folosit aici cuvântul [49] „a împlini”
în același sens în care l-a folosit atunci când i-a spus lui Ioan
Botezătorul că planul lui este să împlinească „tot ce trebuie
împlinit” (Matei 3,15), adică să respecte cerinţa Legii pe deplin,
să ofere un exemplu de conformare desăvârșită faţă de voia lui
Dumnezeu.
El a avut misiunea de a „vesti o lege mare și minunată” (Isaia
42,21). Domnul urma să demonstreze natura spirituală a Legii,
să prezinte principiile ei vaste și profunde și să exprime în mod
clar obligativitatea ei veșnică.
Caracterul celor mai nobili și mai educaţi oameni reprezintă
doar o vagă licărire a frumuseţii divine a caracterului lui Hristos,
despre care Solomon, prin inspiraţia Duhului Sfânt, a scris că este
„Cel dintâi între zecile de mii, … și toată fiinţa Lui este plină de
farmec” (Cântarea Cântărilor 5,10-16); și despre care David,
privindu-L în viziune profetică, a zis: „Tu ești cel mai frumos dintre
oameni” (Psalmi 45,2). Pe întregul parcurs al peregrinajului Său
46
pe pământ, Domnul Isus, manifestarea vizibilă și unică a persoanei
Tatălui, strălucirea slavei Sale, Răscumpărătorul care S-a dăruit
pe Sine din iubire, a fost o reprezentare vie a caracterului Legii lui
Dumnezeu. În viaţa Lui se demonstrează în mod clar acea iubire
de origine cerească, principiile creștinești, temelia legilor unei
neprihăniri veșnice.
„Câtă vreme nu va trece cerul și pământul”, a spus Domnul
Isus, „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte
ca să se fi întâmplat toate lucrurile”. Prin propria supunere faţă de
Lege, Domnul Hristos a mărturisit în favoarea caracterului ei
neschimbător și a dovedit că, prin harul Lui, orice fiu și fiică a lui
Adam o poate respecta în mod desăvârșit. Pe Munte, El a declarat
că nu va trece nici cea mai mică iotă din Lege, până când nu se vor
împlini toate lucrurile – toate lucrurile care privesc neamul
omenesc, acele lucruri [50] care au o legătură cu Planul de
Mântuire. Domnul Isus nu ne învaţă că Legea va fi abrogată
vreodată, ci ne îndreaptă privirile spre orizontul cel mai îndepărtat,
asigurându-ne că Legea își va păstra autoritatea până la capăt, așa
încât nimeni să nu poată presupune că misiunea Lui a fost aceea
de a pune capăt valabilităţii prevederilor ei. Atâta timp cât cerul și
pământul vor continua să existe, principiile sfinte ale Legii lui
Dumnezeu vor rămâne valabile. Neprihănirea Lui, care „este ca
munţii” (Psalmi 36,6), va continua să fie izvorul din care se revarsă
pretutindeni valuri de binecuvântare pentru a înviora pământul.
Pentru că Legea Domnului este desăvârșită și, prin urmare,
neschimbătoare, oamenii păcătoși nu se pot ridica prin puterea
proprie la înălţimea standardului cerinţelor ei. Acesta a fost
motivul pentru care a venit Domnul Isus, ca Răscumpărător al
nostru. Misiunea Lui a fost aceea de a-i face pe oameni părtași ai Spiritualitatea Legii
naturii divine, de a-i aduce într-o stare de armonie cu principiile
Legii cerului. Când renunţăm la păcat și Îl acceptăm pe Hristos
ca Mântuitor personal, Legea este înălţată. Apostolul Pavel
întreabă: „Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum.
Dimpotrivă, noi întărim Legea?” (Romani 3,31).
Făgăduinţa noului legământ este: „Voi pune legile Mele în
inimile lor, și le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10,16). Deși sistemul 47
jertfelor care arătau spre Hristos, ca fiind Mielul lui Dumnezeu
care va ridica păcatul lumii, urma să-și încheie menirea o dată cu
moartea Lui, totuși principiile neprihănirii exprimate prin Decalog
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

sunt tot atât de neschimbătoare ca tronul veșnic al lui Dumnezeu.


Nici o poruncă nu a fost anulată, nici o iotă sau o frântură nu a
fost modificată. Acele principii care i-au fost descoperite omului
în Paradisul edenic, ca fiind marea Lege a [51] vieţii, vor exista în
forma lor neschimbată în Paradisul restaurat. Când Edenul va
înflori din nou pe pământ, Legea iubirii lui Dumnezeu va fi
respectată de toate fiinţele care există sub soare.
„Cuvântul Tău, Doamne, dăinuiește în veci în ceruri”. „Lucrările
mâinilor Lui sunt credincioșie și dreptate; toate poruncile Lui sunt
adevărate, întărite pentru veșnicie, făcute cu credincioșie și
neprihănire”. „De multă vreme știu din învăţăturile Tale, că le-ai
așezat pentru totdeauna” (Psalmi 119,89; 111,7.8; 119,152).

Oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci,
și va învăţa pe oameni așa,
va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor. (Matei 5,19)
Aceasta înseamnă că nu va avea nici un loc în Împărăţia
cerurilor, pentru că acela care încalcă în mod intenţionat o
poruncă nu respectă nici una dintre ele, nici în duh și adevăr, nici
în fapt. „Căci, cine păzește toată Legea, și greșește într-o singură
poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2,10).
Nu dimensiunile actului de neascultare definesc păcatul, ci
abaterea de la voinţa explicită a lui Dumnezeu, chiar și în cel mai
mic amănunt; deoarece aceasta arată că încă mai există o legătură
între suflet și păcat. O asemenea persoană slujește cu o inimă
împărţită. În suflet, are loc o negare a lui Dumnezeu, o răzvrătire
împotriva guvernării Sale, chiar dacă nu se manifestă în mod evi-
dent.
Dacă oamenii ar fi fost liberi să se îndepărteze de cerinţele
Domnului și să-și stabilească singuri un standard cu privire la
48
îndatoririle proprii, ar fi existat o varietate de standarde, potrivit
modului de gândire al fiecăruia, iar guvernarea lui Dumnezeu [52]
ar fi fost uzurpată. Voia omului ar fi fost considerată supremă,
iar voia cea înaltă și sfântă a lui Dumnezeu – expresia iubirii faţă
de fiinţele create de El – ar fi fost dezonorată și nerespectată.
Ori de câte ori își aleg propria cale, oamenii intră în conflict
cu Dumnezeu. Ei nu vor avea nici un loc în Împărăţia cerurilor,
pentru că luptă chiar împotriva principiilor fundamentale ale
cerului. Prin nerespectarea voinţei lui Dumnezeu, ei se așază de
bunăvoie de partea lui Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului.
Omul va trăi, nu printr-un singur cuvânt, nici prin mai multe, ci
prin fiecare cuvânt rostit de Dumnezeu. Noi nu putem fi în
siguranţă, dacă desconsiderăm chiar și un singur cuvânt al lui
Dumnezeu, tratându-l într-o manieră superficială și interpretân-
du-l după cum ni se pare nouă bine. Fiecare poruncă a Legii este
spre binele și fericirea omului, atât în viaţa aceasta, cât și în viaţa
viitoare. Prin ascultarea de Legea lui Dumnezeu, omul este
înconjurat de un zid de apărare, care îl păzește de rău. Cel care
înlătură doar o mică parte din acest zid ridicat de Dumnezeu,
distruge capacitatea lui de a-l proteja; pentru că deschide o poartă
prin care vrăjmașul poate intra, ca să devasteze și să ruineze.
Prin încumetarea de a ignora voia lui Dumnezeu în privinţa
unui singur aspect, primii noștri părinţi au deschis stăvilarele unui
potop de vaiuri care s-a revărsat asupra lumii. Și fiecare persoană
care urmează exemplul lor va culege aceleași roade. Iubirea lui
Dumnezeu este temelia fiecărei prevederi a Legii Sale, iar cel
care se îndepărtează de ea își făurește propria nefericire. [53]
Spiritualitatea Legii

Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră


nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor,
cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
(Matei 5,20)
Cărturarii și fariseii nu Îl acuzau numai pe Domnul Hristos, ci 49
și pe ucenicii Lui. Ei îi considerau niște păcătoși, pentru că nu
respectau ritualurile și regulile tradiţionale ale rabinilor. Adesea,
ucenicii erau încurcaţi și necăjiţi de critica și acuzaţiile acelora
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

pe care erau obișnuiţi să-i considere învăţători religioși. Isus a


demascat înșelătoria lor. El a declarat că neprihănirea pe care
fariseii o preţuiau atât de mult era lipsită de orice valoare. Iudeii
pretindeau că sunt un popor deosebit și credincios, favorizat de
Dumnezeu; dar Hristos a arătat că religia lor era lipsită de credinţa
care mântuiește. Toate pretenţiile lor de evlavie, tradiţiile omenești
și ceremoniile lor, și chiar realizările de care erau atât de mândri
în împlinirea cerinţelor exterioare ale Legii, nu-i ajutau să devină
sfinţi. Ei nu erau curaţi din punct de vedere moral și nu aveau un
caracter nobil.
O religie legalistă nu este suficientă pentru a aduce sufletul în
armonie cu Dumnezeu. Practicile religioase riguroase și aspre
ale fariseilor, lipsa smereniei, a sensibilităţii, a duioșiei și a iubirii
erau o piatră de poticnire pentru păcătoși. Ei erau ca sarea care
și-a pierdut gustul, deoarece influenţa lor nu avea nici o capaci-
tate de a împiedica procesul de degradare morală a lumii. Singura
credinţă adevărată este aceea care „lucrează prin dragoste”
(Galateni 5,6) pentru a curăţa sufletul de orice imoralitate. Este
ca un aluat care transformă caracterul.
Iudeii ar fi trebuit să înveţe toate aceste lucruri din [54]
învăţăturile profeţilor. Cu secole în urmă, strigătul sufletului după
neprihănirea lui Dumnezeu își găsise atât expresia, cât și răspunsul,
în cuvintele profetului Mica: ,,Cu ce voi întâmpina pe Domnul, și
cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Prea Înalt? Îl voi
întâmpina oare cu arderi de tot, cu viţei de un an? Dar primește
Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn?
... Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la
tine, decât să faci dreptate, să iubești mila, și să umbli smerit cu
Dumnezeul tău?” (Mica 6,6-8).
Profetul Osea a indicat ce anume constituia însăși esenţa
fariseismului, spunând: „Israel era o vie mănoasă, care făcea multe
50 roade. Cu cât roadele sale erau mai multe, cu atât mai multe altare
a zidit; cu cât îi propășea ţara, cu atât înfrumuseţa stâlpii idolești”
(Osea 10,1). În timp ce pretindeau că Îi slujesc lui Dumnezeu, în
realitate, iudeii lucrau pentru ei înșiși. Neprihănirea lor era rodul
eforturilor personale de a păzi Legea în conformitate cu ideile
proprii și pentru folosul lor egoist. Prin urmare, această neprihănire
nu putea fi mai bună decât erau ei înșiși. În străduinţa lor de a se
sfinţi singuri, ei încercau să obţină ceva curat dintr-un lucru necurat.
Legea lui Dumnezeu este sfântă după cum El este sfânt, este
desăvârșită după cum El este desăvârșit. Ea îi prezintă omului
neprihănirea lui Dumnezeu. Prin propria putere, omul nu poate
păzi această Lege; deoarece natura umană este degradată, decăzută,
deformată și întru totul diferită de caracterul lui Dumnezeu. Faptele
inimii egoiste sunt asemenea unor lucruri „necurate” și „toate
faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64,6).
Având în vedere că Legea este sfântă, iudeii nu puteau ajunge
la starea de neprihănire prin propriile eforturi de a o păzi. Dacă
voiau să intre în Împărăţia cerurilor, ucenicii lui Hristos trebuiau
să dobândească o neprihănire [55] diferită de cea a fariseilor.
Dumnezeu le-a oferit, în Fiul Său, neprihănirea desăvârșită a Legii.
Dacă erau dispuși să-și deschidă inima pe deplin pentru a-L primi
pe Hristos, atunci însăși viaţa lui Dumnezeu, iubirea Lui, ar fi rămas
în ea, transformându-i după chipul Său; iar astfel, prin darul fără
plată al lui Dumnezeu, ei ar fi ajuns să aibă acea neprihănire pe
care o cerea Legea. Dar fariseii Îl respingeau pe Hristos. „Întrucât
n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-
și pună înainte o neprihănire a lor înșiși, și nu s-au supus astfel
neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu” (Romani 10,3).
Domnul Isus s-a apucat să le explice ascultătorilor Lui ce Spiritualitatea Legii
înseamnă păzirea poruncilor lui Dumnezeu – o reproducere a
caracterului lui Hristos în viaţa lor. Pentru că, în El, Dumnezeu
Se descoperea cu claritate în fiecare zi înaintea ochilor lor.

Dar Eu vă spun că ori și cine se mânie pe fratele său,


va cădea sub pedeapsa judecăţii. (Matei 5,22) 51
Domnul spusese prin Moise: „Să nu urăști pe fratele tău în inima
ta … Să nu te răzbuni, și să nu ţii necaz pe copiii poporului tău. Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Levitic 19,17.18).
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Adevărurile prezentate de Hristos erau aceleași adevăruri pe care


le predicaseră profeţii, dar ele deveniseră greu de înţeles datorită
împietririi inimii și a iubirii de păcat.
Cuvintele Mântuitorului le dezvăluiau ascultătorilor Săi faptul
că, deși îi condamnau pe alţii ca [56] fiind nelegiuiţi, ei înșiși erau
la fel de vinovaţi; deoarece în inima lor exista răutate și ură.
Pe malul celălalt al mării Galileii, faţă în faţă cu locul în care
erau adunaţi, se găsea Ţara Basanului, o regiune singuratică, ale
cărei înălţimi împădurite și defileuri sălbatice erau locurile de
pândă preferate de tot felul de răufăcători. Veștile despre jafurile
și crimele comise în acea zonă erau proaspete în mintea oamenilor,
iar mulţi erau plini de zel în ce privește denunţarea acelor făcători
de rele. În același timp însă, ei înșiși erau furioși și ostili, cultivând
cea mai înverșunată ură împotriva opresorilor lor romani. Ei
considerau că au dreptul să-i urască și să-i dispreţuiască pe cei ce
aparţineau tuturor celorlalte popoare și chiar pe concetăţenii lor
care nu se conformau ideilor lor în toate privinţele. Prin aceasta,
ei încălcau Legea, care spune: „Să nu ucizi”.
Spiritul urii și al răzbunării s-a născut mai întâi în Satana, și
tocmai acest spirit l-a determinat să provoace moartea Fiului lui
Dumnezeu. Oricine se complace în răutate și ostilitate dezvoltă
același spirit, iar roadele lui vor duce la moarte. În gândul
răzbunării sunt ascunse faptele rele, ca o plantă în seminţele ei.
„Oricine urăște pe fratele său, este un ucigaș; și știţi că nici un
ucigaș n-are viaţa veșnică rămânând în el” (1 Ioan 3,15).
„Oricine va zice fratelui său: ‚Prostule! va cădea sub pedeapsa
Soborului”. Dăruindu-L pe Fiul Său pentru răscumpărarea
noastră, Dumnezeu a arătat cât de mare este valoarea pe care o
atribuie fiecărei fiinţe umane, iar El nu-i acordă nici unui om
dreptul de a vorbi în mod dispreţuitor despre un semen al său.
Chiar dacă vedem greșeli și slăbiciuni la cei din preajma noastră,
52 Dumnezeu declară că fiecare om este proprietatea Lui – atât prin
creaţiune, cât și prin răscumpărarea [57] plătită cu sângele preţios
al lui Hristos. Toţi oamenii au fost creaţi după chipul Său și chiar
cei mai decăzuţi și mai degradaţi trebuie trataţi cu respect și
amabilitate. Dumnezeu ne va considera răspunzători pentru un
singur cuvânt dispreţuitor spus la adresa unui suflet pentru care
Hristos Și-a dăruit viaţa.
„Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?
Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” (1
Corinteni 4,7). „Cine ești tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă
în picioare sau cade, este treaba stăpânului său” (Romani 14,4).
„Oricine va zice: ‚Nebunule, va cădea supt pedeapsa focului
gheenei”. În Vechiul Testament, cuvântul „nebun” se referea la
o persoană care și-a pierdut credinţa sau care s-a dedat cu totul
la răutate. Domnul Isus spune că oricine îl va condamna pe fratele
lui ca fiind un păcătos sau un dispreţuitor al lui Dumnezeu
dovedește că el însuși este demn de aceeași condamnare.
Hristos Însuși, când S-a luptat cu Satana pentru trupul lui
Moise, „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de
ocară” (Iuda 9). Dacă ar fi procedat astfel, Domnul S-ar fi așezat
singur pe terenul lui Satana, deoarece acuzaţia este arma celui
rău. În Sfânta Scriptură, Satana este numit: „pârâșul fraţilor
noștri” (Apocalipsa 12,10). Isus nu a dorit să folosească nici una
dintre armele lui Satana. El l-a întâmpinat prin cuvintele: „Domnul
să te mustre!” (Iuda 9)
Domnul este exemplul nostru. Când ajungem în conflict cu
vrăjmașii lui Hristos, nu trebuie să le răspundem cu un spirit ostil
și răzbunător și nici să facem declaraţii care ar putea să pară niște
replici acuzatoare. Cei ce vestesc [58] soliile lui Dumnezeu nu
Spiritualitatea Legii

trebuie să rostească nici un cuvânt pe care nici chiar Maiestatea


cerului nu l-ar fi folosit în conflictul cu Satana. Trebuie să lăsăm în
grija lui Dumnezeu judecarea și condamnarea altora.

Împacă-te cu fratele tău. (Matei 5,24)


53
Iubirea lui Dumnezeu este mai mult decât simpla absenţă a
urii; ea este un principiu pozitiv și activ, un izvor viu, care curge
în permanenţă spre binecuvântarea celorlalţi. Dacă iubirea lui
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Hristos locuiește în noi, nu numai că nu vom simţi ură faţă de


semenii noștri, dar vom căuta să ne arătăm iubirea faţă de ei prin
orice mijloace posibile.
Domnul Isus a zis: „Dacă îţi aduci darul la altar, și acolo îţi
aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul
acolo înaintea altarului, și du-te întâi de împacă-te cu fratele tău;
apoi, vino de adu-ţi darul” (Matei 5,23.24). Cel care aducea jertfa
își exprima dorinţa de a deveni, prin credinţa în Hristos, părtaș al
milei și al iubirii lui Dumnezeu. Dar ar fi fost o adevărată parodie
ca un om să-și exprime credinţa în iubirea iertătoare a lui
Dumnezeu, în timp ce îngăduia în inima lui un spirit lipsit de
iubire.
Când cineva care pretinde că Îi slujește lui Dumnezeu greșește
faţă de un frate sau îi aduce prejudicii, el prezintă în mod fals
caracterul lui Dumnezeu, iar această greșeală trebuie mărturisită.
Pentru a fi în armonie cu Dumnezeu, el trebuie să fie conștient
de păcatul lui și să-l recunoască. Poate că fratele respectiv a făcut
faţă de noi o greșeală mai mare ca aceea pe care am făcut-o noi
faţă de el, dar aceasta nu micșorează responsabilitatea noastră.
Dacă, atunci când venim înaintea lui Dumnezeu, ne aducem
aminte că o persoană are ceva [59] împotriva noastră, trebuie să
lăsăm deoparte rugăciunea, recunoștinţa, darul nostru de
bunăvoie, să mergem la fratele cu care avem neînţelegeri și să ne
mărturisim păcatul cu umilinţă, cerându-i iertare.
Dacă am adus un prejudiciu sau o pagubă de orice fel vreunui
frate, trebuie să-l despăgubim. Dacă am făcut declaraţii false cu
privire la el, chiar și fără rea intenţie, sau dacă am interpretat
greșit cuvintele lui, dacă am prejudiciat influenţa lui în vreun fel,
trebuie să mergem la cei cu care am vorbit și să retragem toate
declaraţiile greșite și păgubitoare.
Cât de mult rău s-ar putea evita, dacă neînţelegerile dintre
54 fraţi nu le-ar fi descoperite altora, ci ar fi discutate sincer și deschis,
între cei în cauză, în spiritul iubirii creștine! Cât de multe rădăcini
de amărăciune ar putea fi smulse, înainte de a fi afectaţi și alţii, și
cât de uniţi în dragoste ar fi putut fi urmașii lui Hristos!
Dar Eu vă spun că orișicine se uită la o femeie,
ca s-o poftească,
a și preacurvit cu ea în inima lui. (Matei 5,28)
Iudeii se mândreau cu moralitatea lor și priveau cu oroare la
practicile imorale ale păgânilor. Prezenţa ofiţerilor romani, pe
care conducerea imperială îi adusese în Palestina, era o ofensă
continuă pentru poporul iudeu, deoarece acești străini aduseseră
cu ei un potop de obiceiuri păgâne, de patimi și de practici imorale.
În Capernaum, oficialii romani frecventau locurile de plimbare
și participau la ocaziile de sărbătoare alături de însoţitoarele lor
vesele [60] și adesea se plimbau cu bărcile lor de agrement,
tulburând liniștea lacului Galileii cu râsetele lor. Oamenii așteptau
să-L audă pe Isus condamnând aspru această categorie socială,
dar nu mică le-a fost uimirea, când au auzit cuvinte care dezvăluiau
cu claritate tocmai răul din inima lor!
Domnul Isus spunea că atunci când un gând rău este nutrit și
iubit, oricât de ascuns ar fi el, dovedește că păcatul încă domnește
în inimă. Sufletul plin de amărăciune și resentimente se află încă în
robia nelegiuirii. Cel care își găsește plăcerea privind scene imorale,
care își îngăduie un gând păcătos, o privire pătimașă, poate fi ușor
atras să comită făţiș păcatul, cu toată povara lui de rușine și durere
care frânge inima, dezvăluind adevărata natură a răului pe care l-a
ascuns în tainele sufletului. Nu ispita sub influenţa căreia cineva
poate ajunge să comită un păcat teribil este cea care dă naștere
Spiritualitatea Legii

răului, ci ispita doar dezvoltă sau face vizibil ceea ce era deja ascuns
în inimă, în stare latentă. „Ceea ce gândește un om în inima lui,
aceea este el”, „căci din inimă ies izvoarele vieţii” (Proverbe 23,7;
4,23 – traducere din ediţia engleză).

Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, 55


taie-o și leapădă-o de la tine. (Matei 5,30)
Orice om ar fi de acord să renunţe chiar și la mâna dreaptă,
pentru a opri cangrena care se răspândește în organism, punându-i
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

viaţa în pericol. Cu atât mai mult ar trebui să fie dispus să renunţe


la orice i-ar pune în pericol viaţa spirituală.
Sufletele degradate și [61] înrobite de Satana trebuie
răscumpărate și eliberate prin Evanghelie, ca să se poată bucura de
libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Scopul lui Dumnezeu
nu este doar de a alina suferinţele care constituie un rezultat
inevitabil al păcatului, ci de a-l elibera pe om de păcatul care este
sursa suferinţelor. Sufletul corupt și degradat din punct de vedere
moral trebuie curăţit, transformat, pentru a putea fi îmbrăcat în
„frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru” (Psalm 90,17), și
făcut „asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8,29). „Lucruri pe
care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului
nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe cari le-a pregătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9). Numai veșnicia va putea
dezvălui destinul glorios al omului înnoit după chipul lui Dumnezeu.
Pentru a atinge acest ideal înalt, trebuie să sacrificăm orice ar
putea constitui o piedică pe calea credinţei. Păcatul își păstrează
puterea de influenţă asupra noastră prin intermediul voinţei.
Scoaterea ochiului sau tăierea mâinii reprezintă predarea voinţei.
Adesea ni se pare că a-I preda voinţa noastră lui Dumnezeu
înseamnă a consimţi să trăim ca și când am avea un membru
schilodit sau un organ extirpat. Dar Hristos spune că este mai
bine ca eul să fie schilodit, dacă în felul acesta poţi avea viaţa
veșnică. Ceea ce consideri a fi un dezastru constituie poarta spre
cel mai înalt beneficiu.
Dumnezeu este izvorul vieţii, iar noi putem avea viaţă, numai
dacă păstrăm comuniunea cu El. Despărţiţi de Dumnezeu, putem
fi stăpânii propriei existenţe pentru puţin timp, dar nu avem
adevărata viaţă. „Dar cea dedată la plăceri, măcar că trăiește,
este moartă” (1 Timotei 5,6). Dumnezeu ne poate oferi viaţa,
numai dacă Îi predăm voinţa noastră. Păcatele ascunse, la care
Se referea Isus, pot fi învinse, numai dacă Îi încredinţăm fiinţa
56
noastră și primim viaţa Lui. [62]
Chiar dacă puteţi ascunde păcatul inima voastră, astfel încât
să rămână necunoscut de oameni, totuși cum veţi sta în prezenţa
lui Dumnezeu?
Dacă refuzaţi să-I supuneţi voinţa voastră lui Dumnezeu, voi
alegeţi moartea. Pentru păcat, oriunde s-ar găsi el, Dumnezeu
este un foc mistuitor. Dacă alegeţi să rămâneţi atașaţi de păcat,
prezenţa lui Dumnezeu, care nimicește păcatul, va trebui să vă
nimicească și pe voi.
A te preda lui Dumnezeu înseamnă un sacrificiu; dar este un
sacrificiu al lucrurilor de jos pentru cele cerești, al celor
pământești pentru cele spirituale, al lucrurilor pieritoare pentru
cele veșnice. Nu este intenţia lui Dumnezeu să distrugă voinţa
noastră, pentru că numai prin exercitarea ei putem îndeplini ceea
ce dorește El. Voinţa noastră trebuie să-I fie încredinţată Lui, ca
să o putem primi înapoi, purificată și înnobilată; și astfel, aflaţi
într-o legătură plină de iubire cu Dumnezeu, El să poată revărsa
prin noi valurile iubirii și ale puterii Sale. Oricât de dureroasă și
de amară ar putea să i se pară inimii îndărătnice și încăpăţânate
această consacrare, totuși este în beneficiul ei.
Iacov nu a cunoscut biruinţa credinţei și nu a primit titlul de
luptător cu Dumnezeu, până când nu a căzut, lovit și lipsit de
putere, în braţele Îngerului legământului. Numai când Iacov
„șchiopăta din coapsă” (Geneza 32,31), trupele înarmate ale lui
Esau s-au liniștit înaintea lui. Iar Faraon, mândrul moștenitor de
neam împărătesc, a încetat să se răzvrătească și a cerut binecuvân-
tarea numai după ce a simţit cea mai adâncă durere. Tot astfel,
Cel ce este Căpetenia mântuirii noastre a fost făcut „desăvârșit
prin suferinţe” (Evrei 2,10), iar copiii credinţei „au fost viteji în Spiritualitatea Legii
războaie” și „au pus pe fugă oștirile vrăjmașe” (Evrei 11,34).
Așa „împart ologii prada” (Isaia 33,23) și cel slab [63] ajunge
„ca David”, iar „casa lui David … ca îngerul Domnului” (Zaharia
12,8).

Oare este îngăduit unui bărbat


57
să-și lase nevasta pentru orice pricină? (Matei 19,3)
La iudei, unui bărbat îi era îngăduit să se despartă de soţia sa,
pentru ofensele cele mai neînsemnate, iar apoi femeia avea dreptul
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

să se recăsătorească. Această practică adusese multă nenorocire,


josnicie și păcat. În Predica de pe Munte, Isus a declarat în mod
deschis că legătura căsătoriei nu putea fi ruptă în nici un caz, cu
excepţia încălcării legământului conjugal. „Oricine” a zis El, „își
lasă nevasta, afară de pricină de curvie, și ia pe alta de nevastă,
preacurvește; și cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat,
preacurvește” (Matei 19,9).
Mai târziu, când fariseii L-au întrebat cu privire la legalitatea
divorţului, Domnul Isus a îndreptat atenţia ascultătorilor Săi spre
instituirea căsătoriei, așa cum fusese rânduită la creaţiune. „Din
pricina împietririi inimilor voastre”, a spus El, „a îngăduit Moise
să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost așa” (Matei 19,8).
El a făcut referire la zilele binecuvântate din Eden, când Dumnezeu
declarase că toate lucrurile erau „foarte bune”. Căsătoria și Sabatul
aveau o origine comună, erau două instituţii surori, menite să aducă
slavă lui Dumnezeu și să binecuvânteze omenirea. Când a unit
mâinile sfintei perechi în legământul căsătoriei, spunând că astfel
„va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa,
și se vor face un singur trup” (Geneza 2,24), Dumnezeu a enunţat
[64] legea căsătoriei pentru toţi copiii lui Adam, până la încheierea
timpului. Legământul căsătoriei, pe care Tatăl cel veșnic l-a declarat
ca fiind bun, reprezenta principiul celei mai mari binecuvântări și
al celei mai înalte dezvoltări a omului.
Căsătoria a fost pervertită de păcat, așa cum s-a întâmplat cu
toate celelalte daruri bune pe care le-a încredinţat Dumnezeu
omenirii; dar scopul Evangheliei este acela de a reface puritatea
și frumuseţea ei. Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament,
legătura căsătoriei este folosită pentru a reprezenta relaţia sacră
și plină de duioșie dintre Hristos și poporul Său, pe care l-a
răscumpărat cu preţul jertfei de pe Golgota. „Prea iubitul meu
este al meu, și eu sunt a lui”. Iar Cel care este pentru mireasă
58 „deosebit din zece mii” îi spune alesei Lui: „Ești frumoasă de tot,
iubito, și n-ai nici un cusur” (Cântarea Cântărilor 2,16; 5,10; 4,7).
În perioada de mai târziu, scriindu-le creștinilor din Efes,
apostolul Pavel declară că Domnul l-a făcut pe bărbat capul femeii,
pentru a fi protectorul ei, cel care asigură unitatea familiei, așa
cum Hristos este capul bisericii și Mântuitorul trupului ei spiri-
tual. Prin urmare, el spune: „Și după cum Biserica este supusă lui
Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate
lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit și Hristos
Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a
[65] curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţișeze
înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură
sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie
să-și iubească și bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își
iubește nevasta, se iubește pe sine însuși” (Efeseni 5,24-28).
Numai harul lui Hristos poate face ca această instituţie să fie
așa cum rânduit-o Dumnezeu – un mijloc de binecuvântare și
dezvoltare a omenirii. Astfel, familiile de pe pământ, în unitatea,
pacea și dragostea lor, pot reprezenta familia cerului.
Ca și în zilele lui Hristos, starea societăţii contemporane prezintă
o ilustrare tristă a idealului cerului pentru această legătură sfântă.
Totuși, Evanghelia lui Hristos oferă o mângâiere, chiar și pentru
aceia care au găsit amărăciune și dezamăgire acolo unde sperau să
găsească tovărășie și bucurie. Răbdarea și amabilitatea pe care le
poate împărtăși Duhul Său vor îndulci mult amărăciunea unei
căsătorii nefericite. Inima în care locuiește Hristos va fi atât de
plină de dragostea Lui, atât de recunoscătoare, încât nu va simţi
acea nevoie copleșitoare de a beneficia de simpatia și atenţia altora.
Iar, când sufletul se consacră lui Dumnezeu, înţelepciunea Lui Spiritualitatea Legii
poate îndeplini lucrări ce par imposibile pentru înţelepciunea
omenească. Prin descoperirea harului Său, inimile care erau cândva
indiferente și înstrăinate pot fi unite prin legături mai stabile și
mai durabile decât cele de pe pământ – legăturile de aur ale unei
iubiri care va rezista testului încercării. [66]

59
Să nu juraţi nicidecum. (Matei 5,34)
După ce a rostit această poruncă, Domnul a explicat motivul,
spunând că nu trebuie să jurăm „nici pe cer, pentru că este scaunul
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este


așternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea
marelui Împărat; nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr
alb sau negru” (Matei 5,34-36).
Toate lucrurile vin de la Dumnezeu. Noi nu avem nici un lucru
pe care să nu-l fi primit; și, mai mult decât atât, noi nu avem
nimic care să nu fi fost plătit pentru noi cu sângele lui Hristos.
Tot ce avem poartă amprenta crucii, este cumpărat cu un sânge
mai valoros decât orice estimare posibilă, deoarece reprezintă
chiar viaţa lui Dumnezeu. Prin urmare, nu avem dreptul să
prezentăm nici o garanţie pentru împlinirea cuvântului nostru,
deoarece nu ne aparţine nimic.
Iudeii au înţeles porunca a treia ca fiind o interzicere a folosirii
profanatoare a Numelui lui Dumnezeu; dar și-au luat permisiunea
de a folosi jurăminte. Pentru ei, jurământul era o practică
obișnuită. Prin Moise, li se interzisese să jure, folosind garanţii
false, dar iudeii aveau numeroase strategii de a se sustrage de la
obligaţia impusă prin jurământ. Atâta vreme cât reușeau să
ascundă minciuna prin intermediul unor subterfugii legale, ei nu
se temeau, nici să comită o profanare, nici să se abţină de la
folosirea de mărturii false.
Domnul Isus a condamnat practicile lor, declarând că obiceiul
de a jura este o încălcare a poruncii lui Dumnezeu. Totuși,
Mântuitorul nu a interzis folosirea jurământului în cadrul justiţiei,
unde Dumnezeu este invocat, în mod solemn, ca martor al faptului
că declaraţia făcută constituie adevărul [67] și numai adevărul.
Domnul Însuși, când a fost judecat de Sinedriu, a acceptat să
depună mărturie sub jurământ. Marele preot I-a spus: „Te jur,
pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu”. Isus a răspuns: „Da, sunt” (Matei 26,63.64). Dacă
în Predica de pe Munte ar fi condamnat folosirea jurământului,
Isus ar fi confirmat propria învăţătură cu ocazia judecării Sale
60
de către Sinedriu, mustrându-l pe Marele preot pentru solicitarea
de a depune o mărturie sub jurământ.
Mulţi oameni nu se tem să-și înșele semenii, dar, pentru că așa
au fost învăţaţi și impresionaţi de Duhul lui Dumnezeu, consideră
că este ceva îngrozitor să-L mintă pe Creatorul lor. De aceea,
când li se solicită să depună un jurământ, ei sunt conștientizaţi de
faptul că nu mărturisesc doar înaintea oamenilor, ci înaintea lui
Dumnezeu; iar dacă rostesc o mărturie falsă, o fac în prezenţa
Aceluia care cunoaște inima și știe adevărul cu exactitate. Gândul
la pedepsele îngrozitoare pentru acest păcat exercită asupra lor o
influenţă constrângătoare.
Dar dacă există cineva care poate mărturisi sub jurământ, fără
să comită o greșeală, acela este creștinul. El trăiește în permanenţă
ca în prezenţa lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu îi cunoaște
fiecare gând; iar când i se cere să jure într-un cadru legal, este
corect să Îl cheme pe Dumnezeu ca martor că declaraţia lui
constituie adevărul și numai adevărul.
Domnul Isus a continuat, stabilind un principiu care, dacă ar
fi respectat, ar face ca jurământul să nu fie necesar. El i-a învăţat
pe oameni că adevărul exact ar trebui să fie norma fundamentală
a modului lor de vorbire. „Felul vostru de vorbire să fie: Da, da;
nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău” (Matei
5,37). [68]
Aceste cuvinte condamnă toate acele expresii și fraze lipsite
de sens, care merg până la limita profanării. Ele condamnă compli-
mentele amăgitoare, ocolirea adevărului, flatările, exagerările,
prezentarea falsă a produselor în tranzacţiile comerciale, care
sunt niște practici obișnuite în societate și în lumea afacerilor.
Ele învaţă că acela, care încearcă să pară a fi ceea ce nu este sau
Spiritualitatea Legii

ale cărui cuvinte nu exprimă adevăratele gânduri ale inimii, nu


poate fi considerat demn de încredere și loial adevărului.
Dacă aceste cuvinte ale Domnului Hristos ar fi fost luate în
considerare și respectate, oamenii ar fi încetat să-și exprime
bănuielile rele și criticile lipsite de bunăvoinţă. Cine poate fi sigur
că spune adevărul exact, atunci când comentează faptele și 61
motivele altora? Cât de adesea mândria, pasiunea și resentimentele
personale nuanţează impresiile percepute! O privire sau un cuvânt
cu subînţeles, până și tonul vocii, pot avea un rol esenţial în
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

exprimarea unei minciuni. Chiar și faptele pot fi prezentate într-


o asemenea manieră, încât să transmită o impresie falsă. Și „orice
trece peste” adevăr „este de la cel rău”.
Tot ce face creștinul trebuie să fie la fel de transparent ca
lumina soarelui. Adevărul este de la Dumnezeu; și oricine se
îndepărtează în vreun fel de la linia dreaptă a adevărului se
încredinţează puterii celui rău. Totuși, nu este ușor să rostești
adevărul exact. Noi nu putem spune adevărul, dacă nu îl
cunoaștem; dar cât de des opiniile preconcepute, predispoziţiile
intelectuale, cunoașterea parţială și erorile de raţionament
împiedică înţelegerea corectă a subiectelor pe care le tratăm!
Dacă mintea noastră nu este călăuzită în mod continuu de Acela
care este adevărul, nu putem rosti adevărul!
Prin intermediul apostolului Pavel, Domnul Hristos ne
îndeamnă: [69] „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă
cu sare, ca să știţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni
4,6). „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun,
pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud”;
(Efeseni 4,29). În lumina acestor declaraţii ale Scripturii, cuvintele
lui Isus pe Munte reprezintă o condamnare a conversaţiilor
glumeţe, ușuratice și nerușinate. Ele implică nu doar cerinţa ca
vorbirea noastră să fie în conformitate cu adevărul, ci și curată.
Cei care au învăţat de la Hristos „nu vor lua deloc parte la
lucrările neroditoare ale întunerecului” (Efeseni 5,11). În vorbire,
ca și în modul lor de viaţă, ei vor fi simpli, cinstiţi și credincioși,
deoarece se pregătesc să intre în societatea celor sfinţi, în gura
cărora „nu s-a găsit minciună” (Apocalipsa 14,5).

Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău.


Ci, oricui te lovește peste obrazul drept,
62 întoarce-i și pe celălalt. (Matei 5,39)
Contactul cu soldaţii romani era pentru iudei o permanentă
sursă de iritare. Pretutindeni, în Iudea și Galilea, erau staţionate
detașamente militare, iar prezenţa acestora îi amintea poporului
de decăderea sa, ca naţiune. Cu amărăciune în suflet, iudeii auzeau
sunetul puternic al trâmbiţei și vedeau trupele încolonându-se în
jurul steagului Romei pentru a saluta acest simbol al puterii ei.
Conflictele dintre oamenii de rând și soldaţii romani erau
frecvente, instigând și intensificând și mai mult ura poporului.
Adesea, când vreun oficial roman, însoţit de garda lui de soldaţi,
[70] se grăbea să ajungă de la o garnizoană la alta, lua cu forţa
ţăranii evrei pe care îi întâlnea lucrând la câmp și îi obliga să-i
care poverile pe drumurile de munte sau să îndeplinească oricare
alt serviciu de care avea nevoie. Această practică era un obicei apărat
de legea romană, iar dacă vreun iudeu se împotrivea cerinţelor, era
pedepsit cu cruzime. Fiecare zi adâncea în inima poporului dorul de
a scutura jugul roman. În rândul galileenilor, care erau niște oameni
curajoși și aspri, spiritul de revoltă ajunsese la culme. Deoarece se
afla chiar la graniţă, Capernaumul era reședinţa unei garnizoane
romane și, chiar în timp ce Isus îi învăţa, ascultătorii vedeau
compania de soldaţi, care le amintea de gândul amar al umilirii
lui Israel. Oamenii priveau cu nerăbdare la Domnul Hristos,
sperând că El va fi Cel care va strivi mândria Romei.
Isus privea cu tristeţe chipurile îndreptate spre El și observa
spiritul de răzbunare care își lăsase amprenta sa cea rea pe faţa
lor. El știa cu câtă durere și nerăbdare își doreau ei puterea de a-
i zdrobi pe cei care îi oprimau. Cu regret în suflet, a început să-i
îndemne: „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te
lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt” (Matei 5,39). Spiritualitatea Legii
Aceste cuvinte nu erau altceva decât o repetare a învăţăturii
Vechiului Testament. Este adevărat că regula „ochi pentru ochi
și dinte pentru dinte” (Levitic 24,20) era o parte a legilor date
prin Moise, dar aceasta fusese o lege civilă. Nimeni nu avea dreptul
de a se răzbuna singur, pentru că Domnul le poruncise: „Nu zice:
Îi voi întoarce eu răul!” „Nu zice: Cum mi-a făcut el, așa am să-i
fac și eu, îi vor răsplăti după faptele lui!” „Nu te bucura de căderea 63
vrăjmașului tău”. „Dacă este flămând vrăjmașul tău, [71] dă-i
pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea” (Proverbe
20,22; 24,29.17; 25,21.22).
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Întreaga viaţă a lui Isus a fost o întruchipare a acestui principiu.


Mântuitorul Își părăsise căminul ceresc tocmai pentru a le aduce
vrăjmașilor Săi pâinea vieţii. Deși, din leagăn și până la mormânt,
a fost mult persecutat și calomniat, El a răspuns la toate acestea,
doar printr-o continuă manifestare a acelei iubiri care iartă. Prin
intermediul profetului Isaia, Domnul spusese: „Mi-am dat spatele
înaintea celor ce Mă loveau, și obrajii înaintea celor ce-Mi
smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări și de scuipări”.
„Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel
pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o
tund: n-a deschis gura” (Isaia 50,6; 53,7). Iar de pe crucea
Golgotei, străbat peste veacuri cuvintele rugăciunii Sale pentru
cei care L-au ucis și făgăduinţa plină de speranţă adresată tâlharului
muribund.
Domnul Hristos a fost înconjurat pretutindeni de prezenţa
Tatălui și nimic din ceea ce s-a întâmplat în viaţa Lui nu a avut
loc fără a fi îngăduit de Iubirea infinită, în scopul binecuvântării
întregii lumi. Gândul acesta a fost pentru Domnul un izvor de
mângâiere și tot astfel este și pentru noi. Cel care împărtășește
pe deplin Spiritul lui Hristos rămâne în Hristos. Toate loviturile
îndreptate împotriva lui cad mai întâi asupra Mântuitorului,
deoarece prezenţa Lui apărătoare îl înconjoară. Orice i se
întâmplă, vine din partea Domnului Hristos. El nu este nevoit să
se împotrivească nici unui rău, pentru că Isus este apărătorul lui.
Nimic nu-l poate atinge, decât dacă este îngăduit de Domnul și
„toate lucrurile” care sunt îngăduite de El „lucrează împreună
spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8,28).
„Orișicui vrea să se judece cu tine, și să-ţi ia [72] haina, lasă-
i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc,
mergi cu el două”.
Domnul Isus nu numai că Și-a îndemnat ucenicii să nu se opună
64 cererilor celor care deţineau puterea, ci le-a spus să facă mai mult
decât li se solicita. Atât cât era posibil, ei trebuiau să-și îndepli-
nească orice îndatorire, chiar dacă aceasta depășea prevederile
legilor iudaice. Legea, așa cum fusese dată prin Moise, impunea
o grijă atentă și plină de milă faţă de săraci. Când un sărac își
oferea haina drept garanţie pentru o datorie, creditorului nu i se
permitea să intre cu forţa în casa lui pentru a și-o lua înapoi, ci
trebuia să rămână în stradă, așteptând să-i fie adusă. Și oricare ar
fi fost circumstanţele, garanţia trebuia înapoiată celui dator înainte
de căderea nopţii (Deuteronom 24,10-13). În zilele Domnului
Hristos, aceste măsuri legale pline de milă erau ignorate; dar Isus
i-a învăţat pe ucenicii Săi să se supună deciziilor curţii de judecată,
chiar dacă aceasta le-ar fi impus mai mult decât era autorizat de
legea lui Moise. Dacă li se cerea o haină, trebuiau să se supună.
Mai mult decât atât, ei trebuiau să-i înapoieze creditorului datoria,
chiar dacă acel creditor le cerea mai mult decât avea dreptul să
primească printr-o hotărâre judecătorească. „Orișicui vrea să se
judece cu tine”, a spus El, „și să-ţi ia haina, lasă-i și cămașa”. Și
dacă un curier îţi cere să mergi cu el o milă, mergi două.
Domnul Isus a adăugat: „Celui ce-ţi cere, dă-i; și nu întoarce
spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine”. Aceeași învăţă-
tură fusese prezentată prin Moise: „Să nu-ţi împietrești inima și
să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit. Ci să-ţi
deschizi mâna, [73] și să-l împrumuţi cu ce-i trebuie, ca să facă
faţă nevoilor lui” (Deuteronom 15,7.8). Această declaraţie a
Sfintei Scripturi explică în mod clar cuvintele Mântuitorului.
Hristos nu ne învaţă să răspundem fără discernământ tuturor
solicitărilor celor care cer milă; ci ne spune: „Să-l împrumuţi cu
ce-i trebuie ca să facă faţă nevoilor lui”; iar aceasta ar trebui să Spiritualitatea Legii
fie mai degrabă un dar, decât un împrumut; căci ni se spune:
„Trebuie să daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb”
(Luca 6,35). Cine se dăruiește pe sine, făcând bine, ajută la trei:
se ajută pe el, pe cel în nevoie și pe Mine.

Iubiţi pe vrăjmașii voștri. (Matei 5,44) 65


Pentru iudeii care din fire erau răzbunători, lecţia
Mântuitorului „Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău” constituia
o declaraţie greu de acceptat și au început să murmure între ei.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Dar Domnul Isus a continuat cu o declaraţie și mai categorică:


„Aţi auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău, și să urăști pe
vrăjmașul tău. Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmașii voștri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc
și rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiţi fii
ai Tatălui vostru care este în ceruri” (Matei 5,43-45).
Acesta era spiritul legii pe care rabinii o interpretaseră greșit,
ca fiind un cod de reguli aspru și inflexibil. Ei se credeau mai buni
decât alţi oameni și, în virtutea nașterii lor ca izraeliţi, considerau
că au dreptul să beneficieze de o favoare deosebită din partea lui
Dumnezeu; dar Domnul Isus a evidenţiat faptul că spiritul iubirii
iertătoare era singura dovadă [74] că erau conduși de motive mai
nobile decât acelea ale vameșilor și păcătoșilor, pe care ei îi
dispreţuiau.
El a îndreptat atenţia ascultătorilor spre Conducătorul univer-
sului, pe care L-a prezentat cu un nume nou – „Tatăl nostru”.
Domnul a dorit ca oamenii să înţeleagă cât de duioase erau
sentimentele lui Dumnezeu faţă de ei. El ne învaţă că Dumnezeu
Se îngrijește de fiecare suflet pierdut și că, așa „cum se îndură un
tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El”
(Psalmi 103,3). Nici o altă religie nu i-a oferit vreodată lumii o
asemenea concepţie despre Dumnezeu. Păgânismul îi învăţa pe
oameni să considere Fiinţa Supremă ca fiind mai degrabă o
divinitate de care trebuie să se teamă, decât una pe care să o
iubească – o zeitate malefică și răuvoitoare, ce trebuie împăcată
și îmblânzită prin jertfe, și nu un Tată care revarsă asupra copiilor
Săi darul iubirii Sale. Chiar și poporul Israel ajunsese atât de orb
faţă de învăţăturile preţioase ale profeţilor cu privire la Dumnezeu,
încât această descoperire a iubirii Sale părintești constituia un
subiect nou, nemaiîntâlnit, un nou dar pentru omenire.
Iudeii susţineau că Dumnezeu îi iubește pe cei care Îi slujesc,
66 adică, în conformitate cu concepţiile lor, pe cei care îndeplinesc
cerinţele rabinilor, și că restul lumii este ţinta supărării și a
blestemului Său. Domnul Isus a declarat că nu era așa; că toţi
oamenii, atât cei buni, cât și cei răi, beneficiază de strălucirea
soarelui iubirii Sale. Ei ar fi trebuit să înveţe acest adevăr chiar
din natură, pentru că Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste
cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepţi și peste cei
nedrepţi” (Matei 5,44).
An de an, pământul produce recoltele bogate și își continuă
mișcarea în jurul soarelui nu datorită puterii lui interioare. Mâna
lui Dumnezeu este cea care conduce planetele și le menţine în
poziţia lor, în mersul lor ordonat [75] prin univers. Puterea lui
Dumnezeu este cea care face ca vara și iarna, semănatul și
seceratul, ziua și noaptea să urmeze în succesiunea lor naturală.
Cuvântul Său face să crească vegetaţia în abundenţă, să apară
frunzele și să înflorească florile. Fiecare lucru bun pe care îl avem,
fiecare rază de soare și fiecare picătură de ploaie, fiecare bucăţică
de hrană, fiecare clipă a vieţii este un dar al iubirii.
Tatălui nostru ceresc i-a fost milă de noi, chiar și atunci când
caracterul nostru era nedemn și lipsit de iubire, când eram
„vrednici să fim urâţi și urându-ne unii pe alţii”. „Dar, când s-a
arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, și dragostea
Lui de oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în
neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3,3-5). Dacă acceptăm
dragostea Sa, ea ne va face asemenea Lui, buni, atenţi și miloși,
nu numai faţă de cei care ne sunt pe plac, ci și faţă de cei mai
păcătoși și mai răi oameni.
Copiii lui Dumnezeu sunt părtași ai naturii Sale. Nu statutul
social, originea etnică, naţionalitatea sau avantajele religioase sunt
Spiritualitatea Legii

cele care dovedesc faptul că suntem membri ai familiei lui


Dumnezeu, ci iubirea, o iubire care cuprinde întreaga omenire.
Dacă inima lor nu este în mod categoric închisă faţă de Duhul lui
Dumnezeu, chiar și cei păcătoși vor fi impresionaţi de bunătatea
noastră faţă de ei. Chiar dacă este posibil ca ei să reacţioneze cu
ură când sunt trataţi cu ură, totuși, când sunt iubiţi, vor răspunde 67
cu iubire. Dar numai Duhul lui Dumnezeu este Cel care răspunde
urii cu iubire. A fi bun cu omul cel rău și nerecunoscător, a face
bine fără să aștepţi nimic în schimb constituie blazonul casei re-
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

gale cerești, dovada sigură prin care copiii Celui Preaînalt își
dezvăluie statutul lor nobil. [76]

