Victor Vulpescu

Călătorul

București
2011
Autor: Victor-Emanuel Vulpescu
Iubitei mele,
Tehnoredactare computerizată: Popa Matei Alexandru
Inodora
Copertă: Sînziana Dinu

Cu menţiunea că ideea de femeie este

superioară oricărei instanţe a ei…

ISBN: 978-973-0-11080-7

Tipărit de TipRo Printing

www.tipro.ro
 Cărţile mari nu se gândesc, se scriu. Dar nu se scriu despre abstract,
despre ştiinţă, asta poate orice învăţat să simuleze, se scriu toc-
Cuvânt înainte mai despre senzaţii, despre mit, despre necunoscut, adică dintr-o
perspectivă hedonistă. Toate acestea nu derivă din beţia simţurilor,
ci au la bază actul creaţiei prin intermediul unei oarecare rigori men-
Stimate cetitoriule,
tale, o oarecare ordine ce îşi găseşte liniştea în paginile noastre, de-
parte de haosul gândurilor fără sfârşit.
Bine ai venit! Aşează-te confortabil în scaunul de lectură şi purcede
cu răbdare şi înţelepciune în a citi rândurile ce vor urma. De bună
Astfel, gândului independent îi este dată libertatea de a zburda pe
voie şi nesilit de nimeni poţi lua parte chiar în cele ce urmează la mi-
hârtie pentru a se cunoaşte mai bine, pentru a se maturiza, pentru
rajul creaţiei literare. Nu îmi propun să ţin un discurs motivaţional
a-şi lua în cele din urmă viaţa în propriile mâini. Dar nu viaţa sa,
despre ceea ce am scris şi nici să îmi laud propriul roman. Totuşi, am
ci viaţa cititorilor săi, pe care în funcţie de multiplele şi diversele
rugămintea de a te atenţiona că, pentru a înţelege sensul cuvintelor
percepţii, o poate schimba, modificându-i cursul. Mai presus decât
ce vor putea fi citite, este nevoie de o minte limpede şi odihnită. Prin
orice, esenţa schimbării nu constă în dogmă, ci în inovaţia spiritului.
urmare, dacă nu te afli în dispoziţia necesară, poţi închide cartea la
loc şi îţi poţi concentra atenţia spre altceva. Dacă totuşi eşti hotărât
şi curios să urmăreşti cu atenţie ceea ce va urma, nu pot să îţi urez
decât lectură plăcută!

Gândurile nu există în forma lor estetică şi clară decât pe hârtie.

Din lemnul devenit o pagină dintr-o carte nedeschisă şi prăfuită
de-a lungul timpului, îşi trag gândurile noastre seva. Ele nu pot
dăinui în hazardul propriei minţi, în amarnicele încercări de uni-
tate în dualitate, de coexistare a conştientului cu inconştientul. Este
fermecător cum gândurile capătă sens, înţeles, culoare, atunci când
sunt aşternute pe hârtie, ca un copil mic aşezat în braţele mamei
sale, gata să mai crească, dar, în acelaşi timp, suficient de mare încât
să-i bată pe cei de seama sa.

Frumuseţea gândurilor pe care le putem citi, acest verb atât de

cuprinzător dar care nu cuprinde mişcare, constă în faptul că rămân
nealterate. Vasăzică, odată gândite, nu mai dispar. Ele devin cap-
tive paginilor numerotate prin simboluri matematice şi se pot regen-
era doar pe tărâmul percepţiei şi al analizei întotdeauna subiective.

4 5
 Facerea sau desfacerea
La început totul s-a desfăcut pentru a se face printr-o
mişcare perfect circulară o nou-născută pâlnie veche. Obişnuin-
du-şi sinele în sine, această fiinţă nepătrunsă începu deodată să se
întoarcă pe dos, să se mărească şi micşoreze totodată. Uimită de
propria existenţă miraculoasă începu a se şi atinge. Încet, încet,
îşi adânci aproape în totalitate tubul subţirel în gura de intrare.
Plăcerea admirării propriului corp ideal avea să se spulbere la desco-
perirea unei alte pâlnii ce ieşi sfioasă din pântecele celei dintâi. Erau
identice, universuri paralele. Timide, se apropiară una de cealaltă,
prinzându-se într-un joc haotic de luptă şi iubire.
Primul sărut smuls a fost, ca de obicei, un accident, dar
după el întreaga lume păru brusc mai bună, prinse viaţă, iar lumina
străluci pentru prima oară.
La al doilea sărut, fluidele iubirii lor curseră tandru,
revărsându-se prin eter în mări şi oceane.
Din următoarele săruturi sălbatice, însoţite de răgnete ca de
animal, au căzut seminţele şi seminţiile vieţii.
Dar ce s-a întâmplat?! Cel de-al şaptelea sărut nu avu loc.
Pâlniile istovite se plictisiră de gesturile lor voluptuoase şi renunţară
în favoarea unui joc. Cele două căzură de acord să se apropie doar
îndeajuns încât să delimiteze infinitul dintre ele, ca nimeni din afară
să nu poată pătrunde şi să-l păzească până la sfârşitul eternităţii.
6 7
Ziua întâi
Eram liber, vacanţă… Lumea circula pe faleză... Fustele
se ridicau frumos în bătaia vântului, făcând valuri în rândurile
curioşilor. Era perioada anului cea mai îndrăgită de un student la
drept. Eu zăceam singur, acolo, pe plaja din Barcelona, fără intruşi
care să îmi omoare timpul şi intimitatea... Ce frumos era când, pe la
10 ani, tot acolo, înălţam un zmeu. Vremuri demult apuse... Dar
abia răsărea soarele în dimineaţa anului 1990, pe 1 iunie. Mă plim-
bam ca nebunul pe faleze, mă uitam la lumea ce trecea... Deodată,
ce văd în faţa ochilor? Era chiar ea, dragoste la prima vedere. Din
momentul în care am văzut-o am ştiut că ea va fi... prima mea crimă.
Mă chinui să îmi amintesc cum am făcut-o, dar trebuie s-o fi făcut,
căci dacă nu, nu s-ar fi povestit în ziare, da, în ziare. Chiar ţin minte
că am aflat de ea dintr-un ziar, citindu-l într-un moment de repaus
intelectual, într-o toaletă publică.
Articolul din ziar
„Ziua tuturor spiritelor tinere”, după cum a fost numită de
edilul Barcelonei, se vestea a fi un prilej de fericire şi voie bună pen-
tru toată lumea. Totuşi, ziua copilului sărbătorită ieri, 1 iunie 1990,
a fost stigmatizată de o crimă odioasă. Ceea ce s-a crezut iniţial a fi
un simplu accident, fiind prezentat la buletinele de ştiri ca „înec din
teribilism al unei tinere studente”, s-a dovedit a fi de fapt o ucidere
cu premeditare. Autopsia efectuată asupra trupului neînsufleţit al
tinerei de 20 de ani, găsită moartă pe o plajă dimprejurul oraşului, a
arătat că moartea fetei a survenit prin sugrumare. Conform surselor
noastre, acestea ne-au confirmat desfăşurarea evenimentelor. Se pare
că tânara ar fi fost ademenită de ucigaş să înoate mai departe de mal,
acolo unde ar fi avut loc săvârşirea faptei. Criminalul a dispărut
imediat de la locul cu pricina şi nu a putut fi găsit până astăzi.”
Dar nu se poate să fi fost aşa, nu, nu a fost aşa... Având
în vedere că eu am fost singurul martor al crimei rămas în viaţă, ar
fi fost just, poate chiar democratic, să mi se ofere dreptul la replică.
Dar au preferat să mintă şi să distorsioneze adevărul. Lucrurile au
stat cu totul altfel, ba chiar au mers aş zice, nu cu trotineta, ci în
voia sorţii. După ce am cunoscut-o pe tânără, supus fiind idealurilor
iubirii, i-am mărturisit că ceea ce simţeam eu pentru dânsa era ceva
profund şi sincer, de o puritate mai presus decât realitatea crudă şi
densă în care trăim. Aşa că i-am propus să plecăm departe, cât mai
departe, foarte departe, şi mai departe, departe de acel loc. M-am
avântat cu ea în valurile mării, a căror spumă se lovea brusc de tru-
purile noastre din ce în ce mai fierbinţi, încălzite de soarele cuceritor,
iar când am încercat să o sărut, m-a refuzat, ţipând ca din gură de
şarpe: „Nesimţitule!”. Conştient de moartea prematură a sentimen-
tului iubirii, am strâns-o de gât, consfinţindu-i sfârşitul.
Şi totuşi, ce frumos este să iţi aduci aminte de adolescenţă
şi mai ales de prima dragoste. Toate ca toate, dar acum m-a cuprins
oboseala şi m-a sărutat tandru pe obraz. Mă întind pe scaun... M-aş
aşeza în pat, dar mâine mă aşteaptă o nouă zi încărcată, nu vreau
să mă fure somnul prea mult.
8 9
A doua zi
A doua zi... Alfonso se trezeşte: „Ce frumos e afară, aş vrea şi eu
acolo”.
Tot afară, cu ceva ani în urmă, am mai întâlnit pe cineva.
Aleator, tot femeie, întâmplător găsită ucisă, acasă, cu ochii în sus.
Un ofiţer de circulaţie se plimba nestingherit pe Aleea
Madrigal din oraşul Zaragoza. Fiind destul de târziu, luminile de
pe stradă fâlfâiau şi ele, anunţând sfârşitul zilei. La miezul nopţii,
ofiţerul urma să fie avansat în sergent, întrucât avusese o prestaţie
mulţumitoare pentru şefii săi, în ciuda vârstei fragede. Tocmai când
vroia să se îndrepte spre casă, observă o încăpere la numărul 14, cu
geamurile deschise şi luminile aprinse. Ofiţerul se gândi să încerce
uşa pentru a cere eventual un pahar cu apă. Găsind uşa deschisă,
după 3 secunde de repaus, se decise să pătrundă înăuntru. Era o
căsuţă bine aranjată, îngrijită, dar pe ofiţer îl indignau luminile,
geamurile şi uşile deschise. Mai merse el ce merse nu mai mult de 10
paşi şi nu-i veni să creadă. Uimire! Stupefacţie! Pe jos stătea o fe-
meie în vârstă de aproximativ 30 de ani, care nu mai respira. Ofiţerul
împrejmui zona şi işi chemă colegii.
Procesul verbal al poliţiştilor arăta un verdict clar, sinuci-
dere cu arsenic.
Rememorând aceste întâmplări, Alfonso se încruntă de
supărare:
„Ce dobitoci, ce incompetenţi! Cum pot ei, nişte nimeni să
nu-mi recunoască măreţia? Eu am ucis-o, da, cică 30 de ani, arăta a
60, era o viperă bătrână! A avut tupeul de a nu se da la o parte din
faţa mea la supermarket şi a meritat să plătească. Da, a meritat... ajung. Acum 13 ani, mergeam la solar pe o vreme caniculară.
Şi Cola cumpărată şi viaţa pe care nu o va mai recupera. Şi ei? Ce Mi-era lene, dar trebuia să ajung la timp, având o programare la cabi-
treabă au ei cu asta? Ce treabă au ei cu crima mea? Auzi tu... Si- netul doctorului Fritz Futhermann. Şi tocmai în acea zi, nu că aş fi
nucidere... Blasfemie curată. Curată? Blasfemie murdară. Eu, tatăl superstiţios, ghinionul mi-a ieşit in cale. Un tânăr pe o bicicletă mer-
lor, zeul crimelor, am ajuns batjocura pigmeilor? Nu-i nimic, dacă gea neuitându-se nici înainte, nici înapoi... Deodată eu mă ciocnii cu
aşa stau lucrurile, o să îi ucid... Pe toţi... Să vadă dânşii sinucidere, el, căci nu îl observasem venind din spate. După impact, tânărului îi
dar mai întâi o să-i pun să-şi rumege excrementele, să simtă durerea ţâşniră invectivele pe gură, alături de afirmaţia cum că aş fi nebun.
pe care şi ei mi-o pricinuiesc acum. Nemernicii... Idioţii... Să-i înjur? Am scos lanţul de la gât şi, cu ajutorul cruciuliţei ascuţite, i-am tăiat
Nu, ar fi păcat şi nici nu ar avea rost, mai ales când îi pot sinucide gâtul, bietul de el începând să sângereze. A fost o crimă de instinct,
cu voia mea. nu m-am bucurat prea tare pentru că nu fusese planificată. A fost
Aşa cum v-am spus, i-am tăiat capul... sticlei de arsenic şi rezultatul prostiei sau nesăbuinţei sale sau poate a nebuniei mele.
apoi i-am pus-o în băutură... proastei... Ea m-a invitat la ea, am Speriat, am fugit direct la cabinetul doctorului, călare pe bicicleta
băut ceva şi gata... Am plecat acasă. Din păcate, peste o săptămână, tânărului. A fost un moment în care eventuala mea nebunie a decis
sergentul, el, marele sergent, nu a mai apucat să simtă bucuria încetarea unei vieţi. Însă de prea puţine ori comportamentul meu s-a
promovării. Poate că vă întrebaţi: „de ce?” Răspunsul ar fi unul sin- dovedit important. De aceea, nu vreau să fiu sănătos în niciun fel,
gur: pentru că l-am retrogradat în moarte sau, mai bine zis, l-am pentru că oricum nu sunt nemuritor. Dacă aş găsi nemurirea... dar e
sinucis şi pe el. Eram dezgustat de poliţie... pur şi simplu l-am în- prea târziu pentru filosofie. Mă uit puţin peste un roman poliţist de
junghiat în drum spre petrecerea pe care urma să o dea. Dacă mă Agatha Christie să mă mai destind. De întins nici nu poate fi vorba.
întrebaţi ce s-a întâmplat cu invitaţii, v-aş spune că i-aş fi ucis şi pe Mâine am importanta întâlnire de afaceri.”
ei, dar mi-a fost lene şi, ca şi acum, m-a îmbrăţişat o oboseală tandră.
Tocmai de aceea, mă voi aşeza pe scaun. Nu vreau să mă întind în
pat, pentru că mâine trebuie să mă scol devreme, am o importantă
întâlnire de afaceri la Barcelona.
Crime, crime şi iar crime... parcă aş fi nebun... Şi cu câtă
melancolie, plăcere, dorinţă evoc clipele acelea... Este evident,
vorbesc ca un nebun. Oare chiar am devenit un nebun? Cui să îi
mai pese? Poarte sorţii... Şi dacă n-aş fi nebun, cui ar folosi? Mă
simt pierdut în măreţia trecutului meu, nu văd în faţă decât trădare,
sfidare şi moarte. Toate victimele mele s-au înscris în aceste tipare.
Dar va veni o vreme când eu însumi, da eu, marele EU, voi deveni
o victimă. Şi atunci, ce e de făcut? Simt că este una din acele zile în
care viaţa nu-ţi oferă vreun prilej de bucurie, iar de gratitudine cu
atât mai puţin poate fi vorba. Mă simt oarecum resemnat, pentru
că ştiu că mâine iar voi fi fericit, după care iar voi deveni gânditor,
neîncrezător... Da, neîncrederea ne omoară! Iată cum tot la crime
10 11

