Sunteți pe pagina 1din 60

Capitolul 1

ROLUL ANALIZEI ECONOMICE ÎN AUDITUL CONTABIL

1.1. Necesitatea şi conţinutul analizei economice

Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor şi proceselor din natură şi


societate. Noţiunea de analiză presupune descompunerea unui obiect sau fenomen în părţile
sale componente, în elementele lui simple, în vederea cercetării lor amănunţite. Cu ajutorul
analizei, se adânceşte procesul cunoaşterii fenomenelor de la singular la general, de la
concret la abstract, de la aparenţă la esenţă, ceea ce permite descoperirea legăturilor de
cauzalitate, a factorilor de influenţă, precum şi a legităţilor de formare şi desfăşurare a
fenomenelor cercetate.
În procesul cunoaşterii, analiza trebuie însoţită de sinteză. Noţiunea de sinteză
presupune reunirea părţilor sau elementelor componente ale unui fenomen într-un tot unitar,
pentru a cunoaşte diversele lui forme şi manifestări concrete existente în realitate.
Prin îmbinarea analizei şi sintezei, pot fi studiate în mod complex fenomenele din
natură şi societate, ceea ce permite cunoaşterea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene,
esenţa acestor fenomene, precum şi tendinţele care se manifestă în evoluţia fenomenelor
studiate.
Analiza economică se ocupă cu cercetarea şi studierea fenomenelor sau proceselor
economice. Analiza fenomenelor economice necesită descompunerea acestora în
elementele componente, studierea legăturilor structurale şi cauzale, a factorilor şi cauzelor
care influenţează asupra fenomenelor studiate, în scopul cunoaşterii evoluţiei şi tendinţelor
acestor fenomene, a descoperirii esenţei şi legităţilor care generează apariţia, evoluţia şi
modificarea lor.
În condiţiile economiei de piaţă, analiza economică permite studierea complexă a
evoluţiei fenomenelor economice la nivel micro şi macroeconomic, ceea ce permite
adoptarea unor decizii corespunzătoare de reglare şi îmbunătăţire a rezultatelor de către
fiecare agent economic. În acest scop, este necesară studierea fenomenelor economice în
timp şi spaţiu, atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ. Totodată, prin îmbinarea analizei cu
sinteza se pot face generalizări privind aspectele pozitive sau negative din evoluţia
fenomenelor economice şi se pot elabora decizii şi strategii pentru reglarea şi optimizarea
activităţii economice în viitor.
Analiza economică se ocupă şi cu studierea altor fenomene tehnice, organizatorice,
administrative, sociale, ecologice sub aspect economic. Acest lucru presupune, în principal,
studierea acestor activităţi prin prisma raportului dintre consumul de resurse umane,
materiale şi financiare sau eforturile depuse şi rezultatele sau efectele utile obţinute în aceste
domenii de activitate. Deci, cuvântul “economică” fixează caracterul analizei, care poate fi o
analiză tehnico-economică, social-economică, economico-administrativă etc.
Indiferent de obiectul şi sfera sa de cuprindere, conţinutul procesului de analiză
economică şi îmbinarea acestuia cu sinteza se caracterizează prin următoarele trăsături:
- delimitarea sau precizarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor
fapte, fenomene sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi,
precum şi a modificării lor în timp şi spaţiu;
- determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care
acţionează asupra fenomenelor studiate;
- stabilirea legăturilor de cauzalitate dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul
analizat, precum şi între factorii care acţionează;

1
- măsurarea influenţei fiecărui factor asupra modificării fenomenului studiat cu ajutorul
metodelor de analiză şi precizarea factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă;
- sintetizarea concluziilor rezultate din procesul de analiză, precum şi precizarea
punctelor tari şi a punctelor slabe din domeniul de activitate studiat;
- elaborarea măsurilor, a deciziilor şi a strategiilor privind folosirea optimă a resurselor
şi sporirea eficienţei activităţii economice în viitor.
Rezultă că analiza economico-financiară reprezintă un mijloc important de diagnoză şi
cunoaştere ştiinţifică a fenomenelor şi proceselor economice, de reglare şi optimizare a
rezultatelor, atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic.

1.2. Metode şi tehnici folosite în analiza economică

Evaluarea rezultatelor financiare ne ajută să identificăm punctele slabe şi punctele tari


ale activităţii unei firme, precum şi modul de îndeplinire a obiectivelor financiare prestabilite.
Pentru acest lucru, sunt folosite informaţiile cuprinse, în principal, în bilanţurile contabile,
contul de profit şi pierdere, situaţia cash flow-ului şi diferitele bugete de activitate, acestea
fiind analizate cu ajutorul unor instrumente şi metode specifice.
Pentru analiza diagnostic a activităţii economico-financiare a întreprinderilor, se pot
folosi mai multe metode şi procedee cu caracter general sau specific.
Metodele generale folosite în analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor
cuprind unele metode statistico-matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor,
metoda trendului, metoda mediilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie, metoda
cercetărilor operaţionale, metoda calculului matriceal etc.
Metodele specifice utilizate în analiza şi diagnoza activităţii economico-financiare a
întreprinderilor sunt următoarele:
- metoda comparaţiei rezultatelor economice;
- metoda diviziunii rezultatelor economice;
- metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate;
- metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate;
- metoda generalizării.
În procesul de analiză economică, trebuie să se îmbine metodele generale cu
metodele şi procedeele specifice, ceea ce permite studierea complexă a fenomenelor
economice sub aspect calitativ şi cantitativ, cât şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
reglarea şi îmbunătăţirea activităţii întreprinderilor.

Printre tehnicile de analiză financiară folosite în analiza şi diagnoza activităţii


economico-financiare a întreprinderilor se numără analiza structurală, analiza comparativă
a rezultatelor şi analiza cu ajutorul trendului. Aceste analize sunt utilizate mai ales de
către analiştii externi, care nu au la dispoziţie informaţii esenţiale pentru a putea aplica şi alte
tipuri de analiză. Pentru analiza pe plan intern a activităţii firmelor, se pot folosi tehnici
analitice cum sunt: metoda substituirilor în lanţ, metoda balanţieră, metoda corelaţiei,
metoda funcţiilor de producţie şi metoda programării liniare, metodele manageriale
(matricea BCG, matricea ADL, matricea financiară a lui Y. Romanet şi G. Frachon etc.).
Metoda comparaţiei are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare
rezultat al activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca o mărime în sine, ci şi în raport cu
un anumit criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor
intervenite în timp şi spaţiu. În funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua
următoarele tipuri de comparaţii: comparaţii în timp, în spaţiu, mixte şi cu caracter special.
Analiza cu ajutorul trendului presupune utilizarea funcţiilor statistico-matematice în
realizarea previziunilor privind evoluţia indicatorilor economico-financiari. În acest sens, în

2
extrapolarea tendinţelor dintr-o perioadă de gestiune anterioară se pot utiliza atât funcţii
lineare, cât şi nelineare.
Metoda balanţieră şi metoda substituirilor în lanţ se folosesc pentru determinarea
mărimii şi sensului influenţei fiecărui factor care acţionează asupra modificării fenomenului
analizat. În acest fel, se scot în evidenţă factorii cu acţiune pozitivă sau negativă care
influenţează asupra fenomenelor economice, precum şi posibilităţile de reglare şi
îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi.
Metoda corelaţiei se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina
sensul, intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi
gradul de influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective. Ea se poate
aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele previzionale, în vederea
extrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice în viitor. Folosirea metodei
corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de cauzalitate dintre
fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de funcţie statistico-
matematică sau a ecuaţiei de regresie care exprimă cel mai bine relaţia dintre fenomenele
analizate. În acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi, cu
acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare.
Funcţiile de producţie se folosesc pentru studierea interdependenţei dintre resurse
(input-uri) şi rezultatele procesului de producţie (output-uri), a eficienţei folosirii factorilor de
producţie, precum şi a posibilităţilor de combinare şi substituire (înlocuire) a acestor factori în
vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcţiilor de producţie se poate scoate
în evidenţă influenţa factorilor de producţie asupra volumului producţiei sau gradului de
participare şi solicitare a resurselor (factorilor exogeni) pentru a obţine o anumită creştere a
producţiei (factorul endogen).
Alături de aceste metode, în analiza performanţelor economico-financiare se pot folosi
şi metode manageriale, considerând nivelul rezultatelor firmei ca fiind determinate de poziţia
concurenţială a întreprinderii în cadrul sectorului în care îşi desfăşoară activitatea.

1.3. Legătura dintre analiza economică şi auditul contabil

Situaţiile financiare întocmite şi publicate anual de către întreprinderi au rolul de a


satisface nevoile de informaţii ale unei game variate de utilizatori, precum acţionari, creditori,
furnizori, clienţi, diverşi parteneri de afaceri. Pentru mulţi dintre utilizatori, aceste situaţii
financiare reprezintă principala sau chiar singura sursă de informaţii, deoarece ei nu au
posibilitatea să obţină alte date privind activitatea firmei în cauză. În aceste condiţii,
întocmirea corectă şi completă a situaţiilor financiare capătă o importanţă deosebită pentru
partenerii de afaceri ai firmei, constituind suportul adoptării unor decizii de calitate.
În acest proces, auditorului îi revine un rol important, respectiv acela de a emite o
opinie independentă şi competentă cu privire la gradul în care situaţiile financiare corespund,
sub toate aspectele, cu criteriile de raportare stabilite. Auditorul este singurul în măsură să
dea o asigurare rezonabilă asupra faptului că situaţiile respective nu sunt viciate de fraude
sau de erori semnificative şi, prin urmare, pot fi utilizate cu încredere în procesul de adoptare
a deciziilor. Astfel, auditorul are misiunea de a spori încrederea utilizatorului în informaţia
contabilă, de a aduce un plus de siguranţă faptului că informaţia contabilă a fost obţinută,
tratată şi prezentată în conformitate cu standardele şi principiile contabile general acceptate.
Efectuarea unui proces competent de audit necesită cunoaşterea şi aplicarea corectă
în practică a metodelor şi tehnicilor de audit, precum şi înţelegerea mediului economic, social
şi instituţional în care se desfăşoară activitatea firmei şi procesul de audit. Dat fiind faptul că
auditul a apărut ca urmare a unor necesităţi impuse de dezvoltarea afacerilor în ansamblul
său, auditorul trebuie să se conformeze cerinţelor generale ale mediului instituţional şi de

3
afaceri în care operează. În aceste condiţii, procesul de audit implică utilizarea nu numai a
cunoştinţelor de contabilitate, dar şi a celor din domeniul analizei economico-financiare,
juridic, statistici, matematic, informatic etc.
Analiza economico-financiară joacă un rol important în procesul de audit, permiţând
auditorului efectuarea unei imagini de ansamblu asupra conţinutului situaţiilor financiare,
respectiv asupra structurii bilanţului contabil, contului de profit şi pierderi şi a celorlalte
componente ale situaţiilor financiare. Pe baza acestora, se pot desprinde anumite corelaţii
existente între diverse posturi bilanţiere sau între elementele de venituri şi de cheltuieli, care
pot furniza informaţii precise cu privire la corectitudinea întocmirii lor. De asemenea,
metodele specifice analizei economico-financiare, precum metoda comparaţiei, a diviziunii
permit efectuarea legăturii între situaţiile financiare întocmite de-a lungul timpului de către o
firmă, precum şi între rapoartele de audit din diverşi ani.
Calculul unor indicatori ai structurii activului şi pasivului bilanţier, ai eficienţei utilizării
elementelor patrimoniale, ai echilibrului financiar îi poate furniza auditorului informaţii cu
privire la riscurile specifice procesului de audit, în măsura în care aceşti indicatori prezintă o
schimbare bruscă de tendinţă în perioada analizată sau înregistrează un nivel deosebit de
scăzut sau de ridicat. Întrucât instrumentarul propus de către analiza economico-financiară
acoperă aproape toate aspectele activităţii unei firme, indicatorii calculaţi constituie un sprijin
util pentru auditor în realizarea procesului de audit.
În prezent, practica de audit tinde să se generalizeze într-o serie de domenii care nu
au legătură directă cu sistemul contabil al întreprinderii. Ea priveşte şi activitatea de
organizare şi de gestiune a firmei, urmărind modul în care firmele îşi desfăşoară activităţile în
raport cu obiectivele propuse. Au apărut, astfel, auditul fiscal, social, juridic, în toate acestea
analiza economico-financiară având rolul de a furniza o parte din instrumentele de verificare
şi control şi de a sprijini desfăşurarea procesului de audit.
Pe lângă auditorii autorizaţi, auditul mai poate fi efectuat şi de către servicii
specializate ale întreprinderilor. Marile companii şi-au constituit astfel de servicii în cadrul
structurii organizatorice, care au rolul de a identifica şi de a rezolva problemele apărute în
interiorul structurii organizatorice, constituind o completare a auditului extern.
Indiferent că este efectuat de auditori interni sau externi, procesul de audit trebuie să
stabilească un diagnostic al activităţii firmei, diagnostic care nu se poate stabili fără o analiză
prealabilă a firmei, respectiv identificarea principalelor componente ale activităţii companiei
ce vor fi supuse analizei, determinarea punctelor slabe, generatoare de situaţii de risc,
adoptarea unor măsuri adecvate pentru a reduce riscul în procesul de audit.

4
Capitolul 2

ANALIZA POZIŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

2.1. Formele bilanţului întreprinderii

Din punctul de vedere al analizei financiare, bilanţul unei întreprinderi poate fi studiat
sub două forme de prezentare: bilanţ financiar şi bilanţ funcţional.

2.1.1. Bilanţul financiar

Scopul bilanţului financiar este acela de a inventaria averea şi angajamentele


întreprinderii şi de a le ordona pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate, pornind de la
informaţiile prezentate în bilanţul contabil şi în notele explicative.
Utilitatea bilanţului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
a) Din perspectiva celor cărora li se adresează:
- acţionarii – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluţia mărimii
acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei recuperări de
capitaluri;
- creditorii – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce
reprezintă garanţia realizării dreptului lor.
b) Din perspectiva modului în care satisface cerinţele şi obiectivele analizei
financiare, gruparea elementelor patrimoniale în cadrul bilanţului financiar
răspunde mai bine:
- analizei structurii financiar-patrimoniale;
- analizei echilibrului financiar;
- analizei bonităţii întreprinderii
- analizei riscurilor;
- stabilirii valorii patrimoniale a întreprinderii.
Acesta este realizat în optica încetării activităţii firmei, urmărind modul în care
elementele de activ sunt suficiente pentru acoperirea datoriilor. Pentru aceasta, elementele
patrimoniale prezentate în bilanţul financiar sunt înregistrare în valori reale, de piaţă, şi nu în
valori contabile, aşa cum sunt prezentate în bilanţul contabil. Aceasta presupune reevaluarea
activelor bilanţiere şi eliminarea activelor fictive.
Structura bilanţului financiar se prezintă astfel:
Tabelul 2.1.
ELEMENTE DE ACTIV ELEMENTE DE PASIV
Active imobilizate (mai mari de un an): Capitaluri permanente:
- imobilizări necorporale - capital propriu
- imobilizări corporale - datorii pe termen mediu şi lung
- imobilizări financiare mai mari de 1 an - provizioane „mai mari de un an”
- stocuri fără mişcare sau cu mişcare
lentă
- creanţe mai mari de un an
Active circulante (mai mici de un an): Datorii pe termen scurt:
- stocuri - datorii de exploatare şi din afara
- creanţe şi imobilizări financiare mai exploatării
mici de un an - datorii financiare curente
- disponibilităţi - provizioane „mai mici de un an”

5
Pentru întocmirea acestuia, elementele de activ şi pasiv sunt supuse unor corecţii.
Principalele corecţii care conduc la construcţia bilanţului financiar sunt următoarele:
- imobilizările necorporale se înregistrează la valoarea netă. În cadrul acestora,
cheltuielile de constituire şi cele de cercetare-dezvoltare sunt considerate non-
valori (activ fictiv) şi, ca urmare, sunt eliminate din activ, diminuându-se cu aceeaşi
sumă şi capitalul propriu;
- imobilizările corporale se înregistrează la valoarea reală, ceea ce presupune
reevaluarea acestora. Diferenţele constatate în raport cu valoarea contabilă vor
afecta şi capitalul propriu, în sensul majorării sau diminuării acestuia;
- imobilizările financiare şi creanţele se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor
înscrie, după caz, la active imobilizate sau active circulante;
- stocurile cu o rotaţie mai lentă de 365 zile se vor înscrie la active imobilizate, restul
stocurilor rămânând active circulante;
- cheltuielile înregistrate în avans sunt considerate non-valori şi vor fi eliminate din
activ, reducându-se corespunzător şi nivelul capitalului propriu
- dividendele de distribuit din profitul net nerepartizat se scad din capitalul propriu şi
sunt reclasate între datoriile sub un an, bilanţul financiar fiind un bilanţ ulterior
repartiţiei rezultatului;
- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli care sunt justificate trebuie să fie reclasate,
în funcţia de probabilitatea de scadenţă, în rândul datoriilor sub sau peste un an;
provizioanele nejustificate sunt asimilate rezervelor pentru partea care rămâne
după aplicarea impozitului pe profit şi sunt încorporate în capitalul propriu;
- veniturile în avans sunt asimilate capitalurilor proprii;
- datoriile din exploatare şi cele din afara exploatării pe termen scurt cuprind:
datoriile faţă de furnizori, personal, bugetul statului, creditori diverşi;
- datoriile financiare curente cuprind împrumuturile pe termen scurt.

Informaţiile furnizate de bilanţul financiar sunt utilizate în analiza statică a situaţiei


financiare, respectiv în calculul ratelor de structură financiară, a celor de lichiditate şi
solvabilitate, dar şi a unor indicatori precum fondul de rulment, necesarul de fond de rulment
şi trezoreria.
În raport de cele arătate mai sus, orice bilanţ financiar se descompune în trei mari
mase financiare:
- fondul de rulment;
- necesarul de fond de rulment;
- trezoreria.
Fondul de rulment (FR) reprezintă diferenţa dintre capitalurile permanente şi activul
imobilizat, evidenţiind acel surplus de surse permanente degajat de ciclul de finanţare al
investiţiilor ce poate fi folosit pentru reînnoirea stocurilor şi creanţelor. Acesta este expresia
realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea
echilibrului financiar pe termen scurt.
Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferenţa dintre necesităţile de
finanţare ale ciclului de exploatare şi datoriile de exploatare, rezultând din compararea
stocurilor şi creanţelor cu datoriile din exploatare şi din afara exploatării. Aceasta evidenţiază
suma de bani de care trebuie să dispună întreprinderea peste cea necesară finanţării
imobilizărilor, pentru a funcţiona normal.
În ceea ce priveşte trezoreria unei întreprinderi, prin prisma bilanţului financiar o
putem defini ca diferenţă între disponibilităţi şi datoriile financiare curente sau pe termen
scurt. Trezoreria este expresia cea mai concludentă a desfăşurării unei activităţi eficiente în
măsura în care fondul de rulment, la un moment dat, este superior necesarului de fond de
rulment. Acest excedent de finanţare este concretizat în disponibilităţi băneşti aflate în conturi

6
bancare şi în casă. Trezoreria pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al
întreprinderii.

2.1.2. Bilanţul funcţional

Bilanţul funcţional prezintă elementele sale sub forma unor stocuri de utilizări şi
resurse, care permit cercetarea activităţii pe cicluri de operaţiuni, luând în considerare rolul
fiecăruia în funcţionarea întreprinderii. Scopul său nu este de a inventaria patrimoniul şi
angajamentele întreprinderii, ci identificarea nevoilor acesteia şi a modului de alocare a
surselor de finanţare pe cicluri. În acest fel, bilanţul funcţional reprezintă punctul de plecare în
realizarea unei analize dinamice a echilibrului financiar.
Structura bilanţului funcţional are la bază structura bilanţului contabil, clasificând
elementele de activ şi pasiv după apartenenţa la un ciclu sau altul. Astfel, putem vorbi de:
- ciclul de investiţii, care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru satisfacerea
nevoilor de imobilizări ale întreprinderii. Acestuia îi corespunde aşa numitul activ
aciclic stabil (imobilizările);
- ciclul de exploatare, care presupune derularea activităţilor operaţionale
(aprovizionare, producţie, vânzare) şi a fluxurilor degajate de circuitul capitalului în
acest ciclu. Acestuia îi corespunde aşa numitul activ ciclic de exploatare şi din
afara exploatării. Ciclul de exploatare cuprinde atât un flux fizic (de producţie,
respectiv de mărfuri), cât şi un flux financiar (intrare şi ieşire de monedă);
- ciclul de finanţare, căruia îi corespunde ansamblul resurselor. Acesta cuprinde
ansamblul operaţiunilor dintre întreprindere şi proprietarii de capital (acţionarii şi
creditorii) şi permite ca întreprinderea să facă faţă decalajului dintre fluxul de
lichidităţi de intrare şi de ieşire provocat de ciclul de exploatare.
Schematic, conţinutul bilanţului funcţional se prezintă astfel:

ELEMENTE DE ACTIV ELEMENTE DE PASIV


Stocuri de utilizări Stocuri de resurse
Ciclul de 1. Active aciclice stabile 1. Surse aciclice stabile
investiţii (imobilizări) Ciclul de
Ciclul de 2. Active ciclice: 2. Surse ciclice: finanţare
exploatare - de exploatare; - de exploatare;
- din afara exploatării - din afara exploatării
Trezoreria de activ sau pasiv

Imobilizările care formează activul aciclic stabil sunt luate în calcul la valoarea lor
brută (iniţială), amortizarea figurând la resurse ca sursă proprie de origine internă. De
asemenea, dacă firma utilizează mijloace fixe procurate prin leasing, valoarea acestora va fi
inclusă în activele aciclice stabile, cu aceeaşi sumă majorându-se şi împrumuturile pe termen
mediu şi lung. De asemenea, în cazul bilanţului funcţional dispare noţiunea de activ fictiv,
deoarece activitatea firmei este privită în mod dinamic.
Activul ciclic este format din:
- activul ciclic din exploatare;
- activul ciclic din afara exploatării.
Activul ciclic din exploatare cuprinde elementele legate direct şi exclusiv de activitatea
curentă a întreprinderii: stocuri, avansuri plătite furnizorilor, clienţi etc.
Activul ciclic din afara exploatării cuprinde creanţele legate de plata unor impozite,
capitalul subscris şi nevărsat etc.