Voi fiţi dar desăvârșiţi, după cum și


Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit. (Matei 5,48)
Cuvântul „dar” sugerează faptul că aici este exprimată o
concluzie, o urmare logică a ceea ce s-a spus înainte. Domnul
Isus le-a vorbit ascultătorilor Săi despre harul lui Dumnezeu,
despre mila și dragostea Sa neschimbătoare, apoi i-a îndemnat să
fie desăvârșiţi. Deoarece Tatăl vostru „este bun și cu cei nemulţă-
mitori și cu cei răi” (Luca 6,35), deoarece El S-a oprit pentru a
vă ridica din starea voastră decăzută, ca urmare, a zis Isus, și voi
puteţi avea un caracter asemănător cu al Său și puteţi sta fără
vină în prezenţa oamenilor și a îngerilor.
Deși beneficiem de harul lui Dumnezeu, condiţiile vieţii veșnice
sunt exact aceleași care au fost în Eden – neprihănirea desăvârșită,
armonia cu Dumnezeu, conformarea deplină faţă de principiile
Legii Sale. Standardul moral prezentat în Vechiul Testament este
același standard pe care îl prezintă Noul Testament. Acest stan-
dard nu face parte din categoria celor pe care nu le putem atinge.
Fiecare poruncă sau instrucţiune dată de Dumnezeu conţine o
făgăduinţă cât se poate de sigură. Dumnezeu a pregătit mijloacele
prin care să putem deveni asemenea Lui și El va îndeplini aceasta
pentru toţi cei care nu se vor opune cu îndărătnicie, împiedicând
astfel lucrarea harului Său.
Dumnezeu ne-a iubit cu o dragoste de nedescris și, când
înţelegem ceva din lungimea, lărgimea, adâncimea și înălţimea
acestei iubiri care întrece orice cunoștinţă, în inima noastră se
naște dragostea faţă de El. Prin descoperirea caracterului plăcut
și atrăgător al Domnului Hristos, prin cunoașterea iubirii pe care
68 a manifestat-o El faţă de noi, pe când eram încă păcătoși, inima
împietrită este sensibilizată și cucerită, [77] iar păcătosul este
transformat, devenind un copil al cerului. Dumnezeu nu folosește
mijloace de constrângere, ci alungă păcatul din inimă prin
intermediul iubirii. Prin iubire, El înlocuiește mândria cu umilinţa
și răzvrătirea necredinţei, cu dragostea și încrederea.
Iudeii se străduiseră până la epuizare să atingă desăvârșirea
prin propriile eforturi, dar nu reușiseră. Domnul Hristos le spusese
deja că aceia care au o astfel de neprihănire nu vor putea intra
niciodată în Împărăţia cerurilor. Iar apoi, le îndreptase atenţia
spre acea neprihănire pe care o vor avea toţi cei ce vor intra în
ceruri. Domnul a descris roadele neprihănirii pe întregul parcurs
al Predicii de pe Munte, dar acum, printr-o singură frază, El a
scos în evidenţă sursa și natura acesteia: „Fiţi desăvârșiţi, după
cum Dumnezeu este desăvârșit”. Legea nu este altceva decât o
transcriere a caracterului lui Dumnezeu. Tatăl vostru ceresc este
întruchiparea desăvârșită a principiilor care constituie temelia
guvernării Sale.
Dumnezeu este iubire. Iubirea, lumina și bucuria se revarsă
asupra tuturor făpturilor create de El, asemenea razelor de lumină
ale soarelui. Dăruirea este esenţa naturii Sale. Însăși viaţa Lui
este izvorul iubirii neegoiste.
Slava Lui Dumnezeu
Este binele copiilor Săi;
Și bucuria Lui este dragostea faţă de noi
Și grija Sa părintească.
El ne spune să fim desăvârșiţi așa cum este El. Noi trebuie să
fim niște surse de lumină și binecuvântare în cercul nostru limitat,
întocmai cum este El pentru univers. Nimic din ce avem de oferit Spiritualitatea Legii
nu vine din noi înșine, ci lumina iubirii Sale strălucește asupra
noastră, iar noi trebuie să reflectăm strălucirea ei asupra altora.
Cu bunătatea primită din bunătatea Lui, putem să fim desăvârșiţi
în sfera noastră de influenţă, așa cum Dumnezeu este desăvârșit
în sfera Lui.
Domnul a zis: „Fiţi desăvârșiţi după cum Tatăl vostru este
desăvârșit”. Dacă [78] sunteţi copii ai lui Dumnezeu, sunteţi 69

părtași ai naturii Sale și deci nu puteţi fi altfel, decât asemenea


Lui. Fiecare copil trăiește datorită faptului că părintele său i-a
dat viaţă. Dacă sunteţi copiii lui Dumnezeu, născuţi prin Duhul
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Său, voi trăiţi datorită vieţii pe care aţi primit-o de la Dumnezeu.


În Domnul Hristos locuiește „toată plinătatea Dumnezeirii”
(Coloseni 2,9); și viaţa lui Isus este manifestată în mod vizibil
„în trupul nostru muritor” (2 Corinteni 4,11). Această viaţă va
da naștere unui caracter asemenea Lui și se va manifesta prin
fapte ca ale Lui. Prin urmare, veţi trăi în armonie cu fiecare
prevedere a Legii Sale; pentru că „Legea Domnului este
desăvârșită, și înviorează sufletul” (Psalmi 19,7). Prin dragoste,
„neprihănirea legii” va fi „împlinită în noi, cari trăim nu după
îndemnurile firii pământești, ci după îndemnurile Duhului”
(Romani 8,4).

70
ADEVÃRATUL MOTIV AL SLUJIRII
ADEVÃRATUL

Luaţi seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră


înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei. (Matei 6,1)

Cuvintele rostite de Domnul Hristos pe Munte erau o expresie


a învăţăturii nerostite, care se reflecta în însăși viaţa Sa, dar pe
care oamenii nu reușiseră să o înţeleagă. Ei nu puteau pricepe de
ce, în ciuda faptului că avea o putere atât de mare, El neglijase să
o folosească pentru a obţine ceea ce credeau ei că ar fi cel mai
bine. Atitudinea, motivele și metodele lor erau opusul celor pe
care le avea El. Deși pretindeau că sunt foarte zeloși în a apăra
onoarea Legii, adevăratul obiectiv pe care îl urmăreau era
glorificarea de sine; iar Domnul Hristos dorea să-i ajute să
înţeleagă cu claritate că omul care se iubește pe sine este un
călcător al Legii.
Totuși, principiile împărtășite de farisei sunt caracteristice
omenirii în toate veacurile. Spiritul fariseismului este spiritul naturii
umane și, deși Mântuitorul a arătat contrastul dintre spiritul și
metodele Lui și acelea ale rabinilor din vremea Sa, învăţătura Lui
este la fel de valabilă pentru oamenii din toate timpurile.
În zilele lui Hristos, fariseii se străduiau fără încetare să câștige
favoarea Cerului, cu scopul de a-și asigura onoarea și
prosperitatea pământească, pe care ei le considerau a fi răsplata
virtuţii. Ei îndeplineau actele de binefacere în văzul oamenilor,
pentru a atrage atenţia asupra lor și pentru a-și câștiga o reputaţie 71
de sfinţenie. [80]
Domnul Isus a criticat în mod categoric intenţia lor de a-i
impresiona pe alţii, declarând că Dumnezeu nu recunoaște o
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

asemenea slujire și că laudele și admiraţia oamenilor, pe care le


doreau ei cu atâta ardoare, constituiau singura răsplată pe care o
vor primi vreodată.
„Când faci milostenie”, a zis Isus, „să nu știe stânga ta ce face
dreapta, pentru ca milostenia ta să fie făcută în ascuns; și Tatăl
tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti”.
Prin aceste cuvinte, Domnul nu a declarat că faptele de
binefacere trebuie ţinute secret. Apostolul Pavel, scriind sub inspiraţia
Duhului Sfânt, nu a ascuns sacrificiul generos al creștinilor
macedoneni, ci a vorbit despre bunătatea pe care le-a dăruit-o
Hristos, prin care îi influenţau și pe alţii să împărtășească același
spirit. În același sens, el scria bisericii din Corint, spunând: „râvna
voastră a îmbărbătat pe foarte mulţi din ei” (2 Corinteni 9,2).
Chiar Domnul Hristos explică în mod clar declaraţia făcută,
spunând că faptele de binefacere nu trebuie aibă scopul de a obţine
lauda și cinstea din partea oamenilor. Adevărata evlavie nu ne
îndeamnă niciodată la efortul de a face paradă. Cei cărora le face
plăcere și caută să fie lăudaţi și flataţi sunt creștini doar cu numele.
Urmașii lui Hristos nu îndeplinesc fapte bune pentru gloria
personală, ci pentru slava Aceluia, prin puterea și harul Căruia au
reușit să le facă. Orice faptă bună este făcută numai prin puterea
Duhului Sfânt, iar Duhul nu este dat pentru glorificarea celui ce L-
a primit, ci pentru proslăvirea Celui care L-a dat. Când lumina lui
Hristos strălucește în suflet, buzele vor fi pline de laudă și de
mulţumire la adresa lui Dumnezeu. Rugăciunile tale, îndeplinirea
datoriei, bunăvoinţa ta și renunţarea la tine însuţi nu vor [81]
constitui pentru tine niște subiecte de meditaţie sau de conversaţie.
Eul va fi ascuns, iar Isus Hristos Se va arăta ca fiind totul în toate.
Trebuie să dăruim cu sinceritate, nu pentru a face paradă de
faptele noastre bune, ci pentru că ne este milă de cei suferinzi și
îi iubim. Cerul preţuiește sinceritatea intenţiei și adevărata
72 bunătate a inimii. Iubirea sinceră, devotamentul și dedicarea totală
sunt considerate de Dumnezeu mai preţioase ca aurul din Ofir.
Nu trebuie să ne gândim la răsplată, ci la actul slujirii; cu toate
acestea, bunătatea manifestată în acest spirit nu va rămâne
nerăsplătită. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti”. Deși
este adevărat că marea răsplată, în care sunt cuprinse toate
celelalte, este Însuși Dumnezeu, cel credincios Îl primește și se
bucură de El, numai în măsura în care devine asemenea Lui în
caracter. Numai cei care se aseamănă se pot preţui reciproc. Când
ne consacrăm lui Dumnezeu, ca să slujim nevoilor omenirii, El ni
Se dăruiește pe Sine.
Nimeni nu poate face ca inima și viaţa lui să devină un mijloc
prin care să se poată revărsa înspre alţii șuvoiul de binecuvântare
a lui Dumnezeu, fără ca el însuși să nu beneficieze de o răsplătire
bogată. Dealurile și câmpiile nu suferă nici o pierdere prin faptul
că îi fac loc râului de munte să ajungă la mare. Ceea ce dăruiesc
le este răsplătit însutit. Deoarece torentul care se rostogolește
zgomotos în vadul lui, lasă în urmă darul fertilităţii și al
abundenţei. Iarba de pe malurile lui este de un verde mai proaspăt,
copacii au un frunziș mai bogat, florile sunt mai exuberante. Când
căldura toridă a verii face ca pământul să fie uscat și sterp, cursul
râului este marcat de un culoar de verdeaţă; iar [82] câmpia care
și-a deschis inima, ca să poarte comoara de apă a muntelui înspre
mare, este înveșmântată în prospeţime și frumuseţe, ca o mărturie
despre recompensa pe care harul lui Dumnezeu le-o oferă tuturor
celor ce se dăruiesc pe ei înșiși pentru a fi mijlocul prin care se
revarsă spre lume acest har.

Adevăratul motiv al slujirii


Aceasta este binecuvântarea celor care își arată mila faţă de
cei săraci. Profetul Isaia spune: „Împarte-ţi pâinea cu cel flămând,
și adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om
gol, acoperă-l, și nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lu-
mina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolţi repede.…
Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul chiar în locuri
fără apă … vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape
nu seacă (Isaia 58,7-11).
Lucrarea de binefacere este binecuvântată de două ori. În timp 73
ce îi binecuvântează pe alţii, cel care dăruiește nevoiașilor este
binecuvântat el însuși, într-o măsură chiar și mai mare. Harul lui
Hristos dezvoltă în caracterul lui trăsături opuse egoismului –
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

trăsături care vor desăvârși, vor înnobila și vor îmbogăţi viaţa lui.
Faptele de bunătate, săvârșite în taină, vor uni inimile și le vor
atrage tot mai aproape de inima lui Hristos, din care izvorăște
fiecare impuls generos și neegoist. Micile atenţii, gesturile de
iubire și sacrificiul de sine, care se manifestă în viaţă tot atât de
liniștit ca parfumul unei flori, nu sunt o parte neînsemnată a
binecuvântării și a fericirii vieţii. Iar în final, se va vedea că
renunţarea la sine pentru binele și fericirea altora, oricât de umilă
și neapreciată ar fi aici, pe pământ, este recunoscută de cer ca
fiind o dovadă a legăturii noastre cu [83] Regele slavei, care a
fost bogat și totuși S-a făcut sărac pentru noi.
Chiar dacă faptele de bunătate sunt făcute în taină, rezultatul
acestora în caracterul celui care le îndeplinește nu poate fi ascuns.
Dacă lucrăm cu o dedicare totală, ca niște urmași ai lui Hristos,
vom fi aduși într-o părtășie mai strânsă cu Dumnezeu, iar influenţa
Duhului lui Dumnezeu asupra inimii noastre va scoate la iveală
armoniile sacre ale sufletului, ca răspuns la atingerea divină.
Cel ce le dă talente mai multe acelora care și-au dezvoltat în
mod înţelept darurile încredinţate lor apreciază cu mulţumire
slujirea copiilor Săi, care cred în Cel Preaiubit, prin harul și
puterea Căruia au îndeplinit toate lucrurile. Cei care au căutat
să-și formeze un caracter creștin desăvârșit, folosindu-și
capacităţile pentru a face fapte bune, vor culege în lumea viitoare
ce au semănat în lumea aceasta. Lucrarea începută pe pământ își
va atinge scopul final în acea viaţă mai sfântă și mai nobilă, care
va continua de-a lungul veșniciei.

Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii. (Matei 6,5)


Fariseii stabiliseră anumite ore pentru rugăciune; dar se
întâmpla adesea să fie departe de casă la timpul hotărât. În aceste
74 situaţii, ei se opreau oriunde ar fi fost, indiferent dacă erau pe
stradă sau într-o piaţă, în mijlocul unei mulţimi de oameni grăbiţi,
și își repetau acolo, cu voce tare, rugăciunile lor ceremoniale. O
asemenea închinare, adusă numai pentru glorificarea de sine, a
determinat [84] o mustrare necruţătoare din partea lui Isus. Cu
toate acestea, Domnul nu a dezaprobat rugăciunea în public,
deoarece El Însuși S-a rugat atât în prezenţa ucenicilor Săi, cât și
în prezenţa mulţimii. Dar Isus voia să spună că rugăciunea
particulară nu trebuie făcută în public. Rugăciunile noastre,
rostite în momentele de devoţiune tainică, trebuie să fie auzite
numai de Dumnezeu. Nici o ureche curioasă nu trebuie să
primească povara acestui gen de cereri.
„Când te rogi, intră în odăiţa ta”. Pentru rugăciunea tainică
este necesar să avem un loc special. Domnul Isus avea locuri alese
pentru comuniunea cu Dumnezeu, iar noi trebuie să procedăm în
același fel. Adesea trebuie să ne retragem într-un loc anume, oricât
de umil ar fi, unde să putem fi singuri cu Dumnezeu.
„Roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns”. Când ne rugăm în
Numele lui Isus, putem veni în prezenţa lui Dumnezeu cu
încrederea unui copil. Nu avem nevoie de nici un mijlocitor
omenesc. Prin Domnul Isus, ne putem deschide inima înaintea lui
Dumnezeu ca înaintea unei persoane care ne cunoaște și ne iubește.
În locul tainic al rugăciunii, unde ne poate vedea și auzi doar
Dumnezeu, putem să-I destăinuim Părintelui îndurării și al
înţelegerii infinite cele mai tainice dorinţe și năzuinţe ale noastre,
iar, în liniștea și tăcerea sufletului, acel glas care nu zăbovește
niciodată să răspundă strigătului nevoii omenești, va vorbi inimii

Adevăratul motiv al slujirii


noastre.
„Domnul este plin de milă și de îndurare” (Iacov 5,11). Cu o
iubire neobosită, El așteaptă să audă mărturisirile celor greșiţi, care
I s-au împotrivit, și să accepte pocăinţa lor. Domnul așteaptă să
vadă un semn de mulţumire din partea noastră, așa cum așteaptă o
mamă să vadă zâmbetul de recunoaștere al copilului ei drag. El ar
dori să ne facă să înţelegem cât de arzător este dorul inimii Lui
pentru noi. Domnul ne invită să aducem încercările noastre în atenţia
simpatiei și înţelegerii Sale, să încredinţăm necazurile noastre iubirii 75
Sale, să primim vindecarea Sa pentru rănile noastre, puterea Sa
pentru slăbiciunea noastră, să lăsăm ca prezenţa Lui să umple golul
din inima noastră. Nici un om care a venit la El nu a fost dezamăgit
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

vreodată. „Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie,


și nu ţi se umple faţa de rușine” (Psalmi 34,5).
Cei care Îl caută pe Dumnezeu în locul lor tainic pentru a-I
vorbi despre nevoile lor și pentru a-I cere ajutor nu se vor ruga în
zadar. „Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti”. Când Domnul
Hristos va deveni tovarășul nostru de zi cu zi, vom simţi că
puterile unei lumi nevăzute sunt prezente pretutindeni în jurul
nostru; și, privind la Isus, vom ajunge asemenea Lui. Privind la El
suntem schimbaţi. Caracterul nostru devine sensibil, blând și
curat, fiind pregătit pentru Împărăţia cerească. Rezultatul sigur
al relaţiei noastre de prietenie cu Domnul va fi o sporire a evlaviei,
a curăţiei morale și a devotamentului. Rugăciunea noastră va
deveni din ce în ce mai inteligentă. Noi vom primi o educaţie
divină, iar aceasta se va vedea printr-o viaţă caracterizată de
sârguinţă și zel.
Cel care se îndreaptă în fiecare zi spre Dumnezeu prin rugăciuni
stăruitoare și serioase, pentru a primi ajutor, sprijin și putere de
la El, va avea aspiraţii nobile, o înţelegere limpede a adevărului și
a responsabilităţii personale, obiective înalte de acţiune și o
continuă foame și sete după neprihănire. Prin menţinerea unei
legături permanente cu Dumnezeu, vom deveni capabili să le
transmitem și celor cu care venim în contact lumina, pacea, liniștea
și simţământul de siguranţă care domnesc în inima noastră.
Puterea dobândită în rugăciunea adresată lui Dumnezeu, unită
cu efortul perseverent de educare a minţii în ce privește
sensibilitatea, atenţia și grija faţă de nevoile altora, îl pregătește
pe om pentru îndatoririle zilnice și menţine o stare de pace a
spiritului, care rămâne aceeași, indiferent de circumstanţe.
Dacă ne apropiem de Dumnezeu, El va pune cuvintele Sale
[86] pe buzele noastre, ca să vorbim pentru El și să lăudăm
Numele Lui. El ne va învăţa melodia cântecului îngeresc pentru
76 a-I mulţumi Tatălui nostru ceresc. Lumina și dragostea
Mântuitorului care locuiește în inima noastră se vor dezvălui în
fiecare faptă a vieţii. Dificultăţile și tulburările trecătoare nu pot
afecta nici o viaţă trăită prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu.
Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleași vorbe,
ca păgânii. (Matei 6,7)
Păgânii considerau că rugăciunile lor constituiau, prin ele
însele, niște merite pentru ispășirea păcatului. Prin urmare, cu
cât rugăciunea era mai lungă, cu atât meritul era mai mare. Dacă
ar fi reușit să devină sfinţi prin propriile eforturi, s-ar fi putut
bucura de o realizare personală, care le-ar fi dat un motiv de
laudă și înălţare de sine. Această concepţie cu privire la rugăciune
este un rezultat al principiului ispășirii prin sacrificii personale,
care stă la temelia tuturor sistemelor religioase false. Fariseii
adoptaseră o asemenea mentalitate păgână, care nu a dispărut
nici în zilele noastre, fiind prezentă chiar printre cei ce se declară
creștini. Repetarea unor formule tradiţionale, în timp ce inima
nu simte nici o nevoie de Dumnezeu, se aseamănă cu
„bolboroserile” păgânilor.
Rugăciunea nu este un act de ispășire a păcatului; ea nu este o
virtute sau un merit. Cele mai alese și mai frumoase cuvinte nu
înseamnă nimic în comparaţie cu o dorinţă sinceră și sfântă. Dacă
nu exprimă adevăratele sentimente ale inimii, chiar și cele mai
elocvente rugăciuni sunt doar niște cuvinte fără rost. Dar
rugăciunea care izvorăște dintr-o inimă sinceră și exprimă în mod
simplu nevoile sufletului, ca și când i-am cere [87] o favoare unui
Adevăratul motiv al slujirii
prieten, cu încrederea că ne va fi acordată – aceasta este rugăciunea
credinţei. Dumnezeu nu dorește complimentele noastre formale,
dar strigătul nerostit al inimii frânte și copleșite de simţământul
păcătoșeniei și al unei neputinţe totale ajunge până la Tatăl
oricărei îndurări.

Când postiţi, să nu vă luaţi o înfăţișare


77
posomorâtă, ca făţarnicii. (Matei 6,16)
Postul pe care îl recomandă Cuvântul lui Dumnezeu este mai
mult decât o formă exterioară. El nu constă doar în a te abţine de
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

la hrană, în a te îmbrăca în sac și a-ţi presăra cenușă pe cap. Cel


care postește, având simţământul unei adevărate întristări pentru
păcatul săvârșit, nu va căuta niciodată să atragă atenţia.
Scopul postului pe care ni-l cere Dumnezeu nu este acela de a
ne chinui trupul pentru păcatele sufletului, ci de a ne ajuta să
înţelegem mai bine caracterul grav și periculos al păcatului, prin
umilirea inimii înaintea lui Dumnezeu și prin primirea harului
Său iertător. Porunca adresată de Dumnezeu lui Israel a fost:
„Sfâ- șiaţi-vă inimile, nu hainele, și întoarceţi-vă la Domnul,
Dumnezeul vostru” (Ioel 2,13).
Nu ne va fi de nici un folos să îndeplinim acte de penitenţă sau
să ne amăgim cu gândul că, prin faptele proprii, vom merita sau
vom cumpăra o moștenire între cei sfinţi. Când a fost întrebat:
„Ce să facem ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?” Domnul
Hristos a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este
aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimes El” (Ioan 6,28.29).
Pocăinţa constă în renunţarea la eu și întoarcerea la Hristos; iar
când Îl acceptăm pe Hristos, așa încât, prin credinţă, El să poată
trăi viaţa Sa în noi, faptele bune vor deveni evidente. [88]
Isus a zis: „Tu, când postești, unge-ţi capul, și spală-ţi faţa, ca
să te arăţi că postești nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în
ascuns” (Matei 6,17.18). Tot ce este îndeplinit spre slava lui
Dumnezeu trebuie să fie însoţit de un spirit voios, nu de tristeţe
și amărăciune. În religia lui Isus nu există nimic deprimant. Dacă,
printr-o atitudine tristă și posomorâtă, creștinii lasă impresia că
au fost dezamăgiţi de Domnul lor, ei reprezintă în mod greșit
caracterul lui Isus și pun la dispoziţia vrăjmașilor Lui tocmai
argumentele necesare pentru a I se opune. Chiar dacă declară că
Dumnezeu este Tatăl lor, totuși, prin atitudinea lor tristă și
descurajată, ei se prezintă lumii ca și când ar fi niște orfani.
Domnul Hristos dorește să facem ca lucrarea în slujba Lui să
78 pară atractivă, așa cum și este în realitate. Luptele renunţării la
sine și frământările tainice ale inimii trebuie să-I fie dezvăluite
numai Mântuitorului care este înţelegător și milos. Lăsaţi poverile
sufletului la piciorul crucii și continuaţi-vă drumul, bucurându-
vă de iubirea Aceluia care v-a iubit mai întâi. Este posibil ca
oamenii să nu cunoască niciodată lucrarea care are loc în taină,
în relaţia sufletului cu Dumnezeu, dar rezultatul acţiunii Duhului
Sfânt asupra inimii va fi vizibil pentru toţi, deoarece Acela „care
vede în ascuns, îţi va răsplăti”.