Ziua a 3-a
Ziua a 3-a începe fulgerător. Alfonso se scoală, dar rămâne pe scaun
şi scrie un bilet pentru bătrâna ce locuieşte deasupra. Acesta o roagă
să îl anunţe pe George Custom că întâlnirea de afaceri nu va mai
avea loc.
Şi acum, că am scăpat de griji, mă duc să mănânc nişte
broccoli. Apoi cred că o să mă dau cu rolele…
Ce amintiri, parcă ar fi nişte revelaţii. Dar nu, sunt doar o
realitate uitată de creierul omului. Creierul omului... Dacă ar şti ei
cum e să ucizi, să iei o viaţă. Câtă stăpânire de sine, curaj şi activi-
tate cerebrală trebuie puse în mişcare... Nu e deloc uşor, iar cel mai
greu este să găseşti motivaţia. Uneltele sunt mereu la îndemână,
trebuie doar descoperite... Criminalii mereu au fost oameni demni,
oameni care s-au ţinut de cuvânt. Au promis că vor ucide şi aşa au
procedat. Şi mai ales au avut conştiinţa curată pentru că motivaţiile
lor au fost puternice. Stau şi mă întreb: Nu ar putea fi criminalii
un model, un tipar al genialităţii? Consider că este nevoie pentru
însănătoşirea populaţiei de o nouă viaţă. O renaştere din toate punc-
tele de vedere. Poate un nou regim... Da, un regim în care nimeni să
nu mănânce, ci doar să se mănânce oamenii între ei, devenind ani-
male. Regimul anarhic poate fi pus în aplicare. Există soluţia creării
haosului ideal. Ce bine ar merge atunci economia, mai ales când gu-
vernul va face economie de oameni şi va da ordonanţe pentru a se
purcede la uciderea lor. Atunci am fi conduşi de oameni responsabili,
nu de hiene, ci de oameni cu concepte puternice şi cu motivaţii...
Mereu este nevoie de o motivaţie... Fără ea... fără ea poate nu s-ar
putea crea partidul puşcăriaşilor. Ce frumos ar suna, iar armata va
fi formată din puşcăriaşi marini în timp ce ca unelte, v-am spus, se
12
vor găsi evident multe puşti. Ţeava va fi aţintită asupra oamenilor
care se simt cu musca pe căciulă. Ce simplu ar fi, restul populaţiei
n-ar putea fi ameninţată pentru că nu ar exista o motivaţie firească.
Aşadar mai este nevoie şi de o susţinere naţională... şi gata... par-
tidul puşcăriaşilor va prelua puterea şi va duce ţara spre culmile
gloriei. De aceea şi luasem legătura cu omul de afaceri, domnul
Custom, dar am decis să amân întâlnirea. Şi cum un partid are nevoie
de o umbră care să conducă, acela nu poate fi decât un nebun, un om
pătat ca mine cu sângele a 100 de oameni. Un adevărat ideolog, un
criminal profund moral, care nu ucide la întâmplare. Eu sunt un
nebun realist, mi-am propus să îl ucid pe preşedinte şi să negociez cu
guvernul preluarea puterii. Am deja la activ 100 de crime... A 101-a
va fi desăvârşită... Victima va alerga cu limba scoasă, speriată, ca un
dalmaţian în focurile iadului. Şi mie nu îmi va păsa... Criminalii nu
dau înapoi, iar eu voi proceda întocmai. Dar deja mă dor mâinile...
De la atâtea victime care mi-au trecut prin palme. Mi-am mai adus
aminte de o crimă, gândită timp de 2 săptămâni. O să o relatez rapid.
Victima era secretarul de stat Ilyas Canayakin. Era de
origine turcă, dar nababul îşi plătise postul în guvernul Spaniei...
prostul... Nici n-ar fi contat dacă Spania ar fi fost monarhie, el tot
ar fi ocupat o funcţie. Două săptămâni l-am urmărit şi am aflat
atât unde stătea, cât şi ora la care ajungea acasă. Avea 2 copii şi
era însurat. L-am aşteptat pe strada unde locuia. Când l-am văzut
ieşind din maşină, copiii lui tocmai îl văzuseră şi porniră să îl
îmbrăţişeze. Atunci am ochit şi l-am ţintit cu puşca direct în cap. Şi
acum... să lăsăm sentimentalismele şi bocetele familiei... să trecem la
motivaţie... Era datoria mea de cetăţean şi de nebun în acelaşi timp
să îi iau viaţa. Aflasem din surse secrete pe care nu le voi divulga
nici antipapei că făcea trafic cu arme. Era înţeles cu ruşii să cumpere
arme în schimbul unor sume mari de bani. Cu ele şi-a creat un grup de
commando cu care şantaja guvernul. Am decis să pun capăt terorii,
căci m-am gândit că oamenii ăia poate au şi ei de guvernat o ţară...
şi mai apoi... cine avea să plângă un străin? Verdictul poliţiei a fost:
13
 „Gruparea teroristă ETA a lansat un atentat terorist în
urma căruia secretarul de stat Canayakin a fost ucis.”
Mai aveam puţin şi începeam să plâng. Nu numai că nu au
nimerit persoana, dar nici măcar nu au înţeles despre ce era vorba. Va
să zică eu sunt terorist? Nici nu l-am băgat în seamă, n-am discutat
niciodată cu acest om, iar despre şantaj nici nu poate fi vorba. Dar
el, pe bună dreptate, era un terorist veritabil şi nici nu era singur.
Avea şi ajutoare. Aşa că eu am procedat simplu şi corect: l-am ucis
fără să-i dau bună ziua, nu am trădat pe nimeni. Se poate spune că
a fost un act justiţiar. Ce ciudat... ce bizar... v-aţi gândit vreodată
ce ar însemna să fii un justiţiar singur pe lume? Ce groaznic... te-ai
analiza şi judeca singur, ai fi propriul tău terorist. Dar aşa, actul
meu justiţiar ar putea servi ca lecţie pentru toată societatea civilă şi
judecătorii din tribunale.
Acestea fiind spuse, voi continua şi mâine să evoc clipele în
care dominam moralitatea prin crime perfecte şi perfect justificate.
22:30, ce târziu... Vai şi amar de limonada asta... E prea acră...
14
Ziua a 4-a
Ziua a 4-a… Gongul răsună cu bătăi grave anunţând ora 12. Era
prânzul.
Alfonso tocmai terminase de mâncat din ce îi preparase
bătrâna, vecina sa de la etajul 2, care îl mai ajuta. La 66 de ani,
Alfonso simţea nevoia unui sprijin întrucât locuia singur, departe
de singura sa rudă rămasă în viaţă, sora Maya, care locuia la New-
York. Alfonso nu avea copii. Bătrânul era mulţumit de femeia cu
care interacţiona, căci nu se mai simţea aşa de părăsit şi de izolat
în prezenţa ei.
Ridicându-se de la masă, Alfonso începu să vorbească:
„Hmm... odată, în trecut, nu aveam nevoie de vreun spri-
jin. Victimele mele ştiu asta... Acum, noroc cu bătrâna care mă
mai ajută. Puţini oameni îmi mai sunt de folos pe lumea asta. De
la o vârstă nici eu nu voi mai fi de folos... Chiar şi acum îmi sunt
doar mie de folos... Ceilalţi nu au nevoie de mine... Nici eu de ei...
M-am săturat să ucid, mai ales după ce mi-am dat seama că sunt
un justiţiar... Dar lumea, da lumea, nu este justă, lumea trăieşte în
minciună, în ignoranţă şi dacă lumea nu este justă, de ce aş fi eu un
justiţiar? Până când va trebui să mai îndrept rahatul ăsta? Aşa că
m-am hotărât să îmi fiu de folos doar mie, iar ca ajutor o am de la
vârsta de 64 de ani pe această bătrână... Ea este singura care m-a
înţeles şi mă înţelege... Dar dacă ar afla că sunt un criminal, dacă
ar afla de crimele mele, m-ar mai accepta? Secretul acesta trebuie
să rămână intact. Ei, şi totuşi dacă îmi aduc aminte de tinereţe, de
vârsta frumoasă de 30 de ani, nu pot să nu rememorez câteva din
crimele mele, căci până la urmă cine mă poate auzi? Şi ce dacă m-ar
auzi? Atâta timp cât oamenii sunt orbi, toţi, cu excepţia celor tineri
care pot vedea, dar nu pot descifra... În schimb, oamenii mari,
15
însetaţi de orgoliu nu se văd decât pe ei... nici măcar pe cei din jur alături paharul cu apă în caz că mi se face sete... Setea de drep-
nu îi mai recunosc. Îngâmfarea lor este o boală, o boală a răutăţii, tate este un sentiment plăcut şi pentru asta ai nevoie de judecată...
a impurităţii sufletului lor. Eu am încercat să le curm viaţa celor dar lumea nu e justă... trebuie judecată... Dar dacă toată lumea e
fără scăpare, celor închişi în destinul lor tragic... dar nu am reuşit injustă, nu este suficient un singur om să o îndrepte, ar fi nevoie de
să îndrept nimic. Poate nici pe mine... Dacă renunţ, înseamnă că un Dumnezeu atotputernic să o facă. În cazul acesta nu mai este
şi eu m-aş asemăna lor, adică aş deveni un ignorant, un egoist... treaba mea şi cred că mă voi culca, sunt deja obosit, prea obosit ca
Dar şi dacă i-aş ajuta ar însemna că pot fi Dumnezeul lor... Ar fi o să mai zic ceva.
prostie, aşa că tot crima rămâne soluţia imperfectă în această lume
imperfectă...
Facultăţile... iată cum şi acestea sau mai bine zis lipsa lor
au reprezentat o cauză a unei crime.
Era toamna anului 1998, când buletinul mi-a căzut în
mână. Hansson Stewart, aşa citisem în acea zi. Mai exact era nu-
mele victimei mele... Bizar, am dat de el la bazarul din Castellon,
situat în ţara natală. Era într-o maşină foarte luxoasă a vremii,
nu-mi amintesc exact marca şi m-a claxonat când treceam strada.
Era aglomeraţie mare pe trecerea de pietoni. Multe lighioane care
se duceau nicăieri ca să facă nimic sau nimic important. Ei bine,
după ce claxonase 30 de secunde, tipul îmbrăcat la costum a avut
bunăvoinţa să mă şi apostrofeze, folosind cuvinte vulgare, cum
ar fi „Bou împuţit!”. Atunci mi-am dat seama că nu era în toate
facultăţile mintale, chiar dacă ulterior aflasem că terminase Drep-
tul... N-avea totuşi niciun drept să îmi vorbească aşa. Logica fireşte
lipseşte, căci orice animal este împuţit, pentru că nu a fost atât de
privilegiat ca omul să aibă săpun şi parfumuri. Aceste fumuri ale lui
Hansson m-au indignat într-atât încât am decis să-mi iau rolul în
serios... Aşa că, fiind catalogat cu apelativul de bou, am sărit peste
el ca un animal şi l-am sugrumat cu cravata sa din catifea, cotată
undeva la o jumătate de viaţă în anul 1998, adică aproximativ 666
$. De atunci, nu l-am mai văzut pe Hansson, omul cu aspect de cim-
panzeu, care se credea zeu printre oameni... Bizar, după moartea sa,
bazarul a fost inundat de ploaie şi închis în acelaşi an.
Da, ce ciudate amintiri... M-au cam răscolit puţin... Ce cald
este afară şi este totuşi târziu... Atmosfera asta parcă te închide în
casă... N-ai unde evada... Cred că o să adorm tot pe scaun ca să am
16 17
 Încetează, Alfred, devii agasant cu Alfonso şi bătrâna aia... Mai
Maya şi Alfred bine ai veni lângă mine să îţi fac un masaj. Lasă prostiile, n-avem
timp acum, cred că eşti prea încordat.
Dacă tu zici, Maya, fie cum zici tu...
Mă bucur că eşti de acord cu mine. Hai, întinde-te... Aşa, e per-
fect...
Ai nişte mâini grozave, Maya...
Maya, ce mai face fratele tău, mai ştii ceva de el? Ştiu, acum nu te mai gândi la nimic... Relaxează-te şi totul va
Îmi pare rău, Alfred, dar chiar nu am mai vorbit cu el de 2 ani... fi bine.
Oare se descurcă singur? Îţi mulţumesc, Maya, eşti genială. Totul este deja bine...
Nu ştiu, sper... Ştii că nu ne suportam...
Da, Maya, dar ar trebui să te interesezi de fratele tău...
Alfred, termină, ştii că nu e vina mea... el a vrut asta... ultima
oară ameninţa că mă omoară pentru că m-am măritat cu tine.
Ştiu, Maya, dar poate s-a răzgândit... plus că în starea în care
este poate ar avea nevoie de ajutorul nostru.
Eşti un om bun, Alfred, şi un soţ minunat îndeosebi, dar Alfonso
este nebun. Nu am curajul să îl mai văd vreodată, iar dacă zici că
are aşa mare nevoie de mine, încă mă poate suna, ultima oară i-am
lăsat numărul nostru.
Maya, poate ar fi bine să îl sunăm... Ce s-ar putea întâmpla? El
este la Barcelona, iar noi tocmai la New York.
Nu cred că ar fi o idee bună, Alfred... oricum sper să îl mai ajute
bătrâna aceea, dacă nu cumva o fi murit...
Nu cred, Maya, părea o femeie vânjoasă, foarte puternică, chiar
mă gândeam dacă va muri vreodată la câtă forţă avea în ea.
Da, poate ai dreptate, oricum nu este treaba noastră.
Te-ai gândit măcar să o suni?
Nu am numărul ei, dar cred că trebuie să schimbăm subiectul.
Ei, şi eu care credeam că soţia mea le cunoaşte pe toate, tocmai
la bătrână nu are acces. Să ştii că am impresia că bătrâna aceea ştia
multe, sigur ne-a ochit când am plecat la New York.

