5

CAPITOLUL I

STUDIUL ȘTIINȚIFIC AL PLANTELOR MEDICINALE

1.1 Noțiuni generale despre plantele medicinale

Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau spontane, care prin
compoziția lor chimică au proprietăți farmaceutice și sunt folosite în terapeutica
umană și veterinară.
Valorea terapeutică a plantelor medicinale are la bază relația dintre structura
chimică a substanțelor active, numite și principii active, și acțiunea lor
farmacodinamică pe care o exercită asupra elementelor reactive ale organismului.
Faptul că majoritatea plantelor medicinale au o compoziție chimică complexă
începând de la 2-3 compuși până la 30-40 substanțe chimice identificate în unele
plante, explică și proprietățile farmacodinamice multiple ale uneia și aceeiași plante.
Lucrurile se complică atunci când avem de-a face cu amestecuri de plante cunoscute
sub denumirea de "ceaiuri medicinale" sau "specii medicinale" sau amestecuri de
tincturi, de pulberi de plante, sau alte forme farmaceutice complexe.
Principiile active se gasesc de obicei răspândite în planta întreagă folosindu-se
împreună cu rădăcina; alteori aceste principii active se găsesc localizate în cantități
mari numai în flori, frunze, rădăcini, semințe, fructe, coji.
Plantele medicinale au gradul de eficiență cel mai mare atunci când sunt culese
în perioada optimă și sunt folosite imediat, în stare proaspătă. Cum această regulă nu
se poate pune în practică tot timpul anului, plantele medicinale se folosesc sub forma
uscata (deshidratată) și păstrate în condiții optime.
Pentru a păstra în nealterate principiile acetive ale plantei trebui să se acorde o
mare importanță etapelor de recoltare (culegere), uscare, păstrare a plantelor
medicinale.

1.2 Recoltarea, uscarea, și păstrarea plantelor medicinale

a) Recoltarea plantelor se face în perioadele optime fără nicio dificultate, la
nivel intensiv, fără asociere cu alte plante. În acest scop, nu există pericolul de a fi
poluate de sol sau mediu fără a fi confundate cu alte plante asemănătoare.
 6

O atenție deoserbită însă este necesară în cazul în care plantele se culeg din
flora spontană când, pe lângă pentru a nu fi confundată cu alte plante cu care crește
împreună trebuie cunoscută foarte bine planta. Nu este recomandată în schimb,
culegerea plantelor medicinale din zone poluate precum cele din apropierea fabricilor,
combinate metalurgice, căi ferate, ape poluate etc.
În funcție de planta medicinală căutată, perioadele optime de culegere sunt de
primăvara până toamna. Acestea sunt:
- pentru frunze: înainte și după perioada de înflorire;
- pentru flori: la începutul perioadei de înflorire;
- pentru tulpină: dupa coacerea fructelor;
- pentru rădăcină: toamna sau primăvara.
Recoltarea se face în zilele însorite, după ridicarea de rouă, și se are în vedere
ca plantele să nu fie acoperite de praf, să nu fie ude, și nici ofilite. Se recoltează
numai plantele sanatoase, care nu sunt trecute sau scuturate.
b) Uscarea. Deoarece nu se spală, plantele trebuie ferite de praf și soare. În
cazul în care se culege planta cu tulpină, aceasta se taie mărunt. Frunzele, florile,
tulpina tăiată mărunt, sau toate amestecate se așează pe o pânză, coală în vederea
uscării numai la umbră sau în încăperi bine aerisite și ferite de praf. Rădăcinile și
scoarța sunt bine spălate , se taie mărunt și se pun la uscat fiind permisă și uscarea
artificială cu condiția să nu depășească 35 fructele se spală și se usucă în aceleași
condiții ca și rădăcinile.
c) Păstrarea. După recoltare și uscare în condițiile de mai sus, pentru a-și
conserva în întregime substanțele active , trebuie păstrate în cutii de carton sau în
pungi de pânză la loc uscat si ferit de lumină puternică. Condiționarea acestora
necorespunzător conduce la diminuarea principiilor active ale plantei.
Plantele medicinale uscate poartă numele de droguri, iar de folosirea produselor cu
extracte de plante încorporate în soluții se ocupă fitoterapia.

1.3 Utilizarea plantelor medicinale

Substanțele medicamentoase active se obțin din droguri prin mai multe
procedee de preparație precum infuzia, decoctul, macerația, digestia etc. care se
bazează pe extracția grupului de principii active folosindu-se diferiți dizolvați, ca
 7

apa, vinul, alcool, oțetul, uleiul etc. În procesul de extragere a principiilor active în
cadrul cărora intervin și alte substanțe secundare favorizează efectul terapeutic al
drogului. Pentru mărirea eficienței acestora, în cadrul acelorași afecțiuni se amestecă
mai multe plante în părți egale, poartă denumirea de ceaiuri. După acțiunea lor
terapeutică, acestea sunt denumite ceai pectoral, antibronșic, diuretic, gastric,
hepatic etc. Fiecare dintre acestea este rezultat din flori, fructe, frunze, rădăcini,
tulpini si fructe.
Infuzia (ceaiul) este cea mai obișnuită formă de extracție a substanțelor
active din plantelor medicinale ce constă în ținerea drogului in apă clocotită timp de
15 minute. Așadar, într-un vas de porțelan se pun 1-2 lingurițe de plantă mărunțită
peste care se toarnă un sfert de litru de apă clocotită. Vasul se acoperă timp de 15
minute, și se amestecă din când în când, după trecerea acestui timp, ceaiul se
strecoară și după caz se îndulcește. În schimb, în cazul unor afecțiuni de stomac sau
în cazul diabetului ceaiul se bea neîndulcit, sau cu o cantitate de zaharină. În
condițiile în care nu se menționează cantitatea de drog se întrebuințează 5 g la 100 ml
apă (5%) pentru majoritatea plantelor medicinale, 4 g pentru cele care conțin
mucilagii (flori de tei, frunze și flori de nalbă, de podbal etc.). Însă, trebuie știut că
frunzele de izmă, tei, mușețel, roiniță etc. se prepară numai prin infuzie pentru că
principiul lor activ dispare prin fierbere.
Decoctul (fierberea) este procedeul prin care planta se pune într-o cantitate
de apă și se fierbe un timp. Decoctul se strecoară fierbinte și se completează cu apă.
Astfel se iau 1-2 lingurițe de plantă medicinală marunțită și se pun într-un vas
smălțuit peste care se toarnă aproximativ 300 ml de apă rece. Frunzele, florile și
planta întreagă se fierb 10- 15 minute iar cojile și rădăcinile se fierb 30-40 minute.
După fierbere, decoctul se strecoară și se completează cu apă până la 250 ml.
Macerația (plămădeala la rece) se folosește în cadrul preparării extractelor
apoase, a vinurilor, tincturilor și oțeturilor medicinale, deoarece principiile active se
extrag printr-un contact mai îndelungat al plantelor cu mediul dizolvant. Sunt în
schimb unele droguri precum rădăcina de nalbă sau semințele de in, care se prepară
numai prin macerare cu apă rece fără fierbere.
Macerațiile se prepară numai la temperatura camerei (15-20). În genral,
durata macerației la care dizolvantul este apa, nu trebuie să depășească 6-8 ore de
 8

preparație, asta din cauza microorganismelor care gasesc un mediu prielnic dezoltării
lor. În timpul macerației, preparatul se mai agită din când în când iar după trecerea
timpului indicat macerația se strecoară prin tifon iar lichidul obținut se completează
cu apă până la cantitatea prescrisă. Acestea se prepară pentru cel mult 24 de ore și se
păstrează la rece în sticle de culoare închisă.
Digestia (plămădeala la cald) este tot o macerație a plantei cu un dizolvant
oarecare. Digestia se face în schimb la cald, la temperaturi cuprinse între 40-60. În
acest mod preparându-se uleiuri medicinale de exemplu cele de sunătoare sau
mușețel. Vasul în care se află drogul mărunțit împreună cu uleiul se așează pe o baie
de apă și se fierbe timp de 2-3 ore, uleiul se strecoară si se păstrează în vase mici, la
temperaturi scăzute.
Cataplasma (oblojala) este un preparat de consistență moale, obținut din
planta mărunțită, în amestec cu apa formează o pastă. Aceasta se pune între două
bucăți de pânză și se aplică pe zona bolnavă. Pentru prepararea de exemplu a
cataplasmei de in se folosește apă fierbinte. Pentru a vindeca infecțiile sau rănile
deschise se pot folosi foile de pătlagină care se spală și se aplică direct pe zona
bolnavă.
Tincturile medicinale (esențe) se obțin prin tratarea plantelor mărunțite cu
alcool de diferite concentrații (30-40) timp de 12-14 zile , la temperaturi de până la
25. Acestea după strecurare sunt sub formă de extractive alcaline cu o concentrație
mai mare decât a ceaiurilor. Sunt folosite pentru uz intern, administrate cu picătura, în
puțină apă sau pe zahăr. Se condiționează în sticulțe de culoare închisă, la rece.
Siropurile medicinale sunt soluții extractive apoase, la care se adaugă zahăr
(640 g zahăr la 360 ml apă). Siropurile din plante medicinale se prepară dizolvând
zahărul într-o soluție (infuzie sau decoct) ce conține substanțe aromatice sau
medicamentoase aflate în drog. Siropurile se prepară în vase smălțuite iar apa care se
evaporă se completează cu apă fierbinte. Acestea se strecoară fierbinți prin tifon,
direct în sticle uscate mici, se umplu și se astupă rapid fără a lăsa aerul să intre.
Dopurile se fierb și se fixează imediat ce sticlele au fost umplute și se păstrează la
rece.
 9