7
Cheltuielile înregistrate în avans sunt asimilate investiţiilor şi vor majora activele
aciclice stabile dacă privesc mai multe exerciţii financiare sau sunt asimilate creanţelor din
exploatare sau din afara exploatării dacă privesc un singur exerciţiu financiar.
Resursele aciclice stabile (finanţarea stabilă) sunt formate din trei componente
esenţiale:
- surse proprii de origine internă (amortismentele, rezervele, provizioanele şi
rezultatul exerciţiului);
- surse proprii de origine externă (capitalul social)
- datorii stabile (împrumuturile pe termen mediu şi lung).
Resursele ciclice aferente exploatării cuprind obligaţiile legate direct de activitatea
curentă a întreprinderii (furnizori, avansuri primite, obligaţii fiscale şi sociale legate de
exploatare).
Resursele ciclice din afara exploatării cuprind obligaţiile fiscale şi sociale din afara
exploatării (amenzi, penalităţi etc.).
Veniturile înregistrate în avans sunt asimilate resurselor ciclice, după caz aferente
exploatării sau din afara exploatării.
În ceea ce priveşte trezoreria de activ, aceasta este constituită din disponibilităţi şi
valori mobiliare de plasament, iar trezoreria de pasiv cuprinde creditele pe termen scurt,
inclusiv soldul creditor al contului de disponibil la bancă.
În practica financiară, bilanţul funcţional constituie suportul analizei trezoreriei. Analiza
acestuia permite evidenţierea modului de acoperire a activelor de către sursele disponibile şi,
prin aceasta, aprecieri asupra riscului de faliment.

2.2. Analiza dinamicii şi structurii patrimoniului

2.2.1. Analiza dinamicii şi structurii activelor

Elementele de activ sunt organizate în bilanţ în ordinea crescătoare a lichidităţii lor,


fiind grupate, totodată, şi în funcţie de modul în care participă la circuitul economic din cadrul
întreprinderii, în elemente de activ cu utilizare aciclică care cuprind „activele imobilizate” şi
elemente de activ cu utilizare ciclică în care se includ „activele circulante”.
Pentru caracterizarea nivelului şi dinamicii acestora, se calculează modificările
absolute şi procentuale care au avut loc în mărimea activelor totale (At), a activelor
imobilizate (AI) şi a activelor circulante (AC) cu ajutorul următoarelor relaţii:
At At
At = At1 - At0; At% =  100  1  100  100  I At  100
At 0 At 0
Ai  Ai1  Ai 0 ; Ac  Ac 1  Ac 0 ;
Ai Ai Ac Ac
Ai%   100  1  100  100 = I Ai  100 ; Ac%   100  1  100  100  I Ac  100 ;
Ai0 Ai0 Ac 0 Ac 0
Analiza modificărilor absolute şi procentuale intervenite în nivelul activelor totale şi pe
grupe sau elemente de activ reflectă politica de alocare a resurselor şi principalele mutaţii
cantitative şi calitative intervenite în situaţia mijloacelor economice şi în patrimoniul firmei.

Analiza structurii patrimoniului firmei se face cu ajutorul ratelor de structură ale


elementelor de activ. Acestea se determină ca raport între un element sau o grupă de
elemente de activ şi totalul activelor, sau o grupă de elemente din cadrul acestuia. Cele mai
importante rate sunt: rata activelor imobilizate şi rata activelor circulante.

8
1) Rata activelor imobilizate (R AI) se calculează ca raport între activele imobilizate şi
activele totale.
AI
R AI 
AT
Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de ramura şi
sectorul de activitate în care funcţionează firma. Astfel, în întreprinderile din industria
prelucrătoare nivelul său va fi mult mai mare decât în întreprinderile comerciale. Pentru o
apreciere obiectivă, este necesar ca evoluţia acestui indicator să fie urmărită în timp, precum
şi în comparaţie cu întreprinderile cu profil de activitate similar.
Deoarece activele imobilizate cuprind mai multe componente, în analiză se pot utiliza
şi o serie de rate complementare:
1.1) Rata imobilizărilor necorporale (R IN), arată ponderea activelor intangibile în totalul
imobilizărilor:
IN
RIN 
AI
Analiza poate continua prin urmărirea structurii imobilizărilor necorporale calculând o
serie de rate analitice:
- rata concesiunilor, brevetelor şi licenţelor;
- rata fondului comercial;
- rata imobilizărilor necorporale în curs.
Aceste rate se determină ca raport între nivelul fiecărui element şi nivelul imobilizărilor
necorporale.

1.2) Rata imobilizărilor corporale (RIC), calculată ca raport între valoarea imobilizărilor
corporale (IC) şi activele imobilizate ale firmei:
IC
RIC 
AI
Această rată depinde în mod hotărâtor de natura activităţii desfăşurate, fiind mai
ridicată în cazul întreprinderilor cu proces tehnologic complex. De asemenea, ea oferă
informaţii despre flexibilitatea unei întreprinderi, respectiv capacitatea acesteia de a se
adapta la schimbările bruşte ale tehnicii sau ale cerinţelor pieţei, deoarece la o valoare
ridicată este mai dificilă conversia activelor în disponibilităţi.
Nivelul acestei rate poate fi denaturat în cazul întreprinderilor ce utilizează mijloace
fixe procurate prin leasing, deoarece acestea nu se regăsesc în bilanţul financiar.
Structura imobilizărilor corporale arată compoziţia pe elemente a investiţiilor materiale
reflectată de:
- rata terenurilor şi construcţiilor;
- rata instalaţiilor tehnice şi maşinilor;
- rata altor imobilizări corporale;
- rata imobilizărilor corporale în curs.

1.3) Rata imobilizărilor financiare (R IF), calculată ca raport între valoarea imobilizărilor
financiare (IF) şi activele imobilizate ale firmei:
IF
RIF 
AI
Şi pentru imobilizările financiare pot fi calculate o serie de rate analitice, ce permit
caracterizarea structurii acestora.
Ultimele două rate ne permit determinarea tipului de strategie de dezvoltare a
întreprinderii. Astfel, dacă rata imobilizărilor corporale este preponderentă în raport cu rata

9
imobilizărilor financiare, înseamnă că întreprinderea investeşte cu prioritate pentru
dezvoltarea potenţialului tehnic intern. În caz contrar, întreprinderea mizează pe o dezvoltare
externă, prin achiziţionarea de titluri de participare la întreprinderile concurente sau la cele cu
care are relaţii de afaceri.
2) Rata activelor circulante (RAC) exprimă ponderea activelor circulante în totalul
activelor:
AC
R AC 
AT
Ca şi în cazul activelor imobilizate se pot utiliza o serie de rate complementare.
2.1) Rata stocurilor (RSt), calculată ca raport între valoarea stocurilor (St) şi activele
circulante:
St
R St 
AC
Rata stocurilor are valori diferite la nivelul firmelor, în funcţie de sectorul de activitate al
întreprinderii, fiind mai ridicată în întreprinderile din sfera producţiei şi distribuţiei, în timp ce la
întreprinderile din sfera serviciilor este mai scăzută.
De asemenea, rata stocurilor este influenţată de durata ciclului de exploatare, fiind mai
ridicată în întreprinderile cu o durată a ciclului de exploatare mai mare, în timp ce la
întreprinderile care au o durată a ciclului de exploatare mai redusă, nivelul acestei rate este
mai scăzut.
Nivelul ratei stocurilor poate fi influenţat şi de anumiţi factori conjuncturali, precum şi
de condiţiile pieţei, astfel încât anumite elemente speculative pot determina creşterea sau
reducerea acestei rate, îndeosebi modificările intervenite în preţurile materiilor prime şi
materialelor.
În general, încetinirea vitezei de rotaţie a stocurilor determină formarea unor stocuri
fără mişcare sau cu mişcare lentă, creşterea imobilizărilor materiale şi financiare, ceea ce se
reflectă negativ asupra gradului de lichiditate şi solvabilitate a firmei.
În practică, se consideră că un nivel echilibrat al ratei stocurilor este de 30% în firmele
industriale şi de 40 – 45% în comerţ.
Creşterea stocurilor poate fi justificată doar în cazul în care are loc o creştere a
volumului de activitate, iar indicele cifrei de afaceri devansează indicele stocurilor (I Ca > ISt).
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producţie neterminată,
produse finite, mărfuri; ponderea lor în patrimoniul firmei şi evoluţia în timp a acestora
constituind informaţii indispensabile fundamentării politicii comerciale. În acest scop, se pot
calcula o serie de rate analitice: rata materiilor prime (R Mp), rata producţiei neterminate (R Pn),
rata produselor finite (RPf) şi rata mărfurilor (RMf).
Mp Pn Pf Mf
RMp  ; RPn  ; R Pf  ; R Mf  .
St St St St
Valoarea acestor rate diferă în funcţie de natura activităţii. De aceea, la întreprinderile
din ramurile productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producţiei neterminate înregistrează
valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale sunt preponderente stocurile de
mărfuri.

2.2) Rata creanţelor (RCr):


Creante
R Cr 
AC
Nivelul acestei rate depinde de natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii de afaceri, şi
de termenele de plată pe care le acordă clienţilor săi. Astfel, nivelul acestei rate tinde spre
zero în întreprinderile de comerţ cu amănuntul sau cele de prestări servicii către populaţie, şi
înregistrează valori mai ridicate în celelalte întreprinderi.

10
2.3) Rata disponibilităţilor sau gradul de asigurare cu disponibilităţi. Se poate calcula
un grad net şi un grad brut de asigurare cu disponibilităţi.

2.3.1) Gradul net (Gn), se calculează cu relaţia:


Disponibilitati
Gn 
AC; AT
Se apreciază că un nivel al disponibilităţilor în proporţie de 3-5% din activele
circulante, sau de 1-1,5% din activele totale asigură necesităţile financiare curente ale
întreprinderii.

2.3.2) Gradul brut (Gb), ia în calcul şi investiţiile financiare pe termen scurt:


Db  IFTS
Gb 
AC, AT
Se apreciază că un nivel al acestuia de 30% din activele circulante sau de 10% din
activele totale reprezintă o situaţie normală.
Analiza gradului de asigurare cu disponibilităţi băneşti poate reflecta o situaţie
favorabilă în cazul asigurării echilibrului financiar al firmei, dar poate evidenţia şi o utilizare
ineficientă a resurselor băneşti, ceea ce necesită o studiere a evoluţiei disponibilităţilor
băneşti pe perioade scurte de timp, precum şi a corelaţiei dintre încasări şi plăţi din perioada
studiată.

2.2.2. Analiza nivelului, dinamicii şi structurii capitalurilor firmei

Desfăşurarea normală a activităţii fiecărei firme necesită asigurarea surselor financiare


pentru acoperirea sau constituirea mijloacelor economice ale firmei. Aceste surse pot fi
grupate după mai multe criterii. Astfel, în bilanţul financiar, ele sunt grupate în funcţie de
perioada în care rămân la dispoziţia firmei în:
- capitaluri permanente, formate, la rândul lor, din capital propriu şi datorii pe termen
mediu şi lung;
- datorii pe termen scurt.
După forma de proprietate, capitalurile utilizate de o firmă cuprind:
- capital propriu, aflat în proprietatea acţionarilor;
- datorii totale, care provin de la terţi.
La rândul lor, după natura lor şi obligaţiile pe care le generează, datoriile sunt formate
din:
- datorii din exploatare şi din afara exploatării, care sunt determinate de
desfăşurarea ciclului de exploatare sau a operaţiunilor extraordinare. Utilizarea
acestora nu generează costuri pentru întreprindere atât timp cât se află în termene
normale de plată. În cadrul lor se cuprind: datoriile comerciale, avansurile primite
de la clienţi, datoriile faţă de personal, acţionari, bugetul statului etc.;
- datorii financiare (capital împrumutat) la care întreprinderea apelează pentru a-şi
acoperi necesităţile de finanţare. Acestea sunt purtătoare de dobânzi, astfel că
utilizarea lor generează costuri pentru firmă. În categoria datoriilor financiare intră:
creditele bancare, împrumuturile din obligaţiuni, creditele obţinute de la alţi agenţi
economici etc.
Prin însumarea capitalului propriu cu capitalul împrumutat obţinem capitalul investit.
Pentru caracterizarea nivelului şi dinamicii capitalurilor firmei se calculează
modificările absolute şi procentuale intervenite pentru fiecare element sau grupă de
elemente, cu ajutorul relaţiilor:

11
Pi Pi
Pi = Pi1 - Pi0; Pi% =  100  1  100  100  IPi  100
Pi0 Pi0
în care:
Pi - grupele sau elementele de pasiv;
IPi – indicele elementului de pasiv.

Analiza modificărilor absolute şi procentuale intervenite în nivelul capitalurilor firmei


permite aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin reflectarea unor aspecte privind
stabilitatea şi autonomia financiară a acesteia, precum şi gradul de îndatorare al firmei.
Pentru o imagine mai exactă asupra acestor modificări, dinamica elementelor de pasiv
trebuie corelată cu dinamica indicatorilor de rezultate (cifră de afaceri, rezultatul din
exploatare, rezultatul total), o situaţie favorabilă înregistrându-se atunci când rezultatele
cresc într-un ritm superior creşterii capitalurilor.
În privinţa structurii capitalurilor firmei, analiza acesteia urmăreşte aprecierea
principalelor strategii şi politici financiare ale firmei, privind modul de formare a resurselor
financiare pe categorii de surse şi pe termene de exigibilitate. De aceea, structura financiară
poate fi urmărită după mai multe criterii, respectiv:
- după criteriul exigibilităţii;
- după forma de proprietate.
Metodologic, analiza se bazează pe utilizarea ratelor de structură financiară.

a) Analiza structurii capitalului după criteriul exigibilităţii

O asemenea analiză permite aprecierea modului în care firma reuşeşte să-şi procure
resursele financiare adecvate structurii patrimoniului. În acest scop, se utilizează trei rate
financiare:
- rata stabilităţii financiare;
- rata datoriilor pe termen scurt;
- rata structurii finanţării.

1) Rata stabilităţii financiare (RSF) reflectă ponderea capitalului permanent (Kper) în


capitalul total al întreprinderii (Kt).
Kper
R SF 
Kt
Un nivel ridicat al acestei rate reflectă caracterul permanent al finanţării activităţii,
conferind un grad ridicat de siguranţă prin stabilitate în finanţare, în timp ce un nivel scăzut
pune în pericol stabilitatea financiară a întreprinderii, deoarece ea se bazează în proporţie
prea mare pe datoriile pe termen scurt cu o scadenţă apropiată. Această rată trebuie să ia
valori mai mari decât rata activelor imobilizate, deoarece activele imobilizate trebuie finanţate
în întregime prin resurse permanente. Totuşi, se recomandă un nivel minim al acestei rate de
50%, în timp ce nivelul normal este de circa 66%.
2) Rata datoriilor pe termen scurt (R DTS) reflectă măsura în care datoriile curente (Dts)
participă la formarea capitalului total şi la finanţarea activităţii.
Dts
RDts 
Kt
Se apreciază că valoarea maximă admisibilă pentru o firmă industrială nu poate
depăşi 50%, deoarece ar compromite stabilitatea financiară şi gradul de îndatorare, în timp
ce valoarea normală oscilează în jurul valorii de 33%. Creşterea nivelului acestei rate
semnifică o creştere a ponderii datoriilor pe termen scurt în totalul finanţării. Aceasta se

12
apreciază favorabil dacă este determinată de creşterea datoriilor de exploatare prin obţinerea
de la furnizori a unor termene de plată mai îndepărtate, cu condiţia să nu depăşească
valoarea maximă admisibilă. Dacă dimpotrivă, nivelul acestei rate creşte pe seama creşterii
nivelului creditelor pe termen scurt, se apreciază nefavorabil deoarece, pe de o parte, creşte
gradul de dependenţă al firmei faţă de bănci, iar, pe de altă parte, cresc costurile financiare.
De aceea, se impune determinarea unor rate analitice care să surprindă structura datoriilor
pe termen scurt, respectiv:

2.1) Rata datoriilor financiare (RDfin):


Dfin
R Dfin 
Dts; Dt
2.1) Rata datoriilor comerciale (RDcom):
Dcom
RDcom 
Dts; Dt
2.1) Rata altor datori nefinanciare (RAd):
Ad
R Ad 
Dts; Dt
Dintre acestea, preponderentă trebuie să fie rata datoriilor comerciale, cu condiţia ca
nivelul său ridicat să fie efectul relaxării termenelor de plată al acestor datorii, respectiv al
reducerii nivelului creditelor bancare.

3) Rata structurii finanţării (Rstr) reflectă raportul dintre datoriile pe termen scurt şi
capitalurile permanente.
Dts
R str 
Kper
Acest indicator se compară cu caracterul nevoilor de finanţat, care depinde de
specificul activităţii firmei. Nivelul maxim admisibil este de 100%, iar cel normal este de circa
50%.

b) Analiza structurii capitalului pe forme de proprietate

Urmărirea structurii capitalului pe forme de proprietate oferă informaţii despre


autonomia financiară şi riscurile la care se expune firma. În acest scop, se utilizează ratele
de autonomie financiară şi ratele de îndatorare.

1) Rata autonomiei financiare globale (R AFG), se determină ca raport între capitalul


propriu (Kpr) şi capitalul total.
Kpr
R AFG 
Kt
Un nivel al acestei rate mai mare de 30-40% se apreciază ca fiind satisfăcător pentru
asigurarea echilibrului financiar, în timp ce nivelul normal se situează în jurul valorii de 50%.
Peste aceste limite, firma poate apela la credite bancare, cu condiţia ca rata rentabilităţii
economice să fie mai mare decât rata dobânzii.

2) Rata autonomiei financiare la termen (R AFT), se poate calcula în două variante:


Kpr
a) R AFT  Kper , când trebuie să fie mai mare de 50%;
Sub această limită, firma se află într-o situaţie nefavorabilă în ceea ce priveşte riscul
de insolvabilitate. În dinamică, se apreciază că această rată trebuie să aibă tendinţa de

13
creştere, situaţie favorabilă atunci când se datorează creşterii capitalului propriu şi reducerii
datoriilor pe termen mediu şi lung. Reducerea nivelului acestei rate poate fi acceptată în
situaţia în care firma face investiţii, iar pentru finanţarea acestora apelează la împrumuturi pe
termen mediu şi lung, cu condiţia ca firma să beneficieze de efectul de levier financiar.
Kpr
b) R AFT  , când trebuie să fie mai mare de 100%.
Dtml
unde: Dtml - datorii pe termen mediu şi lung.

3) Rata de îndatorare globală (R ÎG) măsoară ponderea datoriilor în totalul capitalurilor


utilizate de firmă. Se calculează ca raport între datoriile totale (Dt) şi capitalul total:
Dt
R IG 
Kt
Această rată este complementară cu rata autonomiei financiare globale. Valoarea
maximă admisibilă este de circa 66%, iar nivelul normal este de 50%. O situaţie favorabilă se
înregistrează atunci când nivelul acestei rate scade pe seama rambursării creditelor
contractate. Creşterea nivelului acestei rate reflectă o situaţie normală numai dacă este
determinată de creşterea datoriilor comerciale prin obţinerea unor termene de plată mai
îndepărtate de la furnizori.

4) Rata de îndatorare la termen (R ÎT) se calculează ca raport între datoriile pe termen


mediu şi lung şi capitalul permanent sau capitalul propriu:
Dtml
R IT 
Kper; Kpr
Nivelul său trebuie să fie mai mic de 50% în primul caz şi mai mic de 100% în cel de-
al doilea caz, ceea ce semnifică existenţa unor datorii pe termen lung mai mici decât capitalul
propriu. Aceasta constituie o garanţie a rambursării creditelor contractate de la bănci.

c) Analiza capitalului investit

Capitalul investit desemnează ansamblul surselor de finanţare utilizate de


întreprindere, pentru care aceasta trebuie să asigure remunerarea. Deci, el cuprinde numai
acea parte a capitalului total pentru a cărei utilizare firma trebuie să asigure o contraprestaţie
financiară sub formă de dividende sau dobânzi. În cadrul acestuia nu se includ sursele atrase
de la terţi ca urmare a desfăşurării normale a ciclului de exploatare (datorii comerciale, datorii
faţă de personal, acţionari, bugetul statului etc.).
Pentru analiza capitalului investit prezintă interes nivelul, dinamica şi structura
acestuia.
Nivelul capitalului investit se poate stabili în două moduri:
a) Plecând de la elementele de pasiv ale bilanţului financiar, când acesta cuprinde:
- capitalul propriu;
- capitalul împrumutat.
b) Plecând de la elementele de activ, când acesta este format din:
- active imobilizate;
- necesarul de fond de rulment;
- disponibilităţi şi investiţii financiare pe termen scurt.
Pentru caracterizarea dinamicii se calculează modificările absolute şi procentuale
intervenite în nivelul acestuia cu relaţiile:
Kinv Kinv 1
Kinv = Kinv1 - Kinv0; Kinv% =  100   100  100  IKinv  100
Kinv 0 Kinv 0
Dinamica acestuia trebuie corelată cu dinamica indicatorilor de rezultate obţinute de
firmă.