Nu vă strângeţi comori pe pământ. (Matei 6,19)


Comorile adunate pe pământ nu sunt durabile; hoţii le fură;
moliile și rugina le distrug; posesiunile noastre pot fi spulberate
de furtună și de incendii. Iar acolo „unde este comoara voastră,
acolo va fi și inima voastră”. Comorile adunate pe pământ vă vor
absorbi mintea, distrugând interesul pentru lucrurile cerești.
În timpul iudeilor, dragostea de bani devenise o obsesie
generală. [89] Spiritul lumesc uzurpase locul cuvenit lui
Dumnezeu și religiei în suflet. Tot așa este și în prezent. Dorinţa
de îmbogăţire exercită o influenţă atât de amăgitoare, încât con-
duce la pierderea spiritului nobil și la pervertirea bunătăţii, până
când victimele ei ajung definitiv pierdute. Viaţa trăită în slujba lui
Satana este plină de griji, de dificultăţi și de muncă istovitoare,
iar bogăţia pe care oamenii se străduiesc s-o adune pe pământ
durează foarte puţin.
Domnul Isus a spus: „Strângeţi-vă comori în cer, unde nu le

Adevăratul motiv al slujirii


mănâncă moliile și rugina și unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură.
Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră”
(Matei 6,20.21).
Recomandarea Domnului este: „Strângeţi-vă comori în cer”.
Este în avantajul vostru să obţineţi comorile cerești. Din tot ce
aveţi, numai acestea sunt cu adevărat ale voastre. Comoara
adunată în ceruri este nepieritoare. Focul și apa nu o pot nimici,
hoţii nu o pot fura, nici moliile, nici rugina nu o pot distruge,
pentru că ea se află sub protecţia lui Dumnezeu. 79
Comoara pe care Domnul Hristos o consideră mai preţioasă
decât orice obiect de valoare este „bogăţia slavei moștenirii Lui
în sfinţi” (Efeseni 1,18). Ucenicii lui Hristos sunt numiţi „comoara
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Lui deosebită”. El spune: „Ei sunt pietrele cununii împărătești”


(Zaharia 9,16). „Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și
mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13,12). Domnul Hristos
– Marele Centru din care radiază toată strălucirea și slava –
privește la poporul Său, neprihănit și desăvârșit, ca fiind răsplata
tuturor suferinţelor Sale, a umilinţei și a iubirii Sale, încununarea
slavei Sale.
Iar nouă ni s-a acordat privilegiul de a ne alătura Lui în [90]
marea lucrare de răscumpărare și de a beneficia împreună cu El
de bogăţiile care au fost câștigate prin moartea și suferinţele Sale.
Apostolul Pavel le scria creștinilor tesaloniceni astfel: „Căci cine
este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de slavă?
Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea
Lui? Da, voi sunteţi slava și bucuria noastră” (1 Tesaloniceni
2,19.20). Aceasta este comoara pentru care ne îndeamnă Hristos
să lucrăm. Marele seceriș al vieţii este caracterul. Fiecare cuvânt
sau faptă, care, prin harul lui Hristos, aprinde în sufletul cuiva
scânteia impulsului de a se apropia de cer, fiecare efort pentru
formarea unui caracter asemenea caracterului lui Hristos înseamnă
a aduna o comoară în ceruri.
Acolo unde este comoara noastră, va fi și inima noastră. Prin
fiecare efort făcut pentru a-i binecuvânta pe alţii, ne binecuvântăm
pe noi înșine. Cel care dăruiește valori materiale sau sacrifică
timp va contribui, prin preocuparea și rugăciunile sale, la
răspândirea Evangheliei și la binele sufletelor la care se va ajunge
prin această lucrare. Faptul că își arată iubirea faţă de ceilalţi îl
va face capabil să îi iubească mai mult și să se consacre lui
Dumnezeu pentru a fi înzestrat cu o putere mai mare de a le face
altora cel mai mare bine posibil.
Iar în ziua cea de pe urmă, când bogăţiile pământului vor pieri,
cel care și-a adunat o comoară în ceruri va vedea rodul adus de
80 propria viaţă. Dacă am urmat îndemnurile lui Hristos, când ne
vom aduna în jurul marelui tron alb, îi vom vedea pe cei mântuiţi
prin intermediul lucrării noastre și vom descoperi că un suflet
salvat a contribuit la salvarea altora, iar acestea, la rândul lor, au
contribuit la salvarea altora – o mulţime de credincioși mântuiţi,
care au fost aduși în cerul păcii, ca rezultat al străduinţelor
noastre. Atunci, ne vom depune cu toţii coroanele la picioarele
lui Isus și Îl vom lauda de-a lungul veacurilor nesfârșite ale
veșniciei. Cât de nespusă va fi bucuria cu care îi va privi cel care
a lucrat pentru Domnul Hristos pe acei răscumpăraţi, care împăr-
tășesc slava Răscumpărătorului lor! Cât de preţios va fi cerul
pentru aceia care au fost credincioși în lucrarea de salvare a
semenilor lor!
„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după
lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu”
(Coloseni 3,1).

Ochiul este lumina trupului.


Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi
plin de lumină. (Matei 6,22)
Orientarea către un singur scop și consacrarea din toată inima
faţă de Dumnezeu constituie condiţia evidenţiată de cuvintele
Mântuitorului. Dacă intenţia voastră de a înţelege adevărul și de
a-l respecta cu orice preţ este sinceră, fermă și continuă, veţi
primi iluminarea divină. Adevărata evlavie începe acolo unde

Adevăratul motiv al slujirii


încetează orice compromis cu păcatul. Atunci, limbajul inimii va
fi acela al apostolului Pavel: „Fac un singur lucru: uitând ce este
în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre
ţintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos
Isus”. „Ba încă, și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere,
faţă de preţul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus,
Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un
gunoi, ca să câștig pe Hristos” (Filipeni 3,13.14.8).
Dar când ochii sunt orbiţi de iubirea de sine, totul este învăluit 81
în întuneric. „Dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de
întuneric”. Tocmai acest întuneric îngrozitor îi învăluise pe iudei,
datorită necredinţei [92] lor încăpăţânate, făcându-le imposibil
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

să înţeleagă și să preţuiască misiunea și caracterul Aceluia care


venise pentru a-i mântui de păcatele lor.
Cedarea în faţa ispitei începe în momentul în care îngădui ca
mintea ta să oscileze, să fie inconsecventă în privinţa încrederii
tale în Dumnezeu. Dacă nu alegem să ne consacrăm în totalitate
lui Dumnezeu, suntem în întuneric. Dacă păstrăm o rezervă, oricât
de mică, lăsăm o poartă deschisă prin care Satana poate pătrunde
pentru a ne conduce pe căi greșite, prin ispitele lui.
Orice dorinţă păcătoasă, care ne stăpânește, dovedește starea
de amăgire a sufletului. Fiecare îngăduire a acelei dorinţe dezvoltă
aversiunea sufletului faţă de Dumnezeu. Când mergem pe calea
aleasă de Satana, suntem înconjuraţi de umbrele răului și fiecare
pas ne conduce într-un întuneric tot mai dens, orbind și mai mult
conștiinţa.
În domeniul spiritual funcţionează legi asemănătoare celor din
domeniul fizic. Dacă un om stă multă vreme în întuneric, în cele
din urmă își pierde capacitatea de a vedea. El ajunge învăluit într-
un întuneric mai adânc decât întunericul miezului nopţii și nici
chiar lumina cea mai strălucitoare de la miezul zilei nu-l va putea
ajuta să vadă ceva. Cel care „umblă în întuneric, nu știe încotro
merge, pentru că întunerecul i-a orbit ochii” (1 Ioan 2,11). Prin
cultivarea persistentă a răului, desconsiderând în mod voit
apelurile iubirii divine, păcătosul își pierde orice plăcere de a face
binele, nu mai simte nici o dorinţă de a-L cunoaște pe Dumnezeu
și de a avea o relaţie cu El, își pierde însăși capacitatea de a primi
lumina cerului. Invitaţia harului continuă să fie plină de dragoste,
lumina strălu-cește la fel de puternic ca atunci când s-a revărsat
pentru prima dată asupra sufletului său, dar glasul ajunge la niște
urechi surde, iar lumina atinge niște ochi orbi. [93]
Nici un om nu este părăsit definitiv de Dumnezeu; nimeni nu
este abandonat și lăsat să meargă la întâmplare pe căile proprii,
82 atâta timp cât mai există o speranţă pentru salvarea lui. Omul
este cel care Îi întoarce spatele lui Dumnezeu, nu Dumnezeu Se
îndepărtează de el. Tatăl nostru ceresc ne însoţește cu apelurile,
invitaţiile și avertizările Sale și ne asigură de înţelegerea și compa-
siunea Sa, până când orice ocazie sau orice privilegiu nou ajunge
să fie întru totul zadarnic. Responsabilitatea îi aparţine celui păcă-
tos. Dacă se opune astăzi Duhului lui Dumnezeu, el pregătește
calea pentru o a doua împotrivire, când lumina vine cu o putere
mai mare. În felul acesta, atitudinea lui de împotrivire devine tot
mai accentuată, până când, în cele din urmă, lumina adevărului
nu va mai avea nici o influenţă asupra lui, și el va înceta să răspundă
oricărei manifestări a Duhului lui Dumnezeu, oricât de impre-
sionantă ar fi aceasta. Atunci, până și „lumina care este în ei” va
deveni întuneric. Însuși adevărul pe care îl cunoaștem a ajuns
atât de denaturat, încât agravează orbirea conștiinţei.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. (Matei 6,24)


Domnul Hristos nu spune că omul nu va sluji sau că nu trebuie
să slujească la doi stăpâni, ci spune că omul nu poate face aceasta.
Interesele lui Dumnezeu și interesele lui Mamona nu se pot asocia
și nu pot fi în armonie. Acolo unde creștinul este îndemnat de
conștiinţă să rabde, să renunţe la sine, să se oprească din drumul
său, exact acolo omul lumesc încalcă hotarul pentru a-și îngădui
satisfacerea dorinţelor și a înclinaţiilor lui egoiste. De o parte a
hotarului, se află urmașul lui Hristos, care renunţă la sine, iar de
partea cealaltă, este iubitorul de lume, care își îngăduie plăcerile
proprii, se conformează modei, are o purtare frivolă și ușuratică
și se complace în plăceri interzise. Creștinul nu poate trece de Adevăratul motiv al slujirii
această parte a hotarului. [94]
Nimeni nu se poate așeza într-o poziţie neutră; nu există o
cale de mijloc, o categorie de oameni care nici nu Îl iubesc pe
Dumnezeu, nici nu îi slujesc vrăjmașului neprihănirii. Domnul
Hristos trebuie să trăiască în inima slujitorilor Lui și să lucreze
prin ei, folosindu-Se de aptitudinile și talentele lor. Voinţa lor
trebuie să fie supusă faţă de voinţa Lui; ei trebuie să lucreze 83
conduși de Duhul Său. Astfel că nu mai trăiesc ei, ci Hristos
trăiește în ei. Cel care nu se consacră întru totul lui Dumnezeu
se află sub controlul unei alte puteri, se supune unui alt glas, ale
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

cărui sugestii au un caracter total diferit. Slujirea pe jumătate îl


așază pe om de partea vrăjmașului, făcându-l să fie un aliat plin
de succes al oștirilor întunericului. Dacă aceia care pretind a fi
soldaţi ai lui Hristos se alătură confederaţiei lui Satana și lucrează
de partea lui, ei se dovedesc a fi vrăjmași ai Domnului Hristos.
Ei trădează adevărurile sfinte. Acești oameni constituie o punte
de legătură între Satana și soldaţii credincioși ai lui Dumnezeu,
așa încât slujitorii vrăjmașului acţionează continuu prin
intermediul lor pentru a fura inima soldaţilor lui Hristos.
Nu viaţa nelegiuită a păcătosului înveterat sau a celor ce sunt
pleava societăţii constituie ce mai puternică fortăreaţă a viciului
din lumea noastră, ci viaţa în care, deși pare nobilă, virtuoasă și
onorabilă, este cultivat chiar și un singur păcat sau un viciu. Pentru
sufletul care luptă în taină împotriva unei ispite uriașe și tremură
disperat chiar în pragul prăpastiei, un exemplu de felul acesta
constituie unul dintre cele mai puternice mijloace de seducţie ale
păcatului. Acela care, deși este înzestrat cu înalte concepţii
despre viaţă, adevăr și onoare, încalcă totuși în mod voit una
dintre prevederile Legii sfinte a lui Dumnezeu își pervertește
talentele și aptitudinile lui nobile, transformându-le într-o capcană
a păcatului. Geniul, talentul, compasiunea, chiar și faptele bune
și generoase [95] pot deveni niște curse ale lui Satana pentru a
ademeni alte suflete, atrăgându-le în prăpastia nimicirii totale,
atât pentru viaţa aceasta, cât și pentru cea viitoare.
„Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva
lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume:
pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieţii, nu sunt
de la Tatăl, ci din lume” (1 Ioan 2,15.16).

Nu vă îngrijoraţi. (Matei 6,25)


84 Cel care v-a dat viaţă știe că aveţi nevoie de hrană pentru a o
susţine. Cel care a creat trupul nu este neștiutor cu privire la
faptul că aveţi nevoie de îmbrăcăminte. Oare Acela care v-a
binecuvântat cu un dar atât de mare nu vă va binecuvânta de
asemenea cu toate cele necesare pentru a face ca darul să fie
deplin?
Domnul Isus le-a îndreptat atenţia ascultătorilor Săi către
păsările cerului, care își ciripeau cântecele de laudă, fără a fi
tulburate de îngrijorare, pentru că ele „nici nu seamănă, nici nu
seceră”, și totuși marele Tată ceresc împlinește nevoile lor. Și
Domnul a întrebat: „Oare nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât
ele?”
Dacă o vrabie cade, Domnul Se îngrijește și de ea. Nici un
suflet nu este descurajat fără să știe Isus. Căci El este alături de
noi pretutindeni și vede fiecare lacrimă amară ce curge pe obrazul
nostru. Domnul nu ne va părăsi niciodată și nu va abandona
sufletul care se încrede întotdeauna în El.
Dealurile și câmpiile erau pline de florile care străluceau de
prospeţime, acoperite de roua dimineţii. [96] Arătând spre ele,
Domnul Isus a zis: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii
de pe câmp”. Formele pline de graţie și culorile suave ale plantelor
și ale florilor pot fi pictate de artistul talentat, dar cine poate
dărui viaţă, prin atingerea sa, chiar și numai unei singure flori sau
unui fir de iarbă? Fiecare floare de pe marginea drumului își
datorează existenţa aceleiași Puteri care a așezat lumile stelare
pe firmamentul ceresc. În toate lucrurile create, vibrează pulsul
de viaţă care vine din marea inimă a lui Dumnezeu. Mâna Lui

Adevăratul motiv al slujirii


îmbracă florile câmpului în veșminte mai bogate decât au purtat
vreodată cei mai bogaţi regi ai pământului. Iar „dacă astfel îmbracă
Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, iar mâine va fi
aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El, cu mult mai mult, pe voi,
puţin credincioșilor?”
Cel care vorbește este chiar Acela care a creat florile și care i-
a dăruit vrăbiei ciripitul și El spune: „Uitaţi-vă cu băgare de seamă
cum cresc crinii….Uitaţi-vă la păsările cerului”. Din frumuseţea
naturii poţi cunoaște înţelepciunea lui Dumnezeu mai bine decât 85
oamenii învăţaţi. Pe petalele crinului, Dumnezeu a gravat pentru
tine un mesaj scris într-un limbaj pe care inima ta îl poate citi,
doar dacă s-a dezvăţat de lecţiile neîncrederii, ale egoismului și
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

ale îngrijorării care te epuizează. Oare de ce ţi-a dăruit Dumnezeu


păsările cântătoare și florile fermecătoare, dacă nu pentru că
iubirea nemăsurată a inimii Lui părintești vrea să lumineze și
umple de voioșie căile vieţii tale? Deși ar fi fost suficient să ofere
tot ce era necesar pentru întreţinerea existenţei, fără a adăuga
flori și păsări, totuși Dumnezeu nu a fost mulţumit să asigure
doar cele necesare. El a umplut pământul, văzduhul și cerul de
scânteierile frumuseţii, ca să-ţi vorbească despre grija Lui iubitoare
faţă de tine. Frumuseţea tuturor lucrurilor create de El este o
licărire din strălucirea slavei Sale. Dacă Dumnezeu a împodobit
natura [97] cu atâta generozitate și cu talentul Său nemărginit,
doar pentru fericirea și bucuria ta, oare mai poţi să te îndoiești de
faptul că El îţi va da orice binecuvântare de care vei avea nevoie?
„Uitaţi-vă cu băgare de seamă la crinii de pe câmp”. Fiecare
floare, care își deschide petalele în faţa razelor strălucitoare și
calde ale soarelui, se supune acelorași legi măreţe, care călăuzesc
stelele cerului. Și cât de simplă, de frumoasă și de plăcută este
viaţa lor! Prin flori, Dumnezeu dorește să ne atragă atenţia asupra
frumuseţii caracterului care se aseamănă cu acela al lui Hristos.
Cel care a înzestrat florile cu o asemenea frumuseţe, dorește mult
mai mult să înveșmânteze sufletul nostru cu frumuseţea
caracterului lui Hristos.
„Uitaţi-vă”, a spus Domnul Isus, „cum cresc crinii”; cum răsar,
din pământul rece și negru și din noroiul albiei râului, plantele
care înfloresc, răspândindu-și parfumul plăcut. Cine și-ar imagina
frumuseţea nebănuită a plantei ce răsare din bulbul aspru și brun
al crinului? Când viaţa dată de Dumnezeu, care este ascunsă în
interiorul bulbului, răspunde la chemarea divină, prin stropii de
ploaie și prin razele calde ale soarelui, oamenii sunt uimiţi de
floarea care răsare, plăcută și fermecătoare. Tot astfel, viaţa lui
Dumnezeu se va dezvălui în sufletul fiecărui om care se va supune
86 lucrării harului Său. Iar harul Său le este dăruit tuturor, împreună
cu toate binecuvântările lui, așa cum sunt dăruite ploaia și soarele.
Cuvântul lui Dumnezeu a creat florile și același Cuvânt va pro-
duce în voi darurile Duhului Său.
Legea lui Dumnezeu este legea iubirii. El a așezat frumuseţea
pretutindeni în jurul vostru, ca să nu trăiţi pe pământ doar ca să
trudiţi pentru voi înșivă, să construiţi și să munciţi, ci pentru a
face ca viaţa voastră să fie luminoasă și fericită, frumoasă și plină
de voioșie prin răspândirea dragostei lui Hristos – asemenea florilor
menite să aducă fericirea în viaţa altora prin lucrarea iubirii.
Taţi și mame, îndrumaţi-i pe copiii voștri să înveţe de la flori.
Mergeţi cu ei în grădină, pe câmp [98] și sub pomii înveșmântaţi
în frunze și învăţaţi-i să descopere în natură mesajul iubirii lui
Dumnezeu. Faceţi-i ca, privind păsările, florile și pomii, să se
gândească la Dumnezeu. Ajutaţi-i să vadă în fiecare lucru frumos
și plăcut o expresie a iubirii lui Dumnezeu faţă de ei. Recomanda-
ţi-le religia voastră, prin aspectele ei frumoase. Legea bunătăţii
să fie pe buzele voastre.
Învăţaţi-i pe copii că, datorită marii iubiri a lui Dumnezeu,
firea lor poate fi schimbată și adusă în armonie cu El. Arătaţi-le
că Dumnezeu dorește ca viaţa lor să fie la fel de frumoasă ca
florile graţioase. Când adună florile delicate, spuneţi-le că Acela
care a creat florile este mai frumos decât ele. În felul acesta,
inimile lor se vor prinde de Dumnezeu ca viţa de arac. Isus, Cel
„plin de farmec”, va deveni pentru ei un prieten apropiat și un
tovarăș zilnic, iar viaţa lor va fi schimbată după modelul
neprihănirii Sale.

Adevăratul motiv al slujirii


Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu.
(Matei 6,33)
Oamenii care ascultau cuvintele Domnului Hristos continuau
să aștepte cu nerăbdare vreun anunţ cu privire la împărăţia pămân-
tească. În timp ce Isus deschidea pentru ei tezaurul comorilor
cerului, în mintea celor mai mulţi stăpânea întrebarea: Cum va
87
contribui legătura cu El la împlinirea planurilor noastre în lume?
Isus le-a arătat că, deoarece făcuseră din lucrurile pământești
preocuparea lor principală, ei erau asemenea popoarelor păgâne
din jur, [99] trăind ca și când nu ar fi existat nici un Dumnezeu
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

care Se îngrijește cu dragoste și atenţie de toate făpturile create


de El.
„Toate aceste lucruri”, a zis Isus, „neamurile lumii le caută”
(Luca 12,30). „Tatăl vostru cel ceresc știe că aveţi trebuinţă de
ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea
Lui; și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6,33).
Eu am venit să vă dezvălui Împărăţia iubirii, a neprihănirii și a
păcii. Deschideţi-vă inima pentru a primi această Împărăţie și
faceţi din slujirea ei preocuparea voastră supremă. Deși această
Împărăţie este de natură spirituală, să nu vă temeţi că nevoile
voastre pentru viaţa aceasta vor rămâne neîmplinite. Dacă vă
consacraţi slujirii lui Dumnezeu, El, care are toată puterea în cer
și pe pământ, Se va îngriji să asigure toate cele necesare împlinirii
nevoilor voastre.
Domnul Isus nu ne scutește de obligaţia de a face eforturi și
de a munci, dar ne învaţă că trebuie să-I acordăm Lui locul cel
dintâi, cel din urmă și cel mai bun, în toate. Să nu întreprindem
nici o lucrare, să nu urmărim nici un scop, să nu căutăm
satisfacerea nici unei plăceri, care ar putea împiedica realizarea
neprihănirii Sale în viaţa și în caracterul nostru. Tot ce facem
trebuie să fie făcut cu toată inima, ca pentru Domnul.
Când a trăit pe pământ, Domnul Isus a supus întreaga Sa viaţă
faţă de voinţa Tatălui Său, a făcut ca toţi oamenii să vadă slava lui
Dumnezeu și, prin aceasta, a dat demnitate vieţii, înnobilând toate
aspectele ei. Dacă urmăm exemplul Lui, Isus ne asigură că toate
lucrurile de care avem nevoie „ni se vor da pe deasupra”. Sărăcia
sau bogăţia, boala sau sănătatea, naivitatea sau înţelepciunea –
pentru toate există o făgăduinţă a harului Său.
Dumnezeu cuprinde cu braţul Său veșnic sufletul care apelează
la El pentru a fi ajutat, oricât de slab ar fi acest suflet. [100]
Comorile aflate în tezaurele pământului vor pieri, dar sufletul
88 care trăiește pentru Dumnezeu va dăinui împreună cu El. „Lumea
și pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac”
(1 Ioan 2,17). Cetatea lui Dumnezeu își va deschide porţile de
aur, ca să-l primească pe acela care, în mijlocul suferinţelor și
necazului de pe acest pământ, a învăţat să se încreadă în
Dumnezeu și să depindă de El pentru călăuzire și înţelepciune,
pentru speranţă și mângâiere. Cântecele îngerilor îl vor întâmpina,
spunându-i bun-venit, și va putea să mănânce din roadele pomului
vieţii. „Pot să mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar
dragostea mea nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de
tine” (Isaia 54,10).

Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine…


Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6,34)
Dacă te-ai consacrat lui Dumnezeu, ca să îndeplinești lucrarea
Lui, nu ai nici un motiv de îngrijorare pentru ziua de mâine.
Domnul căruia Îi slujești cunoaște sfârșitul de la început.
Evenimentele viitorului, care sunt ascunse ochilor tăi, sunt ca o
carte deschisă pentru Cel ce este Atotputernic.
Când luăm în mâinile noastre administrarea lucrărilor pe care
trebuie să le facem și ne bazăm pe propria înţelepciune pentru a
avea succes, noi luăm pe umeri o povară pe care Dumnezeu nu
ne-a dat-o și încercăm să o purtăm fără ajutorul Lui. Ne asumăm
o responsabilitate care Îi aparţine lui Dumnezeu și astfel ne
așezăm, realmente, în locul Lui. Când anticipăm pericolul și
Adevăratul motiv al slujirii
nereușita și avem toate motivele să fim siguri că vor veni, putem
[101] să ne îngrijorăm, pe bună dreptate. Dar, dacă vom crede
cu adevărat că Dumnezeu ne iubește și vrea să ne facă bine, vom
înceta să ne temem de viitor. Ne vom încrede în Dumnezeu cum
se încrede un copil în părintele său iubitor. Atunci, tulburările și
obsesiile noastre chinuitoare noastre vor dispărea, pentru că
voinţa noastră este absorbită de voinţa lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne-a făgăduit că ne va ajuta astăzi să purtăm
89
poverile zilei de mâine. El a spus: „Harul Meu îţi este de ajuns”
(2 Corinteni 12,9). Așa cum a fost dată mana în pustie, harul
Său ne este oferit în fiecare zi pentru dificultăţile și problemele
zilei prezente. Asemenea poporului Israel, aflat în peregrinaj,
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

putem găsi dimineaţă de dimineaţă pâinea cerului, atât cât ne


este necesar pentru nevoile zilei.
Nouă ne aparţine doar câte o singură zi, iar în ziua aceasta,
trebuie să trăim pentru Dumnezeu. Să așezăm în mâna lui
Dumnezeu, într-o manieră solemnă, toate obiectivele și planurile
noastre pentru ziua prezentă, încredinţându-I Lui toate
frământările noastre, pentru că El ne poartă de grijă. „Căci știu
gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de
pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde”
(Ieremia 29,11). „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în
seninătate și încredere va fi tăria voastră” (Isaia 30,15).
Dacă vei căuta pe Domnul și te vei întoarce spre El zi de zi,
dacă, prin alegerea ta spirituală deliberată, vrei să fii liber și fericit
în Dumnezeu, dacă vei răspunde cu bucurie în inimă la invitaţia
iubitoare a lui Hristos de a purta jugul Lui – jugul ascultării și al
slujirii – toate murmurările tale vor fi aduse la tăcere, toate
nemulţumirile tale vor fi îndepărtate și toate problemele dificile
cu care ești confruntat în prezent vor fi rezolvate.

90
RUGÃCIUNEA DOMNULUI

Iată dar cum trebuie să vă rugaţi. (Matei 6,9)

Rugăciunea domnească a fost dată de Mântuitorul nostru de


două ori, mai întâi pentru mulţimea care asculta Predica de pe
Munte și a doua oară, câteva luni mai târziu, doar pentru ucenici.
După ce fuseseră plecaţi puţin timp departe de Domnul lor, la
întoarcere, L-au găsit în comuniune cu Dumnezeu. El a continuat
să Se roage cu glas tare, părând că nu observă prezenţa lor. Chipul
Mântuitorului era luminat de o strălucire cerească. Părea că Se
află chiar în prezenţa Celui Nevăzut, iar în cuvintele Sale era o
putere vie, ca și când vorbea faţă în faţă cu Dumnezeu.
Inima ucenicilor care ascultau a fost profund mișcată. Ei
observaseră cât de adesea petrecea Domnul ore lungi în
singurătate, în comuniune cu Tatăl Său. Ziua era foarte ocupat
cu slujirea nevoilor nenumăraţilor oameni care Îi cereau în mod
insistent ajutorul și cu demascarea teoriilor false și periculoase
ale rabinilor, iar munca aceasta necontenită Îl istovea adesea într-
o asemenea măsură, încât mama și fraţii Lui, și chiar ucenicii, se
temeau că Își va pune în pericol viaţa. Totuși, când Se întorcea de
la orele de rugăciune, prin care Își încheia ziua de muncă
obositoare ei observau expresia plină de pace a chipului Său și
suflul de înviorare care părea că emană din prezenţa Sa. După
acele ore pe care le petrecea în fiecare dimineaţă în comuniune
cu Dumnezeu, El le aducea oamenilor lumina cerului. Ucenicii
91
începuseră să [103] facă o legătură între orele Sale de rugăciune
și puterea cuvintelor și lucrărilor Lui. Acum, în timp ce ascultau
rugăciunea Lui stăruitoare, se simţeau umiliţi și plini de respect
și uimire. Când El a încetat să se roage, convinși de nevoia lor
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

profundă, ucenicii au exclamat: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”


(Luca 11,1).
Domnul nu le-a prezentat ucenicilor un model nou rugăciune.
El a repetat ceea ce îi învăţase deja, ca și când le-ar fi zis: Trebuie
să înţelegeţi ce v-am spus mai înainte. Pentru că ceea ce v-am
învăţat are o semnificaţie profundă, pe care voi încă nu aţi
descoperit-o.
Cu toate acestea, Mântuitorul nu ne limitează, obligându-ne
să folosim exact cuvintele Lui. Deoarece S-a identificat cu nevoile
oamenilor, El a prezentat idealul Său cu privire la rugăciune, în
cuvinte atât simple, încât să poată fi folosite chiar și de copilași,
și totuși atât de cuprinzătoare, încât nici cele mai luminate minţi
nu vor putea înţelege vreodată pe deplin semnificaţia lor. Noi
suntem învăţaţi să venim înaintea lui Dumnezeu, să-I aducem
tributul recunoștinţei noastre, să-I facem cunoscute dorinţele și
nevoile noastre, să ne mărturisim păcatele și să cerem harul Său,
potrivit cu făgăduinţa Sa.

Când vă rugaţi, să ziceţi: „Tatăl nostru”. (Luca 11,2)


Domnul Isus ne învaţă să-L numim pe Tatăl Său, Tatăl nostru.
Lui nu-I este rușine să ne considere fraţii Săi (Evrei 2,11). Atât
de binevoitoare și de doritoare este inima Mântuitorului să ne
spună bun-venit, ca membri ai familiei lui Dumnezeu, încât așază,
chiar în primele cuvinte pe care trebuie să le folosim când ne
adresăm lui Dumnezeu, un apelativ ce exprimă siguranţa înrudirii
noastre cu El: „Tatăl nostru”. [104]
Aici este făcut cunoscut acel adevăr minunat, atât de plin de
încurajare și mângâiere, că Dumnezeu ne iubește, așa cum Îl
iubește pe Fiul Său. Aceasta spunea Domnul Isus în ultima Sa
rugăciune pentru ucenici, prin cuvintele: „Tu i-ai iubit … cum
92 M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17,23).
Prin lucrarea Sa mare și uimitoare, Domnul Isus a învăluit cu
dragostea Lui lumea aceasta, pe care Satana o revendicase ca
fiind proprietatea lui și pe care o stăpânea cu o tiranie nemiloasă,
și a refăcut legătura cu tronul lui Dumnezeu. Când biruinţa
aceasta a fost câștigată, heruvimii și serafimii și oștirile nenumărate
ale lumilor necăzute au cântat imnuri de laudă în cinstea lui
Dumnezeu și a Mielului. Ei s-au bucurat pentru că fusese deschisă
o cale de salvare a neamului omenesc decăzut și pământul urma
să fie răscumpărat și eliberat de blestemul păcatului. Cu cât mai
mult ar trebui să se bucure cei care sunt obiectul unei iubiri atât
de impresionante și uimitoare!
Cum am putea să ne îndoim vreodată, să fim nesiguri și să ne
simţim orfani? Domnul Isus a luat asupra Sa natura umană, tocmai
pentru aceia care încălcaseră Legea Sa; El a devenit asemenea
nouă, pentru ca noi să putem avea pacea și siguranţa veșnică.
Avem în cer un Mijlocitor și oricine Îl primește ca Mântuitor
personal nu este părăsit ca un orfan, lăsat să-și poarte singur povara
păcatelor proprii.
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu”. „Și, dacă
suntem copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și
împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună
cu El, ca să fim proslăviţi împreună cu El”. „Și ce vom fi nu s-a arătat
încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El vom fi ca El, pentru că Îl
vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3,2; Romani 8,17).
Chiar primul pas al apropierii noastre de Dumnezeu constă în
a cunoaște iubirea Lui faţă de noi [105] și a crede în ea (1 Ioan
4,16); deoarece tocmai puterea de atracţie a iubirii Sale este cea
care ne determină să venim la El. Rugăciunea Domnului
Înţelegerea iubirii lui Dumnezeu ne determină să renunţăm la
egoism. Prin faptul că Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, noi îi
considerăm pe toţi copiii Lui ca fiind fraţii noștri. Fiecare dintre
noi este un fir în marea ţesătură a omenirii și toţi suntem membri
ai unei singure familii. Când ne rugăm, trebuie să-i amintim și pe
semenii noștri. Nici un credincios care caută binecuvântări numai
pentru sine nu se roagă așa cum trebuie. 93
Dumnezeul cel infinit, a spus Isus, vă acordă privilegiul de a
vă adresa Lui cu numele de Tată. Trebuie să înţelegeţi toate
implicaţiile acestui fapt. Nici un părinte pământesc nu și-a chemat
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

înapoi copilul rătăcit, așa cum Îl cheamă Tatăl ceresc pe cel


păcătos. Niciodată grija omenească iubitoare nu i-a adresat unui
păcătos îndărătnic invitaţii atât de duioase și insistente. Dumnezeu
locuiește în fiecare casă; El aude fiecare cuvânt rostit, ascultă
fiecare rugăciune, ia parte la întristările și dezamăgirile fiecărui
suflet și vede modul în care ne comportăm cu tatăl, mama, sora,
prietenul și aproapele nostru. El Se îngrijește de trebuinţele
noastre, iar dragostea, mila și harul Lui se revarsă necontenit
pentru a împlini nevoile noastre.
Dacă Îl numiţi pe Dumnezeu Tatăl vostru, voi recunoașteţi că
sunteţi copiii Lui, ca să fiţi călăuziţi de înţelepciunea Lui și să vă
supuneţi voinţei Lui în toate lucrurile, știind că iubirea Lui este
neschimbătoare. Prin urmare, veţi accepta planul Său pentru viaţa
voastră. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, susţinerea onoarei
Sale, a caracterului Său, a familiei și lucrării Sale va constitui cea
mai importantă preocupare a voastră. Veţi recunoaște cu bucurie
și veţi trata cu respect relaţia voastră cu Tatăl ceresc și cu fiecare
membru al familiei Sale. Veţi îndeplini cu voioșie orice faptă, [106]
oricât de umilă ar fi ea, dacă este menită să contribuie la
proslăvirea Lui sau la bunăstarea semenilor voștri.
„Tatăl nostru, care ești în ceruri”. Acela pe care Domnul
Hristos ne îndeamnă să-L numim „Tatăl nostru” „este în cer; El
face tot ce vrea” (Psalmi 115,3). Putem să ne încredinţăm fără
nici o rezervă grijii Sale, spunând: „Ori de câte ori mă tem, eu mă
încred în Tine” (Psalmi 56,3).

Sfinţească-Se Numele Tău. (Matei 6,9)


Pentru a sfinţi Numele lui Dumnezeu, cuvintele pe care le rostim
la adresa Lui trebuie să fie caracterizate de respect și supunere.
„Numele Lui este sfânt și înfricoșat” (Psalmi 111,9). Niciodată și
94 în nici un fel, să nu tratăm titlurile și numele Divinităţii cu lipsă de
respect. Când ne rugăm, noi intrăm în camera de audienţă a Celui
Prea Înalt și trebuie să ne înfăţișăm înaintea Lui cu un respect
sfânt. În prezenţa Lui, îngerii își acoperă faţa. Heruvimii și serafimii
se apropie de tronul Său cu o veneraţie solemnă. Cu cât mai mult
noi, niște fiinţe păcătoase și mărginite, ar trebui să venim plini de
umilinţă și de respect înaintea Creatorului nostru!
Dar, a sfinţi Numele Domnului înseamnă mult mai mult decât
aceasta. Asemenea iudeilor din zilele lui Hristos, putem să
manifestăm cel mai mare respect exterior și totuși să profanăm
fără încetare Numele lui Dumnezeu. „Numele Domnului” este
„plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și
credincioșie”, „care iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exod
34,5-7). Despre biserica lui Hristos este scris: „Și iată cum Îl vor
numi: Domnul, Neprihănirea noastră” [107] (Ieremia 33,16).
Acest nume îi este atribuit fiecărui urmaș al lui Hristos. El este
moștenirea copiilor lui Dumnezeu. Membrii familiei Sale poartă
numele Tatălui. În timpul suferinţelor apăsătoare și al necazului
poporului Israel, profetul Ieremia s-a rugat astfel: „Numele Tău
este chemat peste noi. De aceea nu ne părăsi” (Ieremia 14,9).
Îngerii cerului și locuitorii lumilor fără păcat sfinţesc acest
Nume. Când te rogi: „Sfinţească-se Numele Tău”, ceri ca
Dumnezeu să fie sfinţit în lumea aceasta și în viaţa ta. El te-a
recunoscut, înaintea oamenilor și a îngerilor, ca fiind copilul Său.
Roagă-te să nu dezonorezi „frumosul nume pe care îl porţi” (Iacov
2,7). Dumnezeu te face reprezentantul Său în lume. Fiecare faptă
a vieţii tale trebuie să fie demnă de Numele lui Dumnezeu. Această
rugăciune îţi impune să ai un caracter asemenea Lui. Nu poţi
sfinţi Numele Lui, nu poţi să-L reprezinţi înaintea lumii, dacă Rugăciunea Domnului
viaţa și caracterul tău nu reprezintă însăși viaţa și caracterul lui
Dumnezeu. Dar, numai dacă accepţi harul și neprihănirea
Domnului Hristos, vei putea realiza lucrul acesta.

Vie împărăţia Ta. (Matei 6,16)


Dumnezeu este Tatăl nostru, care ne iubește și Se îngrijește de 95
noi, ca de copiii Lui. În același timp, El este marele Împărat al
universului. Interesele Împărăţiei Lui sunt interesele noastre și,
prin urmare, trebuie să lucrăm pentru consolidarea și extinderea ei.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Ucenicii lui Hristos așteptau venirea imediată a Împărăţiei


slavei Sale, dar, prezentându-le această rugăciune, Isus le-a arătat
că Împărăţia [108] nu urma să fie instaurată atunci. Ucenicii
trebuiau să se roage pentru venirea ei, ca pentru un eveniment
care încă aparţinea viitorului. Dar această rugăciune era pentru
ei și o asigurare. Deși nu trebuiau să aștepte venirea Împărăţiei în
timpul lor, faptul că Isus i-a îndemnat să se roage pentru ea
constituie o dovadă că Împărăţia Lui va veni în mod sigur, la
timpul stabilit de Dumnezeu.
Împărăţia harului lui Dumnezeu se instaurează chiar acum,
prin faptul că, zi de zi, inimile care au fost pline de păcat și de
răzvrătire se supun suveranităţii iubirii Sale. Totuși, instaurarea
deplină a Împărăţiei slavei Sale nu va avea loc, până la cea de a
doua venire a lui Hristos. „Domnia, stăpânirea și puterea tuturor
împărăţiilor, care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului
sfinţilor Celui Prea Înalt” (Daniel 7,27). Ei vor moșteni Împărăţia
care le-a fost pregătită „de la întemeierea lumii” (Matei 25,34).
Iar Domnul Hristos Își va manifesta marea Sa putere și va domni.
Porţile cerești se vor deschide din nou și Mântuitorul va veni
cu de zeci de mii de ori zece de mii și mii de mii de sfinţi, ca
Împărat al împăraţilor și Domn al domnilor. Iehova, Emanuel,
„va fi Împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi
singurul Domn și Numele Lui va fi singurul Nume” (Zaharia 14,9).
„Cortul lui Dumnezeu” va fi cu oamenii, „și El va locui cu ei și ei
vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi
Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21,3).
Totuși, Domnul Isus a spus că, înainte de venirea Sa, „Această
Evanghelie a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să
slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24,14).
Împărăţia Sa nu va veni până când veștile bune ale harului și iubirii
Sale [109] nu vor fi răspândite pe întregul pământ. Prin urmare,
96 dacă ne consacrăm lui Dumnezeu și câștigăm suflete pentru El,
noi grăbim venirea Împărăţiei Sale. Numai aceia care se dedică
slujirii Sale, spunând: „Iată-mă, trimite-mă” (Isaia 6,8), pentru a
deschide ochii orbilor și pentru a-i întoarce pe oameni de la întu-
neric la lumină și de sub puterea lui Satana la Dumnezeu, „ca să
primească iertarea păcatelor și moștenirea împreună cu cei sfinţi”
(Fapte 26,18) – numai aceia se roagă cu sinceritate: „Vie Împă-
răţia Ta”.

Facă-se voia Ta, precum în cer, și pe pământ.


(Matei 6,10)
Voia lui Dumnezeu este exprimată în preceptele Legii Sale
sfinte, iar principiile acestei Legi sunt principiile cerului. Cea mai
înaltă cunoaștere la care pot ajunge îngerii este cunoașterea voinţei
lui Dumnezeu, iar îndeplinirea voinţei Sale constituie slujirea cea
mai înaltă în care se pot angaja cu toate puterile lor.
Cu toate acestea, în ceruri, nimeni nu slujește într-un spirit al
legalismului. Când Satana s-a răzvrătit împotriva Legii lui
Dumnezeu, ideea că ar exista o Lege era pentru îngeri ceva cu
totul uimitor, la care nici nu se gândiseră. Îngerii nu slujesc
asemenea unor robi, ci asemenea unor fii. Între ei și Creatorul
lor există o unitate desăvârșită. Pentru îngeri, ascultarea nu este
o corvoadă. Dragostea de Dumnezeu face ca slujirea lor să fie o
bucurie. Tot așa, în fiecare suflet în care locuiește Hristos,
Nădejdea slavei, sunt repetate neîncetat cuvintele Sale: „Îmi place
să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în adâncul inimii
mele” (Psalmi 40,8). [110]
Cererea „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ” Rugăciunea Domnului
exprimă rugămintea ca domnia răului de pe acest pământ să
înceteze, păcatul să fie nimicit pentru totdeauna și să fie instaurată
Împărăţia păcii. Atunci, pământul și cerul vor fi pline „cu toată
buna plăcere a bunătăţii Sale” (2 Tesaloniceni 1,11).

Pâinea noastră cea de toate zilele,


97
dă-ne-o nouă astăzi. (Matei 6,11)
Prima jumătate a rugăciunii pe care ne-a învăţat-o Domnul
Isus se referă la Numele, Împărăţia și voia lui Dumnezeu – pentru
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

ca Numele Lui să fie onorat, Împărăţia Lui să fie instaurată și


voia Lui să fie împlinită. Astfel, după ce ai acordat slujirii aduse
lui Dumnezeu locul principal între toate preocupările tale, poţi
să-I adresezi cererile proprii, cu încrederea că nevoile tale vor fi
împlinite. Dacă ai renunţat la tine însuţi și te-ai consacrat lui
Hristos, ai devenit un membru al familiei lui Dumnezeu și tot ce
este în casa Tatălui îţi aparţine. Toate bogăţiile lui Dumnezeu îţi
sunt puse la dispoziţie, atât în lumea prezentă, cât și în cea viitoare.
Lucrarea îngerilor, darul Duhului Său, eforturile slujitorilor Lui
– toate sunt pentru tine. Lumea, cu tot ce este în ea, este a ta, în
măsura în care poate să-ţi facă bine. Până și dușmănia celor
nelegiuiţi se va dovedi a fi o binecuvântare pentru tine, prin faptul
că te educă, te disciplinează și te pregătește pentru cer. Dacă
„sunteţi ai lui Hristos”, „toate lucrurile sunt ale voastre” (1 Corin-
teni 3,23.21).
Tu ești asemenea unui copil care nu a ajuns încă în posesia
moștenirii ce i se cuvine. Dumnezeu nu îţi încredinţează încă
stăpânirea proprietăţii tale valoroase, pentru ca nu cumva Satana,
prin ispitele lui iscusite, să te amăgească, așa cum a făcut cu prima
pereche de oameni din [111] Eden. Domnul Hristos o păstrează
pentru tine în siguranţă, departe de posibilitatea de a fi furată sau
degradată. Asemenea unui copil, zi de zi, vei primi cele necesare
pentru împlinirea nevoilor tale. În fiecare zi, trebuie să te rogi:
„Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Să nu te
întristezi, dacă nu îţi rămâne suficient pentru ziua de mâine.
Făgăduinţa Lui te asigură: „El îţi va da tot ce-ţi dorește inima”;
„Am fost tânăr și am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit
părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea” (Psalmi 37,4.25).
Dumnezeu, care a trimis corbii să îl hrănească pe Ilie pe malurile
pârâului Cherit, nu va fi nepăsător faţă de nici unul dintre copiii
Lui umili și credincioși. Despre cel neprihănit este scris: „I se va
98 da pâine și apa nu-i va lipsi” (Isaia 33,16). „Ei nu rămân de rușine
în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete” (Psalmi
37,19). „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru
noi toţi, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu El, toate
lucrurile?” (Romani 8,32). Acela care a ușurat poverile și
necazurile mamei Sale văduve, ajutând-o să îngrijească gospodăria
din Nazaret, tratează cu simpatie și înţelegere fiecare mamă care
se luptă să asigure hrana pentru copiii ei. Cel căruia I-a fost milă
de gloate, pentru că erau „necăjite și risipite, ca niște oi fără
păstor” (Matei 9,36), încă mai are milă de sărmanii suferinzi.
Braţul Său este întins spre ei în semn de binecuvântare. Și, chiar
în rugăciunea pe care le-a prezentat-o ucenicilor Săi, El ne învaţă
să ne aducem aminte de cei săraci.
Când ne rugăm: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o
nouă astăzi”, cerem nu numai pentru noi, ci și pentru alţii. Noi
înţelegem și suntem de acord că lucrurile pe care le primim de la
Dumnezeu nu ne sunt [112] destinate doar nouă. Dumnezeu ni
le încredinţează, ca să putem avea grijă de cei flămânzi. În
bunătatea Sa, El a pregătit cele necesare pentru oamenii sărmani
(Psalmi 68,10). Dumnezeu spune: ,,Când dai un prânz sau o cină,
să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile
tale, nici pe vecinii bogaţi… Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci,
pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei
n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor
neprihăniţi” (Luca 14,12-14).
„Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având
totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă
bună”. „Să știţi: cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine
seamănă mult, mult va secera” (2 Corinteni 9,8.6). Rugăciunea Domnului
Rugăciunea pentru pâinea cea de toate zilele nu se referă doar
la hrana pentru susţinerea trupului, ci și la hrana spirituală, care
împlinește nevoile sufletului în vederea vieţii veșnice. Domnul
Isus ne îndeamnă: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci
pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veșnică” (Ioan 6,27).
El spune: „Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă
mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi în veac” (Ioan 6,51). 99
Mântuitorul nostru este Pâinea vieţii și, când contemplăm iubirea
Lui și o primim în suflet, ne hrănim cu Pâinea care S-a coborât
din cer.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Noi Îl primim pe Hristos prin intermediul Cuvântului Său, iar


Duhul Sfânt ne este dat pentru a ne ajuta să înţelegem Cuvântul
lui Dumnezeu și pentru a sădi adevărurile Lui în inima noastră.
În fiecare zi, trebuie să ne rugăm ca, atunci când citim Cuvântul
Său, Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt, ca să ne descopere acele
adevăruri [113] care vor întări sufletul nostru pentru a face faţă
nevoilor zilei.
Prin faptul că ne învaţă să cerem în fiecare zi binecuvântările
necesare, atât în domeniului material, trecător, cât și în cel spiri-
tual, Dumnezeu intenţionează să ne facă un bine. Dumnezeu
dorește să conștientizăm dependenţa noastră de grija Sa
neîncetată, deoarece Se străduiește să ne aducă într-o relaţie de
comuniune permanentă cu El. Prin comuniunea cu Hristos, prin
rugăciune și prin studiul adevărurilor mari și preţioase ale
Cuvântului Său, cel flămând spiritual, este hrănit, iar cel însetat
este înviorat de apa Izvorului vieţii.