18 19

Maestru şi discipol
În seara aceea l-am visat pe Dumnezeu şi am vorbit cu el…
Iată-te Alfonso, mi-a zis…
Dar tu cine eşti?
Sunt nimeni pentru tine şi mulţi alţii… Sunt binele pentru şi
mai mulţi oameni…
Eu identific multe persoane ca fiind nimeni, poate chiar întreaga
creaţie a lumii este un nimic fără sens…
Dacă ai restrânge-o la o singură entitate, ai putea să afli numele
meu.
Mă tem că nu înţeleg…
Alfonso, sunt bucuros să vorbesc cu tine. Sper ca şi tu să fii fericit
că Dumnezeu îţi vorbeşte...
Dumnezeu?! Al cui Dumnezeu?
Al tău, al tuturor... nu ezita să îmi ceri ajutorul, iubirea mea
pentru om este infinită.
Mă tem că nu am nevoie de ajutorul tău... De fapt, nu văd cu ce
m-ar putea ajuta un Dumnezeu care este mulţumit de creaţia sa, de
modul în care se dezvoltă umanitatea, de toată nebunia asta...
Eşti fericit că urăşti oamenii, Alfonso?
Dar tu eşti fericit că mi-ai ucis speranţele, că ai dat drumul pe
lume numai la impostori?
Aşadar recunoşti că sunt Dumnezeu.
N-am zis asta...
Alfonso, nu te teme... te pot ajuta...
Dacă tu zici că eşti Dumnezeu, să zicem că te-aş crede. Atunci
de ce dai voie să se ucidă oameni, să existe războaie, dar mai ales
prostie?
20
Pentru că nu pot face nimic, tinere... Dacă aş interveni, aş încălca
liberul arbitru...
Oricum liberul arbitru e şpăgar, nicio pagubă. Aşadar preferi să
stai cu mâinile în sân şi să priveşti decesul tău... Tu nu vezi că
lumea nu mai crede în tine? Şi ştii de ce? Poate că ştii, dar nu vrei să
recunoşti... Pentru că în jur este numai moarte, numai ciumă în su-
flete... Crezi că sunt proşti să mai creadă în iluzii, să mai facă fapte
bune când în jurul lor explodează bombe?
Alfonso, şi tu ai dat drumul la „bombe”, la dispreţ şi ură.
Şi tu de ce m-ai lăsat, eşti masochist, sadic sau neputincios? Mai
mult decât atât, tu şi nicidecum Eu ai aroganţa să te pretinzi şi
poate chiar să fii Dumnezeu.
Nu, Alfonso, ţi-am zis deja, eu am creat o lume în care să coexiste
binele şi răul pentru ca omul să aibă libertatea de a alege...
Vrei să spui că tu nu ştiai dinainte că lumea va alege răul? Tu eşti
Dumnezeu, puteai crea omul în aşa fel încât el să aleagă binele...
Nimeni nu a spus că grădina Domnului este accesibilă tuturor...
Numai cei vrednici, chiar dacă puţini la număr, vor avea parte de
mântuire şi viaţă veşnică.
Şi ce treabă am eu cu asta? Eu deja sunt un criminal, chiar dacă
crimele mele sunt juste...
Sunt aici tocmai pentru a te ajuta să scapi de gândurile acestea
negre. Crezi că m-aş fi înfăţişat în faţa unui om lipsit de păcate? Am
încredere în tine, Alfonso, salvează-te. Acum trebuie să plec...
Trebuie, de parcă te-ar chema cineva. Doar nu depinzi şi tu de
timp, dacă zici că eşti Dumnezeu?
Desigur că nu, dar tu depinzi de el pe pământ, iar visul acesta nu
poate dura la nesfârşit. Doar nu vrei să îţi iroseşti viaţa dialogând
cu mine. Ai grijă de tine, Alfono, ne vom mai auzi...
Cum, unde?
Priveşte în inima ta şi acolo mă vei găsi...
Gata, m-ai părăsit! Şi tu... Dumnezeule!
21

Ziua a 5-a
Alfonso se trezeşte cu o puternică durere de cap.
Spatele meu, e prea tare scaunul ăsta… Şi ce vis ciudat am
avut… Cine a mai pomenit un Dumnezeu nepăsător? Parcă şi mie
mi-a păsat de victime, chiar am regretat când am ucis câteva dintre
ele…
De cea pe care o voi rememora acum sigur nu mi-a păsat
deloc… Eram la plajă, în vacanţă. Mă relaxam sub o umbrelă, stând
întins pe un şezlong… Aveam nevoie de o pauză după un an greu de
muncă la fabrica de ciment din Barcelona… La un moment dat, se
apropie de mine un bărbat pe la vreo 25 de ani, purtând ochelari de
soare şi afişând o figură de om fioros. Venise să îmi ceară bani pentru
că mi-am permis să şez pe şezlong. I-am zis cu mult calm că nu voi
plăti nimic. A părut să înţeleagă, întrucât s-a retras în acel moment,
nedând semne de nervozitate excesivă… Surpriza a venit însă abia
în timpul serii, când mă întorceam spre casă…
Mă uit întâmplător în spate şi ce observ? Bărbatul de la
plajă mă urmărea… Cu vârful ochiului observ că era înarmat. Uşor
încordat, dar încă logic, mă decid să schimb sensul de mers pe o
stradă perpendiculară. Cum fac dreapta, mă voi opri şi voi aştepta,
îmi zisei eu. Au urmat mai bine de 2 minute de tăcere morbidă… de
spaimă în adevăratul sens al cuvântului. Fiecare umbră o simţeam
în pântece, fiecare frison murmura nepăsător la necazurile mele.
Deodată îl văd, cu pistolul în mână… Făcea paşi mărunţi uitân-
du-se atent în stânga şi dreapta. Iată-l că ajunsese în dreptul meu…
Mă simţeam descumpănit. Atunci mi-am luat inima în dinţi şi am
desfăcut cuţitul de la brâu. M-am ridicat ca o panteră şi din întu-
nericul serii m-am năpustit pe pistolar şi l-am pătruns de 10 ori cu
22
cuţitul, semn al paroxismului la care ajunsesem. Încă o crimă sau
legitimă apărare în alt limbaj. Celebrul Alfonso lovise din nou… în
acea seară… ca de obicei.
Observ cu mirare că toate crimele mele au atins perfecţiunea,
lucru destul de bizar în raport cu societatea imperfectă. Asta ar
însemna că eu sunt un individ aparte, poate chiar perfect. Ei şi dacă
aş fi perfect? Aş fi un mic Dumnezeu, dar poate nu sunt perfect
decât în raport cu alţii… Şi mai apoi l-aş putea înlocui pe crea-
tor, oprind vieţile altora atunci când socotesc că este cazul. Nu s-ar
putea considera nici măcar ca fiind o blasfemie acest fapt, căci pe
Dumnezeu l-au ucis alţii, nu eu. L-au ucis mizeria din lume, min-
ciuna, laşitatea, desfrânarea şi atâtea şi atâtea împotriva cărora eu
lupt. Chiar dacă acest creator a lăsat liber răului în lume, nimeni
nu mă poate acuza că lupt împotriva răului. Şi anume că săvârşesc
un bine. Poate un bine imoral. Dar în acest caz, dacă eu produc un
bine, iar binele contravine legii universale, nu există decât 2 soluţii:
Răul suprem sau Lipsa binelui şi a răului. În primul caz, dacă dea-
supra noastră şi împrejurul nostru domneşte răul suprem, atunci nu
prea ar mai conta dacă aş face bine sau rău, pentru că orice aş alege
rezultă o acţiune perfectă, un scop desăvârşit. Dacă totuşi binele şi
răul nu există, atunci nimeni nu ne poate judeca în afara conştiinţei
proprii şi suntem perfecţi în raport cu divinitatea, răspunzând doar
judecăţii proprii, această subramură a divinităţii înclădită în om şi
alimentată de suflet, care pune în acţiune mecanismul conştiinţei
individuale. Dar şi în acest caz, atâta timp cât crimele mele au fost
perfect justificate conştiinţei mele, eu sunt perfect. Chiar dacă un
perfect nebun în raport cu ceilalţi, care comportându-se uniform dau
senzaţia unei normalităţi. Presupunând că există Dumnezeu, ar fi
ridicol să ne fi creat pe toţi la fel, pentru că am fi fost toţi o clonă, în
acest caz, la fel de buni sau de răi, la fel de incompatibili. Şi atunci de
ce majoritatea impune normalitatea? Asta are de a face mai degrabă
cu democraţia decât cu un dictat ceresc. Va să zică Dumnezeu dacă
ar fi printre noi nu m-ar judeca şi nu m-ar considera nebun, dar toţi
ceilalţi ar face-o. Adică s-ar împotrivi însuşi creatorului. Aşadar,
23
dacă nu Dumnezeu, ci ceilalţi m-ar considera nebun, asta nu
ar avea nicio relevanţă în planul conştiinţei mele curate şi tot de Ziua a 6-a
perfecţiune aş putea fi demn. Şi în tot acest timp, Dumnezeu este
totuşi nepăsător… în continuare nepăsător… curat nepăsător. Şi
tot încă este bine că este, chiar dacă ne priveşte din umbră…
E momentul să adorm… Cred că tot pe scaun, s-a obişnuit
cu mine… Va fi o noapte lungă şi apăsătoare… Furtuna de pe munte