Vinurile medicinale se prepară prin macerarea plantelor mărunțite, unde se

folosesc 30-40 g drog pentru 1000 ml vin natural de bună calitate. Macerarea are loc
la temperatura camerei iar după 7-8 zile conținutul se strecoară și se lasă în repaus 24
de ore și se filtrează printr-o pânză deasă sau prin hârtie de filtru.
Oțeturile medicinale se prepară prin macerarea plantelor mărunțite în oțet
de vin, la temperatura camerei timp de 7-8 zile după care, conținutul se strecoară prin
pânză și se stoarce, iar lichidul obținut se completează cu oțet până la cantitatea de la
care s-a pornit. Pentru prepararea oțeturilor medicinale se folosesc plante aromatice în
proporție de 5-10 g la 1000 ml oțet. Oțeturile medicinale se folosesc numai pentru uz
extern.
Băile de plante constau în imersia generală a corpului într-un vas cu apă
caldă , în care s-a turnat cantitatea de fiertură sau infuzie de plante. Aceste băi pot fi
pregătite astfel plantele se pun într-un săculeț de pânză bine legat, se introduce într-un
vas cu apă de 3-5 litri și se lasă la fiert 15-20 minute, după care lichidul va fi turnat în
vasul în care se face baia. Apa pentru băile cu plante medicinale va avea o
temperatură de 34-37℃ iar durata băii va fi de 10-15 minute. Băile se fac zilnic sau la
2-3 zile, după indicații.

1.4 Identificarea internațională a plantelor medicinale

În mai multe cazuri, plantele medicinale au primit denumiri după proprietăți
evidente, ca de exemplu culoarea florilor (gălbenele, albăstrele, violete etc), forma
acestora (lăcrămioare) sau forma fructelor (cireașa-lupului). Alteori numele plantei
provine de la întrebuințarea pe care o are în diferite boli (măselariță, plămânărică,
neghilariță).
Pentru a evita confuziile, oamenii de știință au denumit plantele astfel încât
să poată fi recunoscute în orice țară de pe glob. La baza ednumirilor stiințifice stau de
cele mai multe ori denumiri în latină sau greacă. De exemplu mătrăguna, plantă
extrem de toxică de la noi din țară poartă denumirea de Atropa belladona.
În prescripțiile medicale, medicamentul poartă denumirea în limba latină,
astfel ca rețeta să poată fi ințelesă oriunde în lume și de oricine.
Plantele medicinale folosite ca medicament sunt indicate în rețete cu
denumirea latină a părții folosite, urmată de denumirea latină a plantei.
 10

Aceste denumiri sunt:

 Rădăcină = RADIX
 Frunză = FOLIA sau FOLIUM
 Floare = FLORES sau FLOS
 Planta întreagă = HERBA
 Sămânță = SEMEN
 Fruct = FRUCTUS
 Coajă = CORTEX
 Ramuri tinere și codițe = STIPILES
 Muguri = TURIOMES sau GEMMAE
 Rizomi (tulpini subterane) = RIZOMA

De exemplu, la mușețel (Matricuria chamomilla) florile se numesc FLORES

CHAMOMILLAE, iar la odolean (Valeriana officinalis), rădăcinile se numesc
RADIX VALERINAE.
 11

CAPITOLUL II
PLANTE MEDICINALE CU ROL ANTIINFLAMATOR

Dintre numeroasele plante medicinale cu efect antiinflamator, am ales spre

exemplificare, cele mai importante și mai utilizate pe scară largă, dar și cele aflate la
îndemâna fiecărei persoane.

COADA-CALULUI
(Equisetum arvense)

Figura 2.1. Coada-calului (Equisetum arvense L.)

Coada-calului (Equisetum arvense L.) figura 2.1 este o specie

de plantă erbacee, perenă (prin rizomul orizontal articulat, adesea tuberculat).
Descriere.De pe rizom se dezvoltă două tipuri de tulpini (în ordinea apariției)
aeriene:
• tulpinile fertile apar primăvara, au 5-15 cm înălțime, sunt neramificate, brune,
neasimilatoare, purtând la noduri frunze verticilate, unite într-o teacă ce are marginea
dințată. În vârf este situat spicul sporifer.
 12

• tulpinile sterile apar mai târziu (cam la mijlocul primăverii), sunt înalte de 30-70 cm,
costate, verzi, asimilatoare. La noduri există frunze uninerve, verticilate, unite într-o
teacă, precum și ramuri verticilate ce au aceeași morfologie ca și tulpinile, dând
aspect de coadă de cal. Tulpinile sterile produc substanțe de rezervă care se vor
depozita în rizomi și vor hrăni viitoarea tulpină fertilă.
Utilizări în medicina naturistă. Coada-calului este cunoscută si folosită încă
din antichitate în medicina tradițională ca și sursă de acid salicilic (substanță activă
conținută în Aspirina modernă). Dioscoride, medic, farmacolog și botanist al Greciei
antice, laudă proprietățile hemostatice ale acestei plante. Plinius cel Bătrân pretinde
chiar că proprietățile hemostatice ale plantei ar fi atât de mari, încât ar fi suficient ca
aceasta să fie ținută în mână pentru a beneficia de proprietățile sale vindecătoare.
Substanțe active: oxid salicic (5-7%), gluteolină, nicotină, palustrină și
palustridină, fitosterină, beta-sitosterol, acid malic, acid oxalic, gliceride ale acizilor
stearic, linoleic, linolic, oleic, dimetil sulfone, vitamina C, urme de ulei volatil, săruri
de potasiu. Sporii contin acizii cu lant lung alfa, omega-dicarboxilici, prezenți în
fracțiunea lipidică. Principiile active din coada-calului au acțiune antimicrobiană,
antiseptică, antiinflamatoare, măresc rezistența țesutului conjunctiv, activează
circulația locală. Planta este indicată pentru uzul intern, sub formă de ceai cu acțiune
diuretică, sau extern, sub formă de comprese și băi.
Întrebuințări. Coada-calului este folosită pentru vindecarea contuziilor
(umflături, vânătăi), cicatrizarea rănilor, ulcerului varicos, bubelor, edemelor la
picioare atât de frecvente in climacterium, degerăturilor, eczemelor, neurodermitelor,
combaterea transpirației excesive a picioarelor. Deasemenea, datorită acțiunii
diuretice a ceaiului, acesta este indicat în prevenirea calculozei renale (spală rinichii
și căile urinare).

Figura 2.2. Coada calului (Equisetum arvense L.)

 13

PELIN
(Artemisia vulgaris)

Figura 2.3 Pelin (Artemisia vulgaris)

Descriere generală. Pelinul figura 2.3, este o plantă perenă, ierboasă. Poate
atinge o înălțime de 1 - 1,2 m. Frunzele bazale sunt tripenat sectate, cu o lungime de
până la 20 cm, iar cele tulpinale, cu lungimi nu mai mari de 10 cm, se simplifică
treptat spre vârf. Florile sunt galbene pal și foarte mirositoare. Înflorește în perioada
iulie-septembrie.
Fructul este o achenă. Este răspândit în Eurasia și Orientul Mijlociu, crescând
în special pe terenuri necultivate. Pelinul alb (Artemisia absinthium) sau popular
“pelinul de mai”plantă erbacee, perena cu frunze compuse,păroase,spintecate, verzi-
cenușii pe față ,argintii-cenușii pe dos și cu flori galbene, aromate, grupate în capitule
mici E răspândit în Europa, Asia și Africa, înalt de 60-120 cm.
Cele mai răspândite fiind speciile:.Pelin mic) = plantă asemănătoare cu pelinul
cu frunze albe, păroase (Artemisia austriaca); Pelin de mături = plantă erbacee cu
flori verzui-brune, dispuse în |capitule| (Artemisia scoparia). Pelinariță, pelinul negru
( Artemisia vulgaris); peliniță, varietate de pelin( Artemisia pontica); Artemisia
 14

maritima (pelinul de mare),specie frecvent întâlnită la noi, în special în jurul lacurilor

și al terenurilor inundate. Se distinge prin culoarea alb-albăstruie a tufelor.
Uz medicinal. Pelinul are numeroase utilizări în medicina umană și veterinară
de la noi și din alte țări: excitant al secrețiilor gastrice, antiinflamator al mucoaselor
gastro-intestinale, antihelmintic, antidiareic, laxativ, în hipotonie gastrică etc. Printre
cele mai importante proprietăți terapeutice pe care pelinul alb le prezintă, pe care
fitoterapeuții le enumeră sunt: proprietăți dezinfectante, diuretice, depurative,
laxative, vermifuge, antiinflamatoare, stimulente gastric, tonic-amare și cicatrizante
(intern și extern).
Pelinul alb, întâlnit, aproape la tot pasul în satele românești, conține un tezaur de
principii active, dovedindu-și eficiența în tratarea a numeroase afecțiuni. În practica
naturistă, încă din vechime, se utilizează frunzele și vârfurile înflorite (lunile iulie-
septembrie), când planta are un miros puternic aromat și gust foarte amar.
Continutul chimic
• ulei eteric in proportie de 0,2-0,4 % in herba proaspata, predominand in frunze bazale
si flori. Prin extragere capata o culoare verde inchis-albastra datorita transformarii
proazulenei in chamazulene.
Componentele odorante din ulei sunt:
- compusi monoterpenici oxigenati: tujona (40-70 %), terpineol, nerol, cineol,
linalool, borneol, eucaliptol;
- sequiterpenoide: cariofilen (15 %), chamazulen (6 %), bisabolen, selinen, cadinen;
- hidrocarburi monoterpenice: pinen, tujen, felandren, sabinen, mircen, cimen,
camfen;
• flavonoizi taninuri, rezine, rasini, mucilagii, substante amare (artemarina,
artemaridina, absintina, anabsintina), carotenoizi, sitosterine;
• acizi organici (izovalerianic, nicotinic);
• acizi grasi (palmitic, linoleic, arahidic, lauric, stearic,miristic,oleic);
• vitamine (C, B, A, H, acid folic);
• saruri minerale (K, Ca, Na, Fe, P, Mn, Zn, Cu, Mo, B).
 15