14
Structura capitalului investit prezintă interes, pe de o parte, pentru a stabili
obligaţiile firmei în materie de remunerare a capitalurilor utilizate, iar pe de altă parte, pentru
a caracteriza riscurile la care se expune. O asemenea analiză poate fi realizată plecând de la
cele două modalităţi de determinare a capitalului investit.
a) Analiza pe baza elementelor de pasiv permite urmărirea structurii capitalului
investit după două criterii:
- după criteriul exigibilităţii;
- după forma de proprietate.
Analiza după criteriul exigibilităţii permite urmărirea structurii capitalului investit în
funcţie de scadenţa elementelor componente. Astfel, după acest criteriu, capitalul investit
cuprinde două componente:
- o componentă relativ stabilă, aflată la dispoziţia firmei pentru o perioadă mai mare
de un an, formată din capitalul propriu şi împrumuturile pe termen mediu şi lung, şi
cunoscută sub denumirea de capital investit permanent (Kip);
- o componentă disponibilă pentru o perioadă mai mică de un an, formată din
datoriile financiare curente (Dfc).
Caracterizarea structurii capitalului investit după acest criteriu impune determinarea a
două rate financiare:
1) Stabilitatea capitalului investit (S Kinv), ce exprimă ponderea capitalului investit
permanent în ansamblul capitalului investit.
Kip
SKinv 
Kinv
Un nivel ridicat şi în creştere al acestei rate se apreciază favorabil, mai ales dacă este
determinat de creşterea nivelului capitalului propriu.
2) Exigibilitatea capitalului investit (E Kinv), care exprimă ponderea datoriilor financiare
curente în capitalul investit.
Dfc
EKinv 
Kinv
Reducerea nivelului acestei rate semnifică o situaţie favorabilă.
Structura pe forme de proprietate este utilă pentru a stabili costul capitalului investit şi
riscurile la care se expune firma. După acest criteriu, capitalul investit cuprinde două
componente:
- capital propriu;
- capital împrumutat, format la rândul său din împrumuturile pe termen mediu şi lung
şi datoriile financiare curente.
Analiza se bazează pe utilizarea următoarelor rate:
3) Autonomia capitalului investit (AKinv), reflectă ponderea capitalului propriu în capitalul
investit.
Kpr
A Kinv 
Kinv
Creşterea în dinamică a nivelului acestei rate, determinată de creşterea capitalului
propriu într-un ritm superior creşterii capitalului investit se apreciază favorabil, de cele mai
multe ori semnificând o rentabilitate sporită a activităţii desfăşurate ce permite capitalizarea
unei părţi din profit.
4) Îndatorarea globală a capitalului investit (ÎG Kinv), reflectă ponderea capitalului
împrumutat (Kîm) în capitalul investit.
Kîm
ÎGKinv 
Kinv
Creşterea nivelului acestei rate poate fi justificată numai în condiţiile în care firma
realizează investiţii în perioada respectivă pentru care nu au existat surse proprii suficiente,

15
fiind obligată să apeleze la împrumuturi, însă cu condiţia să beneficieze de efectul pozitiv al
levierului financiar.
5) Îndatorarea la termen a capitalului investit (ÎT Kinv), reflectă cât din capitalul investit
este asigurat prin împrumuturi pe termen mediu şi lung (Îtml).
Îtml
IGKinv 
Kinv
Un nivel al acestei rate apropiat de cel al ratei îndatorării globale exprimă faptul că în
ansamblul capitalului împrumutat ponderea principală o deţin împrumuturile pe termen mediu
şi lung, semn că firma apelează la capital împrumutat în principal pentru a-şi finanţa
investiţiile şi nu activitatea de exploatare.
b) Analiza pe baza elementelor de activ permite urmărirea structurii capitalului
investit în funcţie de modul de utilizare a acestuia. Astfel, putem aprecia că acesta serveşte
la finanţarea următoarelor elemente: active imobilizate, necesar de fond de rulment şi
disponibilităţi băneşti (inclusiv investiţii financiare pe termen scurt).
Pentru caracterizarea structurii capitalului investit, în funcţie de elementele pe care le
finanţează, se calculează ponderea fiecărui element finanţat în totalul capitalului investit:
1) Ponderea activelor imobilizate (GAI):
AI
G AI 
Kinv
2) Ponderea necesarului de fond de rulment (G NFR):
NFR
GNFR 
Kinv
3) Ponderea disponibilităţilor şi plasamentelor (G Db):
Db
GDb 
Kinv
Un nivel ridicat al ponderii activelor imobilizate reflectă un grad mare de investire al
resurselor disponibile, în timp ce o pondere mare a necesarului de fond de rulment reflectă
unele deficienţe ale ciclului de exploatare care pentru a se finanţa apelează pe scară largă la
surse împrumutate.

2.3. Analiza echilibrului financiar

În teoria economică, noţiunea de echilibru are semnificaţii multiple. Într-o concepţie


generală, echilibrul economico-financiar la nivelul întreprinderii se realizează atunci când se
recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu costurile.
O asemenea înţelegere are un caracter reducţionist, nu pune în evidenţă legătura
ansamblului cu componentele echilibrului general, cu stările parţiale ale lui, care se constituie
într-un sistem de proporţionalitate şi relaţii prin care se realizează şi se menţine starea
generală.
Pentru aprecierea echilibrului financiar, trebuie avute în vedere mai multe tipuri de
“egalităţi” şi “corelaţii” între “necesităţile” şi “posibilităţile” întreprinderii, respectiv între sursele
financiare şi mijloacele economice necesare desfăşurării activităţii de exploatare şi
comercializare pe termen lung şi scurt. În starea generală de echilibru se circumscriu atât
”egalităţi” ale elementelor, cât şi “inegalităţi”, cu semnificaţia lor economică.
Analiza echilibrului financiar poate fi urmărită pe termen lung şi pe termen scurt, iar
realizarea şi menţinerea acestuia se manifestă ca o tendinţă, prezentând şi unele momente
de dezechilibru sau de neconcordanţă între sursele financiare şi necesităţile de resurse ale
firmei.
Existenţa fluxurilor băneşti, concomitent cu cele materiale impune luarea în
considerare în definirea echilibrului financiar a elementelor implicate de aceste fluxuri prin

16
indicatori specifici de caracterizare. Rezultă că echilibrul economico-financiar al întreprinderii
trebuie înţeles ca fiind un ansamblu de corelaţii care se formează în procesul de rotaţie a
capitalului. Menţinerea echilibrului financiar reprezintă un obiectiv permanent al politicii
financiare, care poate fi considerat realizat atunci când exerciţiul financiar se încheie cu o
trezorerie pozitivă.
Asigurarea echilibrului financiar reprezintă o condiţie de bază pentru desfăşurarea
unei activităţi profitabile, iar realizarea acestui echilibru financiar se poate obţine prin reglarea
dezechilibrelor care se manifestă în activitatea curentă a firmei.
În abordarea echilibrului financiar, de-a lungul timpului s-au conturat două orientări:
- analiza statică, bazată pe studiul bilanţului contabil;
- analiza dinamică, bazată pe studiul fluxurilor financiare ce permite îmbinarea
coerentă a studiului echilibrului financiar cu cel al performanţelor întreprinderii.
Analiza statică a echilibrului financiar al firmei necesită studierea următoarelor
aspecte:
 analiza lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii;
 analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment şi
trezoreria netă;

2.3.1. Ratele de lichiditate şi solvabilitate

O restricţie importantă ce condiţionează buna desfăşurare a activităţii întreprinderii o


reprezintă asigurarea lichidităţii şi solvabilităţii acesteia.
Lichiditatea patrimonială caracterizează capacitatea unei firme de a-şi onora la
termen, cu mijloacele băneşti de care dispune, obligaţiile scadente pe termen scurt. Aceasta
se obţine prin compararea activelor circulante (mai mici de un an) cu datoriile pe termen scurt
(mai mici de un an). Lichiditatea patrimonială a unei întreprinderi nu trebuie confundată cu
lichiditatea activelor, aceasta din urmă desemnând proprietatea activelor disponibile de a se
transforma rapid în bani.
Pentru caracterizarea lichidităţii patrimoniale se utilizează mai multe rate:
a) Lichiditatea generală (Lg): se calculează ca raport între activele curente şi datoriile
curente.
Active curente
Lc 
Datorii curente
Activele curente cuprind:
- disponibilităţile băneşti existente în casierie şi în conturi la bănci;
- valorile mobiliare cu un grad ridicat de lichiditate;
- creanţele faţă de clienţi;
- stocurile.
În calculul acestei rate nu vor fi luate în considerare următoarele elemente de activ:
- valoarea materiilor prime şi a materialelor fără posibilităţi de valorificare;
- valoarea produselor finite fără comenzi;
- valoarea lucrărilor executate şi a produselor şi serviciilor facturate, cu caracter
litigios, fără posibilităţi certe de încasare;
- debitorii litigioşi greu de încasat.
Activele curente pot fi stabilite şi indirect, plecând de la activele circulante din care se
scad stocurile nevalorificabile şi creanţele incerte.
Datoriile curente cuprind datoriile pe termen scurt, fiind formate din următoarele
elemente:
- datoriile faţă de furnizori;
- împrumuturile bancare pe termen scurt;
- ratele la creditele pe termen lung scadente în perioada considerată;

17
- impozitele şi taxele de plătit;
- alte cheltuieli plătibile (de ex. cheltuieli cu personalul).
Lichiditatea generală este cel mai utilizat mod de apreciere a lichidităţii, pentru că
indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea
activelor care pot fi transformate în lichidităţi până la scadenţa datoriilor. Nivelul acestei rate
trebuie să fie mai mare de 100%, însă el trebuie comparat şi cu nivelul mediu înregistrat în
ramura în care îşi desfăşoară activitatea firma.
Valoarea supraunitară a acestei rate reprezintă expresia existenţei unui fond de
rulment pozitiv, care îi permite firmei să facă faţă obligaţiilor curente de plată, în timp ce o
valoare redusă a lichidităţii generale poate reflecta apariţia unor dificultăţi în achitarea
datoriilor firmei.
Totuşi, valoarea subunitară a acestei rate nu constituie un pericol pentru solvabilitatea
firmei, atunci când stocurile se reduc treptat, în scopul achitării datoriilor exigibile pe termen
scurt, fără a afecta însă continuitatea ciclului de exploatare.
Nivelul normal al acestei rate se situează între 1,8 şi 2. În activitatea practică trebuie
evitată, însă, o evoluţie descendentă a acestei rate, deoarece reflectă o activitate în declin,
determinând creditorii şi furnizorii să devină circumspecţi în acordarea de noi credite
comerciale şi bancare.

b) Lichiditatea curentă (Lc) se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea
activelor curente şi împărţirea diferenţei astfel obţinute la datoriile curente.
Active curente - Stocuri
Lr 
Datorii curente
Stocurile sunt, de obicei, cel mai puţin lichide dintre toate componentele activelor
curente ale unei firme, iar pierderi pot să apară, mai ales, în momentul în care se pune
problema lichidării acestora. De aceea, acest raport se consideră un test acid pentru
măsurarea capacităţii firmei de a-şi onora obligaţiile pe termen scurt, a cărui valoare trebuie
să fie cuprinsă între 80% şi 100%.

c) Lichiditatea imediată (Li) reflectă capacitatea întreprinderii de rambursare rapidă a


datoriilor exigibile imediat, pe baza disponibilităţilor existente. Se calculează astfel:
Disponibilitati banesti (Db)
Li =
Datorii curente
Pentru aprecierea corectă a acestei rate, trebuie să se ţină seama de condiţiile de
desfăşurare a activităţii firmei, de corelaţia dintre termenele de plată a obligaţiilor şi cele de
încasare a creanţelor, precum şi de viteza de rotaţie a capitalurilor.
O valoare ridicată a acestei rate reflectă o lichiditate ridicată, dar care poate fi
consecinţa unei utilizări mai puţin eficiente a resurselor disponibile. De asemenea, un nivel
ridicat al acestei rate nu reprezintă o garanţie a solvabilităţii, dacă celelalte elemente ale
activelor circulante au un grad scăzut de lichiditate.
În teoria economică, se apreciază că un nivel al acestei rate cuprins între 0,2 şi 0,3
reflectă o bună administrare a firmei din punct de vedere financiar.

Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a face faţă scadenţelor cu surse


proprii. Pentru caracterizarea acesteia, se folosesc următoarele rate:
a) Solvabilitatea generală (Sg) se calculează ca raport între activele totale şi datoriile
totale:
Active totale
Sg 
Datorii totale

18
Acest indicator măsoară securitatea de care se bucură creditorii întreprinderii. Pentru
a avea o situaţie normală, este necesar ca activele totale să reprezinte dublul datoriilor totale.
b) Solvabilitatea patrimonială (Sp), numită şi rata autonomiei financiare, se calculează
ca raport între capitalul propriu şi capitalul total:
Capital propriu
Sp 
Capital total

Se consideră că valoarea minimă acceptabilă a acestei rate este de 30%, iar nivelul
său normal este de 50%.

Capacitatea de plată a întreprinderii exprimă situaţia mijloacelor băneşti disponibile la


un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp (de obicei, până la 15-30 zile), în raport cu
obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de timp. Pentru exprimarea capacităţii de plată,
pot fi utilizate atât mărimile absolute, cât şi cele relative. Astfel, în mărimi absolute
capacitatea de plată (Cp) rezultă din compararea disponibilităţilor băneşti (lichide şi
potenţiale Db) cu obligaţiile curente ale firmei (Ob), adică:

Cp = Db – Ob.
Pentru asigurarea solvabilităţii este necesar ca:

Db > Ob
Pentru calculul disponibilităţilor băneşti imediate trebuie să se aibă în vedere modul în
care elementele activelor circulante pot contribui la asigurarea capacităţii de plată a firmei.
Astfel, disponibilităţile aflate în conturi la bancă şi în numerar sunt, prin natura lor, active
lichide; pe al doilea loc se situează creanţele din livrări de produse, executări de lucrări sau
prestări de servicii, cu condiţia ca beneficiarii să le accepte la plată. În al treilea rând,
participă stocurile de mărfuri, produse finite şi ambalaje, stocurile de materiale, valorificarea
pieselor de schimb sau obiectelor de inventar care depăşesc nevoile interne şi sumele
obţinute prin lichidarea altor imobilizări.
Deoarece mărimile absolute nu permit întotdeauna efectuarea unor comparaţii în timp
şi spaţiu datorită influenţei unor factorilor dimensionali (volumul operaţiilor de aprovizionare,
producţie şi desfacere, mărimea firmei etc.), este necesară utilizarea mărimilor relative, cum
ar fi:
a) Coeficientul capacităţii de plată (Cp%), care se calculează după formula:
Db Db  C
Cp%   100 sau Cp%   100,
Ob Ob

b) Coeficientul capacităţii de plată la o anumită dată (Cpt%), care se calculează după


formula:
Db  I  C
Cpt%   100
Obt
în care: I - încasările ce se vor realiza până la sfârşitul perioadei analizate;
Db - disponibilităţi băneşti (în numerar şi bancă);
C - creditele disponibile sau care se vor obţine până la sfârşitul perioadei;
Ob şi Obt - plăţile exigibile imediat (curente) sau cele până la sfârşitul perioadei,
inclusiv rambursarea creditelor.
Întreprinderea are o situaţie financiară normală în privinţa capacităţii de plată, în cazul
în care acest coeficient este mai mare sau cel puţin egal cu 100%.

19
2.3.2. Analiza corelaţiei dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment
şi trezorerie

Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă un indicator frecvent utilizat în analiza financiară pentru


caracterizarea stării de echilibru / dezechilibru financiar a unei întreprinderi, la un moment
dat. Acesta exprimă surplusul de resurse permanente peste valoarea activelor imobilizate,
care serveşte la finanţarea activelor circulante. Regula de bază este aceea că resursele
durabile trebuie să asigure finanţarea nevoilor stabile, în timp ce resursele ciclice trebuie să
servească la finanţarea nevoilor ciclice. Când resursele permanente sunt mai mari decât
utilizările permanente, întreprinderea dispune de o marjă de securitate, respectiv de fond de
rulment, care îi permite să facă faţă unor situaţii neprevăzute pe termen scurt. El constituie
premisa menţinerii solvabilităţii întreprinderii, respectiv a unei independenţe financiare a
acesteia faţă de creditori.
În teoria economică s-au impus conceptele de fond de rulment financiar şi, respectiv,
fond de rulment funcţional sau fond de rulment net global, în funcţie de modalităţile de calcul,
respectiv pe baza bilanţului financiar sau a bilanţului funcţional.

A) Calculul FR pe baza bilanţului financiar


O asemenea modalitate de calcul este necesară pentru a aprecia corespondenţa
dintre activele şi resursele pe termen lung, respectiv cele pe termen scurt, şi, pe această
bază, a stabili cât de consistentă este lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii.
Având în vedere descompunerea bilanţului financiar în două mari mase, o masă
relativ permanentă, formată din activele imobilizate şi capital permanent, şi o masă mobilă,
formată din active circulante şi datorii pe termen scurt, fondul de rulment financiar poate fi
determinat în două moduri:

a) Pe baza elementelor cu caracter permanent (de la vârful bilanţului financiar)


În acest caz, fondul de rulment exprimă excedentul de resurse permanente peste
valoarea activelor imobilizate şi se calculează cu relaţia :

FR = Capital permanent - Active imobilizate = Kper – AI

Acest mod de calcul reflectă echilibrul financiar pe termen lung şi pune accent pe
originea fondului de rulment. În practică, pot fi întâlnite două situaţii :
Kper > AI => FR > 0, când se apreciază că echilibrul financiar pe termen lung este
asigurat, existând un surplus de resurse ce va fi utilizat pentru
finanţarea activelor pe termen scurt;
Kper < AI => FR < 0, când avem o situaţie de dezechilibru financiar, ce trebuie
analizată în funcţie de specificul activităţii desfăşurate.
Întreprinderea va avea dificultăţi în achitarea datoriilor pe
termen scut, fiind afectată lichiditatea acesteia.

b) Pe baza elementelor pe termen scurt (de la baza bilanţului financiar)


Potrivit acestei accepţiuni, fondul de rulment evidenţiază acea parte a activelor
circulante care nu poate fi finanţată pe baza datoriilor pe termen scurt. Se determină cu
relaţia:

FR = Activele circulante - Datoriile pe termen scurt = AC – Dts

20
Această relaţie pune în evidenţă echilibrul financiar pe termen scurt, reflectând
utilizarea fondului de rulment pentru finanţarea activelor circulante.
În măsura în care activele circulante sunt superioare datoriilor pe termen scurt,
înseamnă că firma dispune de un excedent de lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă de
exigibilităţile potenţiale aferente aceleiaşi perioade, ceea ce se constituie într-o premisă a
asigurării echilibrului financiar.

B) Calculul FR pe baza bilanţului funcţional:


Abordarea funcţională a fondului de rulment pune în evidenţă contribuţia acestuia la
finanţarea ciclurilor de operaţiuni derulate de întreprindere. În acestă optică, fondul de
rulment funcţional desemnează surplusul de resurse permanente, degajat de ciclul de
finanţare a investiţiilor, folosit pentru finanţarea ciclului de exploatare (reînnoirea stocurilor,
creanţelor şi disponibilităţilor). Nivelul său poate fi stabilit plecând de la vârful sau de la baza
bilanţului funcţional, cu relaţiile:
FR = Resurse stabile - Nevoi stabile = Rs - Ns
sau
FR = (Nevoi ciclice + Nevoi de trezorerie) - (Resurse ciclice + Resurse de trezorerie) =
(Nc + Nt) - (Rc + Rt)
Un fond de rulment pozitiv creează premisele asigurării echilibrului financiar. În optica
funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii presupune mai mult decât
existenţa unui fond de rulment pozitiv, ca marjă de siguranţă, şi anume a unui fond de
rulment care să permită acoperirea nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare (stocuri +
creanţe de exploatare - datorii de exploatare). Surplusul resurselor durabile faţă de nevoile
stabile reprezintă fondul de rulment net global, destinat a fi utilizat pentru finanţarea
operaţiilor ciclului de exploatare.
În analiza financiară, nivelul fondului de rulment se recomandă a fi urmărit în corelaţie
cu specificul sectorului de activitate. Sectorul de activitate exercită o influenţă hotărâtoare
asupra mărimii fondului de rulment (pentru întreprinderile industriale la care stocurile se
încadrează în niveluri normale se consideră că fondul de rulment trebuie să reprezinte circa
10% din cifra de afaceri sau 20% din activele circulante).
Analiza fondului de rulment poate fi realizată şi prin metoda ratelor.
Principalele rate utilizate în analiza fondului de rulment sunt:
1) Finanţarea imobilizărilor (FI), calculată ca raport între capitalul permanent şi activele
imobilizate:
Kper
FI 
AI
Această rată ne permite aprecierea modului în care sunt finanţate imobilizările, care
trebuie finanţate prin resurse permanente, deci nivelul ratei trebuie să fie mai mare decât 1.
Ea poate fi privită ca o formă de exprimare a fondului de rulment în mărimi relative. Când
Kper > AI, înseamnă că întreprinderea are un fond de rulment pozitiv, ceea ce constituie o
premisă a asigurării echilibrului financiar. În caz contrar, întreprinderea are un deficit de fond
de rulment, deoarece o parte din activele imobilizate sunt finanţate prin datorii pe termen
scurt, cu consecinţe nefavorabile asupra menţinerii echilibrului financiar.

2) Finanţarea imobilizărilor prin capital propriu (FI Kpr) măsoară proporţia în care
capitalul propriu asigură finanţarea activelor imobilizate de care dispune o firmă. Nivelul său
se calculează ca raport între capitalul propriu şi activele imobilizate:
Kpr
FIKpr 
AI
O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate are tendinţa de
creştere.

21
3) Acoperirea capitalurilor investite (AKI) presupune ca resursele permanente să
finanţeze nu numai activele imobilizate, ci şi necesarul de fond de rulment (NFR). Se
calculează cu relaţia:
Kper
AKI 
Ai  NFR
Nivelul acestei rate trebuie să fie în jur de 100%, ceea ce înseamnă că resursele
permanente sunt suficiente pentru a finanţa imobilizările, dar şi cea mai mare parte din NFR.
4) Ponderea FR în capitalul permanent (G Kper) serveşte la caracterizarea structurii
capitalului permanent în funcţie de modul de alocare a acestuia:
FR
GKper 
Kper
Nivelul acestei rate trebuie urmărit în strânsă legătură cu necesităţile de finanţare ale
ciclului de exploatare. Astfel, pentru firmele cu rotaţie lentă a activelor circulante, este
necesar ca o bună parte din acestea să fie acoperite pe baza fondului de rulment, deci se
cere un nivel ridicat al acestei rate. În acelaşi timp, un nivel prea mare poate reflecta unele
deficienţe în utilizarea resurselor, deoarece capitalurile permanente sunt, în general, mai
scumpe decât cele pe termen scurt.

5) Rata de finanţare a activelor circulante (R AC) :


FR
R AC   100
AC
Permite aprecierea proporţiei în care fondul de rulment acoperă, din punct de vedere
financiar, activele circulante (respectiv stocurile dacă numitorul ar fi reprezentat de acestea).
Pentru o firmă industrială, se apreciază că un nivel mai mare de 20% al acestei rate este
considerat suficient.

6) Rata de finanţare a stocurilor (RSt) :


FR
R St   100
St
Se consideră că fondul de rulment asigură o finanţare normală a stocurilor dacă
acoperă 2/3 din totalul acestora.

7) Rata de acoperire a necesarului de fond de rulment total (R NFR):


FR
RNFR   100
NFR
Această rată oferă o imagine, în termeni financiari, a derulării ciclului de exploatare.
Dacă ea este mai mare decât 100%, rezultă că fondul de rulment a asigurat finanţarea
integrală a necesarului de fond de rulment şi o parte din trezoreria de activ.

8) Rata de finanţare a cifrei de afaceri (R CA) sau viteza de rotaţie a fondului de rulment
exprimă numărul de zile în care fondul de rulment se reconstituie prin cifra de afaceri. Se
determină cu relaţia :
FR
R CA   360
CA
Un nivel în scădere al acestei rate semnifică o recuperare mai rapidă a fondurilor şi
deci, un necesar mai mic de resurse permanente pentru realizarea aceleiaşi cifre de afaceri.
Se apreciază că, pentru majoritatea întreprinderilor, această rată trebuie să fie cuprinsă între
30 şi 90 de zile.