Mă scol în următoarea zi, dar nici nu are rost să povestesc

mai departe. Chiar şi eu, ilustrându-mă pe mine, devin un egoist,
un om mic în marea masă universală. Deodată, printr-un instinct
revelator, îmi dau seama de un lucru. Privind la mini - Dumnezeul
pământean al muritorilor, televizorul, întrucât, să fiu sincer, nu am
contestat niciodată faptul că aş fi un muritor, aflu de existenţa unei
posibile furtuni pe munte în viitorul apropiat. Analizând viitorul ce
va fi trecut, îmi dau seama că Universul creat de Dumnezeul crea-
tor îşi nedreptăţeşte creaţia. Dorindu-se a fi o simplă ştire, furtuna
preconizată a avut un alt impact asupra mea. Atunci m-am între-
bat dacă nu cumva şi plantele ar putea suferi o furtună în sufletul
lor, căci doar conţin aceeaşi sursă divină ca cea cu care şi omul a
fost înzestrat. De ce aceste făpturi, vii, dar imobile în acelaşi timp
trebuie să suporte capriciile omului, revărsându-se ploi grele asupra
lor, însoţite de fulgere, ca rezultat al nemulţumirii divinităţii asupra
activităţii oamenilor şi al dezechilibrului general, dedus din greşelile
individuale şi din suma inadecvării comportamentelor. Inapte să facă
rău, plantele sunt predispuse răului în orice clipă. Cum conştiinţa
generală a adoptat un Dumnezeu universal ca reprezentare a men-
talului colectiv, pare absurd ca acelaşi Dumnezeu să nu fie obiectiv
în măsurile luate prin judecarea făpturilor sale, în situaţia în care el
chiar este Dumnezeu, nu atât ca fenomen esoteric şi spiritual, ci mai
ales ca entitate activă şi reactivă a dimensiunilor vieţii. Dându-i
omului o importanţă mai mare şi implicit o putere asupra celorlalte
vietăţi, Dumnezeul respectiv devine egoist în bunătatea lui de a iubi
oamenii şi a avea încredere în ei, în mântuirea lor, adică în nimicul ce
aceştia îl reprezintă. Ori poate că percepţia aceasta este greşită,
24 25
a unui Dumnezeu imparţial şi reactiv asupra dimensiunilor vieţii,
ori a unui Dumnezeu călăuză a realităţilor sociale, iar deducerea
lui în acest mod, chiar şi de către instituţiile religioase este greşită.
Cred şi eu în Dumnezeu, chiar dacă el nu este probabil cel
dorit de mine, pentru că vreau să exist, iar Dumnezeu este esenţa
apriori existenţei.
Acest Dumnezeu Universal este modelat de conştiinţa
fiecăruia, făcându-l să pară mai bun sau mai rău, dovadă a înşelării
noastre, a falselor criterii, căci Dumnezeu este un datum superior
omului, ce nu poate fi supus judecăţii sau aprecierii noastre subiec-
tive, astfel încât chiar şi conceptual el este suspendat din punct de
vedere etic. Dumnezeu nu poate fi supus judecăţii comune, căci el
transcende în metafizică, adică în însăşi esenţa întrebărilor şi in-
certitudinilor omului. Dar ciudat, însăşi Biblia recurge la mirajul
basmelor pentru a delimita un Dumnezeu infinit de bun, aplicându-i
în mod nejustificat atribute pământeşti. Împărăţia Cerurilor, Sfânta
Treime, seamănă nespus cu împrejurările unui basm, care trebuie să
conţină binele şi răul, adică Dumnezeul şi Diavolul reprezentaţi
spaţial prin Rai şi Iad, eroul basmului- Mântuitorul, care poate fi
asimilat cu fiul cel mic al Împăratului Cerului, care alături de un
al treilea personaj mistic, Sfântul Duh alcătuiesc Sfânta Treime,
perfecţiunea simbolizată prin magicul număr trei. Întregul par-
curs al Mântuitorului este însă unul previzibil, nedemn pentru un
erou. Sacrificiul său pare atât de uşor de urmat încât oricine poate fi
nemulţumit de blatul divin. Unde este drumul său iniţiatic, pericolele
şi obstacolele prin care trece? Atâta timp cât drumul său spre Gol-
gota este lipsit de griji, acest personaj devine chiar laş, simulându-şi
o suferinţă pe care o aşteaptă cu atâta ardoare, făcându-ne pe noi
datori lui, fiul nimănui… căci la început nu a fost nimic altceva în
afara cuvântului, deci ar fi putut fi cel mult fiul Cuvântului. Tot
ceea ce lipseşte din acest basm este un final glorios, care să ne facă
şi mai datori unui Dumnezeu necunoscut, adoptat de noi într-un
moment de rătăcire, de inutilitate în această prăpastie a balaurilor
şi şerpilor, pământul muritorilor… Motivaţia există din păcate în
acest basm şi anume pierderea identităţii noastre şi încercarea de a
26
o regăsi. Cum eu nu pot avea decât toată admiraţia faţă de per-
soanele care acţionează nu după instinct, ci după judecată proprie,
încerc să descopăr autorul acestui basm. Surprins, îmi dau seama
că este un basm popular, la care au contribuit toţi oamenii care şi-
au creat un Dumnezeu necesar şi nu unul exterior vieţii lor. Şi-au
creat un Dumnezeu etalon al calităţilor spre care ei au vrut să tindă.
Egoist, Dumnezeul acesta a acceptat să se nască, fiind până atunci
închis în prăpastia sufletului oamenilor. A luat fiinţă după chipul
şi asemănarea idealurilor omului, astfel încât acesta să nu-l poată
vreodată întrece, ameninţându-i Divinitatea. Ce a uitat însă omul
să realizeze sau nu a avut posibilitatea să o facă este un Dumnezeu
mobil, activ, creând în schimb un Dumnezeu paralizat într-un plan
superior, la care nu se poate ajunge uşor, dar la care oamenii tânjesc
cu disperare… Omul s-a închis astfel în propria sa creaţie, dându-şi
şah mat de unul singur… şi va rămâne gol şi singur…
Tabla de şah
Eu unul nu m-am schimbat după starea de spirit şi mi-am
păstrat un Dumnezeu intact, unul necunoscut şi neînţeles. Mereu
am preferat să judec la rece, cu mare atenţie acţiunile pe care le fac.
Nu voi putea ajunge idealul meu prea curând, ca să pot să ameninţ
cuiva vreo împărăţie, pentru că încă nu m-am descoperit suficient
de bine nici pe mine, ca să-mi pot fixa un ideal şi nici idealurile
celorlalţi, predominant materiale, nu mă pot mulţumi pe deplin.
Consider, analizând atent, că sunt un om mic, cu defecte, dar am
calitatea de a fi obiectiv, chiar dacă până acum am ajuns la conclu-
zia, neavând o ipoteză certă de la care să plec, că există în mentalul
colectiv un Dumnezeu subiectiv şi un timp subiectiv, ambele create
de om şi care fără el, s-ar plictisi să mai existe şi poate s-ar sinucide,
nefiind autentice. Iată încă o dovadă a drumului pe care trebuie să
îl parcurg… faptul că eu m-am plictisit mai degrabă de prezenţa
oamenilor decât de lipsa lor… De aceea îi şi ucid… Chiar dacă, să
27
fiu corect cu mine însumi, nu consider acest fapt un viciu, ci mai
degrabă o acţiune firească datorată unor împrejurări nefireşti, pe
care mi le tot aduc aminte, chiar dacă nu le-am văzut vreodată
apariţia… Acestea în care nebunia domneşte printre oameni, furân-
du-le raţiunea şi lăsându-i goi de conţinut. Cum, de ce, nu ştiu nici
eu, pot discerne doar prezentul şi înţelege viitorul meu, ce mi se pare
la fel de previzibil cu al personajului din basmul biblic, Mântuitorul,
şi anume că o să mor, chiar dacă o să fie şi mai puţin biruitor… Şi
nu mă văd înviind, devin din ce în ce mai obosit pe zi ce trece, din ce
în ce mai nebun devin… gânduri necurate îmi mişună prin minte şi
câteodată mă înspăimânt dându-mi seama că sunt treaz şi nu visez,
însăşi viaţa mea fiind un coşmar din care nu mă mai pot scula…
Ciudat, încă un gând straniu… Cum să te scoli din viaţă? Să ai o
revelaţie sau să pătrunzi în moarte, aş prefera-o pe prima, detest
previzibilul… Previzibil este şi că oamenii au vicii, mai greu este să
le descoperi… Viciul meu cel mare, mărturisesc, este jocul de şah…
A pornit în copilărie ca o prostie, s-ar putea zice, dacă ar avea cine
să o spună… Muţi sunt cei din jur şi singurele vorbe pe care le aud,
ale mele, mă obosesc şi ele… Mut mi-aş dori să fiu şi eu… ochii şi
ei mă dor, mai bine fără ei… Dar ce se întâmplă? Încet, uşor, voi
dispărea şi eu… nu vreau să mor… prea previzibil este să mor, la
fel şi viaţa mea - o altă moarte - şi pe ea o detest, dar tot nu vreau să
mor. Mai vreau un viciu Doamne, tu, Dumnezeul tuturor, căci nu
vreau să mor… Un viciu îl reprezintă şi vorbele mele, vorbesc cam
mult… măcar ştiu ce spun… Aşadar, pe la 20 ani, îmi ocupam tim-
pul uitându-mă mai întâi la lemnele din curtea bunicilor, apoi după
un timp, ele deveneau din ce în ce mai mici în ochii mei, tăiate de
toporul din lemn masiv, până când o măreaţă idee se născu în mine.
Am să cioplesc aceste bucăţi mici din lemn şi cu minuţiozitate voi
săvârşi o impresionantă armată de piese de şah… Pe atunci nu eram
prea iniţiat în jocul de şah… După 1 an de muncă la lemnul scorojit
de trecerea timpului, am căpătat ceva talent şi în jocul de şah…
Până când acesta mi-a pătruns în vene, în inimă, în suflet, peste
tot… Fiecare zi era pentru mine un joc de şah, o atentă pregătire a
vieţii. Până când acesta m-a năpădit, m-a înnebunit, ajungând să
28
caut în toate şi în tot un înţeles, schimbându-mi toate conceptele
până când am devenit un ciudat. Dar apoi, deodată, m-am liniştit.
Am avut o revelaţie… Tabla de şah era singura societate în care
nebunul putea fi acceptat… Şi încă una raţională, străină de hao-
sul şi anarhia în care milioane de suflete pierdute de soartă trăiesc.
Ca şi mine… Dar acolo mi-am găsit alinarea, m-am perfecţionat
şi am ajuns să constat chiar unele lucruri despre sensul vieţii… şi
mi-am dat seama că există persoane care trăiesc degeaba, persoane
fără scopuri, dar pe care ulterior le-am ucis având de fiecare dată
o nouă motivaţie… Fiecare dintre ele a reprezentat şi reprezintă
pentru mine un joc ce trebuia câştigat, o partidă de şah în care tre-
buia să învingă raţiunea… Orice greşeală mă putea alunga de pe
făgaşul drumului pe care eu îl urmam… Dar, de fiecare dată, cu
multă înţelepciune şi curaj, fiind atent şi la mutările celor din jur, am
reuşit să dau şah mat, eliminând toate piesele de pe tablă şi anume
convingerile mele iniţiale cum că a ucide este un păcat… Aşadar,
în lumea mutărilor exacte şi a paşilor mărunţi, mă simţeam în
siguranţă, era universul meu… Mai apoi, deşi nu mai aveam aceeaşi
abilitate în a ciopli, am creat câte un rege pentru fiecare victimă a
mea, astfel încât acum 100 de regi perfect lustruiţi pot fi priviţi în
vitrina acestei camere, unde atâtea amintiri îmi încearcă memoria
mea la fel de proaspată ca în momentul săvârşirii crimelor… Dar
deja piesele de şah au obosit şi ele ascultându-mi poveştile acestea
demult apuse şi păstrate undeva în mintea mea… Impropriu spus,
căci aceste făpturi fără vlagă sunt animate sporadic doar de tatăl
lor, deţinătorul priceperii şi al harului posesiunii. Le-am adoptat ca
pe nişte fiinţe, le-am aşezat mai presus decât oamenii, care vor sfârşi
toţi în agonie, pe un teritoriu magic, unde prăpastia este înnobilată
cu pierderea jocului, moment în care micile vietăţi îşi găsesc odihna.
O simplă mutare poate reprezenta pentru lotul pieselor apariţia
destinului care să contemple sfârşitul existenţei lor. Ca dovadă a
superiorităţii faţă de oameni, chiar şi simpli pioni din mahon fin,
perfect lustruiţi, au prilejul de a-şi relua viaţa la decizia creatorului,
cel care a cioplit minuţios pe oaspeţii săi, devenind astfel o proiecţie
a eului său pe o tablă al cărei caracter opac o împiedică să fie conside-
29
rată oglindă a sa. Acest avantaj al jucătorului nu îl au însă şi piesele
sale, care nu îi pot observa reacţiile şi mutările, decât în clipa căderii
de pe suprafaţa fină, mată a tablei. Piesele ştiu în subconştientul lor
că singura cale spre cunoaştere şi adevăr şi implicit spre un trai cu
noul stăpân impus de soartă este o prestaţie de excepţie în timpul
vieţii lor. Desigur, moartea pieselor ce este atestată de căderea de pe
masă, este spulberată de ego-ul creatorului, în momentul când dânsul
decide curmarea verdictului final asupra fiinţelor sale. Uneori, mă
întristez observând tristeţea pieselor, căzute la datorie, slăvindu-
mă pe mine, satisfăcându-mi orgoliul şi rămânând pradă anarhiei
