Nume: Comanescu Alexandru Alin

Grupa: 323CA

Rene Descartes (1596-1650) şi-a întemeiat filosofia pe principiul „veracitas Dei”:

adevărul este manifest, ceea ce apare clar şi distinct ca adevăr nu poate să nu fie adevărat.
Dacă adevărul nu se dezvăluie singur, subiectul cunoscător are şansa de a-l dezvălui. Când stă
în faţa noastră avem puterea de a-l vedea, de a-l deosebi de fals. Ştiinţa şi tehnologia modernă
datorează mult acestui optimism epistemologic. În Discurs asupra metodei (1537), o veritabilă
autobiografie spirituală, Descartes formulează regulile de îndrumarea raţiunii pentru a ajunge
la adevăr:
(a). regula clarităţii – să ne ferim de grabă şi de pre-judecare, să nu ţinem seama decât
de ceea ce ni se înfăţişează clar şi distinct, fără a avea vreun prilej de îndoială; să
renunţăm la orice presupoziţie sau prejudecată luată ca nemijlocit adevărată şi să
trecem prin filtrul raţiunii toate cunoştinţele; să plecăm de la gândire pentru a ajunge
la ceva ferm, la un „început pur” (cum îl numeşte Hegel);
(b). regula analizei – să „despicăm” orice problemă în elemente simple;
(c). regula sintezei – să plecăm de la simplu pentru a reconstrui complexul analizat;
(d). regula enumerării – cercetând natura unui fenomen, să ne asigurăm că nu am uitat
vreun caz (prin enumerarea tuturor cazurilor referitoare la acel fenomen).

În „Meditaţii metafizice”, Descartes se întreabă: de unde îşi trag certitudinea sau

siguranţa absolută cunoştinţele matematicii? Cum se face că matematicile – produse ale
raţiunii – au valoare şi pentru lumea exterioară? Cum putem trece de la subiectiv
(interioritate) la obiectiv (exterioritate)? Descartes aplică îndoiala nu numai la cele învăţate de
la alţii (tradiţie), ci şi la cele văzute şi cunoscute ca sigure în ele însuşi până la un moment dat.
Însă îndoiala carteziană nu este una sceptică, nici radicală şi definitivă, ci este una metodică,
provizorie, un mijloc şi nu un scop în sine, un mijloc de a ajunge la siguranţă, certitudine,
adevăr. Descartes are convingerea că în acest ocean al îndoielii trebuie să existe o insulă
salvatoare, în absenţa căreia suntem livraţi disperării. Această insulă răsare sub forma unei
certitudini: ne putem îndoi de orice, dar nu ne putem îndoi de propria îndoială. Altfel spus,
faptul îndoielii este mai presus de orice îndoială. Ce înseamnă a te îndoi? Dacă mă îndoiesc,
înseamnă că gândesc. Dar cine gândeşte? Eul, subiectul. Pentru a reuşi să cugete, subiectul
trebuie să existe. Celebrul dicton „mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist, exist deci
Dumnezeu există” nu este un simplu silogism, ci mai curând o intuiţie. Prin Descartes
subiectivitatea se insinuează în lume. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, Edmund Husserl va duce
prin fenomenologia sa mai departe inserţia subiectivităţii în lume. Există o apropiere între
îndoiala carteziană şi reducţia fenomenologică: ambele pleacă de la eliberarea spiritului de
orice supoziţii şi prejudecăţi. Intuiţia şi deducţia sunt singurele modalităţi prin care putem
evolua în cunoaştere fără teama de a ne înşela. Intuiţia este facultatea fundamentală a
inteligenţei, o viziune cu ajutorul căreia spiritul nostru „prinde” anumite idei simple, raporturi
sintetice, face posibilă cunoaşterea spontană, directă a principiilor prime. În completarea ei
vine deducţia, operaţie logică prin care se conchide în mod necesar din cunoştinţe sigure date
anterior. Condiţia oricărei deducţii corecte este aceea de a porni de la noţiuni simple al căror
adevăr este „prins” de intuiţie. Intuiţia devine astfel originea şi suportul deducţiei. În timp ce
deducţia este doar un lanţ de judecăţi legate între ele în mod logic, intuiţia este cea care ne
permite accesul la principiile prime.