22
Analiza necesarului de fond de rulment

Desfăşurarea activităţii de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare, dar,


în acelaşi timp, presupune şi constituirea, în contrapartidă, a resurselor necesare finanţării
acestor nevoi. Procedând la compararea globală a nevoilor de finanţare ale ciclului de
exploatare cu resursele de finanţare corespunzătoare, se naşte necesarul de fond de
rulment (NFR).
Necesarul de fond de rulment poate fi definit ca reprezentând acele capitaluri pe care
întreprinderea trebuie să le deţină pentru finanţarea stocurilor şi a decalajelor temporare
dintre plata furnizorilor şi a altor datorii de exploatare şi încasarea creanţelor de la clienţi.
Nivelul său poate fi determinat pe baza bilanţului financiar sau a bilanţului funcţional.
Pe baza bilanţului financiar:
NFR = (Stocuri + Creanţe) - Datorii de exploatare pe termen scurt
= (St + Cr) - Dets
Datoriile de exploatare pe termen scurt cuprind datoriile faţă de furnizori, salariaţi,
bugetul statului etc. (mai puţin datoriile faţă de bănci).
Pe baza bilanţului funcţional:
NFR = Active ciclice - Resurse ciclice = Ac – Rc.
Necesarul de fond de rulment are două componente: necesarul de fond de rulment
pentru exploatare (NFRE) şi necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).
Necesarul de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) reprezintă acea parte din
nevoile ciclice de exploatare care nu este acoperită din resurse ciclice şi care trebuie
finanţată prin resurse durabile.
NFRE = Active ciclice de exploatare - Resurse ciclice de exploatare
sau NFRE = Stocuri + Creanţe din exploatare -
- Furnizori - Datorii fiscale şi sociale aferente exploatării
Necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NRFAE) corespunde acelor nevoi
din afara ciclului de exploatare, care nu sunt finanţate de prin resurse ciclice şi care trebuie
acoperite prin capitaluri permanente:
NFRAE = Active diverse - Resurse diverse
sau NFRAE = Creanţe diverse din afara exploatării -
- Datorii diverse din afara exploatării
Astfel, necesarul de fond de rulment din exploatare evidenţiază nevoia de finanţare
determinată de ciclul de exploatare, suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca pe o
nevoie permanentă, în timp ce necesarul de fond de rulment din afara exploatării este legat
de operaţiuni diverse derulate de întreprindere.
În practică, pot fi întâlnite situaţii când necesarul de fond de rulment este negativ, ceea
ce reflectă existenţa unui surplus de resurse din exploatare în raport cu necesităţile din
exploatare. Situaţia se apreciază favorabil dacă este determinată de rotaţia rapidă a
stocurilor şi creanţelor, respectiv de angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată
mai îndepărtate. În caz contrar, ea poate fi rezultatul unor întreruperi ale procesului de
aprovizionare cu materiale, cu consecinţe nefavorabile pentru perioada următoare.
Analiza necesarului de fond de rulment se poate face în mărime absolută dar şi pe
baza unor rate, dintre care mai utilizate sunt:
1) Rata necesarului de fond de rulment:
NFR
R  360
CA
Între necesarul de fond de rulment şi cifra de afaceri există o strânsă legătură,
deoarece creşterea vânzărilor este în strânsă dependenţă, pe de o parte, cu deţinerea de
stocuri şi acordarea de credite clienţi, iar, pe de altă parte, cu obţinerea unor credite furnizori.

23
Se apreciază că situaţia este favorabilă când nivelul acestei rate scade, ceea ce semnifică o
ameliorare a trezoreriei. În condiţii normale, această rată trebuie să ia valori între 30 şi 60 de
zile.
2) Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment totală prin trezorerie:
Sold de trezorerie
R  100
NFR
Mărimea acestei rate este subunitară şi reflectă măsura în care trezoreria concură la
acoperirea financiară a NFR.

Analiza trezoreriei nete

Trezoreria este strâns legată de operaţiunile financiare pe termen scurt realizate de


întreprindere. Pentru a face faţă nevoilor financiare pe termen scurt, întreprinderea trebuie să
dispună de resurse financiare, respectiv resurse de trezorerie. Resursele de trezorerie sunt
furnizate de partenerii financiari şi reflectă gestiunea financiară pe termen scurt a
întreprinderii.
Activitatea desfăşurată degajă excedente monetare, care-i permit întreprinderii
acoperirea diverselor nevoi de trezorerie. Expresie a desfăşurării unei activităţi rentabile,
trezoreria netă rezultă din scăderea din nevoile de trezorerie a resurselor aferente. Nivelul
său poate fi determinat astfel:
Pe baza bilanţului financiar:
T = Disponibilităţi - Datorii financiare curente = Db - Dfc
Datoriile financiare curente cuprind creditele bancare pe termen scurt, inclusiv soldul
creditor al contului curent de la bancă.
Pe baza bilanţului funcţional:
T = Trezoreria de activ – Trezoreria de pasiv = TA – TP.
Pe baza ecuaţiei fundamentale a trezoreriei:
T = FR – NFR.
Nivelul său poate să fie pozitiv sau negativ. Un nivel pozitiv al trezoreriei semnifică
realizarea echilibrului financiar pe termen scurt al întreprinderii, deoarece întreprinderea
dispune de lichidităţi care să îi permită acoperirea fără probleme a datoriilor pe termen scurt.
În plus, o trezorerie pozitivă conferă întreprinderii şi o autonomie financiară sporită, aceasta
neavând credite pe termen scurt. Pe termen lung, menţinerea unui nivel ridicat al trezoreriei
pozitive poate afecta performanţele financiare ale întreprinderii, datorită costurilor de
oportunitate, cu efecte negative asupra remunerării capitalurilor.
Trezoreria negativă poate reprezenta semnalul unei stări de dezechilibru financiar pe
termen scurt, deoarece necesarul de fond de rulment nu poate fi acoperit în totalitate prin
resurse permanente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la împrumuturi bancare. Totuşi,
o asemenea situaţie poate fi considerată normală pentru majoritatea firmelor, atât timp cât
nivelul îndatorării nu depăşeşte pragul critic şi, în plus, firma beneficiază de efectul pozitiv al
efectului de levier.
În concluzie, putem aprecia că o situaţie favorabilă se înregistrează atunci când nivelul
trezoreriei pozitive sau negative tinde către zero, ceea ce, pe de o parte, reduce riscul de a
gestiona prost surplusul de resurse, iar, pe de altă parte, conferă întreprinderii un nivel
satisfăcător al autonomiei financiare.
Determinarea celor trei indicatori ai echilibrului financiar (FR, NFR şi T) pe baza
datelor din bilanţul financiar poate fi schematizată astfel:

24
Active imobilizate
nete
Capital permanent

Fond de rulment

Stocuri Datorii de
exploatare

Creanţe de Necesar de fond


exploatare de rulment de
exploatare
FR
NFR
Datorii din afara T
exploatării
Creanţe din afara
exploatării Necesar de fond
de rulment din
afara exploatării

Disponibilităţi

Datorii
Trezorerie financiare

Echilibrul financiar al întreprinderii


adaptată după Peyrard, Josette – Analyse financiere avec exercices, 6 edition,
Ed. Vuibert, Paris, 1996, pag. 137

2.4. Analiza rotaţiei patrimoniului

Analiza rotaţiei elementelor patrimoniale face legătura între informaţiile furnizate de


bilanţul contabil şi cele din contul de profit şi pierderi. Aceasta are ca obiectiv stabilirea
timpului necesar parcurgerii tuturor stadiilor circuitului economic de către capitalurile angajate
de firmă. Putem spune că, în acest mod, informaţiile statice obţinute prin analiza structurii
financiar-patrimoniale, respectiv prin analiza echilibrului financiar, sunt completate cu
informaţii care reflectă manifestarea dinamică a echilibrului financiar.

25
Metodologic, o asemenea analiză se bazează pe ratele de gestiune sau de rotaţie.
Ratele de gestiune exprimă în mod sintetic eficienţa cu care sunt utilizate activele şi
capitalurile întreprinderii, stând la baza caracterizării vitezei de rotaţie a acestora.
Vom prezenta în continuare ratele de gestiune pe elemente patrimoniale.

2.4.1. Analiza rotaţiei capitalurilor

Având în vedere structura capitalurilor unei firme, prezentată în pasivul bilanţului


financiar, putem calcula numărul de rotaţii şi, respectiv, durata în zile a unei rotaţii pentru
fiecare element al acestora, respectiv: capital permanent; capital propriu; capital investit;
datorii totale; datorii pe termen mediu şi lung; datorii pe termen scurt; datorii faţă de furnizori;
datorii financiare curente.
1) Rata de rotaţie a capitalului permanent:
CA
R Kper 
Kper
Exprimă numărul de rotaţii realizate de capitalul permanent pe parcursul unui exerciţiu
financiar. Nivelul său depinde de sectorul de activitate în care activează firma, de stabilitatea
financiară a acesteia, precum şi de gradul de imobilizare al capitalului. Totuşi, se apreciază
că valoarea minimă care asigură o eficienţă acceptabilă a capitalului permanent este de două
rotaţii pe an, respectiv un interval mediu de revenire a capitalurilor sub formă de disponibilităţi
de 180 de zile.
Capitalul permanent rămâne la dispoziţia firmei o perioadă mai mare de un an, ceea
ce înseamnă că rotaţia lor nu exprimă intervalul de timp necesar pentru reînnoirea lui, ci
intervalul în care acesta trece prin toate stadiile circuitului economic.
2) Rata de rotaţie a capitalului propriu:
CA
R Kpr 
Kpr
Fiind principala componentă a capitalului permanent, rotaţia capitalului propriu este
determinată de aceiaşi factori de influenţă. Nivelul minim pentru această rată este de două
rotaţii pe an.
3) Rata de rotaţie a capitalului investit:
CA
R Kinv 
Kinv
Are aceeaşi semnificaţie ca şi precedentele două rate.
4) Rate de rotaţie a datoriilor.
Spre deosebire formele precedente ale capitalului întreprinderii, care, parţial sau în
întregime, nu vor părăsi întreprinderea decât cu ocazia lichidării acesteia, datoriile se
reînnoiesc continuu, în funcţie de scadenţa lor (sub un an sau peste un an). De aceea, rotaţia
datoriilor o putem aprecia fie în mod global, pe baza cifrei de afaceri, fie folosind rulajele
debitoare (plăţile) ale respectivelor datorii. Analiza poate fi realizată pentru ansamblul
datoriilor, dar şi pentru principalele categorii ale acestora.
4.1) Rata de rotaţie datoriilor totale prin cifra de afaceri:
Cifra de afaceri
R Dt 
Datorii totale
Exprimă în mod sintetic numărul de rotaţii ale datoriilor totale. Nivelul acestei rate
depinde de termenele de plată ale datoriilor, de structura acestora, dar şi de volumul de
activitate al firmei. Nivelul minim al acestei rate este de patru rotaţii, ceea ce înseamnă că, în
medie, datoriile se reînnoiesc prin cifra de afaceri la un interval de 90 zile.
4.2) Termenul mediu de plată a datoriilor totale:

26
Datorii totale
TDt   365
Plati datorii
unde plăţile de datorii se obţin prin însumarea rulajelor debitoare ale tuturor conturilor de
datorii.
Această rată exprimă numărul mediu de zile în care sunt achitate datoriile. Creşterea
nivelului său poate fi apreciată favorabil, dacă este determinată de obţinerea unor termene
de plată mai îndepărtate din partea furnizorilor, sau nefavorabil, dacă a fost generată de
neachitarea la timp a unor obligaţii ca urmare a unor dificultăţi financiare ale întreprinderii.
Pentru a obţine o imagine mai clară asupra rotaţiei datoriilor, analiza poate continua
pe baza unor rate analitice.
4.3) Rata de rotaţie a datoriilor pe termen mediu şi lung prin cifra de afaceri:
Cifra de afaceri
R Dtml 
Datorii pe termen mediu si lung
Exprimă numărul de cicluri de exploatare parcurse de datoriile pe termen mediu şi
lung pe seama cifrei de afaceri. Nivelul acestei rate depinde, în principal, de nivelul
investiţiilor realizate de întreprindere în ultimul timp şi de modul de finanţare a acestor
investiţii. Astfel, firmele ce realizează investiţii masive şi nu dispun de surse proprii suficiente
pentru finanţarea acestora, apelând la împrumuturi, vor înregistra un nivel scăzut al acestei
rate, în timp ce firmele care îşi finanţează investiţiile prin surse proprii, vor înregistra un nivel
ridicat al ratei de rotaţie.
Datoriile pe termen mediu şi lung servesc, de regulă, la finanţarea ciclului de investiţii
şu nu a cifrei de afaceri. De aceea, pentru exprimarea rotaţiei acestora ar trebui folosite şi
alte rate care să ţină seama de rambursările de datorii în cursul exerciţiului.
4.4) Termenul mediu de plată a datoriilor pe termen mediu şi lung:
Datorii pe termen mediu si lung
TDtml   365
Rambursari datorii pe termen mediu si lung
Această rată exprimă intervalul de timp necesar pentru rambursarea datoriilor pe
termen mediu şi lung, apelându-se la un sistem liniar de plăţi. Se compară cu intervalul de
timp rămas până la scadenţă, în funcţie de care se apreciază gradul de încărcare al
serviciului datoriei pentru perioada următoare.
4.5) Rata de acoperire a riscurilor (RAR) măsoară capacitatea întreprinderii de a-şi
achita împrumuturile contractate pe termen mediu şi lung, în condiţiile în care utilizează
întreaga capacitate de autofinanţare în acest scop, exprimând perioada de timp (numărul de
ani) necesară pentru rambursarea acestora. Se calculează ca raport între datoriile pe termen
mediu şi lung şi capacitatea de autofinanţare (CAF):
Dtml
RAR 
CAF
O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate este mai mic
decât perioada de timp prevăzută pentru rambursarea creditului.
4.6) Rata de rotaţie a datoriilor pe termen scurt:
Cifra de afaceri
R Dts 
Datorii pe termen scurt
4.7) Termenul mediu de plată a datoriilor pe termen scurt:
Datorii pe termen scurt
TDts   365
Plati datorii pe termen scurt (CA )
Aceste două rate sunt complementare, exprimând, în primul caz, numărul mediu de
rotaţii, iar în cel de-al doilea caz, intervalul mediu de timp în care se fac plăţile. Plăţile de
datorii pe termen scurt se obţin prin însumarea rulajelor debitoare ale acestor conturi. În lipsa
acestora, ele pot fi aproximate prin cifra de afaceri.
Nivelul acestor rate depinde în principal de structura datoriilor pe termen scurt. Astfel,
datoriile pe termen scurt au mai multe componente, respectiv: datorii faţă de furnizori,

27
personal, bugetul statului, bănci etc. Dintre acestea, întreprinderea poate acţiona numai
asupra rotaţiei datoriilor faţă de furnizori, prin negocierea unor termene de plată mai
îndepărtate, în timp ce termenele de plată pentru datoriile faţă de personal şi bugetul statului
sunt stabilite prin lege, iar cele faţă de bănci nu este de dorit să le prelungim.
În aceste condiţii, creşterea termenului mediu de plată a datoriilor se apreciază
favorabil, dacă este determinată de relaxarea termenelor de plată faţă de furnizori, respectiv,
nefavorabil, dacă a fost cauzată de neplata datoriilor faţă de personal, bugetul statului, bănci.
Pentru surprinderea acestor aspecte, se impune urmărirea rotaţiei datoriilor faţă de furnizori.
4.8) Rata de rotaţie a datoriilor faţă de furnizori:
Cifra de afaceri
R Fz 
Datorii furnizori
4.9) Termenul mediu de plată a furnizorilor:
Datorii furnizori
TFz   365
Plati datorii furnizori (CA )
Exprimă numărul mediu de zile de creditare pe care întreprinderea îl obţine de la
furnizorii săi (de preferat este ca această rată să cuprindă numai datoriile faţă de furnizorii de
materiale şi servicii, nu şi cei de imobilizări). Nivelul acestei rate este influenţat de poziţia
firmei pe piaţă, de relaţiile stabilite cu furnizorii, de specificul activităţii care influenţează
durata ciclului de exploatare, de conjunctura economică şi de politica de credit practicată pe
piaţă.
Creşterea nivelului acestei rate semnifică folosirea de resurse atrase mai mari pentru
finanţarea ciclului de exploatare, pentru care firma nu plăteşte dobânzi, şi se apreciază
favorabil în măsura în care este rezultatul unor înţelegeri prealabile cu furnizorii.
O gestiune eficientă a creditelor comerciale necesită obţinerea din partea furnizorilor a
unor termene de plată a facturilor mai mari în raport cu termenele de plată pe care firma le
acordă clienţilor săi, ceea ce va avea drept consecinţe obţinerea unui excedent de resurse
financiare din aceste decalaje.
În teoria financiară termenul mediu de plată a furnizorilor mai este cunoscut sub
denumirea de ciclul de plăţi.

2.4.2. Analiza rotaţiei activelor

Din punct de vedere al formei materiale, capitalul mobilizat de firmă ia forma activelor
totale. Acestea nu au caracter static, ci dimpotrivă, îşi schimbă forma în mod continuu,
cunoscând un proces de rotaţie. Viteza de rotaţie a activelor este caracterizată prin numărul
de cicluri pe care acestea le parcurg. Ciclul parcurs de acestea este format din totalitatea
operaţiunilor ce intervin între momentul transformării capitalului bănesc în capital real (active
imobilizate şi active circulante) până în momentul în care se recuperează fondurile investite.

Aprecierea sintetică a rotaţiei activelor întreprinderii se face cu ajutorul ratelor de


rotaţie. Acestea se pot determina pentru ansamblul activelor firmei, precum şi pentru
principalele componente ale acestora (active imobilizate şi active circulante).

Analiza rotaţiei activelor totale şi activelor imobilizate

Cele mai importante astfel de rate sunt:


1) Rata de rotaţie a activelor totale (R AT), calculată ca raport între veniturile totale (Vt)
şi activele totale (At):
Vt
R AT 
At

28
Exprimă numărul de rotaţii al activelor totale într-o perioadă de timp, caracterizând în
mod sintetic eficienţa utilizării acestora. O valoare ridicată şi în creştere a numărului de rotaţii
exprimă capacitatea firmei de a obţine un nivel ridicat al veniturilor cu acelaşi volum al
activelor disponibile.
Nivelul acestei rate depinde hotărâtor de structura activelor totale. Astfel, firmele
industriale cu un grad ridicat de imobilizare a capitalurilor vor înregistra rotaţii scăzute, în timp
ce firmele de comerţ şi cele de prestări servicii vor înregistra o rotaţie mult mai rapidă a
activelor. Se consideră că valoarea minimă pentru această rată să fie de cel puţin două
rotaţii.
Pentru o apreciere obiectivă este necesară comparaţia acestei rate şi cu nivelul
înregistrat de alte firme din acelaşi sector de activitate sau cu media sectorului de activitate.
Trebuie avut, însă, în vedere că pot exista diferenţe semnificative între nivelurile acestei rate,
fără ca acestea să reflecte eficienţe diferite ale utilizării activelor. De exemplu, o firmă poate
să aibă în proprietate utilajele folosite în procesul de producţie, în timp ce o altă firmă,
comparabilă ca volum de activitate, să şi le procure prin leasing. Se va obţine o rotaţie mult
mai rapidă a activelor totale în cel de-al doilea caz, ceea ce nu poate reprezenta o eficienţă
mai ridicată a celei de-a doua firme.

2) Rata de rotaţie a activelor imobilizate(RAI):


Cifra de afaceri
R AI 
Active imobilizat e
Interpretarea acestei rate se face asemănător cu cea precedentă, fiind necesare
comparaţii în timp, faţă de nivelul înregistrat în alte firme similare sau faţă de media
sectorului de activitate.
Deoarece în cadrul activelor imobilizate ponderea principală revine imobilizărilor
corporale, se poate calcula o rată de rotaţie şi pentru acestea.

3) Rata de rotaţie a imobilizărilor corporale (R IC):


Cifra de afaceri
R IC 
Imobilizar i corporale
Evaluează eficacitatea managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii
cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate.
Aceste ultime două rate evaluează mai degrabă eficienţa utilizării imobilizărilor şi nu
rotaţia acestora, deoarece, după cum am văzut, ele se rotesc prin intermediul amortizării şi
nu al cifrei de afaceri, într-o perioadă egală cu durata de folosire. De aceea, pentru
caracterizarea rotaţiei imobilizărilor, analiza trebuie completată cu următoarele rate:

4) Rata de uzură a imobilizărilor corporale (Ru):


Amortizari cumulate
Ru 
Imobilizar i corporale
Amortizările cumulate reprezintă amortizările incluse în costuri de la punerea în
funcţiune a imobilizărilor până în prezent, iar imobilizările corporale trebuie luate în calcul la
valoarea de inventar.
Această rată oferă informaţii cu privire la starea tehnică a mijloacelor fixe ale
întreprinderii, putând lua valori între 0 şi 1. Un nivel ridicat al acesteia se apreciază
nefavorabil, semnificând o uzură puternică a imobilizărilor.

5)Termenul de recuperare a valorii imobilizărilor corporale (Tr):


Imobilizari corporale
Tr 
Amortizari anuale

29
Imobilizările corporale trebuie luate de asemenea în calcul la valoarea de inventar.
Această rată exprimă numărul de ani necesari pentru recuperarea investiţiei dacă va fi aplicat
acelaşi regim de amortizare.
Un nivel scăzut al acestei rate conferă întreprinderii o mai mare flexibilitate, dar şi
posibilitatea de a înlocui mai rapid imobilizările uzate.

6) Rata de modernizare a imobilizărilor corporale (Rm):


Investitii
Rm 
Imobilizar i corporale
Arată gradul de reînnoire a mijloacelor fixe. Creşterea nivelului său se apreciază
favorabil.

7) Rata scoaterilor din funcţiune (Rs):


Iesiri de imobilizari
Rs 
Imobilizari corporale
Ultimele două rate trebuie analizate comparativ. Astfel, dacă Rm > Rs, înseamnă fie
că întreprinderea a înlocuit în perioada respectivă o serie de imobilizări scoase din funcţiune
în perioadele anterioare, fie că are loc o dezvoltare a activităţii firmei.
Dacă, dimpotrivă, Rm < Rs, se poate constata că întreprinderea a decis scoaterea din
funcţiune a unor elemente de capital fix pentru care nu există surse financiare de înlocuire în
perioada respectivă sau are loc o restrângere a activităţii firmei. Pentru ca informaţiile
obţinute să fie concludente, este necesar ca această comparaţie să fie urmărită în timp, pe
mai mulţi ani.

Analiza rotaţiei activelor circulante

Având în vedere că rotaţia activelor imobilizate este determinată de regimul de


amortizare utilizat, care este stabilit prin legislaţia fiscală, firma neputându-l influenţa direct,
rezultă că pentru accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului se poate acţiona asupra rotaţiei
activelor circulante. Parcurgerea mai rapidă de către acestea a tuturor stadiilor circuitului
economic (aprovizionare, producţie şi desfacere) determină accelerarea rotaţiei lor.
Viteza de rotaţie a activelor circulante exprimă în mod sintetic eficienţa cu care sunt
folosite materialele în activitatea întrepriderii.
Accelerarea vitezei de rotaţie are implicaţii pozitive asupra principalilor indicatori
economico-financiari, conducând la eliberări de resurse materiale necesare procesului de
producţie şi prin aceasta la reducerea cheltuielilor financiare şi la creşterea profitului realizat.