absurdului. Cui se pot dânsele ruga, culcate pe jos, fiind murdare
în lemn şi cuget şi incapabile de a acţiona? Dar eu le iubesc, sunt
munca mea şi, dacă nu mă înşel, nu mai puţin de 7 zile am răbdat
pentru a-mi privi fericit opera, prima mea piesă, cioplită din lemn de
abanos, un cal năstruşnic şi voinic. Sper să nu îmi poarte pică, iar
dacă am greşit, le voi ierta pentru păcatul de a crede în perfecţiunea
mea. Mi-e milă să le văd lovite de destin, paralel cu solul, fără vreun
ideal şi orice punct înalt la care să spere că le va ridica moralul pen-
tru a deveni din nou subordonate de excepţie, dornice de a-şi juca
din nou sfârşitul până când creatorul va înceta să le mai onoreze cu
spiritualitatea sa, care mânează voinţa lor, lăsându-le astfel pradă
deznădejdii şi păcatului. Dar sper ca acea zi să bată în viteză tim-
pul, astfel încât piesele mele să sfârşească doar la voia mea.
Acum cred că o să încerc să le mai înveselesc şi pe ele, că de-
mult nu m-am mai jucat cu dânsele… Să văd pe unde am lăsat tabla
cea mare de şah, cu primele mele piese… Cine ştie încotro mă vor mai
îndruma de această dată mutările… stând fixat ca punctul superior
al unui pendul, reuşesc totuşi, prin şah, să mut lumea din loc… Şi
pe mine împreună cu ea, regina noastră, ce ne lasă în dărnicia ei să
şedem la picioarele sale… ”La mulţi ani stimabilo! ”, ar striga în cor
supuşii. De viaţă iată că mi-e dor… Să o trăiesc, să o veşnicesc…
Înainte să adorm… Mă relaxez, şi în gând, încerc să meditez…
căci…
30
Se face iar târziu
Iar eu, uitându-mă afară…
Observ cum frunzele ce cad,
Bătute de-un vânt necruţător
Sunt toate călcate în picioare
De nişte animale
Ce la sfârşitul vieţii lor
Află în mod surprinzător
Că ar fi trebuit să fie oameni.
Adormind, un vis pe care îl visez îmi vorbeşte…
Supărarea profundă calmează, fapt dovedit… producând inerţial
o linişte interioară, ce navighează între resemnare şi mulţumire.
Starea de calm reprezintă o mărturie vie a echilibrului, asemănătoare
unui pendul oprit, imobil. Dar atunci când acesta porneşte şi viaţa
îşi reia cursul firesc, straniu, meditaţia se deplasează în planul vi-
sului, singurul loc în care libertatea este prizonieră într-un punct
unde are loc analiza istoriei individuale. În rest, haoticul domină
un peisaj bizar, incapabil de a progresa şi starea de apatie poate fi
întreruptă doar de apropierea nopţii, spaţiu nocturn dornic de aven-
turi mistice. Aici are loc o reevaluare şi imaginea convexă a vieţii
devine concavă, ridicându-se pe un plan mai subtil decât cel grosier
al zilei monotone, plină de agitaţie perpetuă şi incoerenţă. Ipoteza
morţii, văzută în oglinda vieţii apare ca o curiozitate ce vrea să
evadeze din cunoscut în necunoscut. Nemaivăzută, decât din pers-
pective străine, moartea poate părea ca un blestem asupra vieţii.
Dar admiţând nevoia unei schimbări în ceea ce este comun, trecerea
aceasta poate reprezenta o speranţă , confirmată mai apoi de con-
templarea existenţei viitoare, în magia sacralităţii. Acest prezent
continuu ce s-a născut din veşnicie pentru a ţine piept eternităţii
este captat în psihicul omului, care oricând poate decide momentul
revelării şi cel al alegerii jocului. Atunci când partida înregistrează
mat, trecerea indirectă, spirituală, nu se poate face fără o dorinţă de
31
urcare pe treapta spiritului, pentru o existenţă mai bună, pentru a
putea amâna mai apoi verdictul altor partide de şah imaginar. Con-
secutiv, timpul trecând, oferă o perspectivă mai amplă asupra terito-
riului melancolizant unde jocul se lărgeşte spaţial, iar piesele devin
atuuri, ce trebuie exersate pentru a obţine victoria, care oferă pe plan
psihic linişte omului. Fireşte că nu din egoism se invocă aceasta,
pentru că, fiind o speranţă, poate lua forma chiar a unei suferinţe.
Astfel, concret, suferinţa aduce liniştea căutând cu mult calm o
şansă de a se perfecţiona, chiar dacă aceasta presupune uciderea sa
în prezent pentru o existenţă viitoare superioară. Aspectul impor-
tant al suferinţei este concentrarea, atunci când gândul opreşte totul
în jur, pentru a-şi impune supremaţia… Zgomotele devin doar o
ambianţă a relaxării, în care spiritul are oportunităţi nemărginite,
iar conştiinţa refuză să moară şi caută să-şi găsească un scop în
sine. Pentru o clipă, adică în lipsa aparentă a timpului, fizicul cere
să facă schimbare, vădit accidentat după eşec, fiind înlocuit de un
mental odihnit, cel care conţine cheia revelării adevărului şi implicit
a cunoaşterii propriului sine. Atunci, jocul este încheiat şi jucătorul
declarat decedat.
32
Ziua a 7-a
Cri, cri, cri… Şi Alfonso se scoală buimac, marcând începutul zilei
a 7-a.
Greiere afurisit, m-ai sculat tocmai acum, când ar fi trebuit să
mor. Dar bine ai făcut, căci era un vis, al naibii vis, mai bizar şi
decât primul. Încetează greiere, e devreme… Cât o fi ceasul? O fi
trecut ziua? Dar unde mă aflu? Greiere, fă-te şi tu util cuiva şi
predă-mi un răspuns. Ce am făcut? Salteaua aceasta tare m-a ac-
cidentat. Ce loc ciudat... E o închisoare. Dar de ce m-au închis?
Ştiam că este o ţară liberă, credeam că nu mă înşel. Ce am făcut?
Ce încăpere ciudată, seamănă mai mult cu casa mea, până şi pereţii
sunt vopsiţi la fel… Deloc surprinzător, cu aşa puţini oameni de
valoare, au apelat mai mult ca sigur la acelaşi zugrav. Măcar să-l fi
plătit bine, nici nu încape îndoială că omul a fost harnic. Nicio pată
neagră, din câte observ eu. Poate mă înşel. Dar totuşi ce caut aici,
în acest loc dezgustător? Aştept să văd pentru ce m-au închis…. Ce
am făcut…Nu puteau afla de crimele mele, căci, dacă este aşa, doar
săvârşind-o pe ultima îmi pot recunoaşte eşecul, dispărând dintre cei
fără onoare. Le-am făcut pe toate în viaţa aceasta îmbelşugată şi
totuşi… nu mă aşteptam să ajung la răcoare.
Dar, iată că şi visele sunt bune la ceva. Dacă trebuie să trec
prin suferinţă, o voi face… Trebuie să mă calmez şi să văd ce ar fi de
făcut. La urma urmei, poate chiar aveam nevoie de o odihnă, după
ultimele zile mai zbuciumate.
Mai întâi să mă gândesc ce am visat...
33
 Mă sculai grăbit, înjurând toţi sfinţii, ca să îmi iau maşina
de la reparat. Nu mai puţin de 30 zile trecuseră de la data când
mecanicii aveau datoria să mi-o predea. Dar cine se mai poate mira
în zilele noastre la observarea atâtor anomalii, când până şi timpul
se scurge mai repede, făcându-l deseori pe om să dea vina pe ceas.
Ajuns la sediul firmei, m-am certat degeaba cu dânşii, căci la fiecare
nemulţumire, angajaţii nu ştiu cui, căci au refuzat să îmi destăinuie
numele patronului, îmi răspundeau cu câte un zâmbet ce se voia po-
liticos. Această ipocrizie profundă a dânşilor nu mi-ar fi răpit atâţia
nervi dacă obiectul pe care îl solicitam, în speţă maşina mea, nu ar fi
părut să fie deosebit de important şi util pentru mine zilele acelea.
Tocmai mă pregăteam să plec departe de acel loc şi mă te-
meam ca această întârziere neprevăzută să nu îmi afecteze planurile
iniţiale. După un control rapid asupra frânelor şi cauciucurilor, am
decis să nu mai amân plecarea.
Imediat cum am pornit, am observat că pe porţiunea de
drum semnalul radio se defectase şi, nervos, m-am uitat la ceas să
observ cât timp a trecut de la plecare. Dar, după ce instinctual am
avut un gând să dau vina pe baterie, mi-am dat seama că ceasul nu
avea cum să rămână pe loc, căci acum arăta chiar mai puţin decât
în momentul plecării. Mi-era destul de greu să îmi fi dat seama când
plecasem, căci ceţei din mintea mea i se alăturase total bizar cea de
pe şosea. Afirm aceasta întrucât, dacă nu ar fi fost acel ger afară, aş
fi băgat şi mâna în foc că în seara precedentă nu anunţaseră o vreme
instabilă, ci doar ploi mărunte cu broaşte în unele intervale orare.
Cum însă ceasul se juca haotic cu cele 12 linii ale sale, mi-era greu să
fi ştiut exact de cât timp plecasem, aşa că am decis să deschid harta
pe care o aveam la mine ca să aproximez zona în care mă aflam.
Eram convins că de abia plecasem, dar aveam nevoie de certitudini,
sau măcar de o certitudine. Când să privesc bordul pe care se afla
harta, am observat surprins nu numai că aceasta lipsea, dar că, în lo-
cul respectiv, se afla un bilet de trimitere nedatat, însoţit de o scutire
medicală. Scutirea era datată cu ziua respectivă, însoţită de un me-
saj ciudat “Scutire de la servici datorată unei afecţiuni spirituale” în
timp ce scrisul de pe biletul alăturat îmi era indescifrabil. Surpriza
34
pe care nu o credeam posibilă a apărut abia ulterior, când aveam să
observ speriat la culme că frânele nu mai funcţionau. Oricât aş fi
încercat să găsesc o explicaţie raţională, nu era nici timpul şi nici
locul pentru aşa ceva, vremea se înrăutăţea din ce în ce mai mult şi
mai repede. Acum trebuia să găsesc o soluţie pentru a contracara de-
fectele maşinii. Soluţia nu era deloc una favorabilă, aş putea spune
că eram pasibil de o moarte crudă fără suspendare. Ceaţa îşi mărea
considerabil volumul în timp ce maşina accelera din ce în ce mai tare,
de parcă ar fi mers singură. Ipoteza aceasta din urmă ar fi fost chiar
liniştitoare, dacă destinaţia drumului mi-ar fi fost cunoscută şi mie.
Mi-am dat seama că nu aveam prea mult timp pentru a lua o de-
cizie în ceea ce mă privea. Nu mai aveam timp să mai sper într-o
scăpare, ci doar puteam să observ că ceasul de la mână îmi dispăruse.
Deznădăjduit, mă uit în faţă şi observ un imens neant ivindu-se sub
mine. Era o prăpastie spre care drumul se îndrepta, dar ciudat mi s-a
părut altceva. Chiar stupidă observaţie, drumul avea un singur sens,
mai degrabă predestinare decât ghinion. Resemnându-mi sinele în
mine, am hotărât să închid ochii şi să îmi aranjez sprâncenele, pentru
că în scurt timp nu va avea cine să o mai facă şi dacă tot aveam să
mor, măcar să o fi făcut în mod estetic. Ultimele imagini ale căderii
mele sunt formate din secundele numărate cu ochii închişi până la
impactul cu fatalitatea. Dar minunea a ieşit la iveală abia după o
veşnicie, timp care a fost necesar ca să aterizez în faţa gardului.
Acesta se afla la o intersecţie de drumuri, n-aş putea spune pe care
am venit, dar aş merge pe mâna celui mai lung, căci nu-mi amintesc
ca aterizarea de după cădere să fi fost în timpul prezentei vieţi pe
care nu m-aş mira să o trăiesc. În faţa mea aveam să pot vedea o
poartă, ce delimita intrarea în porţiunea adăpostită de un imens gard
verde. Încercând să mă apropii de poartă, întrucât acolo părea să fie
destinaţia mea, am observat doi copaci impunători, înalţi până la
limita văzduhului. Din umilele mele cunoştinţe am dedus că primul,
aflat în stânga mea, era un stejar, care după formă şi aspect părea
din alte timpuri, poate dinainte de epoca timpului. Celălalt, era un
ulm la fel de vechi, pe care zării fără să vreau o superbă bufniţă
neagră, care îmi adresă 3 cuvinte “Cine eşti tu?”.
35
Vădit speriat de universul în care mă aflam, am răspuns politicos, dar
prevăzător, aşa cum m-au învăţat cândva părinţii: “Ar fi nesăbuit
din partea mea să îmi dezvălui în faţa Măriei-Voastre secretele”.
Bufniţa, nefiind deloc surprinsă de răspuns, continuă ademenitor:
“Ai aflat şi tu de grădină? Aici este poarta şi eu o păzesc”. “Îmi pare
rău, dar trebuie să fie o confuzie. Eu am fost adus aici şi m-am trezit
în faţa unei porţi străine”. Din celălalt copac se aude o altă voce:
„Vrei să intri?“. Întorcându-mă, nu mi-a venit să cred. O superbă
pasăre, o ciocănitoare, cu penele de un alb ca puritatea îşi desfăcu
aripile gingaşe, luându-mi privirea. Continuă apoi să vorbească cu
un accent foarte plăcut auzului, deşi parcă nu acesta mă făcea să
înţeleg ce spune, căci aveam senzaţia că îi puteam citi gândurile.
“Urmează-mă înăuntru”, adaugă ciocănitoarea. Din celălalt copac,