PĂTLAGINĂ
(Plantago major)

Figura 2.4 Pătlagina (Plantago major)

Descriere. Pătlagina, figura 2.4, este o plantă erbacee perenă, de 10 - 50 cm

înălțime, cu frunze ovate sau lanceolate, cu tulpini florifere drepte, cu inflorescențe
terminale în formă de spic și cu floricele gălbui, mici.
Răspândire. Pătlagina (Plantago major) este foarte răspândită, vegetând și în
locuri bătătorite în care alte specii nu cresc. Crește pe marginea drumurilor, în
buruienișuri, în pășuni, culturi, de la câmpie până în zona alpină.
Se cultivă numai Plantago lanceolata (pătlagina îngustă).
Acțiune farmacologică. Se folosesc frunzele (Folium Plantaginis). Principiile
active sunt: mucilagii, vitamina K, tanin, glicozidul aucubina, polifenoli, alantoină.
Acționează ca emolient și expectorant, antihemoragic, cicatrizant,
hipocolesterolemiant, antiseptic, hipotensor. Se mai folosește la ulcerul gastric, catar
(urinar sau digestiv), hipertensiune, răni, ulcere varicoase, laringite, stomatite,
 16

traheite, hemoroizi, conjunctivite și blefarite etc. Planta este folosită ca și plantă

medicinală.
Substanța activă este glicozidul aucubina, dar conține și polifenoli,
polizaharide, mucilagii, vitamina C, tanin, siliciu, potasiu, zinc. Este rudă apropiată
cu Pătlagină lată (Plantago major), Pătlagina medie (Plantago media). În industria
farmaceutică și în medicina populară este folosită frunzele acestora.
Pătlagina este un anti-bacterian puternic, anti-inflamator și cicatrizant, astfel
frunzele zdrobite pot fi un remediu pentru mușcături de insecte, în cazul unor arsuri
minore. Datorită proprietăților anti-bacteriene, anti-inflamatorii este folosit pentru
tratarea bolilor inflamatorii ale căilor respiratorii, pentru ameliorarea tusei, și ca
expectorant. Dizolvă mucusul aderent, promovează formarea de spută (secreția
traheobronșică). Acoperă mucoasa membranei și ameliorează inflamația, elimină
reflexul de tuse.
Având în vedere lipsa reacțiilor adverse, este folosit cu succes și în pediatrie.
Uneori este folosit ca și laxativ datorită faptului că miezul se umflă ușor.
Pentru uz extern, în medicina populară, este folosit pentru leziunile
superficiale, răni purulente, tăieturi, ulcer care se vindecă greu și pentru ameliorarea
sângerării. Frunzele proaspete de pătlagină sepun pe răni care se vindecă lent: este
antiseptic, astringent, închide rana, facilitează coagularea sângelui.

Figura 2.5. Pătlagina (Plantago major)

 17

NALBĂ MARE
(Althaea officinalis)

Figura 2.6. Nalbă mare (Althaea officinalis)

Nalbă mare (Althaea officinalis), figura 2.6, este o plantă erbacee, bianulală
sau vivace, din familia Malvaceae, cunoscută sub denumirile populare de : nalbă
albă, nalbă bună, nalbă de câmp, nalbă de luncă, rujă.
Descriere.Plantă erbacee, bianuală sau vivace, cu tulpină dreaptă, înaltă de
până la 1 m, ramificată și acoperită cu peri, cu flori mari de culoare roz-violacee cu
vinișoare violete, frunze lung-pețiolate, verzi-albicioase și catifelate datorită perilor
foarte deși. În flora spontană vegetează numai în zonele de câmpie, prin locuri
ruderale, pe lângă drumuri, garduri și pe lângă zidurile caselor părăsite. Înflorește din
iulie și până în septembrie.
În scopuri medicinale se utilizează rădăcinile decorticate, recoltate în lunile
octombrie-noiembrie.
Compoziție chimică. Mucilagii, zaharuri, amidon, substanțe grase,
asparagină, pectine, betaină, substanțe rezinoase, tanin.
Proprietăți farmacologice.- acțiune internă secretolitică pulmonară
 18

- antiinflamatoare a aparatelor respirator, renal și gastrointestinal

- acțiune expectorantă și emolientă
Indicații terapeutice.Intern, sub formă de ceai în inflamațiile căilor
respiratorii; în tulburări gastrointestinale și în infecții renale.
Extern, cataplasme în: laringite, traheite, furunculoze și sub formă de gargară în:
abcese dentare, amigdalite.

Figura 2.7. Nalbă mare (Althaea officinalis)

 19

TEI
(Tilia speciae)

Figura 2.8 Tei (Tilia speciae)

Teiul, (Tilia sp.), figura 2.8 este un gen care cuprinde aproximativ 30
de specii de arbori, nativi zonelor temperate ale emisferei nordice, în Asia (unde
majoritatea diversității speciilor este găsită), Europa și Estul Americii de Nord. Teii
sunt copaci foioși, ajungând până la 40 metri înălțime, cu frunze cu o anvergură de 6-
20 cm, străbătute de nervuri.

Numărul exact de specii este incert deoarece multe dintre ele hibridizează
spontan, atât în sălbăticie cât și cultivate. Teiul prezintă flori hermafrodite.
Polenizarea se face prin insecte.
Frunzele sunt lung-pețiolate, rotunde, ascuțite la vârf, iar pe fața inferioară se
observă nervuri proeminente.
Teiul produce flori, în număr de 2–10 pe ram, uneori și mai multe, de culoare
alb-gălbuie, plăcut mirositoare, așezate pe un peduncul comun, concrescut aproape pe
jumătatea lungimii lui, cu o bractee lungă în formă de limbă, de culoare verde-
gălbuie. Fiecare floare este formată din 5 sepale care cad în momentul înfloririi, 5
petale, numeroase stamine și un ovar globulos.
Fructul este o nucă de formă sferică sau ovală de dimensiuni mici.
 20

Teiul este răspândit prin pădurile din regiunile deluroase până aproape de
zona muntoasă.
Este mai puțin invadant decât carpenul. Fiind o specie de amestec, foarte rar
formează arborete pure. În zona molidului, teiul este o specie fertilizantă solului.
Uz medicinal Florile, frunzele, scoarța și cărbunele (obținut din lemn) de tei
sunt folosite în scopuri medicinale. Ingredientele active ale acestora includ flavanoizi
(cu rol antioxidant) și uleiuri volatile. Planta conține și taninuri, cu rol astringent.
Florile se recoltează, cu sau fără bractee, exclusiv pe timp însorit, înainte de
înflorirea completă, când o parte din flori sunt încă în faza de boboc. Uscarea se face
la umbră, în strat subțire, în poduri acoperite cu tablă sau în încăperi bine aerisite. În
5-7 zile consecutive de uscare, florile ajung la o umiditate de sub 13%. Randamentul
de uscare este de 3-3,5 kg flori proaspete pentru un kg flori uscate. Florile uscate
sunt dulcegi și lipicioase, iar fructul dulce și mucilaginos. Ceaiul de tei (preparat prin
infuzia florilor) are un gust plăcut, datorat aromelor uleiului volatil din flori. Având o
acțiune calmantă asupra sistemului nervos central, ceaiul din flori de tei este folosit în
scopuri terapeutice. Florile de tei sunt folosite mai ales pentru tratarea răcelilor, tusei,
febrei, infecțiilor, inflamațiilor, presiunii arteriale înalte, durerilor de cap (mai ales
migrenele), dar și ca diuretic (crește producerea de urină), antispasmodic și
sedativ. Medicina tradițională asiatică folosește flori de Tilia (uz intern) ca tratament
pentru vindecarea afecțiunilor tractului respirator, a febrei sau gripei.
Cercetări recente sugerează că florile ar putea fi hepatoprotective.
Scoarța și alburnul (lemnul moale dintre scoarță și măduvă) sunt folosite
pentru a trata afecțiuni ale ficatului, colecistului și celulitei (inflamarea pielii și a
țesutului adipos).
În formă carbonizată, lemnul de tei este ingerat pentru a trata boli intestinale
și, prin aplicare topică, pentru a calma infecții ale membrelor inferioare. În medicina
veterinară, se folosește cărbunele de tei (20 g, în lapte îndulcit), pentru tratarea
afecțiunilor digestive ale rumegătoarelor.
Băile de relaxare și aromaterapie pot include esență de tei sau flori scufundate
in apă. Mugurii și frunzele tinere sunt, de asemenea, comestibile.
Există ideea că nectarul de Tilia tomentosa ar conține manoză, substanță care
poate fi toxică pentru albine. Această idee este falsă; numeroasele albine comatose
 21

care pot fi întâlnite în perioada înfloririi sale reflectă, în realitate, lipsa surselor
viabile de nectar, la sfârșitul verii, în special în zonele urbane.