Pentru caracterizarea vitezei de rotaţie, se apelează la o serie de indicatori, care


exprimă, în medie, mărimea intervalului de timp necesar parcurgerii de către activele
circulante a tuturor stadiilor circuitului economic.
1) Numărul mediu de rotaţii (Nr) exprimă, în medie, de câte ori activele circulante au
parcurs toate stadiile circuitului economic în cursul unei perioade de timp determinată. Se
calculează cu relaţia:
CA
Nr 
AC
în care: CA - cifra de afaceri;
AC - soldul mediu al activelor circulante.
Creşterea nivelului acestui indicator semnifică accelerarea vitezei de rotaţie.

30
2) Durata medie în zile a unei rotaţii (Dz), ce exprimă mărimea intervalului de timp
necesar parcurgerii de către activele circulante a circuitului economic. Se calculează cu
relaţia:
AC
Dz   365
CA
Reducerea nivelului acestui indicator semnifică accelerarea vitezei de rotaţie.
Trebuie făcute câteva precizări metodologice asupra conţinutului indicatorilor folosiţi la
determinarea numărului mediu de rotaţii. Astfel, dintre indicatorii producţiei, pentru calculul
numărului mediu de rotaţii se foloseşte cifra de afaceri încasată, deoarece aceasta
presupune parcurgerea completă a circuitului economic. Activele circulante luate în calculul
vitezei de rotaţie cuprind stocurile de materii prime, materiale, producţie neterminată,
semifabricate şi produse finite, precum şi creanţele faţă de clienţi. În ce priveşte soldul lor
mediu, stabilirea acestuia pe baza soldurilor de la începutul, respectiv sfârşitul anului este
puţin concludentă, datorită activităţii neritmice din cursul anului. De aceea, se impune
determinarea soldului mediu anual pe baza soldurilor medii lunare, sau dacă este posibil,
chiar pe baza soldurilor zilnice.

Activele circulante cuprind mai multe componente (stocuri, creanţe şi disponibilităţi


băneşti), iar pentru a identifica direcţiile de acţiune pentru accelerarea rotaţiei acestora se
impune urmărirea separată a acestora. O asemenea analiză va permite stabilirea duratei
fiecărui stadiu al circuitului economic (aprovizionare, producţie, vânzare, încasare), ca şi a
locurilor unde rotaţia este mai lentă.
Dintre elementele activelor circulante, pentru disponibilităţile băneşti nu se va urmări
rotaţia, deoarece un asemenea indicator ar exprima de câte ori acestea se transformă în
lichidităţi, pe parcursul unui exerciţiu, lucru evident fără logică.

A. Stocurile reprezintă acea componentă a activelor circulante cu cel mai scăzut grad
de lichiditate. Deşi din punct de vedere financiar, deţinerea de stocuri antrenează o serie de
costuri pentru firmă (costuri de păstrare – depozitare, dar şi costuri de oportunitate generate
de imobilizarea de resurse financiare), existenţa acestora condiţionează buna desfăşurare a
activităţii firmei. Permanent, firma va avea nevoie de existenţa unor stocuri de materii prime,
producţie neterminată şi produse finite, pentru a asigura continuitatea circuitului economic.
Pentru caracterizarea rotaţiei stocurilor, se folosesc aceiaşi indicatori utilizaţi pentru
ansamblul activelor circulante.
1) Numărul mediu de rotaţii al stocurilor (N St):
CA
NSt 
St
2) Durata medie a unei rotaţii a stocurilor (D St):
St
D St   365
CA
Pentru a reduce influenţa unor factori întâmplători, în calculul indicatorilor de rotaţie
este indicat să se utilizeze o valoare medie a stocurilor pentru perioada respectivă.
Aceste rate exprimă numărul de cicluri pe care stocurile le parcurg în medie în cursul
unui exerciţiu financiar, respectiv numărul de zile necesare pentru parcurgerea unui ciclu.
Nivelul lor diferă de la o întreprindere la alta în funcţie de natura activităţii desfăşurate, dar şi
de condiţiile de gestiune din fiecare întreprindere. Încetinirea vitezei de rotaţie a stocurilor
semnifică o reducere a eficienţei folosirii lor având drept efect imobilizarea de resurse
financiare şi scăderea rentabilităţii.

B. Creanţele reprezintă cealaltă componentă a activelor circulante ce intră în procesul


de rotaţie, ele urmând stocurilor în acest proces. Acestea sunt formate din creanţe

31
comerciale şi alte creanţe, ceea ce face ca ratele de rotaţie să fie determinate atât pe total,
cât şi pentru principala lor componentă (clienţii).
Pentru caracterizarea rotaţiei acestora, se utilizează indicatorul „termenul mediu de
încasare a creanţelor” (Ti), calculat cu relaţia:
Cr
Ti   365 sau
CA (inclusiv TVA )
Cr ( fara TVA )
Ti   365
CA
unde: Cr – soldul mediu al conturilor de creanţe (pot fi luate în calcul creanţele totale sau
numai cele faţă de clienţi).
Creanţele faţă de clienţi încorporează şi taxa pe valoarea adăugată aferentă, în timp
ce cifra de afaceri nu include această taxă. De aceea, pentru a asigura comparabilitatea
datelor este necesar ca, fie să se elimine TVA-ul din nivelul creanţelor, fie să se majoreze
cifra de afaceri cu taxele aferente
Termenul mediu de încasare a creanţelor exprimă numărul mediu de zile până la data
la care firma îşi încasează contravaloarea produselor livrate către clienţi, respectiv decalajul
mediu în zile între data facturării şi data încasării contravalorii acestora. Serveşte la
aprecierea eficacităţii întreprinderii în colectarea creanţelor comerciale. Pentru aceasta,
nivelul său se compară cu nivelul creditului comercial prevăzut în contractele de livrare.
O valoare în creştere a acestui indicator poate indica probleme legate de controlul
creditului acordat clienţilor şi, în consecinţă, creanţe mai greu de încasat, în timp ce
reducerea duratei medii de încasare înseamnă îmbunătăţirea gestiunii clienţilor ca urmare a
schimbării politicii de credit comercial.
Pentru o apreciere obiectivă a vitezei de rotaţie a creanţelor, termenul mediu de
încasare a acestora trebuie comparat cu termenul mediu de plată a furnizorilor. O situaţie
favorabilă firmei se înregistrează atunci când creanţele sunt încasate mai rapid decât sunt
plătiţi furnizorii, generând un surplus de resurse financiare ce vor servi la finanţarea
stocurilor.

32
Capitolul 3

ANALIZA PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE FIRMEI

3.1. Analiza rezultatelor pe baza contului de profit şi pierderi

Efectuarea analizei activităţii economico-financiare necesită folosirea unui sistem de


informaţii care să permită cunoaşterea tuturor fenomenelor şi proceselor care au loc în
interiorul întreprinderii şi în afara ei. Pe baza acestor informaţii, se pot cunoaşte rezultatele
obţinute de unităţile economice, factorii care acţionează asupra formării lor şi se pot lua
decizii pentru reglarea şi redresarea activităţii fiecărei întreprinderi. Contul de Profit şi
Pierderi constituie principala sursă de informaţii utilizată în analiza performanţelor firmei; el
detaliază rezultatul obţinut prin evidenţierea veniturilor şi cheltuielilor după natura lor, şi a
rezultatului exerciţiului pe categorii de activităţi şi pe total.

3.1.1. Indicatorii activităţii de producţie şi comercializare

Producţia exerciţiului reflectă producţia totală (bunuri, lucrări, servicii) realizată de o


întreprindere într-o perioadă de timp, destinată a fi vândută în afară sau pentru consumul
propriu al întreprinderii. Nivelul său depinde de capacităţile productive de care dispune firma
şi de eficienţa gestiunii resurselor.
Producţia exerciţiului (Qe) cuprinde următoarele elemente:
- valoarea producţiei vândute în acea perioadă (Qv), exprimată în preţuri de vânzare
fără TVA;
- variaţia producţiei stocate (Qs), în care se cuprind stocurile de produse finite,
semifabricate şi producţie neterminată la sfârşitul anului faţă de începutul anului, evaluate în
costuri de producţie;
- valoarea producţiei imobilizate (Qi), reprezentată de imobilizările corporale şi
necorporale realizate în regie proprie, cât şi de consumul intern de semifabricate şi produse
finite din producţie proprie, evaluate în costuri de producţie.
Ţinând seama de elementele componente, modelul sau relaţia de calcul al producţiei
exerciţiului se prezintă astfel:
Qe = Qv Qs + Qi.
Producţia exerciţiului prezintă unele dezavantaje, deoarece cuprinde elemente cu un
conţinut eterogen, fiind evaluate atât în preţuri de vânzare, cât şi în costuri de producţie, ceea
ce nu permite delimitarea corectă a raportului dintre munca vie şi materializată şi nici
stabilirea cu exactitate a efortului propriu la realizarea programului de producţie şi în
aprecierea performanţelor economico-financiare ale firmei.

Marja comercială (Mc) arată sporul de valoare adăugată sau valoarea nou creată de
către activitatea de comerţ a firmelor şi se determină ca diferenţă între valoarea mărfurilor
vândute (Vm) şi costul mărfurilor vândute (Cmv), adică:
Mc = Vm – Cmv.
Această marjă reflectă surplusul de valoare obţinut peste costul mărfurilor vândute şi
reflectă poziţionarea întreprinderii pe piaţa sa ţinând cont de:
- natura produselor;
- forma de distribuţie;
- formarea preţului de vânzare;

33
- intensitatea concurenţei.
Pentru analiza comparativă a rezultatelor unor firme aparţinând aceluiaşi sector sau
pentru comparaţii intersectoriale se poate calcula rata marjei comerciale, astfel:
Rata marjei = Marja comercială/Cifra de afaceri x 100
sau
Rata marjei = Marja comercială/Costul de achiziţie a mărfurilor vândute x 100.
Reducerea marjei comerciale într-o anumită perioadă trebuie urmărită cu mare
atenţie, în scopul identificării cauzelor care au condus la această situaţie, respectiv:
înrăutăţirea conjuncturii economice pe piaţă, apariţia unor noi concurenţi, creşterea costului
achiziţiilor etc.
Utilizarea ratei marjei comerciale permite efectuarea de analize comparative între
întreprinderile din acelaşi sector de activitate. Totodată, mărimea ei (calculată prin prima
relaţie) poate fi comparată cu rata valorii adăugate aferente activităţii de producţie a firmei
(brută), evidenţiindu-se care dintre cele două categorii de activităţi (de producţie sau
comercializare) asigură o marjă mai mare a valorii adăugate.

Valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă şi


comercială a unei firme în decursul unei anumite perioade de timp. Ea permite aprecierea
aportului întreprinderii la creşterea avuţiei naţionale şi se poate determina prin două metode:
indirect, prin metoda deductivă, şi direct, prin metoda analitică.
Conform metodei deductive, valoarea adăugată (Va) se determină prin scăderea
consumurilor de bunuri şi servicii furnizate de terţi (Cm) din producţia exerciţiului (Qe) plus
marja comercială (în cazul în care întreprinderea revinde mărfuri):

Va = (Qe + Mc) – Cm

Consumurile intermediare (Cm) reprezintă expresia valorică a materiilor prime,


materialelor, energiei, combustibililor, serviciilor externe etc. consumate în procesul de
producţie şi care provin de la terţi. Acestui element trebuie să i se acorde atenţia cuvenită,
întrucât variaţia lui se răsfrânge în mod direct asupra mărimii valorii adăugate. În acest scop,
se poate calcula rata consumurilor intermediare:
Consumuri int ermediare

Pr oductia exercitiului
Principalii factori care influenţează variaţia consumurilor intermediare sunt structura
producţiei pe sortimente, randamentele utilizării materialelor şi preţurile de aprovizionare.
O problemă legată de mărimea consumurilor intermediare se referă la metodele de
evaluare a stocurilor de materii prime şi materiale. În aceste condiţii, analistul poate
întâmpina probleme atunci când se utilizează metode diferite de evaluare de la o firmă la alta
sau când sunt schimbate metodele de evaluare de la o perioadă la alta.
Există mai multe tipuri ale valorii adăugate şi anume valoarea adăugată produsă şi
valoarea adăugată realizată.
Valoarea adăugată produsă poate fi brută (Vab) şi netă (Van), cele două categorii
obţinându-se în funcţie de includerea sau nu a amortizării (A) în consumurile intermediare
aferente producţiei exerciţiului:
Vab = Qe – Cm

în care Cm reprezintă cheltuielile cu materiile prime, materialele, combustibilul,


energia, apa, serviciile procurate de la terţi;
Van = Vab – A sau
Van = Qe – (Cm + A)

34
În acest caz, deoarece se fundamentează pe producţia exerciţiului, valoarea adăugată
menţine caracterul eterogen al indicatorului respectiv, incluzând astfel o valoare adăugată
aferentă producţiei vândute şi o valoare adăugată aferentă producţiei stocate şi producţiei de
imobilizări.
Adepţii conceptului de valoare adăugată netă consideră că există doar patru
participanţi interesaţi de rezultatele firmei, şi anume salariaţii, statul, creditorii şi proprietarii.
Aceştia exclud întreprinderea ca parte participantă la împărţirea valorii adăugate,
considerând capitalul fix ca un terţ, iar amortizarea aferentă acestuia ca un consum
intermediar.
Întrucât rezultatele activităţii de producţie pot fi confirmate sau infirmate de piaţă, ar fi
mai relevant să se calculeze valoarea adăugată aferentă vânzărilor firmei, numită şi valoare
adăugată realizată. Pentru aceasta, trebuie determinat nivelul consumurilor intermediare
aferente producţiei vândute, lucru destul de dificil, dat fiind sistemul contabil românesc, care
prevede înregistrarea totală a cheltuielilor cu materiile prime şi materialele consumate,
indiferent dacă produsele obţinute au fost vândute sau nu.

Potrivit metodei directe (analitice sau aditive), valoarea adăugată se va determina


prin însumarea veniturilor participanţilor (direcţi şi indirecţi) la crearea valorii adăugate:
salariaţi, creditorii, acţionarii, statul şi întreprinderea în sine.
Astfel mărimea valorii adăugate se poate calcula astfel:

Va = Cp + Cf + IT + A + Pn,

în care:
Cp – cheltuielile de personal;
Cf – cheltuielile financiare (cu dobânzile);
IT – impozitele şi taxele datorate statului;
A – amortizarea;
Pn – profitul net.
În acest caz, valoarea adăugată cuprinde remunerarea muncii prin cheltuielile de
personal, a capitalului propriu deţinut de acţionari prin dividendele plătite acestora, a
capitalului împrumutat prin dobânzile plătite băncilor, a capitalului tehnic prin amortizare, a
statului prin impozite şi taxe, precum şi a întreprinderilor prin profitul reinvestit, adică folosit
pentru autofinanţare.
Metoda analitică face abstracţie de o serie de elemente, pe care le presupune ca
având valoarea zero. Astfel, se consideră că din activitatea extraordinară firma nu
înregistrează nici profit, nici pierderi, iar din activitatea financiară nu obţine venituri. De
asemenea, exclude elementele alte cheltuieli şi alte venituri din exploatare, precum şi
subvenşiile de exploatare. În situaţia în care aceste presupuneri nu se adeveresc, în calculul
valorii adăugate prin metoda analitică mai intervine o altă componentă, alte elemente,
stabilită cu relaţia:

Ae = Cex – Vex – Vf + Ace* – Ave + P – Se,

unde: Cex – cheltuieli extraordinare


Vex – venituri extraordinare
Vf – venituri financiare
Ace* – alte cheltuieli de exploatare (cheltuieli cu despăgubiri, donaţii, active cedate)
P - ajustarea valorii activelor circulante, ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi
cheltuieli

35
Ave – alte venituri de exploatare
Se – subvenţii de exploatare.
Pentru urmărirea modului de repartizare a valorii adăugate între participanţii direcţi şi
indirecţi la activitatea economică a firmei, se pot calcula ratele de remunerare a valorii
adăugate, respectiv:
- rata de remunerare a personalului:
Cheltuieli cu personalul
x100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a statului:
Im pozite si taxe
x100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a capitalului tehnic:
Cheltuieli cu amortizarea
x100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a creditorilor:
Cheltuieli financiare
x100
Valoarea adaugata
- rata de remunerare a acţionarilor:
Pr ofit net
x100.
Valoarea adaugata

Aceste rate permit efectuarea de comparaţii sectoriale şi interexerciţii şi oferă


informaţii asupra modului de repartizare a valorii adăugate între partenerii sociali, respectiv
personalului, statul, firma, creditorii şi acţionarii. Astfel, o creştere a ponderii profitului se
apreciază favorabil, în timp ce creşterea ponderii cheltuielilor financiare poate însemna o
creştere a gradului de îndatorare a firmei. Ponderea impozitelor şi taxelor depinde de
fiscalitatea promovată de stat, creşterea acestei rate apreciindu-se nefavorabil. Nivelurile
acestor rate trebuie urmărite în timp, în scopul cunoaşterii mutaţiilor care survin între cele
cinci categorii.
În cadrul analizei, se pot calcula şi raportul static şi raportul dinamic dintre
valoarea adăugată şi producţia exerciţiului:
VA I VA
Rs   100 ; Rd   100 .
Qe I Qe
Raportul static (Rs) sau rata valorii adăugate arată ponderea valorii adăugate în
producţia exerciţiului, în timp ce raportul dinamic (Rd) arată dinamica sau ritmul modificării
valorii adăugate în funcţie de dinamica sau ritmul modificării producţiei exerciţiului. Mărimea
raportului static reflectă gradul de integrare a producţiei; cu cât valoarea acestui raport este
mai apropiată de 1, cu atât mai mult firma este integrată vertical.
Mărimea ratei valorii adăugate prezintă o importanţă deosebită pentru toate părţile
implicate în viaţa firmei, întrucât arată proporţia de venit pe care întreprinderea o realizează
din producţia obţinută. O variaţie a acestei rate reflectă o variaţie a profitabilităţii pentru
acţionari, stat, împrumutători, întreprindere, motiv pentru care este necesară identificarea
căilor de creştere a raportului static. În acest scop, trebuie să se ţină seama de factorii care
influenţează mărimea acestui raport, printre care amintim:
- randamentul utilizării materialelor;

36
- eficienţa folosirii mijloacelor fixe;
- productivitatea muncii;
- preţurile materiilor prime, serviciilor, utilităţilor etc. procurate de la terţi;
- ponderea sortimentelor care au o valoare adăugată mai mare decât media
firmei.

Cifra de afaceri arată volumul total al vânzărilor din activitatea de producţie şi de


comerţ realizate de către o firmă într-o anumită perioadă de timp.
Analiza cifrei de afaceri reprezintă o importanţă deosebită, deoarece permite
aprecierea locului întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a
aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi în mod profitabil.
Totodată modificarea cifrei de afaceri se reflectă asupra principalilor indicatori economico-
financiari, precum şi asupra eficienţei activităţii societăţilor comerciale.
Din punct de vedere al conţinutului şi al sferei de întindere , cifra de afaceri poate fi
privită ca: cifră de afaceri totală, cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală şi cifra de
afaceri critică.

Cifra de afaceri totală (CAt) exprimă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate în
preţurile pieţei sau curente. Ea cuprinde valoarea producţiei vândute (Qv), respectiv
totalitatea veniturilor din vânzarea produselor (Vp), din executarea lucrărilor (Vl), din
prestarea serviciilor (Vs), precum şi veniturile obţinute din vânzarea mărfurilor (Vm) într-o
anumită perioadă de timp:
CAt = Qv + Vm = Vp + Vl + Vs + Vm.
Cifra de afaceri netă (CAn) cuprinde cifra de afaceri totală şi veniturile din subvenţii de
exploatare aferente vânzărilor (Vse):
CAn = CAt + Vse = Qv + Vm + Vse.

Cifra de afaceri medie (CA¯), se poate determina în unităţile monoproductive, şi


reprezintă încasarea media pe unitatea de produs sa serviciu.
CA
CA 
q

Cifra de afaceri marginală (CAm)exprimă variaţia încasărilor unei firme generată de


creşterea cu o unitate a volumului vânzărilor.
CA
CAm 
q
Cifra de afaceri critică (CA min), reprezintă acel nivel al vânzărilor la care se asigură
acoperirea în totalitate a cheltuielilor efectuate, iar profitul este egal cu zero. În acest caz,
cifra de afaceri minimă va fi egală cu suma cheltuielilor fixe şi celor variabile:

CAmin = CF + Cv sau
CF CF
CA min = =
1 - Ncv Cv
1-
CA
unde:
CF – cheltuieli fixe totale;
Ncv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile faţă de cifra de afaceri (CA).
În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificarea absolută şi
procentuală intervenită în mărimea cifrei de afaceri din perioada curentă faţă de cea
prevăzută sau din perioada de bază, astfel:
∆CA = CA1 – CA0;

37
CA
CA %  100 ; ∆CA% = ICA – 100.
CA 0

În funcţie de mărimea şi semnul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la


creşterea sau scăderea cifrei de afaceri a întreprinderii în perioada supusă analizei.
Deoarece cifra de afaceri este exprimată în preţuri curente, în perioada de creştere puternică
a preţurilor trebuie să fie corectată cu indicele inflaţiei, altfel informaţiile îşi pierd mult din
fiabilitate, iar concluziile analizei vor fi deformate. De aceea, se impune determinarea unei
rate reale de creştere a cifrei de afaceri pe baza relaţiei:

I CA
CA%reala  (  1)  100
Ip
unde:
Ip – indicele de creştere a preţurilor.
În cadrul analizei, se poate calcula şi ponderea veniturilor provenite din vânzarea
produselor (Qv) sau din vânzarea de mărfuri (Vm) faţă de cifra de afaceri totală a
întreprinderii, adică:
Qv; Vm
G  100 .
CA
De asemenea, este necesar să se calculeze şi modificările intervenite în mărimea
acestor ponderi în perioada curentă faţă de nivelul previzionat sau cel din perioada de bază:
G  G1  G0 .

Analiza cifrei de afaceri necesită şi calcularea raportului static (Rs) şi a raportului


dinamic (Rd) între cifra de afaceri şi producţia exerciţiului:
CA ICA
Rs  ; Rd  .
Qe IQe
Raportul static arată proporţia sau ponderea cifrei de afaceri a unei firme faţă de
producţia exerciţiului şi reflectă gradul de valorificare a producţiei exerciţiului într-o anumită
perioadă de timp. Acest raport poate lua valori mai mici, egale sau mai mari decât 1 (Rs  1,
Rs  1) şi exprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite, semifabricate sau
producţie neterminată.
Raportul dinamic arată evoluţia sau dinamica cifrei de afaceri în raport cu dinamica
producţiei exerciţiului şi poate fi egal, mai mare sau mai mic decât 1 sau 100.