un râs al bufniţei îmi reatrase atenţia. Zi-le că eşti orb, spuse dân-
sa, continuând să râdă înfricoşător. În următoarea clipă, dedusei
intenţia păsării albe. Îşi scutură aripile pentru a se avânta în gard
şi a-l pătrunde, formând o intrare. Poarta nu ştiu ce taină ascundea,
dar nu se putea deschide. Şi totuşi neprevăzutul hotărî să acţioneze
din nou. Poarta cea mare dete să se deschidă, moment în care obser-
vai gaura parţială făcută de pasăre, ce avea aspectul unei pâlnii.
Totuşi nu am reuşit să zăresc partea cealaltă. Din poartă apăru un
bătrân a cărui vestimentaţie nu o văzusem în vitrine. Pe un ton
grav, acesta rosti: “Ce este cu gălăgia asta?”, apoi, fixându-mă cu
privirea adăugă: “Eu sunt paznicul grădinii Raiului iar aceasta
este singura intrare. Degeaba încearcă unii să intre mişeleşte. Doar
legal se poate accesa această poartă”. Surprins de ipoteza lansată
de paznic, i-am răspuns cumsecade: “Aveţi dreptate, Împărăţia-
Voastră, dar eu sunt nou aici şi am rugat-o pe dânsa, arătând spre
ciocănitoare, să mă ajute să intru, iar ea a dorit să mă ajute. Rog
a mi se ierta întârzierea, aş putea să vă povestesc ce am păţit, dar
nu ştiu dacă aveţi timp să mă ascultaţi.”. “Vorbiţi ca un novice.
Dar dacă respectaţi legea puteţi intra. Cine sunt eu să mă opun?”,
rosti bătrânul din faţa porţii. “Vă mulţumesc pentru înţelegere. Aşa
aş dori să procedez”. Bătrânul, fixându-mă mai adânc cu ochii, mă
întrebă: “Sunteţi orb?”. Uitându-mă în spate, zării aceeaşi bufniţă
36
care continua să chicotească. Atunci dădui un răspuns clar. “Da,
încă de când m-am născut”. „Prea bine“, adăugă bătrânul care îmi
arătă intrarea, iar eu, profund emoţionat, pătrunsei pentru prima
oară în grădina Raiului. Mare mi-a fost iniţial bucuria după ce am
învins vigilenţa paznicului. Eram încă nedumerit în legatură cu
semnificaţia orbului. Intersecţia de drumuri în formă de cruce de
la intrare era înlocuită acum cu o imagine groaznică. Un fundal
mormântal, sinistru, în bătaia unui vânt de pucioasă, animat de o
melodie funebră. Dar ceea ce am observat atunci m-a făcut să re-
gret că am pătruns înăuntru şi că nu eram orb. Întreaga grădină, al
cărei gard era aşa de înalt încât nu se zărea exteriorul, era plină de
ţepe dese, în care o mulţime infinită de morţi fără suflet era înfiptă.
Corbi mari şi negri începură să îmi dea târcoale, iar eu, mai speriat
ca niciodată, m-aş fi înfipt singur într-o ţeapă, ca să îmi consfinţesc
sfârşitul. Spaima extremă care mă cuprinse nu mai îmi dădea pace,
în timp ce pe fundalul sonor răsuna aceeaşi melodie funebră. Ce mi
s-a părut mai înfricoşător este că Poarta dispăruse, devenind cap-
tiv grădinii Raiului, în timp ce observai o ţeapă liberă. Încă eram
capabil să judec şi îmi dădeam seama că era rezervată pentru mine,
înţelegând acum şi de ce trebuia să fiu orb. În minte îmi răsuna râ-
setul bufniţei negre din ulmul fără sfârşit.
Când… ridicând ochii, căpătai din nou speranţă, căci ob-
servai maiestoasa pasăre albă sărindu-mi în ajutor. “Grăbeşte-te, ţi-
am făcut o ieşire”. Nevenindu-mi să cred, vorbele ciocănitoarei se
adevereau, căci o nouă ieşire, tot în formă de pâlnie, se prelingea lin
prin imensul gard verde.
O senzaţie mai ciudată ca trecerea sforii prin ac mi-a readus
imaginea pomilor. Într-adevăr, ieşisem cu bine din grădină, iar acum
nu am ezitat să îi mulţumesc păsării. „Rămâi cu bine“, răspunse
aceasta, agăugând „Nu era încă timpul să vezi. Orbilor, grădina
Raiului le aduce linişte. Sper să tragi învăţămintele cuvenite. Drum
bun!”. “O să am nevoie de o călăuză. M-am rătăcit pe acest drum,
pesemne că va fi greu să răzbat”. Ultimele vorbe parcă au vrut să
îmi confirme continuarea. Căci la numai câţiva paşi de mine, acelaşi
bătrân mi se înfăţişă. “Eşti fericit acum?”. “Îmi cer iertare, Măre-
37
ţia-Voastră, nu am ştiut că aici este iadul”. “ Şi ce-mi pasă mie? Poţi
să-i zici şi aşa. Sunt doar un paznic şi mie mi-e totuna.“
Resemnat, închid ochii şi aştept sentinţa. Paşii bătrânului
îşi sporesc intensitatea, până când totul devine linişte. Zgomotul
rece al fierului mă loveşte atunci când simt încătuşarea mâinilor.
Acum ştiam că voi fi prizonier pe veci grădinii Iadului. Şi totuşi,
ceva neobişnuit s-a petrecut când am deschis ochii. În faţa mea,
observ volanul maşinii în care mă aflam. Încordarea picioarelor
era explicabilă prin frâna care tocmai fusese acţionată. Mă aflam
pe marginea prăpastiei. Mă uit la mână şi încep să înţeleg. Îmi
regăsisem ceasul, pe care îl percepusem eronat ca fiind nişe cătuşe.
Aşadar eram viu şi nevătămat. Supravieţuisem şi totuşi întâmplarea
încă îmi era confuză. Dar privind ceasul, am sesizat că nu aveam
mult timp de repaus, căci deja eram în întârziere. Aşa că am por-
nit maşina, grăbindu-mă să ajung la locul de muncă şi fiind fericit
în acelaşi timp că văzul pământean încă îmi mai era de folos, iar
odată cu revenirea frânelor la viaţă, evitai impactul cu fatalitatea.
Drumul căpătă din nou două sensuri, fiind cert că mă aflam acum
pe drumul cel bun. Rai sau iad, eram fericit că am scăpat, căci mă
simţeam mai bine uitându-mă din nou la ceas şi observând că nu
era exclus să fiu concediat. Maşina o luă la fugă, lăsând în urmă un
miros neplăcut ce duhnea din praful de pe carosabil, iar eu, înjurând
toţi sfinţii, ajunsei în cele din urmă la servici, mai devreme decât aş
fi crezut.
Ce vis ciudat am avut, înfricoşător… Numai moarte şi
zădărnicie sunt în jurul meu. Îmi aduc aminte de o poezie de când
eram mai mic…
38
Moartea
Moarte, moarte peste tot
Totul este moarte
Viaţa este moarte
Moartea-i peste tot.
Neputinţa noastră,
Cauză de moarte
Viaţa este moarte
Moartea-i peste tot.
Oriunde merg e moarte
Oamenii-s bolnavi
Viaţa lor e moarte
Moartea-i peste tot.
Azi mă voi odihni, mă simt foarte obosit. De vină este şi
toropeala de afară, dar mai ales cea de dinăuntru... De mâine trebuie
să fac ceva... Sunt mai mult decât un criminal, sunt un eliberator
de patimi. Universul tragic mă îndeamnă la măsuri radicale. Până
acum am curmat suferinţa atâtor oameni, dar nu este suficient. Tre-
buie să fac mai mult. Trebuie să tai de la rădăcină. Dar oamenii nu
mai au rădăcini. Trebuie să ajung la esenţă. Voi ucide moartea, este
cea mai dificilă tentativă de crimă de până acum. Dacă voi reuşi,
dar voi fi prins, voi fi condamnat la VIAŢĂ VEŞNICĂ. Dar ce
ciudat. Conceptul de viaţă veşnică presupune trecerea prin moarte.
Voi fi un revoluţionar. Voi schimba conceptul mai întâi şi apoi voi
ucide moartea. Sau voi ucide fără să fiu prins. Acum deja sunt la
închisoare, după ce voi reuşi să ies voi fi liber, nu mă vor mai prinde.
Trebuie să vorbesc cu un înţelept, să mă îndrume. Voi discuta cu
el chiar în această celulă, eternitatea mea de îndoieli şi plictiseală.
Fericirea se obţine prin suferinţă, ori ce plăcere mai este în vremuri
ca acestea să fii fericit? Întreaga societate condusă după principii
39
greşite şi imorale este profund nefericită. Eu am încercat să îi eliberez
pe cei nefericiţi, nu-mi stătea în putere să-i fac fericiţi şi nici nu prea
înţeleg ce înseamnă a fi fericit. Dacă totuşi voi găsi antidotul morţii,
lucrurile s-ar putea schimba. Oamenii nu ar mai fi grăbiţi, nedumeriţi
şi răi, nu va mai exista o luptă între ei. Pentru acest ideal trebuie să
evadez de aici şi să ucid moartea, dar nu înainte de a discuta şi a afla
cum de la un înţelept. Întreaga stare de fapt îmi înnegreşte sufletul,
trebuie să acţionez fără echivoc. O voi suna pe bătrână, ea cunoaşte
tot. Îmi va aduce pesemne pe cel mai înţelept dintre înţelepţi aici, în
celula mea, în ADN-ul meu.
Peste 2 ore, un bărbat înalt, la 1.90 m, cu barbă şi puţină
chelie intră în camera lui Alfonso. Era un înţelept de rang superior.
Bine v-am găsit, domnule Alfonso. Am venit cât am putut de
repede. Îmi cer scuze că am întârziat. A fost un trafic infernal prin
Barcelona în dimineaţa aceasta.
Mă bucur că aţi ajuns, maestre. Aţi ajuns în sfertul academic, dar
de pe un alt fus orar. Îmi permit să mai şi glumesc cu dumneavoastră,
ştiu că aveţi simţul umorului.
Dragă Alfonso, înainte să aflu motivul pentru care m-ai chemat,
lasă-mă să-ţi povestesc o întâmplare amuzantă care nu a avut loc
niciodată.
Cu toată consideraţiunea şi admiraţia pe care v-o port, vă ascult
maestre.
“Plictiseală, plictiseală, plictiseală... Vidul este obosit de
atâta plictiseală, încât puterile îi slăbesc şi privirea i se înceţoşează.
Dar deodată ceva cade în golul îndepărtat. O fărâmă, un punct ma-
terial se observă în depărtare, apropiindu-se din ce în ce mai mult. subiect. Vreau să ucid moartea şi am nevoie de o metodă mai facilă.
Ce să fie, ce să fie oare? Vidul este şi el mirat de străinul ce
a cutezat să-i răpească intimitatea. Necunoscutul ajunge în dreptul
ochiului universal şi seamănă cu ceva nemaivăzut. Vidul îl discerne
cu mare greutate, acea fărâmă ce se vedea de departe fiind de fapt un
40
material dintr-un lemn scorojit, vechi, de parcă ar fi fost de la în-
ceputul timpului.
Pe lemnul fără formă începură a chiţăi deodată nişte cuie.
Era o scândură chinuită de milioane de cuie înfipte ale căror vârfuri
şi idealuri erau care mai de care mai adânc împământenite în scumpa
lor scândură.
Cuiele erau atât mari cât şi mici, multe fiind deja ruginite
de trecerea timpului, iar altele încărunţite. Perfecţiunea aparentă
a purităţii cuielor fu însă risipită de cele mai multe dintre ele care
prezentau defecte de fabricaţie, unele fiind strâmbe, iar altele prea
bătute de soartă încât să mai poată visa la alt destin. Unul dintre
cuie, străbătând scândura a reuşit chiar să atingă vidul, rămânând
orbit de convingerea sa că şi dacă s-ar avânta în vid şi ar da drumul
scândurii, tot pe aceasta va cădea. Acum nu i-a mai rămas decât a
privi din exterior evoluţia celorlalte cuie, care, prin înaintarea în
scândură, deveneau din ce în ce mai mici în ochii lui.
Astfel, revoltat pe mediocritatea celorlalte cuie, se hotărî
să-şi izgonească toţi semenii din inima sa. Focul izbucni din mintea
lui arzătoare şi mistui fundamentul şubred al cuielor. Dragostea
şi nu focul le făcu pe cuie să se topească şi, contopindu-se laolaltă
în jurul celui mizantrop, se formă o sferă perfectă. Vidul îmbrăţişă
perfecţiunea care deveni astfel inima universului.”
Acum că ne-am mai liniştit, spune-mi te rog de ce m-ai chemat.
Maestre, v-am solicitat ajutorul pentru o problemă de viaţă şi de
moarte.
Aşa să fie?
O problemă cumplită, maestre. O problemă cumplită.
Se înţelege.
Nu am să vă răpesc timpul prea mult, aşa că voi trece direct la
Sunt profesionist, nu voi fi prins...
Nu te temi de El?
De ce m-aş teme? De mă va aresta, voi fi fericit că am ajuns în
Împărăţia sa, iar de voi fi comis un păcat, el îmi va fi iertat, căci
41
nu am făcut nimic rău cu voia mea, ci cu a demonului ce se zbate în
mine.
Ei bine, la voia ta vroiam să ajung şi eu. Nu poţi ucide moartea
tuturor, tu poţi ucide numai moartea ta. Cât despre moartea şi viaţa
celorlalţi, doar Dumnezeu este în măsură să judece şi tot El decide
când viaţa poate fi curmată şi când nu. Dar moartea nu poate fi
ucisă prin acţiuni fizice, lumeşti. Moartea este o privaţiune a su-
fletului şi poate fi ucisă numai prin credinţă şi viaţă veşnică. Întot-
deauna viaţa este, iar moartea va fi şi asta îţi spun ca să nu te supăr
şi să îţi mărturisesc că moartea nu există decât ca aparenţă, pentru
că altminteri nu vei mai spera în evitarea ei, ori adevărata moarte
este ignorarea ei. Important este ca în momentul “este” să nu vină
“va fi”.
Maestre, moartea mea nu este o piedică... Într-o oarecare măsură
chiar mi-o doresc... Nefericirea aceasta, indiferenţa, ura, nu-mi mai
dau pace. De aceea vreau să ucid moartea celorlalţi, goliciunea şi
putregaiul din sufletul lor.