Și ne iartă nouă greșelile noastre,


precum și noi iertăm greșiţilor noștri (Luca 11,4).
Domnul Isus ne învaţă că putem fi iertaţi de Dumnezeu, numai
dacă îi iertăm și noi pe alţii. Iubirea lui Dumnezeu este cea care
ne atrage la Sine, iar această iubire nu ne poate atinge inima, fără
a face să se nască în ea iubirea faţă de fraţii noștri.
După ce a încheiat rugăciunea domnească, Domnul Isus a
adăugat: „Dacă iertaţi oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel
ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor
greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”
(Matei 6,14). Cel care are un spirit neiertător distruge tocmai
acel unic mijloc prin care poate primi harul lui Dumnezeu. Nu ar
trebui să considerăm că, dacă cei care ne-au prejudiciat sau ne-
100 au făcut rău nu își mărturisesc greșeala, suntem îndreptăţiţi să nu
le acordăm iertarea. Desigur, este datoria lor să-și umilească
inima, prin pocăinţă și mărturisire; dar noi trebuie să manifestăm
un spirit de [114] înţelegere și compasiune faţă de cei care au
greșit împotriva noastră, indiferent dacă își mărturisesc sau nu
greșelile. Oricât de dureroase ar fi rănile pe care ni le-au produs,
nu trebuie să cultivăm resentimente faţă de ei, complăcându-ne
într-o stare de auto-compătimire; ci, așa cum sperăm ca
Dumnezeu să ne ierte pentru ofensele aduse împotriva Lui, și noi
trebuie să îi iertăm pe toţi aceia care ne-au făcut rău.
Totuși, iertarea are o semnificaţie mai cuprinzătoare decât
presupun mulţi. Când Dumnezeu spune că „nu obosește iertând”,
El arată că înţelesul acestei făgăduinţe depășește limitele înţelegerii
oricărui om, adăugând: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile
voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât
sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele
faţă de căile voastre și gândurile Mele faţă de gândurile voastre”
(Isaia 55,7-9). Iertarea acordată de Dumnezeu nu este doar un
simplu act juridic, prin care suntem scutiţi de pedeapsă. El nu ne
oferă doar iertarea de păcat, ci și eliberarea din păcat. Acesta
este rezultatul iubirii răscumpărătoare, care transformă inima.
David a înţeles corect ce înseamnă iertarea și s-a rugat: „Zidește
în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și
statornic” (Psalmi 51,10). De asemenea, el spunea: „Cât este de
departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile
noastre de la noi” (Psalmi 103,12).
În Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine pentru păcatele
noastre. El a suferit moartea nemiloasă pe cruce, a purtat pentru
noi povara vinovăţiei, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, ca să ne Rugăciunea Domnului
poată dezvălui iubirea Sa și să ne atragă la Sine. Iar Domnul spune:
„Fiţi buni unii cu alţii, miloși, și iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a
iertat și Dumnezeu pe voi, în Hristos” (Efeseni 4,32). [115]
Fie ca Domnul Hristos, viaţa cea divină, să locuiască în voi și
să descopere, prin voi, acea iubire divină, ce inspiră speranţă în
sufletul celor disperaţi și aduce pacea cerului în inima celor
tulburaţi de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiţia care ni se 101
impune, încă de la început, este ca, după ce primim harul Lui, să
ne dedicăm lucrării de a le descoperi altora mila și dragostea Lui.
Singurul element esenţial pentru noi, ca să putem primi și să
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

putem oferi mai departe iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este


să cunoaștem dragostea Sa faţă de noi și să credem în ea (1 Ioan
4,16). Satana lucrează, folosind toate mijloacele de amăgire de
care dispune, pentru a ne împiedica să înţelegem această iubire.
El ne va îndemna să considerăm că greșelile și nelegiuirile noastre
sunt atât de grave, încât Domnul nu va acorda nici o atenţie
rugăciunilor noastre, nu ne va binecuvânta și nu ne va mântui.
Tot ce putem vedea în noi înșine este doar slăbiciune, nu există
nimic care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu, iar Satana ne
spune că nu avem nici o șansă; că nu ne putem corecta defectele
de caracter. Când încercăm să venim la Dumnezeu, vrăjmașul ne
va șopti: Nu are nici un sens să te rogi; nu știi că ai făcut acea
faptă rea? Nu știi că ai păcătuit împotriva lui Dumnezeu și ai
lucrat împotriva propriei conștiinţe? Dar noi îi putem răspunde
vrăjmașului: „Sângele lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, ne curăţă
de orice păcat” (1 Ioan 1,7). Când simţim că nu ne putem ruga,
pentru că am păcătuit, tocmai atunci este momentul să ne rugăm.
Oricât de rușine ne-ar fi și oricât de adânc umiliţi am fi, trebuie
să ne rugăm și să credem. „O, adevărat și cu totul vrednic de
primit este cuvântul care zice: Hristos a venit în lume ca să
mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (1
Timotei 1,15). Iertarea și împăcarea cu Dumnezeu ne sunt
acordate, nu ca o răsplată pentru faptele noastre. Ele nu îi sunt
date celui păcătos datorită meritelor lui, ci reprezintă un dar oferit
[116] pe temeiul neprihănirii desăvârșite a lui Hristos.
Nu trebuie să ne scuzăm păcatul, încercând să micșorăm
vinovăţia noastră, ci să acceptăm gravitatea păcatului, așa cum îl
consideră Dumnezeu, oricât de teribil ar fi. Numai Golgota poate
descoperi cât de îngrozitor este păcatul. Dacă ar fi trebuit să
purtăm povara vinovăţiei noastre, aceasta ne-ar fi strivit. Dar Cel
fără păcat a luat locul nostru; deși nu merita, El a purtat
102 nelegiuirile noastre. „Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu
„este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curăţească
de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Ce adevăr măreţ! El rămâne
drept faţă de propria Lege, și totuși îi îndreptăţește pe toţi cei ce
cred în Isus. „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea
și treci cu vederea păcatele rămășiţei moștenirii Tale? El nu-și
ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea” (Mica 7,18).

Și nu ne duce în ispită, ci izvăvește-ne de cel rău.


(Matei 6,13)
Ispita este ademenirea la păcat, iar aceasta nu vine de la
Dumnezeu, ci de la Satana și din răul care există în inima noastră.
„Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește
pe nimeni” (Iacov 1,13).
Satana caută să ne ispitească, așa încât răul din caracterul
nostru să fie descoperit înaintea oamenilor și a îngerilor, iar el să
poată pretinde că suntem ai lui. În profeţia simbolică a lui Zaharia,
Satana este văzut stând [117] la dreapta Îngerului Domnului și
acuzându-l pe Iosua, marele preot, care este îmbrăcat în veșminte
murdare. Satana se împotrivește lucrării pe care Îngerul dorește
să o înde-plinească pentru Iosua. Această scenă reprezintă
atitudinea lui Satana faţă de fiecare om pe care Hristos caută să-
l atragă la Sine. Vrăjmașul ne conduce la păcat, iar apoi, tot el ne
acuză înaintea universului, ca fiind nevrednici de dragostea lui
Dumnezeu. Dar „Domnul a zis Satanei: Domnul să te mustre,
Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este
el, Iosua, un tăciune scos din foc?” Și lui Iosua i-a zis: „Iată că
Rugăciunea Domnului
îndepărtez de la tine nelegiuirea și te îmbrac cu haine de
sărbătoare” (Zaharia 3,1-4).
În marea Sa iubire, Dumnezeu caută să dezvolte în noi darurile
preţioase ale Duhului Său. El îngăduie să ne confruntăm cu
dificultăţi, persecuţie și greutăţi, dar acestea nu sunt un blestem,
ci constituie cea mai mare binecuvântare a vieţii noastre. Fiecare
ispită învinsă, fiecare încercare suportată în mod curajos ne oferă
103
o nouă experienţă și constituie un progres în lucrarea de formare
a caracterului. Cel care învinge ispita prin puterea lui Dumnezeu
descoperă, atât lumii, cât și întregului univers, eficienţa harului
lui Hristos.
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Chiar dacă nu trebuie să ne descurajăm din cauza încercărilor,


oricât de amare ar fi, totuși trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să
nu îngăduie să ajungem în situaţii în care dorinţele rele ale inimii
noastre să ne îndepărteze de El. Când rostim rugăciunea pe care
am învăţat-o de la Domnul Hristos, noi ne încredinţăm pe deplin
călăuzirii lui Dumnezeu, cerându-I să ne conducă pe căi sigure.
Nu putem adresa această rugăciune în mod sincer și în același
timp să luăm hotărârea de a merge pe orice cale aleasă de noi.
[118] Ci vom aștepta să fim conduși de braţul Său și vom asculta
glasul Său, care spune: „Iată drumul, mergeţi pe el” (Isaia 30,21).
Dacă ne permitem să contemplăm avantajele care ar putea fi
obţinute prin acceptarea sugestiilor lui Satana, vom fi în pericol.
Păcatul înseamnă dezastru și dezonoare pentru orice suflet care
se complace în păcat. Prin natura lui, păcatul orbește și amăgește
și ne va ademeni, prezentându-ne perspective încântătoare. Dacă
ne aventurăm pe terenul lui Satana, nu avem nici o asigurare a
protecţiei faţă de puterea lui. În măsura în care depinde de noi,
trebuie să închidem orice cale prin care ar putea să pătrundă
ispititorul.
Rugăciunea „Nu ne duce în ispită” constituie în ea însăși o
făgăduinţă. Dacă ne supunem lui Dumnezeu, avem asigurarea:
„El, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile
voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiţi din
ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10,13).
Singura posibilitate de a fi în siguranţă împotriva răului este
locuirea lui Hristos în inimă, prin credinţa în neprihănirea Lui.
Ispita are putere asupra noastră, datorită egoismului care există
în inimă. Dar, când contemplăm marea iubire a lui Dumnezeu,
egoismul ni se înfăţișează în caracterul lui hidos și respingător și
dorim să fie alungat din suflet. Când Duhul Sfânt Îl proslăvește
pe Hristos, inima noastră este sensibilizată și cucerită, ispita își
104 pierde puterea, iar harul lui Hristos ne transformă caracterul.
Domnul Hristos nu îi va abandona niciodată pe aceia pentru
care a murit. Chiar dacă omul este copleșit de ispită și Îl părăsește
pe Hristos, El nu Se va îndepărta niciodată de cel pe care l-a
răscumpărat cu preţul [119] vieţii Sale. Dacă ochii noștri spirituali
s-ar deschide, am vedea sufletele oprimate, asemenea unui car
încărcat sub greutatea snopilor, și aproape să moară datorită
descurajării. Am vedea îngerii care zboară repede pentru a veni
în ajutorul celor ispitiţi, care sunt pe marginea prăpastiei. Îngerii
cerului resping cu putere oștirile răului, care împresoară aceste
suflete, și tot ei le călăuzesc pașii spre temelia cea sigură. Luptele
care au loc între cele două oștiri sunt tot atât de reale ca bătăliile
dintre armatele de pe pământul aceasta, iar destinul veșnic al
tuturor depinde de deznodământul acestui conflict spiritual.
Cuvintele adresate lui Petru ne sunt adresate și nouă: „Satana
v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat să nu se
piardă credinţa ta” (Luca 22,31-32). Mulţumiri fie aduse lui
Dumnezeu, că nu suntem lăsaţi singuri. Acela care „atât de mult
a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţa veșnică” (Ioan 3,16), nu ne va
lăsa singuri în lupta cu vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului. „Iată”,
zice El, „v-am dat putere să călcaţi peste șerpi și peste scorpii și
peste toată puterea vrăjmașului și nimic nu vă va vătăma” (Luca
10,19).
Trăiţi în legătură cu Hristos cel viu, iar El vă va ţine de mână
cu putere și nu vă va lăsa să cădeţi niciodată. Dacă veţi căuta să
cunoașteţi și să credeţi în iubirea lui Dumnezeu faţă de voi, veţi fi
în siguranţă; această iubire este o fortăreaţă de neînvins pentru
toate atacurile și amăgirile lui Satana. „Numele Domnului este Rugăciunea Domnului
un turn tare, cel neprihănit fuge în El și stă la adăpost” (Proverbe
18,10). [120]

Căci a Ta este Împărăţia și puterea și slava.


(Matei 6,13)
105
Ultima propoziţie a rugăciunii domnești, ca și prima, ne
îndreaptă atenţia spre Tatăl nostru, ca fiind mai presus de orice
stăpânire, orice autoritate și orice nume care ar putea fi rostit.
Mântuitorul vedea viitorul ucenicilor Săi și știa că anii care urmau
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

nu erau așa cum visau ei, plini de strălucirea prosperităţii și a


onoarei lumești, ci întunecaţi de furtunile urii omenești și ale furiei
satanice. În mijlocul conflictelor și al decăderii naţionale, pașii
ucenicilor aveau să fie pândiţi de pericole și inima lor urma să fie
adesea cuprinsă de teamă. Ei aveau să vadă Ierusalimul pustiit,
templul spulberat, serviciile lui religioase încheiate pentru
totdeauna, iar poporul Israel împrăștiat în toate ţările lumii, ca
rămășiţele unui vas naufragiat pe un ţărm pustiu. Isus a zis: „Veţi
auzi de războaie și vești de războaie”. „Un neam se va scula
împotriva altui neam și o împărăţie împotriva altei împărăţii; și
pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete și ciumi. Dar
toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (Matei
24,6-8). Totuși, urmașii lui Hristos nu trebuiau să se teamă că
vor rămâne fără speranţă sau că Dumnezeu a părăsit pământul.
Puterea și slava Îi aparţin Aceluia ale cărui planuri mari merg
înainte nestingherite până la împlinirea lor. În rugăciunea care
exprimă nevoile lor zilnice, ucenicii Domnului Hristos erau
îndrumaţi să privească mai presus de orice putere și stăpânire a
răului, spre Domnul Dumnezeul lor, a Cărui Împărăţie
guvernează totul și care este Tatăl și Prietenul lor veșnic.
Dărâmarea Ierusalimului este un simbol al distrugerii finale a
pământului. Profeţiile care s-au împlinit parţial cu ocazia căderii
[121] Ierusalimului, se vor împlini pe deplin în ultimele zile ale
istoriei. Ne aflăm în pragul unor evenimente mari și solemne. În
faţa noastră se află o criză cum nu s-a mai văzut niciodată în
lume. Dar, așa cum a fost și pentru primii ucenici, cât de plăcută
este pentru noi asigurarea că Împărăţia lui Dumnezeu domnește
mai presus de toate. Planul evenimentelor viitoare se află în mâinile
Creatorului. Maiestatea Cerului Se ocupă în mod personal, atât
de soarta popoarelor, cât și de interesele bisericii Sale. Învăţătorul
divin îi spune fiecărei persoane implicate în împlinirea planurilor
106 Sale, așa cum i-a spus lui Cir: „Eu te-am încins înainte ca tu să
Mă cunoști” (Isaia 45,5).
În viziunea profetului Ezechiel, sub aripile heruvimului se afla
înfăţișarea unor mâini. Această viziune este menită să-i înveţe pe
slujitorii lui Dumnezeu că puterea Sa divină este cea care le acordă
succesul. Cei pe care Dumnezeu îi folosește ca soli ai Săi nu trebuie
să considere că lucrarea Sa depinde de ei. Fiinţele limitate nu
sunt lăsate să poarte singure povara acestei răspunderi. Acela
care nu doarme, care lucrează fără încetare pentru îndeplinirea
planurilor Lui, Își va duce lucrarea înainte. El va împiedica
realizarea intenţiilor celor nelegiuiţi și va încurca planurile celor
ce uneltesc împotriva poporului Său. Cel care este Împăratul,
Domnul oștirilor, Își are scaunul de domnie în mijlocul heruvimilor
și continuă încă să-Și protejeze copiii, în mijlocul conflictelor și
al frământărilor dintre naţiuni. Acela care domnește în ceruri
este Mântuitorul nostru. El cântărește greutatea fiecărei încercări.
El veghează cuptorul aprins în care trebuie să fie verificat fiecare
credincios. Când fortăreţele regilor vor fi doborâte, când săgeţile
mâniei vor străpunge inima vrăjmașilor lui Dumnezeu, poporul
Lui se va afla în siguranţă în mâinile Sale. [122]
„A Ta este, Doamne, mărirea, puterea și măreţia, vecinicia și
slava, căci tot ce este în cer și pe pământ este al Tău … În mâna
Ta este tăria și puterea, și mâna Ta poate să mărească și să
întărească toate lucrurile” (1 Cronici 29,11.12).

Nu judecaţi, ci lucraţi
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. (Matei 7,1)
Efortul de a câștiga mântuirea prin faptele proprii îi determină Rugăciunea Domnului
în mod inevitabil pe oameni să stabilească o multitudine de cerinţe,
ca un obstacol în calea păcatului. Atunci când văd că nu reușesc
să respecte Legea, ei concep o serie de reguli și rânduieli proprii,
care să-i oblige la ascultare. Toate acestea le îndepărtează atenţia
de la Dumnezeu și o orientează spre eul omului. Iubirea lui
Dumnezeu se stinge în inimă, iar o dată cu ea, se pierde și dragostea
faţă de semeni. Un sistem religios creat de mintea omului, cu 107
nenumăratele lui cerinţe, îi va face pe susţinătorii lui să-i judece
pe toţi cei care nu reușesc să atingă standardul impus de ei.
Atmosfera de egoism și de critică îngustă reprimă orice senti-
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

ment nobil și binevoitor și îi face pe oameni să devină niște


judecători egoiști și niște iscoditori josnici.
Fariseii aparţineau acestei categorii. Participarea la serviciile
lor religioase nu-i făcea mai umili, mai conștienţi de propria
slăbiciune, nici mai recunoscători pentru marile privilegii pe care
le primiseră de la Dumnezeu. Dimpotrivă, ei erau plini de mândrie
spirituală, iar subiectul lor principal de conversaţie era: Eu însumi,
sentimentele și părerile mele, cunoștinţa mea, căile mele. Reușitele
lor deveniseră etalonul după care îi judecau pe ceilalţi. Ei se
îmbrăcau în veșmintele înălţării de sine și ocupau scaunul de
judecător, ca să critice și să condamne.
Majoritatea iudeilor împărtășeau, într-o mare măsură, același
spirit, judecându-se [124] unii pe alţii cu privire la lucruri care
aparţineau în exclusivitate domeniului conștiinţei și al relaţiei
personale a omului cu Dumnezeu. Acestea erau faptele și spiritul
la care S-a referit Domnul Isus când a spus: „Nu judecaţi, ca să
nu fiţi judecaţi”. Adică, nu faceţi din voi înșivă un etalon pentru
alţii. Nu faceţi din părerile voastre, din concepţiile voastre cu
privire la îndatoririle religioase și din modul vostru de interpretare
a Scripturii un criteriu pentru aprecierea celorlalţi, condamnân-
du-i în inima voastră, dacă nu se ridică la înălţimea idealului vostru.
Nu-i criticaţi pe alţii, judecându-i pe temeiul unor presupuneri
nejustificate cu privire la motivele lor.
„De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni
Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și
va descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni 4,5). Noi nu putem
cunoaște inima altora. Având în vedere că noi înșine suntem niște
fiinţe supuse greșelii, nu suntem în măsură să rostim judecăţi cu
privire la alţii. Oamenii limitaţi pot judeca doar aspectele
exterioare. Lucrarea de a decide în privinţa cazului fiecărui suflet
Îi aparţine în exclusivitate Aceluia care cunoaște motivele tainice
108 ale inimii și care îi tratează pe oameni cu delicateţe și compasiune.
„Așadar, omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te poţi
dezvinovăţi; căci, prin faptul că judeci pe altul, te osândești singur;
fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleași lucruri” (Romani
2,1). Prin urmare, cei care îi critică și îi condamnă pe alţii se
declară ei înșiși vinovaţi de săvârșirea acelorași fapte. Când îi
condamnă pe alţii, ei își pronunţă propria sentinţă, iar Dumnezeu
spune că această sentinţă este dreaptă. El acceptă verdictul lor
împotriva lor înșiși.

De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău?


(Matei 7,3)
Nici chiar declaraţia: „Tu, care judeci pe altul, faci aceleași
lucruri”, nu exprimă mărimea păcatului celui ce îndrăznește să-l
critice și să-l condamne pe fratele său. Isus a zis: „De ce vezi tu
paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiţi cu băgare de seamă la
bârna din ochiul tău?”
Cuvintele Sale îl descriu pe acela care este foarte perspicace
în observarea unui defect la alţii. Când crede că a sesizat o pată
în viaţa sau caracterul cuiva, el este extrem de zelos în efortul de
a o scoate în evidenţă. Dar Domnul Isus declară că, în comparaţie
cu greșeala criticată, acea trăsătură de caracter care se dezvoltă
printr-o asemenea practică necreștinească este ca o bârnă faţă de
un pai. Numai un spirit de intoleranţă și lipsa iubirii pot determina
pe cineva să facă din ţânţar, armăsar. În viaţa celor care nu au
trăit niciodată experienţa unui regret sincer pentru păcat și a
consacrării depline faţă de Hristos nu se vede acea influenţă a
iubirii Mântuitorului, care îl face pe om înţelegător și milos. Ei Rugăciunea Domnului
reprezintă în mod greșit spiritul blând al Evangheliei și rănesc
sufletele preţioase pentru care a murit Domnul Hristos. În
conformitate cu ilustraţia prezentată de Mântuitorul, cel care își
permite să manifeste un spirit de critică se face vinovat de un
păcat mai mare decât cel pe care îl acuză, deoarece nu numai că
săvârșește același păcat, ci adaugă la el și păcatul mândriei și al
criticii răutăcioase. 109

Hristos este adevăratul și unicul standard al caracterului, iar


cel care se consideră unitate de măsură pentru alţii, pur și simplu,
ocupă locul care Îi aparţine lui Hristos. Și, pentru că Tatăl „a
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

încredinţat toată judecata Fiului” (Ioan 5,22), oricine îndrăznește


să judece motivele [126] altora devine un uzurpator al drepturilor
și prerogativelor Fiului lui Dumnezeu. Acești așa-ziși judecători
și critici se așază de bunăvoie de partea lui antihrist, „potrivnicul
care se înalţă mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de
ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în templul lui
Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2,4).
Spiritul de critică aspră, rece și neîndurătoare, care caracteri-
zează fariseismul, este păcatul care conduce la cele mai nefericite
rezultate. În viaţa religioasă lipsită de iubire, Isus nu există;
strălucirea prezenţei Sale este absentă. Nici o activitate asiduă și
nici un zel lipsit de spiritul lui Hristos nu pot compensa această
lipsă. Chiar dacă se evidenţiază o abilitate uimitoare în ce privește
descoperirea defectelor altora, totuși, oricui cultivă cu plăcere un
asemenea spirit, Domnul îi spune: „Făţarnicule, scoate mai întâi
bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoţi paiul din
ochiul fratelui tău” (Matei 7,5). Primul care bănuiește o anumită
greșeală este tocmai cel vinovat de aceeași greșeală. Condamnân-
du-l pe altul, el încearcă să ascundă sau să scuze răul din propria
inimă. Oamenii au ajuns să cunoască răul, păcătuind. Adam și Eva
nu au început să se acuze reciproc, decât după ce au păcătuit. Dacă
nu va fi stăpânită de harul lui Hristos, firea omenească va continua
în mod inevitabil să se comporte în felul acesta.
Când împărtășesc un spirit acuzator, oamenii nu se mulţumesc
doar să scoată în evidenţă ceea ce ei presupun a fi un defect al
fratelui lor. Dacă, prin mijloace blânde, nu reușesc să-l deter-
mine să facă ce cred ei că ar trebui, vor recurge la constrângere.
Atât cât stă în puterea lor, îi vor obliga pe oameni să se conformeze
ideilor lor cu privire ce este bine și drept. Acesta a fost modul în
care au procedat iudeii [127] din zilele lui Hristos și în același
mod a procedat biserica, ori de câte ori a pierdut harul și dragostea
110 lui Hristos. Când și-a dat seama că îi lipsește puterea iubirii,
biserica a căutat să se sprijine pe braţul puternic al autorităţii de
stat pentru a-și impune doctrinele și pentru a-și aplica hotărârile.
În aceasta constă secretul tuturor legilor de stat care conţin
prevederi religioase și cauza tuturor persecuţiilor religioase care
au avut loc, din zilele lui Abel și până în prezent.
Domnul Hristos nu îi obligă pe oameni, ci îi atrage la Sine.
Singura constrângere folosită de El este constrângerea dragostei.
Când biserica începe să caute sprijin din partea autorităţii de stat,
este evident că nu mai deţine puterea lui Hristos – puterea
motivatoare a iubirii divine.
Totuși, cauza acestei situaţii este legată de starea fiecărui
membru al bisericii și aici trebuie să aibă loc vindecarea. Domnul
Isus îl îndeamnă pe acela care acuză ca, înainte de a încerca să-i
corecteze pe alţii, să scoată bârna din propriul ochi, să renunţe la
spiritul de critică, să mărturisească și să părăsească păcatul. Pentru
că „nu este nici un pom bun, care să facă roadă rea; și nici un
pom rău, care să facă roadă bună” (Luca 6,43). Spiritul vostru de
învinuire este roada cea rea, care arată că pomul este rău. Nu vă
este de nici un folos să vă înălţaţi printr-o neprihănire proprie.
Marea voastră nevoie este schimbarea inimii. Dacă în viaţa voastră
nu s-a realizat această lucrare, nu sunteţi în măsură să-i corectaţi
pe alţii; „Căci din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12,34).
Când cineva trece printr-o perioadă de criză a vieţii și încerci
să-i adresezi un sfat sau un îndemn, puterea de influenţă spre
bine a cuvintelor tale va depinde în mod direct de exemplul tău
[128] și de spiritul în care le spui. Ca să faci binele, mai întâi
trebuie să fii bun. Nu poţi exercita o influenţă care să-i transforme
pe alţii, până când inima ta nu a fost umilită, înnobilată și Rugăciunea Domnului
sensibilizată de harul lui Hristos. Dacă în inima ta s-a produs
această schimbare, a trăi spre a-i binecuvânta pe alţii va fi pentru
tine ceva tot atât de natural cum este pentru trandafir să înflorească,
răspândind parfumul său plăcut, sau pentru viţă să rodească
ciorchinii rubinii.
Dacă Hristos este pentru tine „nădejdea slavei”, nu vei simţi
nici o plăcere să-i pândești pe alţii și să le expui greșelile. În loc să 111
cauţi să acuzi și să condamni, scopul tău va fi să ajuţi, să binecuvântezi
și să salvezi. În relaţia ta cu aceia care greșesc, vei lua în considerare în-
demnul: „Ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6,1).
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Îţi vei aduce aminte de câte ori ai păcătuit și cât de greu a fost să
găsești calea cea dreaptă, după ce ai părăsit-o. Așa că nu îl vei
împinge pe fratele tău într-un întuneric mai mare, ci, plin de milă,
îi vei vorbi despre pericolul în care se află.
Cel care privește mereu la crucea Golgotei, amintindu-și că
păcatele lui au fost cele care L-au dus pe Mântuitor acolo, nu va
încerca niciodată să-și evalueze propria vinovăţie, comparând-o
cu vinovăţia altora. El nu-și va asuma rolul de judecător pentru a
aduce acuzaţii împotriva semenului său. Cei care umblă în umbra
crucii de pe Calvar nu pot manifesta nici un spirit de critică sau
de înălţare de sine.
Până când nu simţi că ai fi dispus să-ţi sacrifici propria
demnitate, și chiar să-ţi dai viaţa pentru a salva un frate care
greșește, încă nu ai scos bârna din ochiul tău și, prin urmare, nu
ești pregătit să-l ajuţi pe fratele tău. Numai după ce ai îndeplinit
această condiţie, poţi să te apropii de el și să-i [129] câștigi inima.
Nimeni nu a fost adus vreodată înapoi de pe o cale greșită prin
intermediul criticii și al reproșurilor, dar mulţi au fost îndepărtaţi
în acest fel de Hristos și determinaţi să-și închidă inima și să nu
se lase convinși. Un spirit blând și amabil, un comportament
curtenitor și plăcut îl poate salva pe cel ce greșește și poate acoperi
nenumărate păcate. Manifestarea lui Hristos în caracterul tău va
exercita o influenţă transformatoare puternică asupra tuturor celor
cu care ajungi în legătură. Domnul Hristos trebuie să fie vizibil zi
de zi în comportamentul și viaţa ta, iar El își va descoperi prin
tine puterea creatoare a Cuvântului Său, care exercită o influenţă
duioasă și sensibilă, dar suficient de convingătoare și de puternică
pentru a reface în sufletul omului caracterul frumos al Domnului
Dumnezeului nostru.