LUMÂNĂRICĂ
(Verbascum densiflorum)

Figura 2.9. Lumânărică (Verbascum densiflorum)

Lumânărică (Verbascum densiflorum), figura 2.9, este o plantă

medicinală din familia Scrophulariaceae, genul Verbascum.
Descriere. Este o plantă erbacee cu înălțimea de 50 - 100 cm (200 cm). Toată
planta este acoperită de o pâslă moale de peri. Frunzele de la baza tulpinii sunt
decurente, cele de pe tulpină sunt alungit-ovale, iar cele de pe partea superioară a
tulpinii sunt ovat-lanceolate. Frunzele sunt eliptice mari și păroase.
Florile sunt dispuse în racem spiciform. Au corola galbenă, cu 5 stamine.
Florile sunt puțin asimetrice cu inflorescențe terminale lungi.
Fructul este sub formă de capsulă.
 22

Răspândire.Planta vegetează în locurile necultivate, la marginea drumurilor,

având nevoie de lumină multă și uscăciune excesivă.
Lumânărica crește pe coline însorite și prin pășuni, pe soluri ușoare,
aluvionare, nisipoase și pietroase de la șes și deal.
Recoltare. Lumânărica se recoltează dimineața, după ce se ridică roua, prin
ciupirea corolei cu stamine, fără caliciu, pe măsură deschiderii florilor. Trebuiesc
luate măsuri de precauție deoarece perii plantei provoacă inflamații ale pielii și
ochilor. După ce sunt uscate, florile se pun în borcane acoperite sau în cutii de tablă,
cu substanțe care să absoarbă vaporii de apă, produsul fiind higroscopic.
Compoziția chimică. 3% policolozide alcatuite din acizi uronici, D-galactoza
si L-arabinoza; iridoide;flavonozide (flavone, flavonoli si flavonone);saponozide
steroidice si tripertenice; lipide;10% oze (glucoza, fructoza)
Acțiune farmaceutică. Demulcența (datorită policolozidelor); expectorante
(datorită saponozidelor); antiinflamatoare; anticatarale; analgezice ( datorită
iridoidelor); diuretice (datorită flavonului).
Administrare.Se administrează sub formă de infuzie (1 linguriță la cană, bine
strecurată, 2 căni pe zi) sau spălături locale și cataplasme cu infuzie. Se recomandă la
tuse de diferite etiologii (inclusiv tusea astmatică), la bronșite, laringite, traheite,
cataruri (intestinale, urinare), hemoroizi, arsuri, degerături, furuncule, abcese,
înțepături.
Atenționare.Se evită recoltarea florilor de la speciile de lumânărică cu antene
de culoare violet.

SUNĂTOARE
(Hypericum perforatum)

Figura 2.10. Sunătoare (Hypericum perforatum)

 23

Sunătoarea (Hypericum perforatum), figura 2.10, (alte denumiri: pojarniță,

regionalisme: drobișor, fălcățea, harnică, închegătoare) este o plantă erbacee, perenă,
cu tulpină dreaptă, ramificată în partea superioară, ușor lemnoasă în partea de jos,
prevăzută de-a lungul ei cu două muchii, glabră și înaltă până la 1m.
Descriere. Frunzele, dispuse opus, sunt sesile, oval-eliptice, glabre și conțin
numeroase pungi secretoare, dând impresia că prezinta puncte translucide (când sunt
examinate prin transparență), de unde și denumirea de "perforatum" dată acestei
specii. Florile sunt grupate în vârful tulpinii și ramurilor, sunt hermafrodite,
pentamere; periantul este format din 5 sepale și 5 petale de culoare galben-aurie, iar
androceul din stamine numeroase. Înflorește din iunie până în septembrie. Fructul
este o capsulă ovală.
Produsul vegetal folosit: părțile terminale (de 20-30 cm) înflorite (Herba
Hyperici)
Florile de sunătoare se culeg în zile uscate și însorite, din iunie și până în
septembrie, prin tăiere cu foarfeca. Se usucă la umbră, în loc bine aerisit, întinse în
strat subțire, pe hârtie sau pânză. După uscare, se păstrează în pungi de hârtie ori
săculeți de panză în locuri uscate și întunecate.
Principii active: derivați antracenici (hipericină, pseudohipericină), ulei
volatil, flavonozide având ca aglicon hiperina, acizii cafeic și clorogenic, tanin.
Compoziție chimică. Sunătoarea conține mai mulți compuși care o transformă
într-o plantă miraculoasă. Așadar, sunătoarea conține peste 15 compuși activi, printre
care enumerăm colina, acidul valerianic, saponinele, uleiurile volatile, etc.
Saponinele au proprietăți expectorante și febrifuge, așadar ceaiul de sunătoare
este foarte indicat în tratarea răcelilor și virozelor. De asemenea, substanțele amare
din sunătoare îi atribuie acesteia proprietăți aparitive, stimulează digestia, tratează
hemoroizii și alungă paraziții intestinali.
Mai mult decât atât, acidul clorogenic și cafeic are proprietăți antiinflamatoare
și cicatrizante, iar flavonoidele prețioase conținute de această plantă îi atribuie
acesteia proprietăți vasodilatatoare și hipotensoare cardiace. Hiperforina este
substanța antidepresivă și antinevralgică, iar hipericina este un antiseptic urinar
 24

excelent. Uleiul eteric atribuie acestei plante proprietăți astringente și cicatrizante la

nivel extern.
Acțiune farmacologică: datorită hipericinei și pseudohipericinei, uleiului
volatil și taninurilor produsul are acțiune antiseptică, astringentă și cicatrizantă.
Flavonozidele sunt răspunzătoare de acțiunea vasodilatatoare și hipotensivă. Acizii
clorogenic și cafeic explică proprietățile antiinflamatoare și colagoge ale plantei.

MUȘEȚEL
(Matricaria recutita)

Figura 2.11. Mușețel (Matricaria recutita

Mușețelul (Matricaria recutita), figura 2.11,este o plantă erbacee anuală,

medicinală, din familia Asteraceae, cu frunze divizate și cu flori grupate în capitule
terminale.
Prezentare. Musețelul este o plantă erbacee, anuală, spontană, atingând o inălțime
între 20 și 60 cm. și mult ramificată, cu flori grupate în capitule terminale. Marginea
fiecărui capitul este ocupată de flori albe, iar în regiunea lui centrală se găsesc
numeroase flori tubuloase, galben-aurii.
 25

Receptaculul capitulului, plan la începutul înfloririi devine conic și gol la

interior, ceea ce permite deosebirea florilor de mușețel adevărat de florile recoltate de
la specii înrudite dar care nu au proprietăți terapeutice.
Mușețelul este o plantă originară din sudul și sud-estul Europei, astăzi întâlnită
în aproape întreaga lume. În țara noastră are o mare arie de răspândire întâlnindu-se
aproape peste tot, de la câmpie unde apare masiv pe solurile sărăturoase, pâna în toate
locurile însorite și mai umede de pe lângă drumuri, căi ferate, pajiști, fânețe, cu
predilecție pe solurile nisipoase ușoare.Înflorește începând cu lunile aprilie-mai până
la sfârșitul lunii august, uneori înflorește și a doua oară în septembrie.
Momentul cel mai prielnic pentru recoltare este atunci când majoritatea
inflorescențelor au petalele marginale dispuse orizontal (Flores Chamomillae), în
această fază de înflorire, florile au cel mai mare conținut în ulei esențial. Recoltarea
se face numai după ce s-a ridicat roua și numai pe timp însorit, de obicei o singură
dată pe an, în lunile mai-iunie.
Compoziția chimică. Această plantă conține : ulei volatil bogat în
chamazulenă, substanțe amare de natură sescviterpenică, flavonoide, substanțe de
natură cumarinică, colină, mucilagii, acid salicilic, fitosterine, substanțe
glicozidice,acid clorogenic, camilină, vitamine, săruri minerale.
Acțiune farmacologică. Antiinflamatoare, antiseptice, analgezice, antihistaminice,
cicatrizante și gastrice, acțiune antiseptică și decongestivă anorectal, tonic capilar
Indicații. Intern.Bun sedativ antispasmatic și stimulent în cistite, în
tratamentul enterocolitelor, gastritelor, dismenoreelor, diareei, colicilor intestinale,
infecțiilor renale, în boli ale ficatului, în unele stări alergice, în astmul bronșic al
copiilor. Calmează iritațiile oculare.
Extern.Are multiple întrebuințări sub formă de cataplasme, gargară, clisme,
băi în diferite afecțiuni : arsuri, hemoroizi, răni, dureri de gât, diferite ulcerații ale
pielii,abcese dentare, conjunctivite, calmează tenurile înroșite și irritate ale pielii,
abcese.
 26

COADA ȘORICELULUI
(Achillea millefolium)

Figura 2.12. Coada șoricelului (Achillea millefolium)