Este frumos ce spui, Alfonso, dar poţi să îi îmbunezi şi tu, prin
transmiterea de gânduri pozitive sau negative. Eşti prea radical.
Nici chiar bunul Dumnezeu nu poate face numai bine. Singurul bine
pe care Dumnezeu i-l face omului este ca acesta să vadă şi să creadă.
Ori dacă omul vede, va şti ce să aleagă, iar dacă omul crede, deja va
avea totul.
Problema este când nu mai vede, maestre.
Ce-ar fi ca toţi oamenii să vadă? Important este ca cei ce văd
să emită gânduri puternice, curate. Moartea celorlalţi sau moartea
ca entitate colectivă nu poate fi ucisă, Alfonso, ea poate fi doar
luminată.
Am înţeles, maestre. Vă mulţumesc pentru tot ce mi-aţi spus. Nu
vreau să vă mai reţin.
Rămâi cu bine, Alfonso. Nu fi pesimist!
Dar ce, am zis eu că nu sunt pesimist?
Tăcere...
42
Apocalipsa
Alfonso stătea aşezat la biroul său din lemn vechi de
mahon, lustruit cu nişte substanţe speciale. Cu o minte haotică,
ce se balansa între hazard şi realitate, Alfonso îşi aranja pe hârtie
câteva nemulţumiri, asamblându-le ca pe nişte piese de puzzle într-
un manuscris personal.
Nemulţumirile sale gravitau în jurul încercărilor nereuşite
de a crea o lume mai bună, de a schimba radical matricea haosului
în care şi el fusese prins în capcană. Gânduri, idei, vise, speranţe,
aşternute toate într-un conţinut unic, demn de înţeles precum an-
ticele covoare persane. În camera sa, liniştea nu era de bun au-
gur, căci ea reprezenta însuşi hotarul care delimita traiul sigur de
neliniştea spirituală a personajului nostru. Alfonso nu mai putea să
audă liniştea, să o înţeleagă, căci dânsa era însuşi hazardul în care
acesta se zbătea. În timpul liniştii, Alfonso auzea felurite sunete,
toate diferite de cel al tăcerii... Sunetele nimănui îl înspăimântau
căci Alfonso încerca să raţioneze totul, iar ceea ce auzea el nu era
ceva de înţeles.
Dar Alfonso, ca un căutător de adevăr ce era, a învăţat să
nici nu iubească, să nici nu urască adevărul. În fiecare nouă zi, la au-
zul sunetelor, Alfonso încerca să creeze axiome numai de el înţelese
care să-i justifice durerea, neliniştea continuă din sufletul său. În
ultima vreme, aceste simptome nu mai reprezentau un interes pentru
acesta, căci mintea sa devenise pasionată de dileme mai importante.
Astfel, Alfonso se gândea la crimele sale, la toate raţionamentele
adiacente, când tocmai realiză că încercarea sa de a ucide moartea
celorlalţi decedase. Întregul său turn de fildeş în care îşi îngheţase
speranţele se prăbuşea. Alfonso bănuia despre el că ar fi un om în-
conjurat de animale şi fără nicio oglindă care să-i demonstreze că nu
este şi el tot animal. Revoltat de propria existenţă, printr-un gest
43
aparent nebun, dar explicabil prin prisma stării în care viaţa îl adu-
sese, aprinse focul în şemineul său aflat în sufragerie şi îşi arse opera,
manuscrisul căutărilor sale.
Urmă un moment de tăcere în care mii şi milioane de sunete
îşi făcură simţită prezenţa în mintea lui Alfonso.
“Nu mai am nicio idee, niciun entuziasm să mai scriu. Dar
manuscrisul meu oricum a ars, nu mai e… Şi totuşi ce voi face de
acum încolo?”
Alfonso era pesemne nedumerit, căci viaţa sa care gravita
în jurul nemulţumirilor sale era aşternută pe o foaie de hârtie care
devenise acum scrum în ochii lui.
“Şi Phoenix-ul arde şi renaşte. Dar toate clipele mele moarte
îşi găsesc adăpost în sufletul meu părăsit. Nu pot fi totuşi un om rău
dacă le găzduiesc şi nu le las să zburde în haosul din jur.“
Era cert că Alfonso se afla într-un moment de cumpănă.
Viaţa lui devenise o revoltă instinctuală după ce captase toate gri-
jile Universului. Liniştea îi era coşmar, iar visele sale neîmplinite
nu îl puteau mulţumi. Alfonso nici nu mai ştia ce vârstă are, căci
de prea mult timp renunţase la a-şi mai proiecta în viitor propria
viaţă, rămânând prizonier trecutului său care nu îi aducea niciun
element de noutate. Nu se considera nici măcar original chiar dacă
singurătatea l-ar fi putut învăţa că nu este singur, ci singurul. El
se considera un păcătos damnat şi inutil, într-o completă opozanţă
cu sfinţii, pe care îi considera cadavre libere şi plictisitoare, întrucât
sfinţii nu se nasc, ci devin după trecerea în nefiinţă. Alfonso era
mai degrabă un mort viu, care încerca să-şi găsească un adăpost în
ţărâna rece.
Întreaga existenţă vanitoasă era acum arsă, iar lui Alfonso
nu-i mai rămânea nimic, nici de făcut, nici de nefăcut.
Lăsând la o parte atât principii superioare cât şi acel
“common sense” de care vorbesc englezii sau americanii, căci lui
Alfonso îi era indiferent, acesta începu să-şi verse vinul de pe masă
în toată odaia sa şi, într-un acces de furie, dărâmă totul în jur
printr-un zgomot infernal.
44
Nici ceasul din perete nu mai funcţiona când, după un
timp, se auziră bătăi în uşă. Vizibil obosit, Alfonso se îndreptă să
deschidă şi avu parte de o surpriză... La uşa sa era bătrâna de 66
de ani care acum stătea cocoşată într-un baston, tot din lemn de
mahon. Alfonso, politicos, o pofti înăuntru.
În clipa următoare, de-ndată ce siguranţele electrice care îl
mai ţineau pe Alfonso în siguranţă, oferindu-i lumină, au ars, se
instală bezna în camera în care, aşezate pe canapea, două umbre
vorbeau.
Alfonso, mă îngrijorezi. Starea ta s-a înrăutăţit în ultimul timp,
rosti bătrâna.
De unde ştiţi dumneavoastră care este starea mea curentă? Mai
ales acum când nu mai circulă curentul aducător de energie... Şi
totuşi eu sunt energic, încă mai sunt...
Pentru că în ultimul timp ai început să vorbeşti foarte mult şi
tare prin casă, eu te aud prin pereţi.
Este un amănunt interesant că încă mai auziţi la vârsta
dumneavoastră. Sunteţi o prezenţă distinsă şi mă bucur nespus, căci
nu prea mai trec doamne prin casa mea.
Ce te supără atât de tare, moşule?
Interogatoriul dvs. mi se pare foarte corect, dar nu pot pricepe ce
vreţi să aflaţi de la mine... Ori sunteţi cumva detectiv?
Vreau doar să înţeleg care este sursa stării tale precare, nu sunt
detectiv.
Ei bine, nu mai are rost să mă feresc. Aveţi în faţa dumneavoastră
un criminal feroce, un asasin modern ajuns în patima neputinţei.
Cred că glumeşti. Mă bucur că deţii simţul umorului şi că îl
foloseşti din când în când.
Poate simţul omorului doamnă, căci nu glumesc deloc. 100 de
crime au trecut prin aceste mâini şi fiecare dintre ele a putut fi
justificată în oglinda conştiinţei mele.
Fix 100?
Exact atat. Nici mai mult, nici mai puţin.
45
 O cifră rotundă.
Nu acest număr este supărător. Nemulţumirea mea este că oricât
de mult m-aş perfecţiona nu am găsit arma prin intermediul căreia să
sacrific moartea, să o ucid pentru a-i aduce vieţii un omagiu.
Alfonso, ai început să fabulezi. Tu nu ai ucis pe nimeni, de 10
ani eşti într-un scaun cu rotile. Cred că suferi de delirium tremens.
Nu ştiam că obişnuieşti să bei atât.
Sunteţi nedreaptă. Eu, în scaun cu rotile? Mă mai odih-
nesc şi eu din când în când, dar asta nu înseamnă nimic.
De ce mă jigniţi? Scaunul pe care stau este construit din lemn de
mahon. A costat ceva mai mult decât 100 de vieţi de om la data
achiziţiei lui. Este un obiect folositor, mă ajută să-mi limpezesc
mintea şi să scriu... diverse gânduri. Puteţi să nu mă credeţi. Le-am
ars.
Ai ars gândurile?
Am ars tot.
Înţeleg, totuşi nu ştiu ce ai avut cu ele. Eu îţi cunosc trecutul.
Acum 10 ani erai angajat la fabrica de ciment din centrul oraşului, în
Barcelona. Era o slujbă bine plătită la acea vreme, întrucât fabrica
mergea bine şi producţia era în creştere. În această încăpere locuiai
şi atunci, alături de o femeie frumoasă şi elegantă. Într-o oarecare
zi, ai suferit un grav accident de muncă, în urma căruia ai rămas
paralizat în partea de jos. După o lună de spitalizare în care medicii
au încercat totul, te-ai pricopsit cu acest scaun cu rotile. De atunci
ai rămas singur, femeia cu care locuiai te-a părăsit, iar tu ţi-ai găsit
refugiul în şah şi fumat. Mai nou observ că şi în băutură. De altfel,
deţii una din cele mai valoroase colecţii de pipe, în camera alăturată.
Vreţi să spuneţi că sunt handicapat?
Vreau să spun că nu mai poţi să mergi iar în ultimul timp ai în-
ceput să trăieşti o realitate paralelă, una a imaginaţiei active în care
ai început să crezi. Nimic din delirul tău nu este real, trebuie să îţi
dai seama de acest fapt.
De unde ştiţi dumneavoastră toate acestea? De unde pot şti că
nu sunt doar minciuni care să mă agreseze psihic?
46
Ştiu Alfonso, pentru că stau deasupra ta. Te înţeleg perfect şi
îmi pare rău că suferi, dar trebuie să rămâi lucid. Te-am ţinut sub
observaţie până acum şi am hotărât să te previn înainte să o iei raz-
na.
Nu mai ştiu ce e cu mine, nu mai înţeleg nimic. De ce toate aceste
probleme? De ce mi se întâmplă mie? Ce, am ucis pe cineva?
Tu aşa afirmai, răspunse bătrâna cu un zâmbet amar.
Nici nu mai contează, acum când ştiu că moartea ne paşte pe toţi.
Nu eşti singurul care suferă, mai sunt oameni cu probleme. Tre-
buie să te îmbărbătezi singur ca să te salvezi.
În aceste clipe, parcă nici moartea nu mai îmi pare atât de
dramatică.
Vei izbândi. Priveşte natura paşnică, mândră, nemuritoare...
ciclul infinit al vieţii...
Paşii bătrânei se auzeau lent, întorcându-se în locul de
unde veniseră. Alfonso rămase tolănit pe sofa, renunţând pentru
câteva clipe la scaunul cu rotile. O resemnare atât de sinceră şi
boemă trecu prin mintea sa rămasă pe loc, ca şi prin trupul întins
liniştit într-o bizară armonie. Ochii vizualizau greoi micile puncte
ce se întrezăreau în întunericul camerei, care încercau a forma geo-
metric un divan din piele de şarpe într-unul dintre colţuri. Pentru
câteva secunde, Alfonso reuşi să se relaxeze complet, ignorând chiar
şi sunetele de odinioară care îi chinuiau tăcerea. Calmul îl cuprinse
heraldic ca un mister antic ce se afişa nedesluşit.
Un eveniment inedit se produse în clipa următoare: Alfonso
sau conştiinţa sa se găsea acum în afara trupului, care zăcea întins
pe aceeaşi sofa moale din camera sa. Cuprins de frenezia momentu-
lui, începu să urle de bucurie, parcă fără să înţeleagă ce se petrecuse
cu el. Era el, în afara corpului, perfect conştient, ca o fantomă
identică cu bunul său trupesc. Îşi simţea din nou picioarele, de astă
dată picioare - fantomă, nu pentru că nu ar fi existat, ci pentru că se
afla într-o cu totul altă dimensiune. Diferenţa era că de această dată
privea perfect stăpân pe situaţie aşa cum nu mai fusese până atunci.
Alfonso se gândea în sinea lui că trebuie să fie o experienţă unică în
pofida consideraţiunilor preexistente cum că toate experienţele ar fi
47
unice.
Era ceva fabulos, iar Alfonso nu îşi putea stăpâni emoţiile.
Parcă niciodată nu călătorise atât de mult, căci în acele clipe fluxuri-
le vizuale, auditive, emoţionale depăşeau ca număr şi intensitate pu-
terea simţurilor ori gândurilor năucului pe nume Alfonso, care privea
beat în paradisul necunoaşterii. În drumul său afară din corp, care
trebuia să ducă undeva, Alfonso zări o prezenţă feminină utopică
- o tânără domnişoară al cărei zâmbet strălucea pe vestimentaţia
elegantă, îmbrăcată într-un albastru intens, măreţ şi impunător,
care îţi lua ochii; o privire de zeiţă înnobila această domniţă atât
de dulce încât aveai impresia că oricând ar fi putut fi supusă peri-
colului de a fi vânată, fie de către un prinţ al vremii, fie de către o
albină în căutare de nectar, căci aşa era de dulce tânăra prezenţă
feminină. Tocmai când Alfonso încercă să o atingă , şi pentru a testa
noul univers paradisiac, domnişoara se făcu nevăzută, lăsând pe
chipul admiratorului imaginea unui om încântat, pe faţa căruia se
răsfrângea un zâmbet cald. Noi imagini de verde aprins se succe-
dau ca într-un vis. Alfonso aproape că zbura printr-o pădure de fag,