112
Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte. (Matei 7,6)
Domnul Isus Se referă aici la o categorie de oameni care nu au
nici o dorinţă de a scăpa din sclavia păcatului. Deoarece s-au
complăcut în imoralitate și viciu, firea lor a devenit atât de
degradată, încât s-au identificat cu răul și nu vor să se despartă
de el. În lucrarea lor, slujitorii lui Hristos nu trebuie să-și permită
să se lase împiedicaţi de persoane care intenţionează să facă din
Evanghelie doar un subiect de dispută și de batjocură.
Cu toate acestea, Mântuitorul nu a ignorat niciodată un om
care a dorit să accepte adevărurile preţioase ale cerului, oricât de
adânc ar fi fost cufundat sufletul său în păcat. Pentru vameși și
pentru desfrânate, cuvintele Sale însemnau începutul unei vieţi
noi. Maria Magdalena, din care au fost alungaţi șapte demoni, a
plecat ultima de la mormântul Mântuitorului și a fost prima
persoană pe care Domnul a salutat-o în dimineaţa învierii Sale.
Saul din Tars, [130] unul dintre cei mai înverșunaţi dușmani ai
Evangheliei, a devenit Pavel, slujitorul consacrat al lui Hristos.
Dincolo de aparenţa urii și a dispreţului, și chiar dincolo de crimă
și degradare morală, se poate ascunde un suflet care va fi salvat
de harul lui Hristos și va deveni un mărgăritar în coroana
Răscumpărătorului.

Cereţi, și vi se va da; căutaţi și veţi găsi; bateţi,


și vi se va deschide. (Matei 7,7)
Domnul repetă întreita făgăduinţă pentru a exclude orice
posibilitate ca declaraţia Lui să fie înţeleasă și interpretată greșit
sau să fie privită cu neîncredere. El dorește nespus de mult ca
toţi aceia care Îl caută pe Dumnezeu să creadă în Cel ce este Rugăciunea Domnului
capabil să aducă la îndeplinire toate lucrurile. Prin urmare, Isus
adaugă: „Căci orișicine cere, capătă; cine caută, găsește; și celui
ce bate, i se deschide” (Matei 7,8).
Domnul nu precizează nici o altă condiţie a răspunsului la
rugăciune, decât foamea după harul Său, dorinţa de a accepta
sfatul Său și dorul după dragostea Lui. El spune: „Cereţi”. Cererea
dovedește că îţi înţelegi propria nevoie; iar dacă ceri cu credinţă, 113

vei primi. Domnul a garantat prin Cuvântul Său, și Cuvântul Său


nu poate greși. Dacă vii la Isus, regretând cu adevărat păcatele
săvârșite, nu trebuie să consideri că ar fi o încumetare să-I ceri
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

lucrurile pe care le-a făgăduit. Când ceri binecuvântările de care


ai nevoie, ca să-ţi desăvârșești un caracter moral asemenea
caracterului lui Hristos, Domnul te asigură că rugăciunea ta
corespunde cu o făgăduinţă care se va împlini negreșit. Faptul că
ești conștient de starea ta păcătoasă constituie un temei suficient
pentru a cere [131] mila și harul Său. Condiţia venirii tale la
Dumnezeu nu este să fii sfânt, ci să dorești ca El să te elibereze
de orice păcat și de orice nelegiuire. Argumentul pe care îl putem
invoca acum și întotdeauna este tocmai marea noastră nevoie,
starea noastră profund neajutorată, care face ca Isus și puterea
Lui răscumpărătoare să fie atât de necesare pentru noi.
„Căutaţi”. Nu trebuie să doriţi doar binecuvântarea lui
Dumnezeu, ci pe El Însuși. „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu,
și vei avea pace” (Iov 22,21). Caută și vei găsi. Dumnezeu te
caută și însăși dorinţa de a veni la El este lucrarea Duhului Său,
care te atrage spre El. Lasă-te condus de această dorinţă. Domnul
Hristos mijlocește în favoarea celor ispitiţi, a celor căzuţi în greșeli
și lipsiţi de credinţă și vrea să-i ridice, conducându-i la o relaţie
de prietenie cu El. „Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar
dacă-L vei părăsi, te va lepăda și El pe vecie” (1 Cronici 28,9).
„Bateţi”. Noi am primit invitaţia specială de a veni la Dumnezeu,
iar El așteaptă să ne spună bun-venit în camera Sa de audienţă. Primii
ucenici care L-au urmat pe Isus nu s-au mulţumit cu o conversaţie
grăbită și ocazională; ei au spus: „Rabi, unde locuiești? … S-au dus
și au văzut unde locuia și în ziua aceea au rămas la El” (Ioan 1,38-
39). Tot astfel ni se poate acorda și nouă privilegiul de a avea o
relaţie mai strânsă cu Dumnezeu și comuniune cu El. „Cel ce stă sub
ocrotirea Celui Preaînalt […] se odihnește la umbra Celui
Atotputernic” (Psalmi 91,1). Toţi cei care doresc binecuvântarea
lui Dumnezeu să bată la ușa harului și să aștepte cu o încredere
neclintită, spunând: Pentru că Tu, o, Doamne, ai zis: „Cine cere,
114 capătă, cine caută, găsește; celui ce bate, i se va deschide”.
Domnul Isus a privit la mulţimea de oameni care se adunaseră
să audă cuvintele Sale și a simţit o dorinţă fierbinte ca ei [132] să
poată înţelege harul lui Dumnezeu și bunătatea Sa plină de iubire.
Ca să ilustreze nevoia lor și bunăvoinţa lui Dumnezeu de a dărui,
El a descris un copil care îi cere pâine părintelui său. „Cine este
tatăl acela dintre voi”, a zis El, „care, dacă-i cere fiul său o pâine,
să-i dea o piatră?” Domnul a făcut apel la sentimentele duioase,
firești, ale unui părinte faţă de copilul lui și le-a zis: „Deci, dacă
voi, care sunteţi răi, știţi să daţi daruri bune copiilor voștri, cu cât
mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor
ce I le cer” (Matei 7,11). Nici un om cu inimă de tată nu i-ar fi
întors spatele fiului său flămând, care îi cere pâine. Oare ar fi
crezut ei că un părinte este capabil să-și bată joc de copilul lui,
să-l amăgească, încurajându-i așteptările, numai pentru a-l
dezamăgi? Oare i-ar fi promis el că îi dă o pâine bună și hrănitoare,
pentru ca apoi să-i dea o piatră? Atunci, ar putea îndrăzni cineva
să-L dezonoreze pe Dumnezeu, gândindu-se că El nu va răspunde
cererilor copiilor Săi?
Deci, dacă voi, care sunteţi niște fiinţe omenești rele, „știţi să
daţi daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel
din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11,13). Duhul
Sfânt, reprezentantul personal al lui Dumnezeu, este cel mai mare
dintre toate darurile. În acest dar sunt cuprinse toate binecuvân-
tările posibile. Nu există un dar mai mare și mai bun pe care să
ni-L poată da Însuși Creatorul. În necazurile noastre, când Îl
implorăm pe Dumnezeu să aibă milă de noi și să ne călăuzească
prin Duhul Său Sfânt, El nu va întoarce niciodată spatele cererii
noastre. Chiar dacă este posibil ca un părinte să-i întoarcă spatele Rugăciunea Domnului
copilului său flămând, Dumnezeu nu va respinge niciodată
strigătul unei inimi deznădăjduite și sărmane. Cât de minunată a
fost duioșia cu care a descris Domnul [133] iubirea Sa! Celor
care trec prin zile pline de întuneric și simt că Dumnezeu i-a
uitat, le este adresată această solie izvorâtă chiar din inima Tatălui:
„Sionul zicea: M-a părăsit Domnul, și m-a uitat Domnul! Poate o
femeie să uite copilul pe care-l alăptează, și să n-aibă milă de 115
rodul pântecelui ei? Dar, chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi
uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, și zidurile
tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei!” (Isaia 49,14-16).
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu constituie un


subiect de rugăciune și ne prezintă cuvântul lui Iehova ca garanţie
a împlinirii ei. Oricare ar fi binecuvântarea spirituală de care avem
nevoie, avem privilegiul de a o cere în Numele lui Isus. Putem să-I
vorbim Domnului cu simplitatea unui copil, cerându-I exact
lucrurile de care avem nevoie. Putem să-I aducem la cunoștinţă
grijile noastre trecătoare, să-I cerem atât pâinea și îmbrăcămintea
obișnuită, cât și pâinea vieţii și haina neprihănirii lui Hristos. Tatăl
tău ceresc știe că ai nevoie de toate acestea și ești invitat să-L
rogi cu privire la ele. În Numele lui Isus, îţi va fi acordată orice
favoare. Dumnezeu va onora acest Nume și va împlini trebuinţele
tale, dăruindu-ţi fără nici o reţinere din bogăţiile Sale.
Dar nu uita că, adresându-te lui Dumnezeu cu numele de Tată,
recunoști faptul că ești copilul Său. Aceasta înseamnă nu numai că
vei avea încredere în bunătatea Lui, ci și că te vei supune voinţei Lui
în toate lucrurile, știind că iubirea lui este neschimbătoare. Astfel, te
dedici întru totul îndeplinirii lucrării Sale. Făgăduinţa: „Cereţi și veţi
primi” (Ioan 16,24) le-a fost adresată celor pe care îi îndemnase să
caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui.
Darurile Aceluia care deţine toată puterea în cer și pe pământ
sunt păstrate pentru copiii lui Dumnezeu. Aceste daruri sunt [134]
nespus de preţioase, deoarece ne sunt acordate cu preţul scump
al jertfei Mântuitorului; sunt daruri care vor împlini cea mai
profundă și mai disperată nevoie a inimii; ele durează o veșnicie.
Aceste daruri sunt primite doar de cei care vin la Dumnezeu ca
niște copilași. Acceptă făgăduinţele lui Dumnezeu ca și când ţi-
ar fi adresate în mod personal; prezintă-le înaintea lui Dumnezeu
ca fiind garanţia Cuvântului Său și vei avea o bucurie deplină.

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii,


116
faceţi-le și voi la fel. (Matei 7,12)
Domnul Isus asociază asigurarea iubirii lui Dumnezeu faţă de
noi, cu porunca de a ne iubi unii pe alţii, unindu-le într-un principiu
unic, care cuprinde toate relaţiile dintre oameni.
Iudeii erau preocupaţi de ceea ce trebuiau să primească. Grija
lor principală era aceea de a-și asigura autoritatea, respectul și
slujirea la care considerau că au dreptul. Dar Domnul Hristos ne
învaţă că grija noastră nu ar trebui să fie: cât de mult ni se cuvinte
să primim, ci cât de mult putem oferi. Noi suntem datori faţă de
alţii, exact atât cât considerăm că sunt ei datori faţă de noi.
În legăturile tale cu alţii, așază-te în locul lor. Trăiește simţămin-
tele lor. Înţelege dificultăţile, dezamăgirile, bucuriile și necazurile
lor. Identifică-te cu semenii tăi și fă pentru ei exact ceea ce ai
dori să facă ei pentru tine, dacă tu ai fi în locul lor și ei în locul
tău. Tratează-i așa cum ai dori să te trateze ei. Aceasta este adevă-
rata regulă a onestităţii. Îndemnul din Predica de pe Munte nu a
fost altceva decât o altă modalitate de exprimare a poruncii: „Să
[135] iubești pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39).
Aceasta a fost esenţa învăţăturii profeţilor și va rămâne principiul
divin, respectat de toţi cei care sunt pregătiţi pentru societatea
sfântă din ceruri.
Regula de aur este principiul adevăratei amabilităţi și a fost
cel mai bine văzută în viaţa și caracterul lui Isus. O, ce raze de
bunătate, de duioșie și frumuseţe au strălucit în viaţa de zi cu zi a
Mântuitorului nostru! Ce plăcută era atmosfera pe care o răspân-
dea însăși prezenţa Sa! Același spirit se va vedea în viaţa și compor-
tamentul copiilor Lui. Cei în care locuiește Hristos vor fi înconju-
raţi de o atmosferă divină. Hainele albe ale neprihănirii lor vor
răspândi parfumul plăcut al grădinii Domnului. Chipurile lor vor Rugăciunea Domnului
reflecta strălucirea Sa, luminând calea pentru picioarele celor ce
sunt istoviţi și se poticnesc.
Orice om care împărtășește adevăratul ideal cu privire la
trăsăturile ce constituie un caracter desăvârșit va manifesta
simpatia și amabilitatea lui Hristos. Influenţa harului are menirea
de a sensibiliza inima, de a înnobila și curăţi sentimentele, de a
conferi o delicateţe cerească și un spirit de bunăcuviinţă. 117
Dar regula de aur are o semnificaţie și mai profundă. Oricine
a devenit un ispravnic al feluritelor daruri ale lui Dumnezeu este
chemat să le împărtășească sufletelor aflate în ignoranţă și
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

întuneric, întocmai așa cum ar dori el să-i fie oferite, dacă ar fi în


locul lor. Apostolul Pavel a spus: „Eu sunt dator și grecilor și
barbarilor, și celor învăţaţi și celor neînvăţaţi” (Romani 1,14).
Prin faptul că ai cunoscut mai mult despre iubirea lui Dumnezeu,
prin faptul că ai primit din darurile bogate ale harului Său mai
mult decât cel mai slab și mai neștiutor dintre sufletele de pe
pământ, ești dator să le împărtășești altora din toate darurile care
ţi-au fost acordate. [136]
Prin urmare, o dată cu darurile și binecuvântările acestei vieţi,
ai și o datorie faţă de toţi cei ce sunt mai puţin favorizaţi decât
tine. Iar măsura responsabilităţii tale este exact măsura în care ai
primit mai mult decât alţii. Dacă avem bogăţii mari și suntem
prosperi, avem datoria cea mai solemnă de a ne îngriji de bolnavi,
de văduve și de orfani, așa cum am dori să se îngrijească aceste
persoane de noi, dacă am fi în locul lor și ele în locul nostru.
Regula de aur ne învaţă, în mod implicit, același adevăr care a
fost prezentat și în Predica de pe Munte, și anume: „Cu ce măsură
măsuraţi, cu aceea vi se va măsura”. Ceea ce le facem altora,
indiferent dacă este bine sau rău, va avea un efect asupra noastră,
fie spre binecuvântare, fie spre blestem. Orice dăruim vom primi
înapoi. Binecuvântările pământești pe care le împărtășim altora
pot fi, și adesea sunt, răsplătite în același fel. Deseori, ceea ce
dăruim se întoarce la noi în vreme de nevoie, împătrit, în moneda
împărăţiei. Dar, mai mult decât atât, toate darurile sunt răsplătite
chiar și în viaţa aceasta, prin deplina revărsare a dragostei lui
Dumnezeu, care reprezintă toată bogăţia și slava cerului. Pe de
altă parte, răul făcut altora se întoarce înapoi. Oricine și-a asumat
dreptul de a condamna sau de a descuraja, va fi condus pe
parcursul vieţii sale chiar în situaţiile prin care i-a făcut pe alţii
să treacă; va suporta suferinţele pe care li le-a provocat prin lipsa
lui de simpatie și de amabilitate.
Dumnezeu a hotărât astfel, deoarece ne iubește. El ne va face
118
să simţim repulsie faţă de propria asprime a caracterului și să ne
deschidem inima pentru a-L lăsa pe Domnul Isus să locuiască în
ea. În felul acesta, dintr-un rău rezultă un bine, iar ceea ce părea
a fi un blestem devine o binecuvântare.
Standardul regulii de aur este adevăratul standard [137] al
creștinismului; orice măsură mai mică constituie o amăgire. O
religie care nu preţuiește fiinţele omenești cărora Domnul Hristos
le-a acordat o valoare atât de mare, încât S-a jertfit pentru ele, o
religie care ne face să fim indiferenţi faţă de nevoile și suferinţele
oamenilor sau să neglijăm drepturile lor, este o religie falsă. Dacă
ignorăm cererile celor sărmani, suferinzi și plini de păcate, ne
dovedim a fi niște trădători ai lui Hristos. Creștinismul are atât
de puţină putere în lume, tocmai pentru că oamenii își atribuie
Numele lui Hristos, în timp ce viaţa lor constituie o negare a
caracterului Său. Din acest motiv, Numelui Domnului este
dezonorat.
Despre biserica apostolică, din acele zile luminoase, când slava
lui Hristos cel înviat strălucea peste credincioși, este scris că nici
unul nu spunea că „averile sunt ale lui”. „Nu era nici unul printre
ei care să ducă lipsă”. „Apostolii mărturiseau cu multă putere
despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toţi”.
„Toţi împreună erau nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau
pâinea acasă și luau hrana cu bucurie și curăţie din inimă. Ei
lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuţi înaintea întregului norod. Și
Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”
(Fapte 4,32.34.33; 2,46-47).
Chiar dacă cercetezi cerul și pământul, nu vei găsi un adevăr
care să se dezvăluie cu mai multă putere ca adevărul manifestat
în faptele de milostenie faţă de cei ce au nevoie de simpatia și Rugăciunea Domnului
ajutorul nostru. Acesta este adevărul, așa cum este el în Isus.
Când cei care mărturisesc Numele lui Hristos vor aplica principiile
regulii de aur, lucrarea Evangheliei va fi însoţită de o putere la fel
de mare ca în timpul apostolilor. [138]

Strâmtă este poarta,


119
îngustă este calea care duce la viaţă. (Matei 7,14)
În timpul Domnului Hristos, locuitorii Palestinei trăiau în cetăţi
înconjurate de ziduri, majoritatea fiind situate în locuri înalte sau
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

în munţi. Porţile se închideau la apusul soarelui și, adesea, pentru


a reuși să ajungă înainte de lăsarea serii, călătorul care se întorcea
acasă trebuia să parcurgă în mare grabă drumurile înguste,
stâncoase și foarte anevoioase. Cei care întârziau erau lăsaţi să
aștepte afară.
Cărarea îngustă, de munte, care ducea spre casă și spre odihnă,
i-a oferit lui Isus o ilustraţie impresionată cu privire la calea
creștinului. Calea pe care v-am așezat-o înainte, a zis El, este
îngustă; prin poartă este greu de trecut; deoarece regula de aur
exclude orice mândrie și egoism. Este adevărat că există și o cale
mai largă; dar la capătul ei se află distrugerea. Dacă vrei să parcurgi
calea vieţii spirituale, trebuie să urci neîncetat, deoarece această
cale merge numai în sus. Trebuie să mergi alături de cei puţini,
deoarece mulţimea va alege calea care coboară.
Pe drumul spre moarte poate să meargă toată omenirea, cu
spiritul ei lumesc, cu egoismul și mândria ei, cu toată josnicia
morală și lipsa ei de onestitate. Pe acest drum este suficient loc
pentru părerile și doctrinele oricărui om, și fiecare își poate urma
propriile înclinaţii, făcând orice i-ar cere iubirea de sine. Cei care
doresc să meargă pe calea ce duce la nimicire nu sunt nevoiţi să o
caute, pentru că poarta este largă și drumul este lat, iar pașii lor
se îndreaptă spre ea în mod firesc.
Dar calea vieţii este îngustă și poarta este [139] strâmtă. Dacă
te atașezi de vreun păcat preferat, vei constata că drumul este
prea îngust pentru tine. Dacă vrei să mergi pe calea Domnului, va
trebui să renunţi la căile tale, la împlinirea voinţei tale și la
obiceiurile și faptele tale rele. Cel care dorește să-I slujească lui
Hristos nu se poate conforma părerilor lumii și nici nu poate
corespunde standardelor ei. Calea cerului este prea îngustă pentru
căutarea de bogăţii sau de poziţii sociale înalte, prea îngustă pentru
jocul ambiţiilor egoiste, prea abruptă și accidentată pentru cei
120 comozi. Munca istovitoare, sacrificiul de sine, abnegaţia, sărăcia
și împotrivirea din partea celor păcătoși au fost partea Domnului
Hristos și trebuie să fie partea noastră, dacă dorim să intrăm odată
în Paradisul lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, să nu crezi că drumul care urcă este greu,
iar drumul care coboară este ușor. Pe întregul parcurs al căii ce
duce la moarte, există dureri și pedepse, necazuri și dezamăgiri,
avertismente care te previn să nu mergi înainte. Iubirea lui
Dumnezeu a făcut ca această cale să fie dificilă, pentru aceia care
sunt neascultători și încăpăţânaţi și își provoacă singuri distru-
gerea. Este adevărat că drumul lui Satana este făcut să pară
atrăgător, dar totul este o amăgire. Pe calea răului sunt regrete
amare și griji otrăvitoare. Poate vom crede că este plăcut să te
lași condus de mândria și de ambiţia lumească, dar sfârșitul este
tristeţe și suferinţă. Planurile egoiste pot prezenta perspective
încântătoare și pot aprinde speranţa unei satisfacţii depline, dar
vom descoperi că fericirea noastră este otrăvită și viaţa ni se umple
de dezamăgiri și resentimente, datorită neîmplinirii speranţelor
noastre egoiste. Poate că poarta drumului care coboară este
împodobită cu flori, dar pe cale sunt spini. Lumina speranţei ce
strălucește la intrare se risipește apoi în întunericul disperării, iar
sufletul care merge pe calea aceasta ajunge să fie cuprins de
umbrele unei nopţi fără sfârșit. [140]
„Calea celor stricaţi este pietroasă” dar căile înţelepciunii sunt
„plăcute, și toate cărările ei sunt niște cărări pacinice” (Proverbe
13,15; 3,17). Fiecare expresie a supunerii faţă de Hristos, fiecare
faptă de renunţare la sine pentru cauza Lui, fiecare încercare
suportată cu bine, fiecare biruinţă asupra ispitei constituie un
pas înainte pe calea spre slava biruinţei finale. Dacă ne lăsăm Rugăciunea Domnului
călăuziţi de Hristos, El ne va ne va conduce în siguranţă. Nici cel
mai mare păcătos nu se va rătăci. Chiar și căutătorul care tremură
va reuși să umble în lumina curată și sfântă. Deși drumul aceasta
este atât de îngust, atât de sfânt, încât păcatul nu poate fi tolerat,
totuși, accesul le este îngăduit tuturor și nici un suflet cuprins de
îndoială și teamă nu trebuie să declare: „Dumnezeu nu Se îngrijește
de mine”. 121
Drumul poate fi stâncos și urcușul abrupt; la stânga și la dreapta
poate fi prăpastie; pe parcursul călătoriei noastre poate că vom fi
nevoiţi să trudim, iar când vom fi obosiţi și vom dori cu disperare
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

odihna, vom fi nevoiţi totuși să mergem înainte; când vom simţi


că ne prăbușim, vom fi nevoiţi să luptăm; iar când vom fi descura-
jaţi, vom fi nevoiţi să sperăm; dar, în cele din urmă, călăuziţi de
Hristos, vom ajunge cu siguranţă în patria cerească mult dorită.
Hristos Însuși a străbătut calea aspră înainte de noi și a netezit
cărarea pentru picioarele noastre.
Pe întregul parcurs al drumului abrupt, care urcă spre viaţa
veșnică, se află izvoare de bucurie pentru a-i înviora pe cei obosiţi.
Chiar și în încercări și suferinţe, cei care merg pe căile înţelepciunii
sunt nespus de bucuroși; pentru că Domnul lor mult iubit merge
nevăzut, alături de ei. Cu fiecare pas pe care îl fac înainte, ei simt
din ce în ce mai distinct atingerea braţului Său; și pe cărarea lor
strălucesc tot mai tare razele slavei care coboară de la Cel Nevăzut.
Iar cântecele lor de laudă, în tonuri din ce în ce mai înalte, urcă
spre cer pentru a se uni cu imnurile îngerilor care stau lângă tronul
lui Dumnezeu. „Cărarea celor neprihăniţi [141] este ca lumina
strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la
miezul zilei” (Proverbe 4,18).

Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă. (Luca 13,24)


În graba lui de a ajunge la poarta cetăţii înainte de apusul
soarelui, călătorul întârziat nu își putea permite să se abată din
drum, pentru nici un lucru care l-ar fi putut atrage. Mintea lui era
absorbită de gândul de a reuși să intre pe poartă. Pentru viaţa
creștină, a zis Domnul Isus, este necesară o voinţă la fel de
puternică. Eu v-am descoperit adevărata slavă a Împărăţiei Mele,
care constă în sfinţenia caracterului. Deși nu promite nici o
posesiune pământească, totuși merită să doriţi această Împărăţie
mai mult ca orice și să investiţi întregul vostru efort pentru a o
avea. Eu nu vă chem să luptaţi pentru a cuceri marile împărăţii
122 ale lumii, dar să nu credeţi că aceasta înseamnă că nu vor fi bătălii
de purtat și biruinţe de câștigat. Vă îndemn să luptaţi cu toate
puterile, chiar îndurând eforturi istovitoare, ca să intraţi în
Împărăţia Mea spirituală.
Viaţa creștinului este o luptă și o continuă înaintare. Dar
biruinţa nu poate fi câștigată prin puterile omenești. Terenul de
luptă este inima noastră. Bătălia pe care trebuie să o ducem – cea
mai mare bătălie care a fost dusă vreodată de oameni – constă în
predarea eului în faţa voinţei lui Dumnezeu și în supunerea inimii
faţă de suveranitatea iubirii. Omul cel vechi, născut din sânge și
din poftele firii, nu poate moșteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Înclinaţiile ereditare și vechile obiceiuri trebuie părăsite.
Acela care se hotărăște să intre în Împărăţia spirituală [142]
va constata că trebuie să înfrunte toate forţele și pasiunile firii
nerenăscute, sprijinite de puterile împărăţiei întunericului.
Mândria și egoismul se vor împotrivi oricărei încercări de a le
arăta că sunt păcătoase. Prin puterile noastre, nu suntem capabili
să învingem dorinţele păcătoase și viciul care luptă pentru
supremaţie. Noi nu-l putem birui pe vrăjmașul puternic, care ne-
a făcut să fim sclavii lui. Numai Dumnezeu ne poate da biruinţa.
El dorește să devenim propriii stăpâni, să avem libertatea de a ne
împlini voinţa și de a merge pe căile noastre. Dar Dumnezeu nu
poate lucra în noi, fără consimţământul și cooperarea noastră.
Duhul Sfânt lucrează prin însușirile și capacităţile date omului.
A coopera cu Dumnezeu înseamnă a ne folosi toate energiile.
Biruinţa poate fi câștigată numai prin multă rugăciune
stăruitoare, numai reprimând firea, clipă de clipă. Voinţa noastră
nu trebuie silită să coopereze cu puterea divină, ci ea trebuie să se
supună de bunăvoie. Dacă ar fi posibil ca Duhul Sfânt să exercite Rugăciunea Domnului
asupra voastră o influenţă de o sută de ori mai puternică, aceasta
nu v-ar face să deveniţi niște creștini adevăraţi, pregătiţi pentru
cer. Iar fortăreaţa lui Satana nu ar fi sfărâmată. Pentru că voinţa
voastră trebuie să se așeze de partea voinţei lui Dumnezeu! Prin
puterile proprii, nu sunteţi în stare să vă supuneţi dorinţele, scopurile
și înclinaţiile faţă de voia lui Dumnezeu, dar, dacă vreţi să primiţi
dorinţa de a respecta voia lui Dumnezeu, El va îndeplini pentru voi 123
această lucrare, „răsturnând izvodirile minţii și orice înălţime care
se ridică împotriva cunoștinţei lui Dumnezeu și orice gând îl va
face rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10,5). Atunci veţi duce
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

„până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur. Căci


Dumnezeu este Acela [143] care lucrează în voi, și vă dă, după
plăcerea Lui, și voinţa, și înfăptuirea” (Filipeni 2,12.13).
Mulţi sunt atrași de frumuseţea lui Hristos și de slava cerului, și
totuși se sustrag de la îndeplinirea condiţiilor prin care ar putea să
le aibă. Pe calea cea largă, există mulţi care nu sunt pe deplin
mulţumiţi de drumul pe care merg. Ei doresc mult să sfărâme lanţul
sclaviei păcatului și se străduiesc cu puterile proprii să se
împotrivească obiceiurilor păcătoase. Acești oameni privesc spre
calea îngustă și spre poarta cea strâmtă, dar plăcerile egoiste, iubirea
de lume, mândria și ambiţia nesfântă ridică un zid de despărţire
între ei și Mântuitorul. Renunţarea la voinţa proprie și la plăcerile
și obiectivele lor necesită un sacrificiu pe care ei ezită să-l facă, se
poticnesc și în cele din urmă dau înapoi. Mulţi „vor căuta să intre
și nu vor putea” (Luca 13,24). Ei doresc binele, fac un oarecare
efort pentru a-l avea, dar nu exercită o voinţă hotărâtă în acest
sens, nu urmăresc cu tenacitate să îl obţină cu orice preţ.
Dacă vrem să fim biruitori, unica noastră speranţă este să ne
unim voinţa cu voinţa lui Dumnezeu și să lucrăm zi de zi și ceas
de ceas în cooperare cu El. Noi nu putem îndeplini dorinţele firii
și în același timp să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă vom
ajunge vreodată la sfinţire, aceasta se va înfăptui prin renunţarea
la sine și prin însușirea deplină a gândului lui Hristos. Mândria și
mulţumirea de sine trebuie să fie răstignite. Oare suntem noi
dispuși să plătim preţul care ni se cere? Suntem noi dispuși să ne
supunem voinţa în mod deplin faţă de voinţa lui Dumnezeu? Până
când nu vom fi dispuși la toate acestea, harul transformator al lui
Dumnezeu nu-și poate îndeplini lucrarea în noi.
Lupta pe care trebuie să o ducem este [144] „lupta cea bună a
credinţei”. „Iată de ce lucrez eu”, zicea apostolul Pavel, „și mă
lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”
124 (Coloseni 1,29).
În marea criză a vieţii sale, Iacov s-a dus într-un loc retras să
se roage. Gândul lui era stăpânit de un singur scop – să obţină
transformarea caracterului. Dar, în timp ce se ruga lui Dumnezeu,
cineva l-a atins și, crezând că este un vrăjmaș care încearcă să-l
omoare, Iacov s-a luptat cu el toată noaptea. Totuși, nici chiar
pericolul de a-și pierde viaţa nu a reușit să-i abată gândul de la
marea dorinţă a sufletului său. Când a ajuns la epuizare, Îngerul
l-a atins, dezvăluindu-Și natura divină, și Iacov și-a dat seama
cine era Acela cu care luptase. Rănit și neajutorat, a căzut la
pieptul Mântuitorului, implorându-L să-l binecuvânteze. El a
continuat să se roage cu insistenţă și nu voia să renunţe, iar Hristos
a răspuns cererii acestui suflet pocăit și lipsit de ajutor,
împlinindu-Și făgăduinţa: „Să caute ocrotirea Mea și să facă pace
cu Mine; da, să facă pace cu Mine” (Isaia 27,5). Iacov s-a rugat
ferm și hotărât: „Nu te voi lăsa, până nu mă vei binecuvânta”
(Geneza 32,26). Acest spirit de insistenţă îi era inspirat chiar de
Acela cu care lupta. El a fost cel care îi acordase biruinţa și i-a
schimbat numele, din Iacov în Israel, declarând: „Ai luptat cu
Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor” (Geneza 32,28). Ceea
ce nu a reușit Iacov să obţină luptând cu puterile proprii a fost
câștigat prin supunere și credinţă stăruitoare. „Și ceea ce câștigă
biruinţa asupra lumii este credinţa noastră” (1 Ioan 5,4). [145]

Păziţi-vă de prooroci mincinoși. (Matei 7,15)


Vor apărea învăţători mincinoși care vor încerca să vă ducă
departe de calea îngustă și de poarta cea strâmtă. Păziţi-vă de
asemenea învăţători. Ei vin îmbrăcaţi în piei de oaie, dar pe Rugăciunea Domnului
dinăuntru sunt lupi răpitori. Domnul Isus ne arată un test prin
care pot fi deosebiţi învăţătorii falși de cei adevăraţi. „După roadele
lor îi veţi cunoaște”. El spune: „Culeg oamenii struguri din spini
sau smochine din mărăcini?”
Noi nu suntem îndemnaţi să-i apreciem după cuvântările lor
frumoase sau după declaraţiile lor impresionante. Învăţătorii
trebuie să fie evaluaţi prin Cuvântul lui Dumnezeu. „La lege și la 125
mărturie! Căci dacă nu vor vorbi în armonie cu acest cuvânt, nu
este nici o lumină în ei” (Isaia 8,20 traducere din ediţia engleză).
„Încetează, fiule, să mai asculţi învăţătura, dacă ea te depărtează
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

de învăţăturile înţelepte” (Proverbe 19,27). Ce fel de solie aduc


acești învăţători? Vă îndeamnă ea să-L respectaţi pe Dumnezeu
și să vă temeţi de El? Vă determină ea să vă exprimaţi iubirea faţă
de El prin păzirea credincioasă a poruncilor Sale? Oamenii care
nu înţeleg importanţa Legii morale, care tratează cu ușurinţă
poruncile lui Dumnezeu, care desfiinţează, chiar și una dintre
cele mai neînsemnate porunci ale Sale, învăţându-i și pe alţii să
procedeze la fel, nu vor fi aprobaţi de Dumnezeu. Putem fi siguri
că pretenţiile unor astfel de învăţători sunt lipsite de temei, că ei
înfăptuiesc chiar lucrarea prinţului întunericului, vrăjmașul lui
Dumnezeu.
Nu toţi cei care mărturisesc Numele Său și poartă însemnele
Sale sunt ai lui Hristos. Mulţi dintre cei care i-au învăţat pe alţii
în Numele Meu, a spus Isus, se vor dovedi în cele din urmă nevred-
nici. „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne! N-am
proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele
Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci
[146] le voi spune curat: Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-
vă de la Mine, voi toţi cari lucraţi fărădelege” (Matei 7,22.23).
Există oameni care cred că sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu,
dar nu este așa. În timp ce declară că Hristos este Domnul lor și
pretind că fac mari lucrări în Numele Său, ei sunt slujitori ai
nelegiuirii. „Căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă
tot după poftele lor” (Ezechiel 33,31). Cel ce vestește Cuvântul
lui Dumnezeu este pentru ei „ca un cântăreţ plăcut, cu un glas
frumos și iscusit la cântare pe coarde. Ei îţi ascultă cuvintele, dar
nu le împlinesc deloc” (Ezechiel 33,32).
Doar pretenţia de ucenicie nu are nici o valoare. Credinţa în
Hristos, acea credinţă care mântuiește sufletul, nu este cea pe
care o prezintă mulţi. Ei declară: „Crede, crede, și nu trebuie să
păzești Legea”. Dar o credinţă care nu conduce la ascultare
126 înseamnă încumetare. Apostolul Ioan spune: „Cine zice: Îl cunosc,
și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, și adevărul nu este
în el” (1 Ioan 2,4). Nimeni să nu susţină ideea că dovada
autenticităţii lucrării lor sau a concepţiilor susţinute de ei constă
în evenimentele providenţiale sau în manifestările miraculoase.
Dacă cineva vorbește în mod ușuratic despre Cuvântul lui
Dumnezeu și își așază părerile și argumentele proprii mai presus
de standardul divin, putem fi siguri că nu deţine nici o lumină.
Dovada adevăratei ucenicii este ascultarea. Sinceritatea decla-
raţiei noastre că Îl iubim pe Dumnezeu este dovedită prin
respectarea poruncilor. Dacă învăţătura pe care o acceptăm
nimicește păcatul din inimă și îndepărtează trăsăturile imorale
din caracter și, dacă aduce roade ale neprihănirii, putem fi siguri
că este adevărul lui Dumnezeu. Dacă în viaţa noastră se manifestă
bunăvoinţă, [147] generozitate, bunătate, amabilitate și simpatie,
dacă în inima noastră se află bucuria de a face binele, dacă Îl înăl-
ţăm pe Hristos și nu pe noi înșine, putem fi siguri că avem o
credinţă adevărată. „Prin aceasta, știm că Îl cunoaștem, dacă
păzim poruncile Lui” (1 Ioan 2,3).

Ea nu s-a prăbușit pentru că avea temelia


zidită pe stâncă. (Matei 7,25)
Cuvintele Domnului Hristos i-au impresionat profund pe
ascultători. Ei se simţeau atrași de frumuseţea divină a principiilor
adevărului și acceptau avertizările solemne ale lui Hristos, ca fiind
glasul lui Dumnezeu care le cerceta inima. Cuvintele Sale loviseră
chiar la rădăcina ideilor și părerilor lor tradiţionale. Aplicarea
învăţăturilor lui Isus le cerea o schimbare a întregului lor sistem Rugăciunea Domnului
de gândire și practică. Aceasta i-ar fi condus la un conflict direct
cu învăţătorii lor religioși, deoarece ar fi implicat dărâmarea până
la temelii a întregii zidiri spirituale clădite de-a lungul mai multor
generaţii de rabini. Prin urmare, deși majoritatea ascultătorilor
acceptau în inima lor cuvintele lui Isus, puţini erau pregătiţi să le
aplice ca principiu de viaţă.
Domnul Hristos Și-a încheiat Predica de pe Munte cu o 127

ilustraţie care prezenta cu o claritate uimitoare importanţa punerii


în practică a cuvintelor rostite de El. Printre oamenii adunaţi în
jurul Mântuitorului erau mulţi care își petrecuseră viaţa pe ţărmurile
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Mării Galileii. În timp ce ședeau pe coasta muntelui și ascultau


cuvintele lui Hristos, puteau să vadă văile și defileurile prin care
pâraiele de munte își căutau drumul spre mare. Deseori, în timpul
verii, aceste pâraie dispăreau complet, [148] lăsând în urmă doar
vadurile uscate și prăfuite. Dar când peste coline se abăteau
furtunile iernii, râurile deveneau niște torente furioase, inundând
uneori văile și măturând totul în calea lor. Atunci, colibele pe
care agricultorii le construiseră pe pajiștile verzi, unde păreau
ferite de orice pericol, erau luate de valuri. Dar pe înălţimi se
aflau case zidite pe stâncă. În unele zone ale ţării casele erau
construite în întregime din piatră și multe dintre ele rezistaseră
furtunilor de-a lungul a sute de ani. Aceste case fuseseră construite
cu greutate și trudă. Accesul la ele nu era ușor, iar locul în care
se aflau părea mai puţin atrăgător decât câmpiile verzi. Totuși,
ele aveau temelia pe stâncă, iar vântul, ploaia și furtuna le izbeau
în zadar.
Cel care va accepta cuvintele pe care vi le-am spus și va face
din ele temelia caracterului și a vieţii sale, a spus Isus, este asemenea
constructorilor acestor case zidite pe stâncă. Cu secole înainte,
profetul Isaia scrisese: „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne
în veac” (Isaia 40,8); și, cu mult timp după Predica de pe Munte,
apostolul Petru cita declaraţia lui Isaia, adăugând: „Acesta este
Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru
1,25). Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru neclintit pe
care l-a cunoscut lumea noastră vreodată. El este temelia cea
sigură. „Cerurile și pământul vor trece”, zicea Isus, „dar cuvintele
Mele nu vor trece” (Matei 24,35).
Marile principii ale Legii, care reflectă însăși natura lui
Dumnezeu, și-au găsit expresia în cuvintele rostite de Isus în Predica
de pe Munte. Oricine clădește pe temelia acestor cuvinte, clădește
pe Stânca Veacurilor, care este Hristos. [149] Noi Îl primim pe
128 Hristos, acceptând învăţăturile Sale. Și numai cei care le acceptă în
felul acesta clădesc pe El. „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie
decât cea care a fost pusă și care este Isus Hristos” (1 Corinteni
3,11). „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici
un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte
4,12). Hristos, Cuvântul, descoperirea lui Dumnezeu, manifestarea
caracterului Său, Legea Lui, iubirea Lui, viaţa Lui – iată singura
temelie pe care putem zidi un caracter durabil!
Noi clădim pe Hristos prin supunerea faţă de Cuvântul Său.
Nu cel care se bucură la gândul neprihănirii este neprihănit, ci
acela care împlinește cerinţele ei. Sfinţenia nu este o stare de
extaz spiritual; ea este rezultatul supunerii depline faţă de
Dumnezeu; este îndeplinirea voinţei Tatălui ceresc. Când tabăra
copiilor lui Israel era așezată la graniţele Ţării Făgăduite, nu a
fost suficient ca ei să știe ceva despre Canaan sau să cânte imnurile
Cannanului. Doar aceasta nu i-ar fi pus în posesia viilor și a
livezilor de măslini din ţara minunată. Ei le-au putut lua în
stăpânire cu adevărat, numai îndeplinind o lucrare concretă,
respectând condiţiile, exercitând o credinţă puternică în
Dumnezeu, însușindu-și făgăduinţele Sale, în timp ce se supuneau
îndrumărilor Lui.
Religia constă în împlinirea cuvintelor lui Hristos, nu ca să
merităm favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că, deși eram întru
totul nevrednici, am primit darul iubirii Sale. Domnul Hristos nu
a condiţionat mântuirea omului pe temeiul simplei mărturisiri, ci
pe temeiul credinţei care se manifestă prin faptele neprihănirii.
De la urmașii lui Hristos se așteaptă și fapte, nu doar cuvinte.
Caracterul se formează prin acţiune. „Căci toţi cei ce sunt
călăuziţi de Duhul [150] lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” Rugăciunea Domnului
(Romani 8,14). Fii ai lui Dumnezeu nu sunt cei a căror inimă
este doar impresionată de Duhul, nu cei care se supun influenţei
Sale numai ocazional, ci aceia care se lasă conduși întru totul de
Duhul Sfânt.
Dorești să devii un urmaș al Domnului Hristos, și totuși nu
știi cum să începi? Te afli în întuneric și nu știi cum să găsești
lumina? Urmează lumina pe care o ai. Hotărăște-te să păzești 129
ceea ce știi din Cuvântul lui Dumnezeu. În Cuvântul acesta se
află puterea și chiar viaţa Lui. Dacă accepţi Cuvântul Său cu
credinţă, el îţi va da puterea de a asculta. Când acorzi atenţie
Cugetări de pe Muntele Fericirilor

luminii adevărului, pe care o ai, vei primi o lumină mai mare. Tu


clădești pe Cuvântul lui Dumnezeu, iar caracterul tău se va forma
după modelul caracterului lui Hristos.
Isus Hristos, adevărata temelie, este o piatră vie; viaţa Sa le
este împărtășită tuturor celor ce zidesc pe El. „Și voi, ca niște
pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească” (1 Petru
2,5). „În El, toată clădirea bine închegată crește ca să fie un templu
sfânt în Domnul” (Efeseni 2,21). Pietrele ajungă să fie una cu
temelia, deoarece în toate locuiește aceeași viaţă. Nici o furtună
nu poate dărâma această clădire, pentru că acela care se împărtă-
șește de viaţa lui Dumnezeu va rezista în toate, alături de El.
Dar orice clădire înălţată pe o altă temelie, în afara Cuvântului
lui Dumnezeu, se va prăbuși. Cel care zidește, asemenea iudeilor
din zilele lui Isus, pe temelia ideilor și a părerilor omenești, pe
forme și ceremonii inventate de oameni sau pe oricare altă lucrare
pe care o poate îndeplini singur, fără ajutorul harului lui Hristos,
își ridică edificiul caracterului său pe nisip mișcător. Furtunile
năprasnice ale ispitei [151] vor spulbera temelia de nisip și clădirea
lui va rămâne ca o epavă pe ţărmurile vremii.
„De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu … Voi face din
neprihănire o lege și din dreptate o cumpănă și grindina va surpa
locul de scăpare al neadevărului și apele vor îneca adăpostul
minciunii” (Isaia 28,16.17).
Dar astăzi, harul îi adresează celui păcătos chemarea sa
insistentă. „Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu doresc
moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască.
Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce
vreţi să muriţi, voi, casa lui Israel!” (Ezechiel 33,11). Glasul care
îi vorbește astăzi celui nepocăit este glasul Aceluia care, văzând
cetatea iubită, a exclamat cu inima cuprinsă de întristare:
„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre
130 pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum
își strânge găina puii sub aripi și n-aţi vrut! Iată că vi se lasă casa
pustie” (Luca 13,34.35). În Ierusalim, Domnul Isus vedea un
simbol al lumii care respinsese și dispreţuise harul Său. El a plâns
pentru tine, o, inimă împietrită! Ierusalimul încă se mai putea
pocăi, scăpând de osândă, chiar și atunci când Domnul plângea
pe munte. Darul cerului încă aștepta puţină vreme, ca această
cetate să Îl accepte. Tot astfel, Isus îi vorbește încă plin de iubire
inimii tale: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul
Meu și deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”
(Apocalipsa 3,20). „Iată că acum este vremea potrivită, iată că
acum este ziua mântuirii” (2 Corinteni 6,2). [152]
Voi, cei care vă puneţi speranţele în voi înșivă, clădiţi pe nisip.
Dar încă nu este prea târziu să scăpaţi de distrugerea care este pe
punctul să vină asupra voastră. Alergaţi la temelia cea sigură
înainte să izbucnească furtuna! „De aceea așa vorbește Domnul
Dumnezeu: Iată pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată,
o piatră de preţ, piatra din capul unghiului clădirii, temelie
puternică; cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă” (Isaia
28,16). „Întoarceţi-vă la Mine, și veţi fi mântuiţi, toţi cei ce sunteţi
la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu și nu este altul”
(Isaia 45,22). „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu
îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi
vin în ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia
41,10). „Voi nu veţi fi nici rușinaţi, nici înfruntaţi, în veci de veci”
(Isaia 45,17).

Rugăciunea Domnului

131
Tipografia „Viaţă și Sănătate”
Str. Valeriu Braniște 29, sector 3, București
Tel. 021.323.00.20

S-ar putea să vă placă și