3.1.2. Indicatorii rentabilităţii în mărime absolută

Excedentul brut de exploatare (EBE) exprimă rezultatul economic brut ce se obţine


din activitatea de exploatare a întreprinderii. El prezintă avantajul că nu este influenţat de
politicile de amortizare şi de stabilire a provizioanelor, fiind, astfel, scutit de distorsiunile care
afectează indicatorii contabili tradiţionali, deşi nu poate elimina distorsiunile provenite din
modul de evaluare a stocurilor.
Excedentul brut de exploatare se poate stabili în două moduri:

 plecând de la valoarea adăugată (Va):


EBE = Va + Se – IT – Cp
în care:
Se – subvenţiile de exploatare primite de la stat;

38
IT – valoarea impozitelor şi taxelor datorate (mai puţin impozitul de profit şi
TVA);
Cp – cheltuieli cu personalul (salarii brute + contribuţii la bugetul statului legate
de salarii)
 prin compararea veniturilor de exploatare care implică încasări, imediate
sau la termen (Ve*) şi a cheltuielilor de exploatare, care generează plăţi,
imediate sau la termen (Ce*):
EBE = Ve*– Ce*.

Veniturile din exploatare care implică încasări cuprind: veniturile din vânzarea
mărfurilor, producţia exerciţiului şi subvenţiile pentru exploatare, iar cheltuielile care implică
plăţi sunt formate din: costul de achiziţie al mărfurilor vândute, consumurile provenite de la
terţi, cheltuielile cu personalul şi impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate.
Această ultimă definiţie a EBE ne permite să-l caracterizăm drept surplusul monetar
potenţial (cash flow-ul potenţial) degajat de activitatea curentă a întreprinderii, fiind practic o
diferenţă între veniturile monetare potenţiale şi cheltuielile monetare probabile de a se
efectua.
Excedentul brut de exploatare este un indicator de eficienţă (rentabilitate) a activităţii
principale a întreprinderii, el fiind utilizat pentru:
- finanţarea investiţiilor;
- rambursarea împrumuturilor;
- remunerarea capitalurilor investite;
- remunerarea capitalurilor proprii;
- reînnoirea capitalului tehnic;
- plata impozitului pe profit.
Excedentul brut de exploatare reprezintă numai un indicator monetar potenţial,
datorită existenţei decalajelor dintre plăţi şi încasări, ce provin din folosirea pasivelor stabile
(furnizori, salariaţi, bugetul statului) şi, respectiv, din creditele comerciale acordate clienţilor,
el putând fi constatat doar la sfârşitul intervalului.
Excedentul brut de exploatare nu este influenţat de politica de amortizare şi de
stabilire a provizioanelor, de politica financiară şi politica fiscală, fiind, astfel, scutit de
distorsiunile care afectează indicatorii contabili tradiţionali, deşi nu poate elimina distorsiunile
provenite din modul de evaluare a stocurilor.
Analiza excedentului brut de exploatare poate fi făcută pe baza valorii sale absolute
sau cu ajutorul unor rate. În mărime absolută, nivelul său este influenţat de următorii factori:
- nivelul de prelucrare a materiilor prime, reflectat prin intermediul valorii
adăugate;
- nivelul salarizării angajaţilor firmei, exprimat prin ponderea cheltuielilor cu
personalul în valoarea adăugată;
- gradul de fiscalitate (exceptând impozitul pe profit);
- subvenţiile primite de la stat;
- capacitatea firmei de a gestiona eficient alte activităţi în afara celei de bază.
Plecând de la aceşti factori, creşterea nivelului excedentului brut de exploatare poate
avea loc în următoarele condiţii:
- creşterea valorii adăugate prin îmbunătăţirea gradului de prelucrare a materiilor
prime (IVA>1);
- creşterea valorii adăugate într-un ritm superior creşterii cheltuielilor cu personalul
şi cu impozitele şi taxele (IVA> ICP şi IVA> IIT).
Ratele excedentului brut de exploatare permit aprecierea modului în care acesta
reuşeşte să acopere diferitele nevoi de finanţare. Cele mai importante rate utilizate sunt:
a) rata amortizării:

39
Amortizare
RA = 100
EBE
b) rata cheltuielilor financiare:
Cheltuieli financiare
RA = 100
EBE
c) rata dividendelor:
Dividende
RA = 100
EBE
d) rata autofinanţării:
Autofinant are
RA = 100
EBE
În funcţie de nivelul acestor rate, se fac aprecieri cu privire la repartizarea EBE. Nivelul
acestuia trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura:
- menţinerea capitalului tehnic, prin amortizare;
- remunerarea capitalului împrumutat, prin intermediul cheltuielilor cu dobânzile;
- remunerarea capitalului propriu, prin dividende;
- dezvoltarea întreprinderii prin capitalizarea unei părţi din profitul obţinut.
Excedentul brut de exploatare arată nivelul global de profitabilitate a activităţii de
producţie şi comercializare şi este un instrument util pentru evaluarea performanţelor unei
afaceri, fiind utilizat atât de către manageri, şi de către investitori.

Rezultatul exploatării (RE) este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de


activitatea curentă (de exploatare) a întreprinderii, stabilit prin compararea totalului veniturilor
de exploatare cu ansamblul cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprimă
rezultatele realizate de întreprindere din activitatea industrială şi comercială, ţinând cont de
politica de amortizare şi fiscală a întreprinderii.
Rezultatul de exploatare se poate calcula prin două metode. Conform primei metode,
rezultatul exploatării se determină ca diferenţă între totalul veniturilor de exploatare şi
ansamblul cheltuielilor de exploatare:
RE = Ve – Ce
Cea de-a doua metodă rezultă din tabloul soldurilor intermediare de gestiune:
RE = EBE + (Vpe + Ave) – (Cpa + Ace*)
în care:
Vpe – venituri din provizioane de exploatare;
Ave – alte venituri de exploatare;
Cpa – cheltuielile cu provizioanele şi amortizările de exploatare;
Ace* – alte cheltuieli de exploatare (cu despăgubiri, donaţii şi active cedate).
Rezultatul de exploatare prezintă un interes deosebit pentru finanţatorii activităţii
întreprinderii (bănci, acţionari), deoarece el reprezintă sursa remunerării acestor aporturi de
capital (propriu şi împrumutat).
Calitatea sa de indicator de comparaţie a rezultatelor întreprinderilor este totuşi
afectată de eterogenitatea modului de fundamentare a unor părţi importante din structura sa.
Rezultatul de exploatare este mai agreat de către investitori pentru aprecierea
nivelului de remunerare a capitalului investit de către aceştia, comparativ cu excedentul brut
de exploatare, întrucât, teoretic, destinaţia lui este exclusiv pentru remunerarea creditorilor şi
acţionarilor, cu excepţia impozitului pe profit.

40
În analiza valorii absolute a rezultatului de exploatare trebuie să se ţină seama de
diferiţi factori care influenţează mărimea lui, factori care pot fi de natură managerială,
contabilă şi fiscală.
Deciziile manageriale de adoptare a unei anumite politici de amortizare şi de stabilire
a provizioanelor influenţează decisiv mărimea rezultatului de exploatare. Opţiunile
manageriale privitoare la politica managerială privesc:
- alegerea uneia dintre metodele de amortizare stabilite prin lege;
- utilizarea unor durate de amortizare mai scurte sau mai lungi decât cele normale
stabilite prin lege;
- adaptarea la inflaţie a valorii imobilizărilor corporale.
Efectul provizioanelor asupra rezultatului de exploatare este de diminuare a nivelului
acestuia, ca urmare a majorării cheltuielilor cu provizioanelor constituite. Pe lângă acest efect
negativ, provizioanele au şi un efect favorabil, de amânare de moment a fiscalităţii până la
anularea provizionului; în cazul în care riscul pentru care a fost constituit se produce,
provizionul se consumă, iar efectul favorabil devine definitiv.

Profitul brut (rezultatul total al exerciţiului) şi profitul net reprezintă indicatori


sintetici prin care se apreciază sub formă absolută rentabilitatea unei firme. Maximizarea
valorii acestor indicatori constituie unul dintre obiectivele principale urmărite de către toate
întreprinderile, constituind o necesitate obiectivă pentru existenţa lor pe piaţă. Mărimea
rezultatului total al exerciţiului înainte de impozitare (Rt), numit şi profit brut (Pb), se
determină ca diferenţă între veniturile totale (Vt), obţinute în perioada respectivă şi cheltuielile
totale (Ct) efectuate de către întreprindere:
Rt (Pb) = Vt – Ct
La rândul lor, veniturile totale provin din însumarea veniturilor de exploatare (Ve), a
veniturilor financiare (Vf) şi a veniturilor extraordinare (Vex):
Vt = Ve + Vf + Vex
De asemenea, cheltuielile totale se compun din cheltuielile de exploatare (Ce),
cheltuielile financiare (Cf) şi cheltuielile extraordinare (Cex):
Ct = Ce + Cf + Cex

Mărimea rezultatului total (profitului brut) se mai poate stabili prin însumarea
rezultatului aferent exploatării sau a profitului din exploatare (Re sau Pe) cu rezultatul sau
profitul financiar (Rf sau Pf) şi cu rezultatul extraordinar sau profitul extraordinar (Rex sau
Pex):
Rt (Pb) = (Ve - Ce) + (Vf - Cf) + (Vex - Cex)
Prin însumarea rezultatului de exploatare şi rezultatului financiar se obţine rezultatul
curent (Rc):
Rc = Re + Rf
Mărimea rezultatului impozabil (Ri) sau profitului impozabil (Pi) se obţine în funcţie
de rezultatul total sau profitul brut al întreprinderi, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile
(Cn) şi se scad deducerile fiscale (Df):
Ri (Pi) = Rt (Pb) + Cn – Df

Informaţiile referitoare la mărimea cheltuielilor nedeductibile şi a deducerilor fiscale se


obţin din declaraţiile de impunere care se întocmesc trimestrial.
Mărimea profitului net sau a rezultatului net Pn (Rn) se determină ca diferenţă între
rezultatul sau profitul brut şi impozitul pe profit corespunzător:
Rn (Pn) = Rb (Pb) – Ip

41
Pe baza contului de rezultate ale firmei, se poate aprecia ce parte din profitul brut se
datorează activităţii proprii a întreprinderii (activitatea de exploatare), activităţilor sale
financiare sau evenimentelor extraordinare intervenite în cursul exerciţiului.
Studiul rentabilităţii firmei se face, de regulă, pe baza rezultatului curent. Aceasta,
întrucât vulnerabilitatea unei întreprinderi provine din incapacitatea de a degaja suficiente
lichidităţi din activităţile sale industriale şi comerciale pentru a face faţă angajamentelor
financiare (rambursări de împrumuturi şi plata dobânzilor aferente). Rezultatul extraordinar
nu trebuie să aibă o pondere foarte mare, el reflectând ecartul dintre contravaloarea
pagubelor suferite de către firmă din cauza unor evenimente naturale şi sumele primite drept
compensaţie pentru acestea (de la firmele de asigurări sau din subvenţii).

Capacitatea de autofinanţare (CAF) măsoară aptitudinea unei firme de a degaja


resurse interne de finanţare din activitatea desfăşurată. Aceste resurse interne sunt
considerate cele mai sigure şi, de multe ori, cele mai ieftine surse de finanţare a nevoilor
viitoare ale întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar de creştere economică a
unei întreprinderi, respectiv sursa internă de finanţare generată de activitatea desfăşurată pe
o anumită perioadă de timp, destinată să asigure:
- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
- creşterea fondului de rulment;
- finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii;
- rambursarea împrumuturilor contractate;
- remunerarea capitalurilor investite.
Capacitatea de autofinanţare reprezintă un surplus monetar net global. Caracterul net
este dat de faptul că acest indicator se determină după deducerea impozitului pe profit, iar
caracterul global rezidă din faptul că este degajată de întreaga activitate a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare nu trebuie confundată cu excedentul brut de exploatare,
deoarece, acesta se circumscrie sferei activităţii de exploatare, în timp ce capacitatea de
autofinanţare vizează toate laturile activităţii întreprinderii (exploatare, financiară şi
extraordinară).
Capacitatea de autofinanţare se poate determina prin două metode:
- metoda deductivă;
- metoda aditivă.
Prin metoda deductivă, capacitatea de autofinanţare se determină plecând de la
excedentul brut de exploatare (EBE) la care se adaugă alte venituri monetare (Avm) şi se
scad alte cheltuieli monetare (Acm):

CAF = EBE + Avm - Acm


sau
CAF = EBE + (Alte venituri din exploatare - Alte cheltuieli din exploatare*) +
(Venituri financiare - Cheltuieli financiare**) + (Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare) - Impozit pe profit.
Dacă avem în vedere conţinutul excedentului brut de exploatare, relaţia poate deveni:
CAF = Rezultatul din exploatare + Amortizări şi provizioane +
(Venituri financiare* - Cheltuieli financiare**) + (Venituri
extraordinare - Cheltuieli extraordinare) - Impozit pe profit.
Notă: * - cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi active cedate
** - fără reluări asupra provizioanelor.

42
În esenţă, capacitatea de autofinanţare reprezintă fluxul potenţial de lichidităţi aferent
întregii activităţi a întreprinderii, care se obţine prin deducerea din veniturile monetare totale
(Vt’), care presupun încasări, a cheltuielilor monetare totale (Ct’), care presupun efectuarea
de plăţi:
CAF = Vt’ – Ct’.
Prin metoda aditivă, capacitatea de autofinanţare se determină prin adăugarea la
rezultatul net al exerciţiului (Rn) a categoriilor de cheltuieli calculate, dar neplătibile (Ccn),
alcătuite din cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele, din care se scad veniturile calculate
dar neîncasabile (Vcn), adică veniturile din provizioane, astfel:
CAF = Rn + Ccn – Vcn = Rezultatul net al exerciţiului +
Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele de exploatare şi
financiare - Venituri din provizioane din exploatare şi financiare.

În esenţă, capacitatea de autofinanţare (CAF) reprezintă un indicator care exprimă


independenţa financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilităţi potenţial sau real.
Mărimea sa depinde, pe de o parte, de rentabilitatea întreprinderii, iar, pe de altă parte, de
politica de investiţii a întreprinderii şi de metodele de amortizare a activelor imobilizate.
Nivelul CAF este influenţat de rentabilitatea globală a activităţii firmei, cât şi de politica
de amortizări şi provizioane, pe seama economiei la impozitul pe profit pe care întreprinderea
o poate realiza prin promovarea unor amortizări degresive sau accelerate şi prin constituirea
de provizioane.

Pe baza capacităţii de autofinanţare se pot stabili mai mulţi indicatori care se pot
utiliza în aprecierea independenţei financiare a întreprinderii, cum ar fi:
a) Capacitatea de rambursare a datoriilor financiare (Crf), care reflectă numărul de ani
necesari pentru a asigura rambursarea datoriilor financiare pe baza capacităţii de
autofinanţare anuale degajate de întreprindere:
Datorii financiare
Crf  .
CAF
b) Rata de finanţare a investiţiilor (Rfi) reflectă proporţia în care întreprinderea poate
asigura finanţarea investiţiilor anuale pe seama capacităţii de autofinanţare, în situaţia în care
întreaga sumă ar fi alocată în acest scop.
CAF
Rfi   100 .
Investitii anuale
c) Rata de acoperire a excedentului brut de exploatare (Rae) reflectă participarea
fluxului potenţial de lichidităţi din activitatea de exploatare la formarea fluxului total de
disponibilităţi al întreprinderii:
CAF
Rae   100 .
EBE
d) Rata de acoperire a rezultatului exerciţiului (Rar) se determină ca raport între
capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exerciţiului, astfel:
CAF
Rar   100 .
Rezultatul exercitiului
e) Rata de acoperire a dividendelor (Rad) exprimă raportul dintre capacitatea de
autofinanţare şi dividendele plătite acţionarilor:
CAF
Rad   100 .
Dividende
Deşi sursa de distribuire a dividendelor o reprezintă rezultatul net al exerciţiului, o
asemenea rată prezintă importanţă prin prisma modului de formare a autofinanţării.

43
Autofinanţarea (Af) reprezintă o sursă proprie de origine internă, destinată să
acopere nevoile de finanţare ale exerciţiilor următoare, expresie a bogăţiei create de
întreprindere. Ea este determinată de creşterea surselor obţinute din propria activitate a
întreprinderii şi care vor rămâne în mod permanent la dispoziţia acesteia pentru finanţarea
activităţii viitoare.
Din definiţia dată, rezultă că nivelul autofinanţării este dependent de doi factori:
- excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de
capacitatea de autofinanţare;
- cota parte din aceste resurse distribuite acţionarilor sub formă de dividende.
În funcţie de interesul proprietarilor, nivelul autofinanţării poate fi mai mare sau mai
mic, putând exista următoarele posibilităţi:
- utilizarea profitului net, în special, pentru remunerarea acţionarilor prin dividende,
ceea ce determină creşterea disponibilităţilor acestora pe termen scurt;
- capitalizarea celei mai mari părţi a profitului în cadrul firmei, în scopul dezvoltării
acesteia şi creşterii valorii de piaţă a acţiunilor deţinute de proprietari.
Având în vedere cele prezentate, putem afirma că autofinanţarea (Af) reprezintă acea
parte din capacitatea de autofinanţare (CAF) rămasă disponibilă după distribuirea
dividendelor cuvenite acţionarilor (Div), adică:
Af = CAF – Div.
Rezultă că autofinanţarea pune în evidenţă posibilităţile reale ale unei întreprinderi de
a se autofinanţa, după deducerea remunerării acţionarilor.
Pe lângă rolul de creştere a capitalurilor proprii, autofinanţarea reprezintă şi un
excelent indicator de apreciere a performanţelor economico-financiare ale firmei. Astfel, în
timp ce indicatori ca cifra de afaceri, profitul, excedentul brut de exploatare etc. sunt mai mult
indicatori cantitativi, autofinanţarea reflectă capacitatea întreprinderii de a genera, prin
eforturi proprii, sursele necesare dezvoltării viitoare.
Importanţa autofinanţării poate fi argumentată şi prin următoarele avantaje pe care
aceasta le oferă întreprinderii:
- reprezintă o sursă independentă şi relativ stabilă de finanţare a întreprinderii în
anumite situaţii conjuncturale nefavorabile;
- este obligatorie pentru finanţarea investiţiilor (de menţinere, de înlocuire sau de
creştere), cu condiţia realizării unor investiţii utile şi nu de irosire a resurselor;
- permite reducerea îndatorării şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;
- conferă întreprinderii o anumită autonomie financiară, care îi permite acesteia
independenţă de gestionare faţă de organismele financiare şi de credit;
- reprezintă un indicator utilizat pentru a măsura rentabilitatea capitalurilor proprii,
respectiv rentabilitatea financiară;
- asigură premisele pentru atragerea capitalului extern şi a finanţărilor de pe pieţele
de capital.
Prin nivelul său, autofinanţarea degajată de întreprindere serveşte la aprecierea
performanţelor întreprinderii, sugerând potenţialilor investitori capacitatea acesteia de a
utiliza eficient capitalurile încredinţate şi de a asigura o remunerare stimulativă. Pentru
manageri, un nivel ridicat al autofinanţării conduce la creşterea autonomiei financiare a firmei
şi permite o mai mare libertate în acţiunea de realizare a obiectivelor pe termen lung. Pentru
creditori, mărimea absolută şi relativă a autofinanţării reflectă capacitatea de rambursare de
către întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi riscul de neplată a datoriilor contractate.
Pentru aprecierea mai corectă a autofinanţării, pe lângă evoluţia acesteia în mărime
absolută, trebuie să se urmărească şi ratele autofinanţării, cum ar fi:

44
a) Rata de autofinanţare a imobilizărilor corporale (RAIC) măsoară partea din investiţiile
efectuate de o firmă pentru procurarea de imobilizări corporale, acoperită prin autofinanţare:
Autofinantarea
R AIC   100 .
Imobilizari corporale achizitionate
Ideal este ca nivelul acestei rate să tindă spre 1 sau 100%.
b) Rata de autofinanţare a imobilizărilor corporale şi financiare (R ACF) ia în calcul
ansamblul imobilizărilor corporale şi financiare achiziţionate în cursul perioadei:
Autofinantarea
R ACF = 100
Imobilizari corporale si financiare achizitionate
c) Rata de autofinanţare globală (RAFG) pleacă de la premisa că noile investiţii
productive antrenează o creştere a necesarului de resurse pentru finanţarea activelor
circulante (variaţia nevoii de fond de rulment), din care o parte trebuie acoperită prin
autofinanţare, care se calculează cu relaţia:
Autofinant area
R AFG   100 sau
Nevoia de finantare globala
Autofinant area
R AFG   100 .
Investitii  Variatia nevoii de fond de rulment
Cu cât nivelul acestor rate este mai mare, cu atât situaţia întreprinderii se apreciază
mai favorabil.
În concluzie, putem aprecia că sporirea autofinanţării, prin creşterea capacităţii de
autofinanţare, contribuie la consolidarea situaţiei financiare a întreprinderii prin creşterea
capitalurilor proprii şi a libertăţii de acţiune a managerilor.

3.1.3. Situaţia soldurilor intermediare de gestiune

Derularea de către întreprindere a operaţiunilor de achiziţii, vânzări, plăţi etc. degajă


un surplus financiar, care va fi reinvestit în alte operaţiuni în vederea creşterii rentabilităţii şi a
rezultatului net. Aceste surplusuri sunt evidenţiate cu ajutorul soldurilor intermediare de
gestiune (S.I.G.), denumite şi marje de acumulare. Construcţia în trepte a acestor
indicatori, pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + adaosul comercial) şi
încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului) le-a atras denumirea de cascadă a
soldurilor intermediare de gestiune. Acestea sunt rezultate parţiale care reflectă volumul şi
rentabilitatea firmei şi care explică formarea progresivă a rezultatului net al exerciţiului.
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune se prezintă astfel:
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune
Venituri Cheltuieli Sold intermediar de
gestiune
1 2 3=1-2
Vânzări de mărfuri Costul mărfurilor vândute Marja comercială
Producţia vândută + Producţia exerciţiului
Producţia stocată + (Qe)
Producţia de imobilizări
Qe + Consumuri de la terţi Valoarea adăugată (Va)
Marja comercială
Va + Alte impozite şi taxe (fără Excedentul brut de
Subvenţii de exploatare impozit pe profit şi TVA)
exploatare
Cheltuieli cu personalul (EBE)

45
EBE + Amortizări şi provizioane de Rezultatul exploatării
exploatare (Re)
Venituri din provizioane
de exploatare + Alte cheltuieli de exploatare*
Alte venituri de
exploatare
Re + Cheltuieli financiare Rezultatul curent (Rc)
Venituri financiare
Venituri extraordinare Cheltuieli extraordinare Rezultatul extraordinar
(Rex)
Re - Rezultatul total (Rt)
Rc
Rezultatul total Impozitul pe profit Rezultatul net al
(Rt) = Rc + Rex exerciţiului

Sistemul contabil românesc nu prevede obligativitatea întreprinderilor de a întocmi


această situaţie, dar ea este utilă pentru analiză, deoarece conţine anumiţi indicatori care nu
se regăsesc în mod direct în contul de profit şi pierderi, bilanţul contabil sau anexele la bilanţ,
cum sunt marja comercială, producţia exerciţiului, valoarea adăugată, excedentul brut de
exploatare.