Coada șoricelului (Achillea millefolium), figura 2.12, este o plantă erbacee,

perenă, din familia Asteraceae, cu frunze penate, păroase și flori albe sau trandafirii,
originară din Europa și din vestul Asiei. Este întâlnită din câmpie până în regiunile
subalpine.
Numele generic de Achillea provine de la Ahile, eroul legendar al războiului
troian, care a descoperit planta și a folosit-o pentru tratarea rănilor soldaților săi.
Numele speciei, millefolium, descrie frunzele penate, păroase.
Tratamente naturale pe baza de coada șoricelului. Este recomandată la
enterocolite, gastrite, colici gastrice. Este antiseptic (ca și mușețelul), tonic aperitiv,
coleretic-colagog, stimulează funcția hepatică, este antispastic, antiinflamator,
astringent.
Coada șoricelului reprezintă un remediu natural în tratarea multor afecțiuni:
boli ale stomacului, hemoroizi, dureri menstruale, boli de vezică, anorexie,
 27

osteoporoză, reumatism, nervozitate, boli intestinale, tuse, chisturi ovariene,

mâncărimi vaginale, oxiuri, gastrită.
Acțiunea terapeutică se bazează pe proprietățile acestei plante: regenerator de
țesuturi, dezinfectant, expectorant, antiinflamator, calmant gastric, decongestionant
nazal.
Preparatele naturale cel mai des utilizate din acesta plantă sunt: infuzia (ceaiul)
de frunze și de flori (ajută la tratarea constipației, leucoreei, contra viermilor
intestinali, reduce starea de nervozitate, ameliorează tenurile înroșite), dar și alifia
preparată din coada șoricelului (ajută la tratarea varicelor).

ALOE VERA
(Aloe Barbadensis)

Figura 2.13. Aloe Vera (Aloe Barbadensis)

Descriere. Aloe Vera, figura 2.13, creşte în zonele cu climă blândă, unde
temperaturile nu coboară pentru mult timp sub 0 grade şi poate fi recunoscută după
frunzele cărnoase, în fomă de lance, care cresc direct din pământ, cu marginile în
formă de dinte de fierăstrău.
În scopuri teraputice se folosesc atât seva cât şi gelul frunzelor de aloe vera, însă
trebuie îndeplinită o condiţie esenţială, şi anume: frunzele se culeg abia când planta
împlineşte 2-3 ani. Seva se scurge când se taie frunza, iar gelul provine din celulele
bogate în mucilagiu din miezul frunzei.
 28

Compoziţie. Aloe conţine un complex de substanţe benefice, printre care

aloina şi gelul de aloe. Aloina este un lichid galben-lăptos, situat imediat sub coaja
frunzei şi care este folosit de mii de ani ca laxativ, sub formă de prafuri sau ca atare.
Gelul de aloe are proprietăţi antiinflamatorii, detoxifiante şi de stimulare a
colagenului, fiind ideal în tratamentele cosmetice de întreţinere a pielii.
Acţiune. Gelul de aloe vera întăreşte sistemul imunitar şi are efecte
antibiotice, antiinflamatorii şi antiseptice, care ajută la tratarea anumitor probleme ale
pielii precum eczemele şi psoriazisul.
În acelaşi timp, un consum regulat de aloe normalizează tranzitul intestinal,
promovând sănătatea sistemului digestiv, creşte absorbţia de proteine, ameliorează
arsurile la stomac şi are efect calmant asupra gingiilor şi ţesuturilor bucale moi.
Planta de aloe este o sursă bogată de minerale precum calciu, sodiu, fier,
potasiu, crom, magneziu, mangan, cupru si zinc, dar este şi printre puţinele surse
vegetale de vitamina B12, A, B, C, E şi acid folic, care nu pot fi asimilate
corespunzător doar prin alimentaţie.
Toţi aceşti nutrienţi ajută la menţinerea greutăţii corporale în limitele normale,
împiedică îmbătrânirea celulară şi asigură necesarul zilnic de energie.
Indicaţii terapeutice. Eczeme, ten uscat, dermatite, ulceraţii, psoriazis, arsuri
solare, acnee, fisuri anale, hemoroizi, reumatism, poliartrita reumatoidă, constipaţie,
diabet, hipo şi hiperglicemie, hiperaciditate, gastrită, hepatita A, B,C, rinite alergice,
cistită, candida, herpes, oboseală, epuizare, insomnii. cataractă, urcior, glaucom.
Administrare:
Uz intern:
Gelurile de aloe sunt obţinute prin presarea frunzelor proaspete, sucul
translucid şi sălciu extras din partea cărnoasă fiind conservat apoi prin pasteurizare
sau prin adăugarea de conservanţi. De regulă, se iau câte 50 ml de gel, pe stomacul
gol, de două ori pe zi, pentru a îmbunătăţi digestia, pentru a preveni şi combate
candidoza şi alte infecţii cu fungi, pentru tratarea hiperacidităţii şi a colitei, a
sindromului colonului iritabil.
Sucul de aloe se consumă timp de 7 zile, câte 1 linguriţă de 3 ori/zi, înainte de
masă, apoi, 2 săptămâni câte 1 lingură de 3 ori/zi, pentru a activa şi stimula fluxul
sanguin şi limfatic, funcţiile rinichilor, ale ficatului şi ale vezicii biliare, reglează
 29

sistemul imunitar şi tractul digestiv, ameliorează durerile reumatismale,

îmbunătăţeşte statusul psihic şi condiţia fizică.
Sucul de Aloe Vera poate fi procurat în farmacii, dar poate fi preparat şi acasă,
cu condiţia să respectăm colectarea şi prepararea corectă a acestei plante.
Pentru a păstra sucul de Aloe Vera un timp mai îndelungat este necesar să fie
conservat cu ajutorul spirtului medicinal, în proporţie de 8:2 şi se se păstrează în
frigider, la o temperatură nu mai mare de 15 grade.
Uz extern:
Gelul de aloe vera este indicat pentru îngrijirea pielii şi în cazul durerilor
articulare şi de tip reumatic şi poate fi folosit ca “prim ajutor” în arsuri şi diverse
leziuni, datorită efectelului dezinfectant, hemostatic şi accelerator al procesului de
cicatrizare. Se mai poate folosi şi sub forma de praf, compresă, tinctură, cremă,
cataplasmă etc.
Precauţii şi contraindicaţii. Administrată intern, aloe vera provoacă diaree,
ceea ce poate duce la scăderea nivelului potasiului în sânge. De asemenea, dacă este
administrată pe o perioadă lungă de timp, poate provoca crize de colită.
Nu trebuie administrată copiilor mici şi femeilor însărcinate sau care alăptează
doarece poate cauza malformaţii ale fătului şi sângerări puternice sau chiar avort
spontan.
Aloe vera este contraindicată în cazurile de uremie (uree în cantitate excesivă
în sânge) sau în boli ale rinichilor sau ale ficatului.

Figura 2.14. Aloe Vera (Aloe Barbadensis)

 30

În cosmetică. Datorită proprietăţilor sale antiinflamatoare, antifungice,

vindecătoare şi de răcorire a zonei pe care este aplicată, aloe vera este foarte utilă în
tratarea pielii şi a problemelor acesteia.
Astfel, sub formă de creme, loţiuni, geluri, aceasta poate calma durerile
provocate de muşcăturile de insecte, ameliorează acneea şi arsurile cauzate de
expunerea excesivă la soare, atenuzează ridurile, vindecă rapid tăieturile mici şi
zgârieturile, grăbind procesul de regenerare a pielii.

BRUSTURE

(Arctium lappa)

Figura 2.15. Brusture (Arctium lappa)

Descriere. Brusturele, figura 2.15, este o plantă erbacee bienală din

familia Asteraceae, cultivată în grădini pentru rădăcinile sale comestibile sau întâlnită
frecvent ca buruiană.
Brusturele este oarecum înalt, putând ajunge până la 2 metri înălțime.
Are frunze mari, alternate, frunzele bazale care apar în primul an de vegetație,
triunghiulare, ovate sau cordate, cu marginele întregi, cu un pețiol lung, tomentoase
pe partea inferioară.
Florile sunt tubulate de culoare mov-violet, cu antere și stamine concrescute și
grupate în calatidii globulare, care formează un corimb. Acestea apar la mijlocul
verii. Calatidiile sunt înconjurate de un involucru format din numeroase bractee,
 31

fiecare curbată sub forma unui cârlig, permițând să se agațe de blana animalelor și să
fie cărate pe distanțe mari. Fructele sunt achene; cu o lungime de cca 6 mm,
comprimate, cu papusuri scurte.
Rizomul este scurt, cărnos, continuat cu o rădăcina pivotantă lungă de până la
50 cm lungime, de culoare brun-cenușie. Tulpina este cilindrică, cu șanțuri
longitudinale, ramificată, acoperită cu peri.
Origine și distribuție. Specia este nativă regiunilor temperate ale lumii vechi,
din Scandinavia până la Marea Mediterană, și din Arhipelagul Britanic până în Rusia,
iar din Orientul Mijlociu până înChina și Japonia, inclusiv India.
Cultivare. Preferă solurile lucrate, bogate în humus, complet însorite.
Brusturele este foarte sensibil la îngrășămintele pe bază de azot. Înmulțirea se face
direct prin semințe, în timpul verii. Recolta are loc la trei până la cinci luni de la
însămânțare, toamna târziu, moment după care rădăcinile devin prea fibroase.
Compoziție chimică. Rădăcina conține inSulină , acid palmitic, steric și
cofeic, ulei volatil, vitamine din complexul B, nitrat de potasiu,
steroli,hormoni vegetali, taninuri și mucilagii. Frunzele conțin fitoncide, arctiină și
lapanol.
Plantele sunt cultivate pentru rădăcinile lor, care pot ajunge până la un metru
lungime și un diametru de 2 centimetri.
Tulpinile imature, care vor avea flori, pot fi culese de asemenea primăvara
târziu, înainte de apariția florilor. Gustul este asemănător anghinarei, aceste două
plante fiind înrudite.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, brusturele a fost recunoscut
internațional datorită creșterii popularității dietelor macrobiotice, care susțin
consumarea plantei.