având o viteză de deplasare remarcabilă. Sunetele erau toate perfect
distribuite în universul cromatic al naturii. Păstrându-şi luciditatea
şi calmul, Alfonso rosti ca pentru sine: “Natura e o artă, dar nu este
a mea”, afişând o nespusă bucurie mascată printr-o ironie fină. Nici
nu putea fi altfel, căci acest amalgam de existenţe fabuloase erau cu
adevărat inedite, astfel încât antiteza cu existenţa de până atunci ar
fi fost comparabilă cu afirmarea existenţei extratereştrilor pe Terra,
căci aşa era de neverosimilă noua etapă din ciclul său existenţial.
Mai departe, presupunând că încă exista o temporalitate,
Alfonso avu prilejul de a observa vietăţi de a căror existenţă nu
ştiuse până atunci. Un soi de furnici roşii, care îşi disputau iarba
alcătuită din felurite plante sălbatice, aveau la rândul lor o viteză
atipică, încât abia puteau fi observate. Cerul era brodat cu milioane
de nuanţe ce reuşeau să formeze un albastru deosebit, puternic şi
distins. Nici greierii nu mai fredonau în neştire. Aveau acum un ritm
diferit, cântând pe cele mai înalte note adevărate serenade destinate
iubirii. Râurile scrijeleau prin pietre forma apelor ce le compuneau,
48
alunecând la vale sau la deal, căci gravitatea era o noţiune
necunoscută existenţialiştilor din această dimensiune. Acest fapt
îl convinse pe Alfonso că nu prea se făcea şcoală în universul care
trebuia să-i suporte dedublarea ori că, dimpotrivă, chiar el învăţase
definiţii eronate la şcoală. În orice caz, Alfonso blestemă toate
şcolile din toate lumile, pentru orice eventualitate.
Surprinzător, în continuarea călătoriei sale, Alfonso avu
mirarea să vază chiar şi un călugăr budist care se ruga pentru balene
şi paltini, lucru nemaiîntâlnit de el până atunci. Totul părea că
luptă doar pentru sine când la o simplă bătaie a vântului, un cireş
plin cu fructe s-a scuturat exact în capul călătorului-ambulant, care
privea acum dement spre un corb rătăcit în văzduh plimbându-se
ca nesimţitul fără nicio grijă, ceea ce demonstra că hrana era încă o
noţiune necunoscută în această nouă dimensiune. Alfonso îşi spuse
în mintea sa “Ce leneşi mai sunt şi meşterii ăştia”, aducându-şi din
nou aminte de planul său împotriva morţii ce începea acum să i se
pară pueril “Să tot mori dacă aşa o fi şi pe a treia lume”, dându-şi
seama că expresia - pe lumea cealaltă - ar fi fost deja fumată, se
gândi el, după care se aşeză pe un butuc găsit la marginea pădurii şi
îşi aprinse o ţigare canceroasă, căci ce cancer nu moare la părăsirea
primei lumi? Azi aşa, mâine aşa, căci tot ce făcea ori nu făcea
Alfonso se desfăşura în atemporalitate.
Următoarea propoziţie ar fi început în alte romane, so-
cotind că acesta se poate numi un roman, cu deunăzi, dar aici nici
nu poate fi vorba de timp. Dincolo de acest aspect ce ţine mai mult
de universalitate decât de individualitatea lui Alfonso care îşi con-
tinua drumul prin alte lumi, trebuie precizat că acesta se opri brusc,
aproape gâfâind şi vizibil obosit în faţa unei catedrale impunătoare,
care îţi crea impresia că ar fi fost mai înaltă şi decât norii de pe cerul
încărcat de astă dată.
Conştient de misiunea sa, Alfonso nu pregetă în a-şi urma
calea, pe o alee îngustă semănată cu trandafiri roşii din metru în
metru.
În faţa uşii ce îi continua drumul, călătorul îşi făcu semnul
crucii, aidoma dogmei creştine. În încăperea ce i se deschise în faţa
49
ochilor, un preot bătrân, cu părul alb, îl întâmpină pe novice cu calm.
Alfonso adoptă un ton serios, fiind încărcat de un sincer respect.
Bună ziua. Mă numesc aşa cum însuşi Bunul Dumnezeu a
consfinţit prin taina botezului meu şi am ajuns în pragul disperării
şi al uşii dumneavoastră ce deschide acest sfânt lăcaş, să aduc niscai-
va condoleanţe umile credinţei mele, aflată pe marginea prăpastiei,
în încercarea de a o salva.
Bine ai venit, tinere. Biserica nu îşi respinge niciodată copiii, căci
acest fapt ar deveni mai grav decât orice păcat ce poate fi iertat prin
redobândirea credinţei.
Eu resping biserica, părinte, ca entitate etică şi călăuză a scopu-
rilor intime ale oamenilor, întrucât aceasta nu reuşeşte să coaguleze
binele şi să distrugă răul ori dimpotrivă, am impresia ca trăieşte din
cel din urmă... Unde este grădina Domnului, când lumea noastră
dănţuie în mizerie şi depravare? Unde este Dumnezeu în aceste clipe
cumplite, în acest chin nesfârşit al patimilor noastre?
Grădina Domnului este acolo unde vrei tu să fie, tinere.
Părinte, resemnarea la care am ajuns nu se referă la propria
existenţă orgolioasă, ci la rostul ei moral într-un univers în care ab-
solut nimic nu se concretizează în bine ori suport al credinţei. Mi-ar
fi uşor să-mi trăiesc viaţa din plăcere în plăcere, dar nu aş avea nicio
satisfacţie lăuntrică.
Sacrificiul de sine este fundamental în credinţă, tinere. Fără el
rişti să nu evoluezi din ignoranţa pe care o deteşti şi prin prisma
căreia priveşti lucrurile.
Prin sacrificiul de sine, cel mult mă pot recâştiga pe mine, părinte,
dar este mult prea puţin. Divinitatea trebuie să intervină brutal prin
fapte concrete, mai ales în chestiunile sociale, globale, nu să rămână
pasivă în tăcere. Mântuirea mea nu poate fi suficientă atâta timp cât
viaţa pe pământ este mizerabilă şi va continua să rămână aşa. Dacă
rezultatul credinţei este durerea şi chinul continuu al semenilor, ce
rost mai are aceasta? Cât de glorioasă mai poate fi mântuirea?
Îmi place cum gândeşti, dar în loc să îl judeci pe Tatăl Tău, mai
bine încearcă să-ţi ajuţi semenii prin fapte mărunte. Nu Dumnezeu
distruge lumea de azi, ci orgoliul nemăsurat al oamenilor, cauza pri-
50
mordială a înlăturării paradisului iniţial. Omul deţine resursa
vie, credinţa lui, de a-şi recăpăta identitatea, demnitatea şi viaţa
adevărată. Dumnezeu este iubitor de oameni şi le stă alături în
fiecare clipă şi lucrează tot prin oameni pentru binele lor. Numai
că binele lor nu poate fi binele orgoliului lor. Acesta este paradoxul
credinţei: în om se află două căi - una a eului adevărat şi una a eului
distructiv care trebuie înlăturat prin credinţă. Prima cale este grea,
presupune voinţă prin credinţă pură, nemijlocită, renunţarea la orice
prejudecată orgolioasă şi întoarcerea la esenţa omului, ea fiind sin-
gura cale adevărată, sinceră, unică de întâlnire şi vieţuire în trupul
lui Dumnezeu în care omul s-a îmbrăcat din naştere.
Părinte, cunosc prea bine acest discurs, dar eu sunt în căutare
de soluţii duhovniceşti concrete pentru omenire. În principiu, crucea
mea nu ar fi imposibil de dus. Dar crucea celorlalţi? Cu ea ce facem?
Crucea celorlalţi nu este în sarcina ta, căci fiecare om îşi are sursa
revelării Domnului în el, nu în altcineva. Dumnezeu nu recurge la
pomeni duhovniceşti şi nici nu face mântuiri la grămadă. Din punct
de vedere spiritual, fiecare om este responsabil pentru propriul său
suflet şi nimeni nu poate fi în locul său pe acest drum.
Dar părinte, dacă fiecare este singur în această cumplită dilemă,
oricând supus greşelii, toleranţa şi sfaturile altruiste nu au niciun
folos?
Desigur că au, oamenii interacţionează tot prin voia lui Dumne-
zeu, dar fără aprinderea resurselor spirituale ale fiecăruia, insul nu
poate izbândi şi pătrunde în unica Grădină a Domnului, oglinda
lumii actuale de care îmi vorbeşti, schimbată de Domnul după ce
sita a cernut şi a păstrat pe cei vrednici de toată intimitatea lui
Dumnezeu.
Sfaturile tale sunt de mare ajutor, părinte, dar deduc din ele,
în această experienţă a discursului onest şi raţional, că tot ce îmi
rămâne de făcut este să-mi văd de drumul meu, întrucât raiul nu
poate veni pe pământ, doar noi pământenii putând ajunge la el prin
sacrificiu individual. Nu este aceasta tot o formă de egoism până la
urmă, de orgoliu?
51
 Într-o măsură este şi nu o să explic în care, te las pe tine să mai mult la întrebări încep să aud din nou cuvintele, dar nu mai
reflectezi. Fiecare drum este altfel, dar cum nu există perfecţiune pe văd pe nimeni. De fapt, dacă mă chinui să văd ceva anume, des-
acest plan, omul trebuie să treacă prin resemnare, suferinţă, adică chid ochii, îi închid, iar îi deschid şi văd doar alb… Simt că mă
pierdere de sine, după care să creadă netăgăduit, să se lase în voia apucă panica şi nu ştiu de ce, dar cred că ea este datorată albului.
Domnului, să se elibereze de robia sinelui pentru a se regăsi. Singurul gând pozitiv pe care îl simt că mă salvează de panică este
Frumoase cuvinte părinte, dar tot mă mustră conştiinţa că şi “regele Alfonso”, “Alfonso regele”. Aceste cuvinte înălţătoare îmi
acum oameni mor de foame sau de frig, în timp ce noi vorbim. erau cunoscute, dar acum nu mă mai liniştesc căci ştiu că nu erau
Nu te blama pentru asta, pe fond ai dreptate, dar poţi să o ale mele. Părul de pe mâini mi s-a ridicat pe sub geaca groasă de fâş
consideri o etapă a suferinţei prin care trebuie să treci pentru a te care părea acum să mă sufoce. Uitându-mă la picioarele mele am
purifica. Când tu nu poţi schimba ceva, trebuie să crezi cu şi mai început să le şi simt, lucru care m-a speriat mai puţin decât bănuiam
multă dorinţă şi putere în acel fapt pentru ca Dumnezeu să verse că ar fi trebuit să mă sperie. Picioarele mi le simţeam încordate şi
în locul nostru o lacrimă şi să ne ajute să devenim mai puternici, să transpirate, gata să fugă fără mine. Îmi simţeam tot corpul, simţeam
acţionăm pentru a schimba lumea din jurul nostru prin ceea ce noi tot. Iar acum tremur pentru că simt că picioarele îmi sunt pe schi-
putem şi suntem în stare să facem. uri, văd albul zăpezii şi aud vocile oamenilor scandându-mi numele.
Îmi cer scuze că vă întrerup din această estetică a cuvintelor, dar Deodată mă simt foarte natural căci ştiu unde mă aflu şi atât îmi
vă mărturisesc că am înţeles semnificaţia vorbelor dumneavoastră, trebuie... Trag aer în piept, strig scurt “Sunt la Oberstdorf!!!” şi îmi
numai că aştept parcă să închei această viaţă pentru a regăsi pa- dau drumul să alunec pe trambulină.
cea, liniştea şi bucuria celorlalţi, căci aceasta ar fi şi bucuria mea.
Puteţi să o socotiţi şi ca o dovadă a credinţei mele în cele afirmate
de dumneavoastră, în faptul că Dumnezeu uneşte oamenii prin iubi-
rea sa nemărginită într-un singur eveniment aspaţial şi atemporal,
Edenul, starea de a fi. Aceasta este şi dorinţa mea cât şi sensul vieţii
mele. Şi atunci cu umilinţă vă întreb : Pentru ce să mai trăiesc când
aştept cu atâta dor întâlnirea cu Domnul şi cu universul său de
iubire, libertate, armonie, viaţă şi oameni?
Dacă vrei un răspuns sincer şi duhovnicesc, linişteşte-te şi
ascultă... Trăieşte ca să vezi mâine la Oberstdorf cine va câştiga pri-
ma etapă a Turneului celor Patru Trambuline la sărituri cu schiurile.
Să fie oare Gregor Schlierenzauer, Simon Amman sau revelaţia, re-
venirea neaşteptată a acestui an, germanul dublu câştigător al Cupei
Mondiale, Martin Schmitt?

Ce reverberaţii ar putea crea aşa cuvinte în cineva? Şi ce

întrebări pot să stârnească?
Aş fi dorit să nu le stârnească în mine. Cu cât mă gândesc
52 53
 Cuprins

1.Facerea sau desfacerea ................................ 6

2.Ziua întâi ................................................. 7
3.A doua zi ................................................. 9
4.Ziua a 3-a ................................................12
5.Ziua a 4-a ................................................15
6.Maya şi Alfred ..........................................18
7.Maestru şi discipol .....................................20
8.Ziua a 5-a ................................................ 22
9.Ziua a 6-a ................................................25
10.Ziua a 7-a ...............................................33
11.Apocalipsa ..............................................43