3.2. Analiza ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate sunt indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă
relativă situaţia profitabilităţii întreprinderii. Ratele rentabilităţii sunt printre cei mai importanţi
indicatori prin care se apreciază eficienţa activităţii unei întreprinderi, deoarece reflectă
rezultatele obţinute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare,
producţie şi desfacere.
Rata rentabilităţii, ca indicator de performanţă, poate avea mai multe forme de
exprimare, în funcţie de modul de raportare a unui indicator de efecte sau rezultate obţinute
(profitul, EBE sau alţi indicatori parţiali ai rentabilităţii) la un indicator de flux global al
activităţii (cifra de afaceri, venituri din exploatare, valoarea adăugată) sau la mijloacele
economice avansate sau consumate pentru obţinerea rezultatului respectiv, ca indicatori de
efort.
De aceea, putem clasifica ratele de rentabilitate în funcţie de mai multe criterii, cele
mai importante fiind criteriul bazei de raportare şi criteriul funcţional. În afara acestora, mai
pot exista criterii referitoare la interesele urmărite în exprimarea acestor rate (interesele
managerilor, acţionarilor, creditorilor etc.) sau la tipul de rezultat ce se află la numărătorul
ratelor.
După criteriul bazei de raportare, se pot distinge:
- ratele de marjă sau de structură, care au la numitor un indicator de flux global al
activităţii (de exemplu, ratele rentabilităţii comerciale);
- ratele de rentabilitate propriu - zise sau de eficienţă, care au la numitor mijloacele
angajate sau consumate pentru obţinerea rezultatelor.
După criteriul funcţional, ratele rentabilităţii se pot clasifica în:
- rate ale rentabilităţii economice;
- rate ale rentabilităţii financiare;
- rate ale rentabilităţii capitalului investit;
- rate ale rentabilităţii resurselor consumate;
- rate ale rentabilităţii comerciale.

46
Ratele de rentabilitate economică măsoară eficienţa globală a mijloacelor materiale
şi financiare alocate întregii activităţi a întreprinderii. Se pot calcula în mai multe forme ale
acestei rate, în funcţie de scopurile urmărite în analiză.
Într-o primă formă, această rată se prezintă ca raport între rezultatul exerciţiului înainte
de impozitare (profit brut) şi activul total (format din active imobilizate şi active circulante):

Pb Pb
Re   100   100
At Ai  Ac

în care:
Re – rata rentabilităţii economice
Pb – profitul brut
At – activul total
Ai – activele imobilizate
Ac – activele circulante.
În acest caz, rata rentabilităţii economice arată performanţa economică a
întreprinderii, respectiv modul în care aceasta utilizează ansamblul activelor aflate la
dispoziţia sa.
La numărătorul acestei variante a Re se mai pot afla şi rezultatul de exploatare (Pe)
sau excedentul brut de exploatare (EBE), situaţia în care rata exprimă gradul în care
activitatea de exploatare (principala activitate a întreprinderilor) este capabilă să asigure o
folosire eficientă a ansamblului activului întreprinderii.
Alegerea unui model sau altul depinde de interesul analistului de a evidenţia un nivel
brut sau net al rentabilităţii capitalului total. Atunci când două întreprinderi practică politici
diferite de amortizare, se recomandă ca analiza comparativă a acestora să se facă pe baza
valorilor brute (EBE/At), deoarece sunt independente de politica de amortizare adoptată.
O altă formă a ratei rentabilităţii economice se poate obţine prin raportarea profitului
brut la capitalul permanent (Kp), alcătuit din capitalul propriu (Kpr) şi datoriile pe termen
mediu şi lung (Dtml), adică:
Pb Pb
Re = × 100 = × 100
Kper Kpr + Dtml

Pentru o mai bună corelare a efectelor şi eforturilor se poate restrânge aria de


referinţă la activitatea de exploatare (economică propriu-zisă), folosindu-se următoarele
exprimări:
EBE
Re = × 100 sau
Ae, At
Pe
Re = × 100
Ae, At
unde:
Pe – profitul de exploatare
Ae – activele de exploatare.
Principalul avantaj al acestor două exprimări îl constituie faptul că rezultatul de
exploatare (profitul de exploatare) nu este influenţat de modul de finanţare şi de sistemul de
impozite şi taxe, iar EBE nu suferă nici impactul politicii de amortizare adoptate de firmă.
Oricare ar fi modalitatea de calcul al ratei rentabilităţii economice, mărimea acesteia
pentru o întreprindere sănătoasă din punct de vedere financiar trebuie să fie superioară ratei
dobânzii la capitalurile împrumutate. În acest caz, acţionarii vor beneficia de efectul de levier
(de pârghie financiară) al îndatorării, care duce la creşterea ratei rentabilităţii financiare a
firmei.

47
Pentru aprofundarea analizei rentabilităţii economice, se recomandă folosirea
metodei Du Pont, care presupune descompunerea acestei rate într-un produs de două rate,
respectiv o rată de rotaţie a capitalului (sau de eficienţă a folosirii capitalului) şi o rată de
marjă sau de rentabilitate a exploatării:

Pe CA Pe
Re = × 100 = × × 100
At At CA
Conform acestui model, rata rentabilităţii economice se scrie ca produs între viteza de
rotaţie a activelor totale (Pe/At) şi rata rentabilităţii vânzărilor (Pe/CA). Din această
descompunere pe factori de influenţă, se poate trage concluzia că o firmă care doreşte să
sporească rentabilitatea economică va trebui fie să îmbunătăţească gestiunea activelor
totale, fie să sporească eficienţa activităţii de exploatare, fie să adopte ambele variante. În
aceste condiţii, managementul întreprinderii are la dispoziţie o multitudine de combinaţii
posibile între cei doi factori pentru a obţine nivelul de rentabilitate dorit.

Rata rentabilităţii financiare exprimă capacitatea unei firme de a genera un rezultat


net pozitiv, apreciat drept rezultat al folosirii capitalurilor (mai ales a capitalurilor proprii ale
întreprinderii) şi care este destinat, astfel, recompensării acestor capitaluri. Din acest
considerent, apare evident faptul că rata rentabilităţii financiare prezintă o importanţă
deosebită, în primul rând, pentru acţionari, care apreciază, în funcţie de nivelul acestei rate,
dacă investiţia lor este justificată şi dacă vor continua să sprijine dezvoltarea firmei, fie prin
aportul unor noi capitaluri, fie prin renunţarea pentru o perioadă limitată la o parte dividendele
cuvenite.
Rata rentabilităţii financiare se poate calcula în două forme, în funcţie de sfera de
cuprindere a capitalului utilizat în determinarea acestei rate:
- rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu;
- rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent.
Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii se poate exprima, la rândul său,
prin mai multe modele, după cum urmează:
Pn
Rf   100 sau
Kpr
Div
Rf   100
Kpr
în care:
Kpr – capitalul propriu;
Pn – profitul net;
Div – dividendele cuvenite acţionarilor.
Pentru a elimina influenţa elementelor extraordinare din cadrul profitului net, cu
caracter aleatoriu şi care pot avea uneori o pondere semnificativă, este necesar ca în locul
rezultatului net al exerciţiului după impozitare (profitului net) să operăm cu rezultatul curent al
exerciţiului. Pentru a păstra efectul scutului de impozit şi a opera cu mărimi nete, putem
deduce mărimea teoretică a impozitului pe profit aferent acestui rezultat curent.
Pentru o analiză mai detaliată a mecanismului ratei rentabilităţii financiare se impune
şi aici folosirea metodei Du Pont, adică descompunerea într-un produs de două rate, una de
eficienţă a folosirii activelor şi alta de marjă, cu o anumită corecţie.
Rata activelor totale faţă de capitalul propriu este denumită multiplicatorul capitalului
propriu. Multiplicatorul capitalului propriu se poate exprima şi în funcţie de 3 componente:
eficienţa folosirii activelor, marja profitului de exploatare şi pârghia financiară.
Deci, rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf) se poate scrie:

48
At Ca Pn At Ca Pb  Ip
Rf  M Kpr  E At  M Pn      
Kpr At Ca Kpr At Ca
Se observă că Rf poate spori faţă de Re prin folosirea îndatorării, efectul fiind însă
delimitat de impozitare.
Pentru a corela mai îndeaproape eforturile şi efectele folosite în exprimarea eficienţei
folosirii activelor întreprinderii, putem folosii producţia marfă fabricată în locul cifrei de afaceri,
relaţia devenind:

At Qe Qv Pn
Rf = MKpr × E At × Gv × MPn = × × ×
Kpr At Qe Qv

Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor permanente are următoarea formă:

Pn  Cd Pn  Cd
Rf  x100  x100
Kper Kpr  Dtml
în care:
Pn – profitul net după impozitare;
Cd – cheltuielile cu dobânzile aferente (costul capitalului împrumutat);
Dtml – datorii pe termen mediu şi lung.
Se poate aprecia că profiturile nete reprezintă sursa de remunerare a furnizorilor
capitalului propriu, în timp ce cheltuielile cu dobânzile sunt baza recompensării capitalului de
împrumut.

În cadrul analizei, se poate studia şi legătura dintre rata rentabilităţii financiare (Rf),
rata rentabilităţii economice (Re) şi rata dobânzii (Rd), prin intermediul gradului de îndatorare
(Gi) sau al pârghiei financiare şi al cotei de impozit pe profit (Ci).
Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de finanţare a unei forme de
capital. Astfel, dacă rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa utilizării capitalurilor
investite, rata rentabilităţii financiare şi rata dobânzii exprimă modul de remunerare a
capitalului propriu şi a capitalului împrumutat. În condiţiile unei rate a rentabilităţii economice
date, orice modificare a raportului dintre capitalul propriu şi capitalul împrumutat conduce la
modificarea ratei rentabilităţii financiare.
Pentru a exprima legătura dintre aceste rate, se foloseşte relaţia:
Dt Ci
Rf  [Re  (Re- Rd)  ](1 - ),
Kpr 100
unde:
Dt – datoriile financiare totale pe termen scurt, mediu şi lung;
Dt
Kpr
- gradul de îndatorare, numit şi braţul levierului sau pârghia financiară;
Dt
 Re Rd - efectul de levier financiar.
Kpr
Din această relaţie, observăm că, în funcţie de raportul care există între rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii, efectul de levier financiar va fi pozitiv sau negativ,
adică apelarea la credite bancare va conduce la creşterea sau la scăderea rentabilităţii
financiare, astfel:
a) Dacă Re > Rd, apelarea la capitaluri împrumutate va conduce la creşterea
rentabilităţii financiare, deoarece efectul de levier financiar va fi pozitiv şi va reveni
acţionarilor (Rf > Re). În acest caz, întreprinderea va avea interesul să folosească cât mai
multe împrumuturi pentru a beneficia de efectul de levier financiar, însă până la limita riscului
de insolvabilitate.

49
b) Dacă Re = Rd, apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilităţii
financiare, nivelul acesteia fiind egal cu cel al rentabilităţii economice (Rf = Re).
c) Dacă Re < Rd, contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei
rentabilităţii financiare (Rf < Re), efectul de levier financiar fiind negativ. În acest caz,
activitatea firmei respective este ineficientă şi va conduce, treptat, la decapitalizarea sa.
Deci, efectul de levier financiar este pozitiv doar în măsura în care rata rentabilităţii
economice este superioară ratei dobânzii. Problema fundamentală este de a şti dacă
eventualele condiţii economice nefavorabile pot conduce la reducerea rentabilităţii
economice astfel încât să provoace un efect de levier financiar negativ.
În această direcţie, se pot face următoarele precizări:
- când conjunctura economică este stabilă sau în creştere, ceea ce permite efectuarea
de previziuni valabile privind încasările viitoare, îndatorarea este puţin periculoasă şi poate fi
utilizată la niveluri ridicate dacă diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii
este stimulativă;
- dacă perioada luată în studiu este marcată de instabilitate economică, riscul ca
activitatea întreprinderii să scadă este ridicat, ceea ce face ca îndatorarea să devină
periculoasă.

Rentabilitatea financiară este importantă pentru analiza economico-financiară şi


pentru gestiunea financiară. Din punct de vedere financiar, însă, ea nu prezintă un interes
deosebit.
Rentabilitatea financiară înregistrează aceleaşi neajunsuri ca şi rata rentabilităţii
economice, componenta de risc nu este luată în calcul şi, de aceea, comparaţiile realizate pe
baza sa sunt deficitare. Nivelul Rf nu indică acţionarilor dacă firma creează valoare sau o
distruge. În cazul Rf, acest neajuns este şi mai grav decât în cazul Re, deoarece Rf poate
creşte şi numai printr-o creştere a îndatorării firmei. După cum este cunoscut, reducerea
ponderii capitalului propriu în finanţarea firmei nu conduce întotdeauna la îmbunătăţirea
valorificării resurselor acţionarilor, datorită existenţei riscului financiar crescut care se
manifestă în cazul îndatorării Ca şi Re, rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu este
un indicator cu rol informativ, care nu trebuie să conducă la ghidarea activităţii firmei.
Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii arată măsura în care au fost
remuneraţi acţionarii firmei, prin plata dividendelor, prin majorarea rezervelor sau a capitalului
social. Din acest motiv, această rată exprimă gradul în care managerii companiei au reuşit să
îndeplinească obiectivul principal al firmei, respectiv maximizarea avuţiei acţionarilor săi. În
aceste condiţii, se poate considera că eforturile întreprinderii trebuie să fie orientate prioritar
spre asigurarea unei rentabilităţi ridicate pentru furnizorii de capitaluri proprii, acţionarii, în
scopul creşterii bogăţiei acestora.
Determinarea rentabilităţii financiare întâmpină anumite dificultăţi, legate de
reglementările contabile cu privire la calculul rezultatului (profitului) net, respectiv la
modalităţile de determinare a amortizărilor şi provizioanelor, a cheltuielilor nedeductibile etc.
Rentabilitatea financiară depinde de modalităţile de finanţare a activităţilor firmei, ceea
ce face ca nivelul ei să fie sensibil la modificările structurii financiare, adică a gradului de
îndatorare a firmei. Pentru a atrage potenţialii investitori şi a creşte cursul bursier al acţiunilor,
rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii trebuie să fie superioară ratei medii a
dobânzii pe piaţa financiară.
Rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu este o bună măsură a nivelului de
remunerare a capitalului propriu, dar ea are semnificaţii diferite pentru acţionari, în funcţie de
numărul de acţiuni deţinute şi de interesele lor în cadrul firmei.
Astfel, dacă un acţionar urmăreşte realizarea unei investiţii pe termen lung în cadrul
întreprinderii (de regulă acţionarul majoritar), el nu va solicita o remunerare imediată a
capitalului investit. El va fi mulţumit cu un nivel mai redus al dividendului, dar va urmări o

50
capitalizare cât mai mare a profitului în scopul creşterii valorii firmei pe termen lung. Astfel,
acţionarul majoritar îşi va calcula rentabilitatea financiară obţinută prin raportarea profitului
net la mărimea capitalului propriu. Pentru el, o valoare informaţională deosebită o prezintă şi
indicatorul profit net pe acţiune.
Acţionarii care urmăresc doar efectuarea unei speculaţii pe termen scurt (acţionarii
minoritari) vor fi interesaţi doar de valoarea dividendelor încasate şi mai puţin de profitul net
total obţinut. Această categorie de acţionari îşi apreciază rentabilitatea prin raportarea
mărimii dividendelor la capitalul propriu. Pentru ei, important este şi dividendul ce revine pe o
acţiune, care, prin raportare la cursul bursier de achiziţie a acţiunilor, poate fi comparat cu
nivelul ratei medii a dobânzii bancare sau cu rentabilitatea altei forme de plasament. De
regulă, această categorie de investitori îşi lichidează participaţiile în cadrul firmei imediat
după trecerea datei de referinţă de acordarea a dividendelor.
Se observă că interesele celor două categorii de acţionari sunt opuse, în funcţie de
orizonturile de timp avute în vedere pentru investiţiile efectuate. Firma poate decide, însă, şi
o altă variantă de distribuire a profitului net obţinut, care să satisfacă atât acţionarul majoritar,
cât şi pe cei minoritari. Este vorba de majorarea capitalului social prin capitalizarea întregului
profit sau a celei mai mari părţi a acestuia în cadrul companiei şi acordarea de acţiuni
gratuite proprietarilor. În acest fel, acţionarii minoritari vor obţine acţiuni a căror valoare de
piaţă depăşeşte nivelul dividendelor pe care le-ar fi obţinut dacă firma ar fi decis acordarea
acestora, iar acţionarul majoritar va fi satisfăcut, întrucât îşi va menţine poziţia în cadrul
acţionariatului firmei, iar compania nu se decapitalizează prin ieşirea unor fluxuri de lichidităţi
în contul dividendelor.

Rentabilitatea capitalului investit (Rki) exprimă eficienţa cu care este utilizat


capitalul investit într-o întreprindere, respectiv capitalul atras pentru care datorează o
remuneraţie (capitalul propriu şi datoriile financiare), şi arată nivelul de remunerare a
furnizorilor de capital. Această rată se poate calcula astfel:
EBE Re
Rki = sau
Ki Ki
unde: Ki – capitalul investit (pentru care firma datorează o remuneraţie furnizorilor de
fonduri);
Ki = Kt – De = Kpr + Df,
unde: Kt – capitalul total;
De – datorii de exploatare;
Df – datorii financiare totale (pe termen scurt, mediu şi lung).

În cazul în care la numărător se utilizează EBE, la numitor capitalul investit va


cuprinde şi amortizarea mijloacelor fixe, respectiv se va calcula rentabilitatea brută a
capitalului investit. Dacă la numărător se foloseşte rezultatul exploatării (Re), la numitor se
vor considera mijloacele fixe la valoarea netă contabilă, obţinându-se rentabilitatea netă a
capitalului investit.
Rentabilitatea brută a capitalului investit arată capacitatea firmei de a-şi reînnoi
capitalul pentru care datorează o remuneraţie pe baza excedentului monetar obţinut numai
din activitatea sa de bază, respectiv cea de exploatare. Cu cât durata reînnoirii este mai
scurtă, cu atât eficienţa activităţii de exploatare şi a capitalului investit este mai mare. În
economiile dezvoltate, se consideră ca EBE trebuie să permită recuperarea capitalului
investit în maxim 4 ani, ceea ce corespunde unei rentabilităţi de 25%.
Formula de calcul a rentabilităţii brute se mai poate scrie astfel:
EBE
Rkib =
Aib + NFR + Db
unde: Aib – activele imobilizate brute (imobilizări nete + amortizări);

51
NFR – necesarul de fond de rulment;
Db – disponibilităţi băneşti.
Rentabilitatea netă a capitalului investit este influenţată de politica de amortizare a
firmei şi se calculează ca raport între rezultatul exploatării şi valoarea netă a capitalului
investit. Ea arată gradul de remunerare a capitalului investit pe seama rezultatului net obţinut
din activitatea de exploatare.
Re
Rkin =
Ain + NFR + Db
Ain – activele imobilizate nete.
Se recomandă ca valoarea acestei rate să depăşească nivelul ratei medii a dobânzii
de pe piaţă, astfel încât investitorii să obţină o remuneraţie care să acopere riscul asumat.
Trebuie precizat că acest indicator arată nivelul mediu de remuneraţie al furnizorilor de
capital, proprietarii întreprinderii şi creditorii obţinând rentabilităţi diferite, întrucât şi riscurile
asumate de ei sunt diferite.

Rata rentabilităţii resurselor consumate se calculează ca raport între un anumit


rezultat economic şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestuia şi arată cât costă
obţinerea unui leu de profit. În cadrul analizei, se pot calcula următoarele rate:
 rata rentabilităţii cheltuielilor de exploatare (Rce), cu două exprimări:

EBE Pe
Rce  x100 şi Rce  x100
Ce  A  Cpe Ce
în care:
Ce – cheltuieli de exploatare;
A – cheltuielile cu amortizarea;
Cp – cheltuielile cu provizioanele de exploatare.
 rata rentabilităţii cheltuielilor aferente cifrei de afaceri (Rc), calculată ca raport
între profitul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii (Pr) şi cheltuielile aferente
cifrei de afaceri (C):
Pr
Rc = 100
C

Rata rentabilităţii comerciale sau a vânzărilor exprimă eficienţa activităţii de


comercializare a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp se calculează, în general, ca
raport între un rezultat economic (EBE, profitul de exploatare sau profitul aferent cifrei de
afaceri) şi cifra de afaceri. Ea exprimă eficienţa activităţii de comercializare a întreprinderii, ca
rezultat al eforturilor de promovare a produselor şi mai ales al politicii de preţuri adoptate de
întreprindere.
Rentabilitatea vânzărilor se poate exprima sub una din următoarele forme:

EBE ( Pe)
Rv  x100
Ca

Dacă ne vom referi strict la activitatea de producţie şi comercializare, adică ne vom


opri la profitul aferent cifrei de afaceri (rezultatul de exploatare poate conţine influenţa
producţiei stocate de imobilizări, care nu au o legătură directă cu cifra de afaceri), vom obţine
următoarea expresie a rentabilităţii comerciale:

Rv 
Pr
x100 
 q(s) p   q(s)c x100
Ca  q ( s )c

52
În funcţie de nivelul şi evoluţia ratei rentabilităţii comerciale, managerii pot adopta
decizii privind creşterea eficienţei activităţii de producţie şi comercializare, dar şi privind
politica financiară a firmei. Chiar dacă mărimea rentabilităţii vânzărilor nu este influenţată de
politica financiară a întreprinderii, reflectată prin structura şi gradul de remunerare a surselor
de finanţare, ea poate fi utilizată ca instrument al politicii financiare a firmei. Astfel, atunci
când rentabilitatea comercială obţinută de către întreprindere este suficient de mare, firma
poate creşte gradul de îndatorare până la un nivel considerat normal, aceasta ducând la un
nivel al ratei rentabilităţii capitalului investit mai mare decât al ratei dobânzii plătite la creditele
contractate. Invers, când rentabilitatea vânzărilor este insuficientă, firma va urmări reducerea
gradului de îndatorare, în scopul prevenirii scăderii rentabilităţii capitalurilor utilizate.