Figura 2.16. Brusture (Arctium lappa).

Inflorenscență
 32

Utilizare în medicina tradițională. Naturaliștii populari consideră brusturele

uscat ca fiind un agent diuretic, diaforetic și purificator al sângelui, deasemenea ajută
la eliminarea toxinelor renale și hepatice. Semințele de brusture sunt utilizate în
medicina tradională chineză, sub numele de niupangzi.

ROINIȚA
(Melissa officinalis L.)

Figura 2.17. Roinița (Melissa officinalis L.)

Roiniţa, figura 2.17, face parte din familia Lamiaceae, fiind o plantă erbacee,
perenă, heliofilă, cu frunze ovate şi flori albe-liliachii. Cunoscută încă din antichitate
datorită proprietăţilor terapeutice deosebite, a fost menţionată de Plinius şi
Dioscoride, care afirmau că frunzele de roiniţă înmuiate în vin şi aplicate extern se
foloseau pentru vindecarea rănilor, a muşcăturilor veninoase şi înţepăturilor de
scorpion. În Evul Mediu, medicul şi alchimistul elveţian Paracelsus, utiliza planta în
tratamentul bolilor de inimă. În medicina tradiţională se întrebuinţează ca remediu
pentru reglarea psiho-emoţională, normalizarea funcţiei cardiace şi ameliorarea
 33

proceselor cognitive. Se mai numeşte alămâiţă, buruiana-stupului, busuiocul-stupului,

iarba-albinelor, melisă, roişte, etc.
Acțiuni. INTERN: Sedativ, reglator psiho-emoţional, stimulent al memoriei,
antispastic, analgezic, stomahic, coleretic şi colagog, carminativ, antiseptic, slab
antidiareic, antiemetic, antiherpetic, antitiroidian, antigonadotropic, în boala
Alzheimer reduce agitaţia şi îmbunătăţeşte procesele cognitive, administrată seara
favorizează instalarea somnului, antitumoral, stimulează pofta de mâncare.
EXTERN: Cicatrizant, antiseptic, calmant, antiherpetic.
Contribuie la
- armonizarea stării psiho-emoţionale
- funcţionarea în condiţii optime a memoriei
- protejarea organismului împotriva stresului, contribuind la eliminarea disconfortului
ce poate apare la nivelul aparatului cardiovascular şi stomacului
- creşterea poftei de mâncare.
Se utilizează ca adjuvant în: stări de nervozitate, stress, anxietate, atacuri de
panica, depresie, insomnii, afecţiuni gastro-intestinale pe fond nervos, nevroze
cardiace, distonii neurovegetative, tulburări de memorie, dureri de cap, migrene,
nevralgii, vertij (ameţeală), hipertiroidie, ulcer gastro-duodenal, dischinezii biliare,
indigestii, meteorism (balonare), colici gastro-intestinale, colite cronice, enterocolite,
anorexie.

Figura 2.18. Roinița (Melissa officinalis)

 34

Precautii. În cazul persoanelor care utilizează sedative şi calmante de sinteză,

se recomandă evitarea utilizării în paralel a acestei plante.
Administrare. INTERN:
- pulbere – planta se macină fin cu o râşniţă electrică. Se ia o linguriţă rasă de 4 ori
pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă timp de 10-15 min., după care se
înghite cu apă.
- macerat la rece – se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250 ml de apă
rece, se menţine timp de 6-8 ore la temperatura camerei, apoi se strecoară şi se bea pe
stomacul gol. Se administrează 3 căni cu macerat pe zi, cu 30 min. înainte de mese.
- infuzie – se prepară dintr-o lingură cu plantă adăugată la 250 ml de apă clocotită se
menţine timp de 15 min. la temperatura camerei, apoi se strecoară şi se bea pe
stomacul gol. Se administrează 3 căni cu infuzie pe zi, cu 30 min. înainte de mese.
EXTERN:
- se aplică local sub formă de comprese cu macerat sau cu infuzie de plantă, sau
cataplasme care se obţin astfel: 1-2 linguri cu pulbere fin măcinată se amestecă cu apă
caldă astfel încât să formeze o pastă care să poată fi aplicată extern. Deasupra se
aplică un pansament ocluziv care să poată menţine cataplasma la locul afectat minim
3 ore.
 35

CAPITOLUL III
CONDIMENTE CU ROL ANTIINFLAMATOR

Există dovezi, clinice si experimentale, care sugerează că aspectul inflamator

al multor afecțiuni poate fi tratat eficient prin folosirea anumitor condimente în
cadrul preparării unor forme de consum.Mai mult, câteva încercari clinice indică
faptul că multe dintre soluțiile naturale oferă o eficiență similară celei pe care o au
medicamentele antiinflamatoare convenționale și sunt și mai sigure pentru sănătate.
Medicamentele antiinflamatoare nesteroidiene (AINS) produc ulcere de tract
intestinal (cu riscul unor sângerări interne) la 10-30% dintre oamenii care le folosesc
pe termen lung și eroziuni ale mucoasei stomacale și tractului intestinal în 30-50%
din cazuri. În plus, aceste medicamente provoacă, printre altele, și deteriorari la
nivelul rinichilor și ficatului, când sunt folosite tot pe termen lung.
Prin urmare, dacă suplimentele naturale antiinflamatoare pot atenua inflamația
fără asemenea efecte adverse destul de grave este spre binele pacientului să le
folosească chiar și dacă acestea doar reduc astfel cantitatea de AINS folosită. Mai
multe studii sprijină folosirea acestor suplimente ca alternative viabile la
medicamentele sintetice.

BUSUIOC
(Oncinum basilicum)

Figura 3.1. Busuioc (Ocimum basilicum)

 36

Busuiocul (Ocimum basilicum), figura 3.1, este o plantă din

genul Ocimum, familia Lamiaceae. Este o plantă ierboasă originară
din Asia tropicală. Atinge între 20–60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde
deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5–5 cm și late de circa 1–3 cm. Florile
sunt de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem.
În mod neobișnuit pentru familia Lamiaceae, cele patru stamine și pistilul nu
emerg de sub marginea superioară a corolei, ci se sprijină pe cea inferioară.
După polenizarea entomofilică (adică polenizare cu ajutorul insectelor), corolla cade
și ulterior se dezvoltă patru achene în interiorul calixului bilabial.
Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit și anis), având un miros
puternic dulceag-înțepător. Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând bine în
condiții de căldură și umezeală. În timp ce varietățile comune de busuioc sunt plante
anuale, alte varietăți, cum ar fi busuiocul albastru african și busuiocul sacru
thailandez, sunt perene.
Componente chimice. Diferitele varietăți de busuioc au arome diferite
datorită faptului că planta conține un număr variabil de uleiuri esentiale (numite și
uleiuri volatile sau uleiuri eterice), care sunt combinate în diferite proporții pentru
diferite soiuri.
Aroma puternică de cuișoare a busuiocului dulce este dată de eugenol, care e
aceeași substanță chimică prezentă și în cuișoare. Aroma de lămâie a busuiocului
lămâios și a celui „limă” este dată de faptul ca aceste două soiuri au un conținut mai
mare de citral, care produce aceste efecte la mai multe plante, incluzând menta-
lămâie și limonen, dând și cojii de lămâie aroma-i specifică. Busuiocul albastru
african are o puternică aromă camforată, datorită proporției mari de camfor și
de camfen. Busuiocul-licorice conține anetol, substanță chimică ce face
ca anasonul să amintească de Glycyrrhiza glabra să justifice numele de busuioc-
anason.
Părţi folosite: frunzele și tulpina.
Aromoterapie: bronșită, oboseală, răceli, pierderi de concentrare, migrene,
gută, dureri, mușcături de insecte, tuse, insomnie, anxietate, depresie, boli infecţioase,
 37

restaurativ, tonic, antidepresiv, răcoritor, înălţător, fortifiant, purificator, excelent în

cazul stupefiantelor consumate în exces.
Protejarea organismului cu ajutorul busuiocului. Busuiocul protejează
sănătatea vaselor sanguine și ale arterelor. Consumul zilnic de busuioc ajută la
prevenirea atacului de cord și previne ateroscleroza (depuneri de lipide în pereții
arterelor). Tot aici trebuie menționat că busuiocul ne ajută la menținerea sub control a
tensiunii arteriale, lucru important odată cu înaintarea în vârstă.
Busuiocul este de asemenea responsabil pentru întărirea sistemului imunitar.
Nutrienții conținuți de planta de busuioc ajută la reglarea funcțiilor endocrine,
tonifică organismul și echilibrează starea psihică și emoțională.
Infuziile de busuioc. Infuziile de busuioc au de asemenea proprietatea de a
oxigena celulele, fapt ce ajuta organismul să facă față cu o mai mare ușurință
situațiilor de stres. Nu numai atât, dar s-a dovedit că busuiocul ajută de asemenea la
îmbunătățirea circulației cerebrale, favorizând astfel menținerea atenției și a
concentrării pe perioade îndelungate de timp, este folosit și ca antiinflamator.
Uleiul esențial de busuioc. Uleiurile esențiale de busuioc, obținute din
frunzele plantei, au capacitatea de a inhiba mai multe specii de bacterii patogene care
rezistă tratamentelor obișnuite cu antibiotice.
Spălarea fructelor și legumelor în apa ce conține ulei esențial de busuioc s-a
dovedit a fi de asemenea eficientă în scăderea riscului de infectare a persoanelor cu
bacteria Shigella, responsabilă pentru declanșarea diareei și a altor daune.

GHIMBIR
(Zingiber officinale)

Ghimbirul (Zingiber officinale), figura 3.2, denumit popular și „ghimber” sau

„gingiber”, este numele dat unei plante erbacee din regiunile tropicale, cu rizom
aromatic bogat în uleiuri eterice. Este o specie perenă care are nevoie de o
temperatură ridicată și constantă precum și de o umiditate permanentă pentru a se
dezvolta corespunzător. Rizomul de ghimbir are o formă neregulată, contorsionată și
e noduros, atingând până la 5-6 centimetri în lungime. Substanțele active importante
 38

pe care le conține ghimbirul sunt compuși specifici numiți gingeroli, fenoli, ulei
volatil.

Figura 3.2. Ghimbir (Zingiber officinale)

Utilizări medicale. În răceală, acționează asupra plămânilor, stomacului și

splinei. O rădăcină proaspătă de ghimbir, rasă și fiartă în 250 ml apă, timp de 10
minute, produce un ceai cu efecte remarcabile în tratarea edemelor, vomei sau tusei,
inducând și o senzație puternică de încălzire a corpului, respectiv un efect sudorific
pregnant.
Atunci când febra nu cedează, se fierb 100 g ghimbir proaspăt în 500 ml apă și
se spală tot corpul cu zeama rezultată. Dacă tusea nu încetează,se stoarce o rădăcină
de ghimbir și se amestecă sucul cu puțină miere și 250 ml apă fierbinte; se bea câte 1-
2 căni pe zi. Ceaiul de ghimbir este un calmant ideal în inflamațiile gâtului, sinuzite,
răgușeală, febră, eliminare de mucozități și congestii respiratorii.
Indigestia poate fi tratată dacă se mănâncă căteva bucățele de tulpină de
ghimbir proaspăt. Este calmant pentru durerile abdominale, ajută digestia, elimină
gazele, dă poftă de mâncare, neutralizează toxinele.
Reumatism: Rapoarte medicale din diverse spitale chinezești arată că
injectarea unei soluții de 5-10% suc de ghimbir în zonele afectate, poate trata cu
succes durerile reumatice.
 39

Ghimbirul este folosit, adesea, ca antidot în caz de rău de mare. Este

întrebuințat, de asemenea, pentru combaterea răului de altitudine, de mașină, de
mișcare de rotație. Ghimberul acționează și împotriva stărilor de vomă, grețurilor,
deranjamentelor stomacale sau intestinale. În caz de greață, se ține în gură, sub limbă,
o bucățică de rădăcină de ghimbir. Senzația de greață și vomă va dispărea imediat.
În China, este cunoscut ca antiastmatic de peste 3000 ani, folosindu-se suc de
ghimbir și morcovi. Astmul se mai poate trata cu tinctură de ghimbir care eliberează
plămânul de secreții.0.5-1.5 g de praf de rădăcină de ghimbir, luat de 3 ori pe zi,
înainte de masă, înlătură durerile de cap de natură nevralgică și spastică, grețurile și
voma (la femeile însărcinate), tratează bronșita și astmul bronșic, frigiditate,
cataracta, inflamația.

SALVIA
(Salvia officinalis)

Salvia (Salvia officinalis), figura 3.3, este o plantă erbacee cu flori divers
colorate, (mici) cultivată ca plantă medicinală sau decorativă, originară din
sudul Europei și din regiunilemediteraneene. Este cunoscută și sub denumirile de jale,
jaleș, salbie, șalvir, șalet sau șerlai.

Figura 3.3. Salvie (Salvia officinalis)

 40

Salvia este o plantă din familia labiatelor, ea poate atinge o înălțime de 30-70
centimetri, florile ei violete sunt dispuse verticilat, deci în cerc, în jurul unei axe
comune iar frunzele sale opozite, alb-lânoase sclipesc argintiu și emană un parfum
ușor amar, aromatic. Denumirea de salvia derivă din cuvântul latinesc "salvare" (a
vindeca, a însănătoși).
Tratamente naturale pe baza de salvie.Salvia reprezintă o plantă medicinală
recomandată ca remediu natural în tratarea și vindecarea hipertensiunii arteriale,
afecțiunilor intestinelor și stomacului, ale măduvei spinării, inflamațiilor căilor
respiratorii, oboselii fizice și psihice, nervozității, dar și în stimularea menstruației,
febră, stres, tonus sexual scăzut, afte, stomatite, ulcerații ale pielii, tuse, bronșită,
abcese dentare, celulită.
Ceaiul de salvie, băut mai des, fortifică întregul organism, ne ferește de atacuri
de apoplexie și are un efect foarte favorabil asupra paraziților.
În combaterea transpirației nocturne este singura plantă medicinală, în afara
levănțicii, care ne vine în ajutor, ea vindecă maladia care provoacă această
transpirație în timpul nopții.
Medicii o recomandă în spasme, afecțiuni ale măduvei spinării, dereglări
glandulare și tremurul membrelor.
Ceaiul are un efect benefic și asupra ficatului bolnav, înlătură balonările, Salvia este
foarte eficientă în tratarea bolilor specifice femeilor: probleme ale organelor pelviene
(băi de șezut cu salvie), dar și în bolile specifice bărbaților: probleme de sterilitate și
impotență (ceaiul din frunze de salvie sau ceai din flori de salvie mărunțite).
Ceaiul de salvie este recomandat în uz extern, în vindecarea bolilor de gât
(amigdalită), abceselor dentare, inflamațiilor cavității bucale. Mirosul neplăcut al
gurii poate fi combătut cu gargarisme cu ceai de salvie de patru-cinci ori pe zi sau
chiar și mai multe ori pe zi.

PĂTRUNJEL
(Petroselinum crispum)

Pătrunjelul, figura 3.4, este o plantă erbacee medicinală, aliment şi

condiment, cultivat în majoritatea zonelor de relief în ţara noastră, care provine din
pătrunjelul sălbatic de pe ţărmul Mării Mediterane.
 41

Planta are rădăcina pivotantă, conică sau alungită, de culoare alb-cenuşie, cu

gust dulce şi miros plăcut aromat.
Tulpina floriferă a pătrunjelului este înaltă până la 130 cm, are forma
cilindrică, este uşor striată şi ramificată chiar de la bază. Frunzele sunt lucioase pe
partea superioară şi au un miros caracteristic extrem de plăcut.

Figura 3.4 Pătrunjel (Petroselinum crispum)

Deseori, pătrunjelul este subapreciat, deşi are importante calităţi nutritive şi

paleative. Majoritatea oamenilor nu cunosc beneficiile sale şi îl folosesc deseori
pentru a decora diverse tipuri de mâncăruri.
În scop fitoterapeutic se utilizează rădăcina, frunzele şi fructele (seminţele).
pătrunjelul limitează procesele inflamatorii, are efect antirahitic, antiscorbutic,
vermifug, diuretic, neutralizează efectele intoxicaţiei cu tutun, alcool, alimentaţie
excesivă cu carne sau prelucrată industrial şi conţine uleiuri volatile cu efect
antitumoral.
Acțiune terapeutică. Consumat crud sau sub formă de infuzie, decoct,
pătrunjelul este eficient în tratarea edemelor, infecţiilor, asteniei, tulburărilor de
circulaţie sanguină, hipertensiunii, bolilor reumatice, anorexiei,meteorismului şi
colicilor abdominale, astmului bronşic, amenoreei şi elimină halena (respiraţia urât
mirositoare).
 42

Sub formă de gargară, băi sau spălături locale, pătrunjelul ajută la vindecarea
plăgilor, înţepăturilor deinsecte, a conjunctivite, ameliorează contuziile şi
pigmentaţiile pielii şi înlătură durerile dentare.
Pătrunjelul conţine mai mult fier decât spanacul şi mai mult fluor decât orice
alt aliment, contribuind astfel la menţinerea unei danturi şi a unei osaturi puternice.
De asemenea, o legatură de pătrunjel furnizează mai multe proteine decât 2 ouă,
devenind un aliat de nădejde în curele de slăbire, deoarece conferă senzaţia de
saţietate.
Frunzele şi tulpinile de pătrunjel neutralizează şi ajută la eliminarea toxinelor
din organism şi sunt eficiente în toate afecţiunile ficatului, inclusiv la ciroze sau
hepatite, distrugând germenii patogeni şi chiar diferite virusuri.
În plus, datorită calităţii sale de excelent antioxidant, pătrunjelul consumat
zilnic de 3 ori pe zi, câte 20 ml de suc împreună cu alte sucuri naturale ajută foarte
mult la vindecarea cancerului. Sucul proaspăt se poate consuma în timpul
tratamentului cu citostatice, ajutând la diminuarea efectelor negative ale
medicamentelor şi la distrugerea celulelor canceroase.

LEUȘTEAN
(Levisticum officinale)

Leușteanul (Levisticum officinale), figura 3.5, este o plantă perenă

Figura 3.5. Leușteanul (Levisticum officinale).