Ratele de rentabilitate ale acţionarilor folosesc la numărător acele rezultate


economico-financiare care prezintă interese pentru acţionarii firmei (proprietarii acestora). Ele
arată randamentul obţinut de către investitorii în acţiunile întreprinderii, precum şi măsura în
care firma a reuşit să-şi îndeplinească obiectivul său principal, respectiv maximizarea averii
acţionarilor.
Cea mai cunoscută rată este profitul pe acţiune (Pa). Profitul pe acţiune arată cât
revine unei acţiuni deţinute de acţionarii firmei din profitul obţinut de acea firmă în decursul
unei perioade contabile:
Pn
Pa  x100
Nac
în care:
Pn – profitul net
Nac – numărul de acţiuni.
Această rată nu permite efectuarea unor comparaţii între firme, datorită modurilor
diferite de stabilire a profitului net, precum şi datorită valorii nominale diferite a unei acţiuni şi
numărului diferit de acţiuni care sunt emise de fiecare societate în parte.
În afara câştigurilor obţinute într-o anumită perioadă de timp, este interesant de
cunoscut şi valoarea capitalului propriu ce revine pe o acţiune. Un indicator al acestei
investiţii este valoarea contabilă a capitalului propriu pe acţiune, denumit pe scurt
valoarea contabilă pe acţiune:

Valoarea contabilă pe acţiune =


 valoarea contabilã a capitalului propriu al actionarilor
Numãr de actiuni comune

Mulţi investitori sunt interesaţi de modul în care piaţa evaluează profiturile obţinute. Un
indicator al modului în care sunt evaluate profiturile este prezentat de rata preţ al acţiuni –
profit pe acţiune (price earnings ratio sau PER). Această rată, denumită şi coeficientul de
capitalizare bursieră, compară preţul acţiunilor comune cu profitul pe acţiune:

Pretul de piatã al actiuni


PER  x100
Profitul pe actiune
Capitalizarea bursiera
PER  x100
Profitul net al exercitiului

Capitalizarea sau valoarea bursieră se determină prin înmulţirea valorii pe piaţă a


acţiunii (sau a cursului bursier) de la închiderea exerciţiului contabil cu numărul de acţiuni
existente. Indicatorul PER arată în câţi ani îşi recuperează investitorul banii investiţi într-o
firmă, pe seama profitului obţinut, dacă acesta ar fi distribuit integral sub formă de dividende.

53
El arată rentabilitatea potenţială a investitorilor, întrucât firmele nu obţin un profit constant de-
a lungul anilor şi nu îl distribuie integral acţionarilor.

Randamentul efectiv al acţiunilor deţinute de acţionari (Ref) poate fi exprimat


astfel:
Ref = Dividende pe acţiune/Val. de piaţă a acţiunii x 100 sau
Ref = Dividende totale/Capitalizarea bursieră x 100

De asemenea randamentul unei acţiuni (Ra) se mai poate stabili prin raportarea
profitului pe acţiune (Pa) la cursul unei acţiuni (Cra):
Pa
Ra 
Cra
Pentru investitorii pe termen scurt într-o anumită firmă, contează mai puţin mărimea
profitului obţinut, aceştia fiind interesaţi de suma dividendelor pe care adunarea generală a
acţionarilor a decis să o repartizeze sub formă de dividende. În acest sens, se poate calcula
un alt indicator, rata distribuirii dividendelor (Rd):
Dividende
Rd =
Pr ofit
Cursul bursier al acţiunilor se consideră că este un bun indicator de estimare a averii
sau bogăţiei reale a acţionarilor, întrucât încorporează atât informaţii cantitative, cât şi date
calitative, referitoare la potenţialul de dezvoltare a firmei, calitatea managementului, a
personalului, imaginea firmei pe piaţă, a produselor sale etc. De asemenea, ia în considerare
atât informaţii trecute, preluate din evidenţele contabile ale firmei, cât şi previziunile
investitorilor cu privire la evoluţia viitoare a activităţii firmei.
În anumite situaţii, însă, opţiunea întreprinderii de maximizare a averii acţionarilor
poate fi în detrimentul cursului bursier pe termen scurt, întrucât presupune consolidarea
capacităţii de autofinanţare prin diminuarea dividendelor distribuite acţionarilor.
Astfel, în cazul în care acţionarii apreciază că nivelul capacităţii de autofinanţare este
prea mare, iar dividendele sunt prea mici sau gradul de îndatorare este prea ridicat, se va
opta pentru vânzarea acţiunilor, ceea ce va mări oferta şi va reduce cursul bursier. Această
reducere prezintă câteva riscuri pentru întreprindere, precum limitarea creşterii ca urmare a
sporirii dificultăţilor de finanţare prin emisiuni suplimentare de acţiuni, pierderea prestigiului
firmei, pierderea controlului întreprinderii prin preluarea acesteia etc.
În acest fel, acţionarii ignoră faptul că, pe termen lung, o politică de capitalizare a
profitului duce la sporirea situaţiei patrimoniale nete a firmei, adică a valorii capitalurilor
proprii, preferând maximizarea câştigurilor lor pe termen scurt în defavoarea profitabilităţii pe
termen lung. Impactul negativ al deciziei firmei de capitalizare a profitului asupra cursului
bursier poate fi, însă, diminuat prin majorarea capitalului social pe seama profitului obţinut şi
prin acordarea, astfel, de acţiuni gratuite proprietarilor firmei.

3.3. Analiza eficienţei utilizării resurselor

3.3.1. Diagnosticul resurselor umane

54
Pentru realizarea în bune condiţii a activităţii de producţie şi comercializare şi
onorarea obligaţiilor asumate faţă de diverşi beneficiari, se impune asigurarea fiecărei firme
cu forţa de muncă necesară din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural.
Pentru analiza asigurării cu personal, se pot utiliza următorii indicatori:
- numărul scriptic de salariaţi;
- numărul mediu scriptic de salariaţi;
- numărul efectiv de salariaţi;
- numărul mediu efectiv de salariaţi.

Numărul scriptic de salariaţi cuprinde personalul încadrat în societatea comercială


la un moment dat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată sau determinată. Acest
indicator serveşte la aprecierea disponibilului de forţă de muncă la un anumit moment dat,
însă nu furnizează informaţii privind participarea salariaţilor în procesul de exploatare. În
numărul de salariaţi se includ angajaţii prezenţi la lucru în ziua respectivă, cei care lipsesc,
indiferent de motiv (învoiri, absenţe nemotivate, concedii de boală, de maternitate, de odihnă
etc.), precum şi cei aflaţi în probă de lucru.
Numărul mediu scriptic de salariaţi reprezintă disponibilul mediu de personal
angajat într-o firmă pe o anumită perioadă de gestiune. Acest indicator ţine seama de intrările
şi ieşirile de personal din perioada considerată. El se calculează diferenţiat pe categorii de
personal.
Numărul mediu scriptic de muncitori se determină ca o medie aritmetică simplă a
numărului scriptic de muncitori din fiecare zi a perioadei analizate (Nm i) şi numărul de zile
calendaristice din perioada studiată (Nzc), astfel:

Nm 
 Nm i
.
Nzc
De precizat că, pentru zilele de sărbători legale, de repaus săptămânal şi alte zile
nelucrătoare, se ia în calcul ca efectiv zilnic numărul de salariaţi sau de muncitori din ziua
precedentă, mai puţin cei al căror contract de muncă a încetat în ziua respectivă.
Pentru celelalte categorii de personal, adică pentru personalul administrativ-
funcţionăresc, unde mişcarea personalului este mai redusă, numărul mediu scriptic de
salariaţi se stabileşte ca o medie aritmetică simplă între numărul de salariaţi de la începutul
perioadei (Nsi) şi cel de la sfârşitul perioadei (Nsf), adică:
Ns  Ns f
Naf  i .
2
Neajunsul acestui indicator, indiferent dacă este calculat în mărime absolută sau ca o
medie, este că exprimă disponibilul potenţial de personal, întrucât include toţi salariaţii,
indiferent dacă participă sau ni la activitatea unităţii.
Numărul efectiv de salariaţi măsoară disponibilul de personal prezent la lucru într-o
anumită zi. Acest indicator exprimă celor care s-au prezentat la lucru, dar nu arată măsura în
care personalul prezent la lucru a participat în mod efectiv la desfăşurarea unei activităţi utile.
Numărul mediu efectiv de salariaţi ( Nm ) arată disponibilul de personal prezent în
medie pe zi la lucru în cadrul unei perioade de gestiune şi se calculează ca o medie
aritmetică simplă a numărului efectiv de salariaţi prezenţi în fiecare zi la lucru(Ns ef):
 Nsef
Nm 
Nzl
unde: Nzl – numărul de zile lucrătoare.
În cadrul numărului mediu de salariaţi nu se includ salariaţii aflaţi în concediu fără
plată, în grevă, detaşaţi la lucru în străinătate sau la altă firmă, dacă sunt retribuiţi de
aceasta. Pentru salariaţii care nu sunt angajaţi cu normă întreagă, aceştia se includ în
numărul mediu de salariaţi proporţional cu timpul de lucru prevăzut în contractul de muncă.

55
Pentru aprecierea corectă a modificărilor intervenite în numărul mediu de salariaţi sau
de muncitori, este necesar să se calculeze modificarea relativă a numărului mediu de
salariaţi ( Ns ' ), ca diferenţă între numărul mediu efectiv de salariaţi din perioada curentă (
Ns1 ) şi numărul mediu admisibil de salariaţi ( Nsa ):
Ns '  Ns1  Ns a .
La rândul său, numărul mediu admisibil de salariaţi sau de muncitori se calculează în
funcţie de numărul mediu de salariaţi previzionat sau din perioada de bază ( Ns 0 ) şi de
gradul sau indicele de realizare a producţiei programate sau faţă de perioada de bază (I Q),
astfel:
Ns a  Ns 0  I Q .
Indicele sau gradul de realizare a producţiei se poate calcula în funcţie de mai mulţi
indicatori, cum ar fi producţia exerciţiului, cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Acest lucru
poate determina anumite diferenţieri în mărimea numărului mediu admisibil de salariaţi,
având în vedere conţinutul şi gradul diferit de realizare pentru fiecare indicator.
Numărul mediu admisibil de salariaţi sau de muncitori reflectă, de fapt, numărul
maxim de muncitori sau de salariaţi pe care poate să-i utilizeze întreprinderea, ţinând seama
de volumul efectiv al producţiei şi nivelul programat al productivităţii muncii. De aceea,
numărul mediu admisibil de salariaţi sau de muncitori se mai poate calcula prin raportarea
volumului efectiv al producţiei (Q 1) la nivelul programat al productivităţii muncii pe salariat
(Wa0), adică:
Q1
Nsa  .
Wa0
Prin compararea numărului mediu efectiv de personal cu cel admisibil, poate rezulta:
- o economie relativă de salariaţi sau de muncitori, atunci când Ns1  N sa , ceea
ce înseamnă că producţia programată se realizează cu un număr mai mic de
muncitori decât cel programat sau că utilizarea numărului programat de muncitori
asigură sporirea volumului producţiei efective faţă de nivelul previzionat;
- o depăşire relativă de personal, dacă Ns1  N sa , datorită nerealizării nivelului
programat al productivităţii muncii.

Pentru analiza asigurării cu personal a unei firme sub aspect structural, este necesar
să se calculeze ponderea sau structura pe categorii de salariaţi (gi), prin raportarea
numărului mediu de personal din fiecare categorie ( Nsi ) la numărul mediu total de salariaţi
din întreprinderea respectivă, precum şi modificarea acestor ponderi, adică:
Nsi Nsi
gi   100   100
 Nsi Nst
gi  gi1  gi0 .
Pentru aprecierea corectă a modificărilor intervenite în structura personalului, trebuie
să se ţină seama de schimbările care au avut loc în volumul de activitate al întreprinderii, în
profilul şi structura organizatorică a acesteia, în gradul de înzestrare tehnică a muncii,
precum şi în metodele de organizare a producţiei şi a muncii.
Printre criteriile de grupare a personalului se numără nivelul de calificare, vârsta,
sexul, vechimea în muncă, modul de participare la procesul de exploatare.

Productivitatea muncii reflectă eficienţa muncii cheltuite în procesul de producţie. În


general, nivelul productivităţii muncii se determină fie ca raport între volumul producţiei şi
cantitatea de muncă cheltuită pentru obţinerea lui, fie prin raportarea timpului de muncă
cheltuit la volumul producţiei obţinute:

56
Q T
W  sau t 
T Q
în care:
W – productivitatea muncii;
Q – volumul producţiei;
T – consumul total de timp de muncă;
t – consumul de timp de muncă pe unitatea de produs.
Deci, nivelul productivităţii muncii exprimă volumul producţiei obţinute într-o unitate de
timp de timp de muncă sau timpul de muncă cheltuit pe unitatea de produs, iar creşterea
productivităţii muncii presupune sporirea volumului producţiei cu aceleaşi cheltuieli de muncă
sau reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs.
Între nivelul celor doi indicatori ai productivităţii muncii există un raport de inversă
proporţionalitate, care se prezintă astfel:
1 1
W  sau t 
t W
Cea mai răspândită formă de exprimare a productivităţii muncii este cea valorică,
deoarece permită generalizarea nivelului şi dinamicii productivităţii muncii, precum şi
calcularea unor indicatori de eficienţă derivaţi şi a unor corelaţii între diversele laturi ale
activităţii întreprinderilor.
Principalii indicatori ai volumului producţiei, utilizaţi în calculul productivităţii muncii, pot
fi: producţia exerciţiului, cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
În funcţie de unităţile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate fi
orară, zilnică şi anuală. Pentru calculele productivităţii muncii orare sau zilnice timpul de
muncă se exprimă în ore-om şi respectiv zile-om, iar în cazul productivităţii anuale, ca unitate
de măsură a timpului de lucru se foloseşte indicatorul “numărul mediu de muncitori sau de
salariaţi” .

Nivelul productivităţii muncii anuale se stabileşte prin raportarea producţiei


exerciţiului, a cifrei de afaceri sau a valorii adăugate la numărul mediu de salariaţilor sau
muncitorilor, adică:
Qe; Ca;Va
Wa 
Ns; Nm
în care:
Qe; Ca;Va – producţia exerciţiului, cifra de afaceri, valoarea adăugată.
Ns, Nm – numărul mediu de salariaţi sau de muncitori.
Productivitatea muncii anuale nu evidenţiază influenţa numărului de zile nelucrate în
timpul anului, iar pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine
productivitatea zilnică:
Qe; Ca;Va Wa
Wz  sau Wz
Z Z
în care:
∑Z – numărul total de zile-om lucrate într-un an de către toţi muncitorii
sau de întregul personal;
Z – numărul mediu de zile lucrate într-un an de un muncitor sau o
persoană angajată.
Calculând astfel productivitatea muncii zilnice, se pot stabili rezervele de sporire a
volumului producţiei şi a nivelului productivităţii muncii anuale pe seama eliminării zilelor
nelucrate. Întrucât nici productivitatea muncii zilnice nu surprinde modul de folosire a timpului
de lucru în cursul unei zile este necesar să se calculeze nivelul productivităţii muncii orare,

57
care pune în evidenţă rezervele de sporire a producţiei şi a productivităţii muncii zilnice şi
anuale pe seama folosirii complete a timpului de lucru în cursul unei zile de muncă.

Productivitatea muncii orare se determină fie prin raportarea producţiei exerciţiului,


cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul total de ore-om lucrate de către toţi muncitorii
sau întregul personal, prin raportarea productivităţii muncii anuale la numărul mediu de ore
lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an, sau ca aport dintre
productivitatea muncii zilnice şi numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană
angajată într-o zi, adică:

Qe; Ca;Va Wa Wz
Wh  sau Wh  sau Wh 
h ha hz
în care:
∑h – numărul total de ore-om lucrate de către toţi muncitorii sau întregul
personal în perioada analizată;
ha – numărul mediu de ore lucrate într-un an de un muncitor sau de o
persoană angajată;
hz - numărul mediu de ore lucrate într-o zi de un muncitor sau de o persoană
angajată.

În condiţiile economiei de piaţă, creşterea mai rapidă a productivităţii muncii anuale


faţă de creşterea salariului mediu anual pe o persoană constituie o condiţie de bază pentru
ridicarea eficienţei activităţii economice la nivel micro şi macroeconomic.
Respectarea acestei corelaţii are consecinţe favorabile asupra performanţelor
economico-financiare ale unei firme, în timp ce nerespectarea acestei corelaţii se reflectă în
mod negativ asupra acestor performanţe.
În cadrul analizei, este necesar să se studieze două aspecte principale:
- situaţia generală a corelaţiei;
- efectele respectării sau nerespectării acestei corelaţii.
Pentru analiza situaţiei generale a corelaţiei, se poate folosi indicele de corelaţie
(Ic), care se calculează astfel:
 
Is Iw
Ic   , sau Ic   ,
Iw Is
unde:

I s - indicele salariului mediu anual;

I w - indicele productivităţii muncii anuale.
În primul caz, respectarea corelaţiei are loc atunci când indicele de corelaţie este
subunitar (Ic < 1), iar în cazul al doilea, atunci când indicele de corelaţie este supraunitar (Ic
> 1).
Indicele de corelaţie se poate stabili şi între creşterile relative ale celor doi indicatori,
pe baza relaţiei:
 
I s 1 Iw 1
Ic   sau Ic   .
Iw 1 I s 1
Folosirea acestor corelaţii trebuie să reflecte aceeaşi tendinţă în evoluţia productivităţii
muncii şi a salariului mediu.

58
3.3.2. Diagnosticul tehnic

Eficienţa generală a folosirii capitalului fix caracterizează, în mod sintetic,


rezultatele folosirii extensive şi intensive a mijloacelor fixe. Principalii indicatori sintetici prin
care se apreciază în mod direct eficienţa generală a folosirii capitalului fix sunt:
- producţia exerciţiului la 1000 lei capital fix;
- cifra de afaceri la 1000 lei capital fix;
- valoarea adăugată la 1000 lei capital fix;
- profitul brut sau net la 1000 lei capital fix.
Toţi aceşti indicatori reflectă eficienţa utilizării extensive şi intensive a capitalului fix
(EKf) şi se calculează prin raportarea efectelor utile obţinute în urma utilizării capitalului fix,
respectiv a producţiei exerciţiului (Qe), a valorii adăugate (VA), a cifrei de afaceri (CA) şi a
profitului brut sau net (P), la valoarea medie anuală a capitalului fix ( Kf ), ca indicator de
efort, astfel:
Qe, VA , CA , P
EKf   1000 .
Kf
Indicatorii de eficienţă ai utilizării mijloacelor fixe sunt influenţaţi de o serie de
factori cu acţiune directă şi indirectă, care reflectă modificările intervenite în nivelul şi
dinamica acestor indicatori. Pentru a aprecia cât mai corect modificarea indicatorilor de
eficienţă şi rezervele lor de sporire, este necesar să se determine influenţele tuturor factorilor
şi să se aprecieze efortul unităţii pe linia folosirii depline şi raţionale a mijloacelor fixe.
Caracterizarea eficienţei utilizării capitalului fix se poate face şi cu ajutorul unui indice
de corelaţie, calculat ca raport între indicele volumului producţiei sau al cifrei de afaceri şi
indicele valorii medii a mijloacelor fixe (capitalului fix):
IQ
Ic  .
IKf
Creşterea eficienţei folosirii mijloacelor fixe are loc atunci când indicele de corelaţie
este supraunitar (Ic>1), adică indicele producţiei sau al cifrei de afaceri devansează indicele
valorii mijloacelor fixe.
Un obiectiv important al analizei folosirii capitalului fix îl constituie studierea
corelaţiei dintre eficienţa capitalului fix, productivitatea muncii şi înzestrarea tehnică a
muncii, care poate fi redată prin următoarele relaţii:
Q Kf Q
1) W  It  E Kf sau   ;
Ns Ns Kf
W Q Q Kf
2) E Kf  sau  : .
It Kf Ns Ns
în care:
Ns - numărul mediu de salariaţi sau de muncitori.
Corelaţia optimă ce trebuie să existe între aceşti indicatori de eficienţă se întâlneşte
atunci când indicele productivităţii muncii devansează indicele eficienţei capitalului fix, iar
acesta, la rândul său, devansează indicele înzestrării tehnice a muncii, adică:
IW > IEKf > IIt.
Creşterea mai rapidă a productivităţii muncii faţă de eficienţa capitalului fix şi
înzestrarea tehnică a muncii indică o îmbunătăţire a folosirii extensive şi intensive a
capitalului fix, precum şi punerea în funcţiune a unor mijloace fixe noi, cu parametri tehnico-
funcţionali ridicaţi, ceea ce permite sporirea eficienţei generale a activităţii unităţilor
economice.

3.3.3. Diagnosticul activelor circulante

59
În cazul activelor circulante, care au cel mai ridicat grad de lichiditate dintre
elementele patrimoniale, conducerea fiecărei întreprinderi este interesată în cunoaşterea
aprofundată a utilizării eficiente a acestora. În acest scop, se efectuează un studiu al vitezei
de rotaţie atât pe total, cât şi pe principalele elemente componente, respectiv pe stocuri de
materii prime, materiale, producţie neterminată, produse finite, creanţe şi disponibilităţi
băneşti.
Pentru analiza eficienţei utilizării activelor circulante, se pot folosi următorii indicatori:
- numărul de rotaţii;
- durata medie în zile a unei rotaţii;
- cifra de afaceri la 1000 lei active circulante;
- profitul brut sau net la 1000 lei active circulante;
- necesarul relativ de active circulante la 1000 lei cifră de afaceri.
Pentru urmărirea modului de folosire a materiilor prime şi a materialelor folosite în
procesul de producţie, se pot utiliza mai mulţi indicatori analitici şi sintetici.
Dintre indicatorii analitici, un rol important revine consumurilor specifice de
materii prime şi materiale pe unitatea de produs (cs), care se calculează astfel:
M
cs =
Q
Acest indicator arată consumul fizic dintr-un anumit tip de materie primă sau material
pentru obţinerea unei unităţi fizice dintr-un anumit sortiment.
Modul de folosire a materiilor şi materialelor se poate urmări şi cu ajutorul
randamentului materialelor (Rm), stabilit ca raport între volumul producţiei obţinute (Q) şi
consumul total de materii şi materiale (M):
Q
Rm  .
M
Randamentul materialelor reflectă gradul de valorificare a materiilor prime şi a
materialelor, iar creşterea sa arată o îmbunătăţire a utilizării materialelor, ceea ce va avea
consecinţe pozitive asupra performanţelor sau rezultatelor economico-financiare ale fiecărei
firme.
Pentru analiza modului de folosire a materiilor şi materialelor, se mai poate utiliza şi
coeficientul de folosinţă sau gradul de valorificare productivă a materialelor (Kfm),
stabilit ca raport între greutatea netă a produsului sau cantitatea de materii şi materiale
încorporată în produsele finite (Mf) şi cantitatea totală de materii şi materiale introdusă în
procesul de fabricaţie (Mt), adică:
Mf
Kfm   100 .
Mt
Diferenţa între cantitatea de materiale care se regăseşte în produsele finite şi
cantitatea de materiale introdusă în fabricaţie reprezintă deşeurile şi pierderile în procesul
prelucrării. Diminuarea acestor pierderi indică îmbunătăţirea modului de folosire a
materialelor şi creşterea consumurilor utile în procesul de producţie.

60