 43

comestibilă, folosită drept condiment în supe și în alte feluri de mâncare. Planta poate
crește până la înălțimi de 2 metri și are flori galbene.
Compoziţie chimică. Rădăcina de leuştean conţine amidon, zahăr, zaharoză,
apă, răşină, acid de angelică. Rădăcina proaspătă conţine 0.3-0.5% ulei, iar cea uscată
0.6-1%. Conţine d-terpinol, o legătură de tipul cineolului, un terpen, ester al acidului
acetic, al acidului valeriic şi al celui benzoic. Toate părţile plantei conţin ulei volatil,
gumirezine, taninuri, grăsimi şi săruri minerale
Acțiune terapeutică. Leuşteanul are acţiune antiinflamatorie, antibacteriană,
antiparazitară, antivirală, antifungică, stimulează funcţia hepato-biliară, acţiune
tonic-aperitivă, creşte pofta de mâncare, diuretică, combate steatoza ficatului,
reglează ciclul menstrual şi ameliorează dismenoreea, neurotonic, uşor anticoagulant,
sedativ, hipotensiv, efect expectorant în afecţiuni respiratorii, antiinflamator, emolient
şi cicatrizant la nivelul pielii în afecţiuni cutanate.
Leuşteanul este indicat în bronşite acute şi cronice, dischinezii biliare,
dispepsii digestive, anorexie, constipaţie, intoxicaţii alimentare, enterocolite, colopatii
spastice, colite fermentative, parazitoze intestinale, boli hepato-biliare, infecţii
urinare, litiază renală, hipertensiune arterială, tulburări menstruale
În uz extern, leuşteanul este folosit în afecţiuni dermice (psoriazis) şi dureri
reumatice (artrite, artroze).
Preparate pe bază de leuştean: frunze proaspete, suc natural, pulbere de
plantă uscată, infuzie.
Cataplasme cu frunze proaspete zdrobite sunt indicate să se aplice pe piele în
caz de psoriazis, ulceraţii ale pielii
Ceaiul de leuştean este eficient în tulburări digestive, scaune proaste, formare
de gaze, influenţează sângerările organelor din bazinul mic, stimulează fluxul
menstrual, eliminarea urinei şi expectoraţiilor în caz de catar bronşic. Se recomandă
îndeosebi în caz de afecţiuni cardiace având un fond nervos.
 44

PIPER
(Piper speciae)

Figura 3.6. Piperul (piper speciae),

Piperul (piper speciae), figura 3.6, este un arbust cățărător

cu tulpină lemnoasă ajungând până 10 m înălțime. Florile mici se găsesc
în ciorchini la piperul sălbatic în comparație cu piperul cultivat unde se întîlnesc flori
izolate (separate).
Piperul negru provine de la planta de piper, o plantă asemeni viţei de vie, care
poate creşte până la 10 metri lungime in zonele cu clima caldă tropicală. Când planta
are vârsta de trei până la patru ani aceasta face bucheţele de flori mici şi albe care se
transformă în mici fructe cunoscute drept boabe de piper. Piperul negru se foloseşte
în diverse medicamente şi produse cosmetice, iar uleiul de piper este, de asemenea,
folosit ca ulei de masaj ayurvedic sau în anumite tratamente de frumuseţe.
Piperul alb este sămânţa plantei de piper după înlăturarea învelişului închis la
culoare. Procedeul utilizat în acest sens este cel denumit topire industrială prin care
fructele de piper roşu sunt înmuiate în apă timp de o săptămână pentru ca învelişul să
se înmoaie şi să cadă. Mai apoi se înlătură toate urmele de înveliş, iar boabele rămase
sunt puse la uscat. Piperul alb este foarte răspândit în bucătăriile indiană şi mexicană,
în sosuri, salate sau piureuri.
Piperul verde înseamnă, aşa cum vă puteţi da seama, boabe crude de piper.
Aceste boabe sunt uscate astfel încât să-şi menţină culoarea verde. Sunt utilizate
 45

metode precum tratarea cu dioxid de sulf, conservarea sau liofilizarea. Cel mai
frecvent întâlnim piperul verde în bucatăria asiatică, mai ales în cea thailandeză.
Piperul roşu se referă la fructele conservate în saramură sau oţet sau poate fi
produs prin aceleaşi tehnici de menţinere a culorii folosite pentru obţinerea nuanţei de
verde.
Piperul roz reprezintă fructele uscate ale unei specii diferite din familia
Piperaceae – Schinus Terebinthifolius. Acest condiment este mai degrabă aromat
decât iute, fiind de multe ori ales ca decoraţiune şi mai puţin pentru gust. Totuşi, în
combinaţie cu alte mirodenii poate căpăta o aromă subtilă, deosebită, fiind, în
general, preferat pe lângă preparate din peşte şi legume.
Piperul stimulează papilele gustative transmiţând semnale stomacului pentru
creşterea cantităţii de acid clorhidric secretate, îmbunătăţind, astfel, digestia. Acidul
clorhidric este necesar pentru digestia proteinelor şi a altor componente alimentare.
Când producţia acestei substanţe este redusă alimentele pot rămâne mai mult timp în
stomac provocând arsuri sau indigestie.
Acțiune terapeutică. Prezintă efecte antioxidante, antiinflamatorii şi
antibacteriene. Prin efectul de descompunere a celulelor de grasime piperul ajută la
menţinerea siluetei oferind, în acelaşi timp, energie.
Piperul negru îmbunătăţeşte transferul beneficiilor altor plante în diferite zone
ale corpului, maximizând eficienţa altor alimente sănătoase pe care le consumăm. De
aceea adăugarea de piper în alimentele noastre preferate nu numai că ne încântă
papilele gustative, ci sporeşte disponibilitatea şi accesibilitatea nutrienţilor în sistemul
nostru.
Din punct de vedere nutriţional piperul conţine potasiu, mangan, vitamina K,
vitamina C, calciu, cupru, fier, fibre, calciu, crom.

MĂRAR
(Anethum graveolens)

Mărarul (Anethum graveolens), figura 3.7, este o plantă anuală, cu viață

scurtă, nativă sud-vestului și centrului Asiei. Este singura specie a genului Anethum,
deși clasificată de unii botaniști în relație cu genul Peucedanum ca Peucedanum
graveolens.
 46

Mărarul este o plantă care rezistă la temperaturi scăzute. Ea se seamănă

toamna sau primăvara foarte devreme, direct în sol, la o adâncime de 2–3 cm.
Necesită umiditate mai ales în timpul germinării semințelor.
Recoltarea frunzelor verzi poate începe când plantele au 10–12 cm înălțime.

Compoziția chimică. Seminţele de mărar conţin tanin şi mucilagii,

substanţe răşinoase, aleuron şi grăsimi albuminoide, bogate în ulei esenţial. Frunzele
şi fructele conţin ulei volatil (carvonã), substanţe minerale, vitamine

Figura 3.7. Mărar (Anethum graveolens)

Acțiune terapeutică. Principiile active din plantã îi conferã mãrarului

proprietãţi carminative, stomahice, antispastice, diuretice, antiinflamatorii.
Indicații terapeutice. Preparatele fitoterapeutice din mãrar sunt indicate
pentru stimularea digestiei şi a poftei de mâncare, în combaterea balonãrilor, în caz de
retenţii hidrice, edeme.
Seminţele de mărar sunt eficiente în tratamentul indigestiei şi al sughiţului,
mai ales la copii şi sugari. Cercetările au demonstrat şi că uleiul esenţial are
proprietăţi antibacteriene, inhibând creşterea bacteriilor intestinale.
Uleiul esenţial masat pe piele poate sista senzaţia de greaţă, iar preparatele din
seminţe de mărar, aplicate extern în cataplasme, pot fi folosite pentru vindecarea
infecţiilor.
Infuzie: Puneţi 4-8 g de seminţe uscate la 1 I de apă clocotită. Lăsaţi să
infuzeze timp de 10 minute. Beţi câte o cană după mese.
 47

Tinctură (1:4 în alcool 45%): Puneţi 10-15 picături intr-un pahar cu apă. Beţi
de 3 ori pe zi.

SALVIA
(Salvia officinalis)

Figura 3.8. Salvia (Salvia officinalis)

Descriere. Salvia figura 3.8, este o plantă meliferă originară din zona
Mediteraneană, care creşte cultivată în grădini însorite, cu tulpinã mult ramificatã,
ierboasã în partea superioarã şi lemnoasã în partea inferioarã.
Frunzele alungite, pãroase pe ambele feţe, un timp sunt de culoare argintie şi apoi
devin verzi-cenuşii, iar florile grupate sunt albastre cu nuanţe de violet.
În scop medicinal, de la salvie se folosesc frunzele şi părţile aeriene înflorite.
Compoziţie. Frunzele de salvie conţin un ulei volatil reprezentat prin
substanţe terpenice, tuionã, tuiol, salven, sabinol. Frunzele mai conţin taninuri,
principii amare, vitamina B1, C, săruri de potasiu, glicozide, polifenoli şi rãşini.
 48

Acţiune. Salvia se remarcã prin multe proprietãţi benefice, dar probabil cea
mai notabilã dintre ele este aceea de a diminua transpiraţia(efect antisudorific
pronunţat).
Preparatele din salvie atenueazã procesele fermentative din intestin şi
favorizeazã eliminarea gazelor, stimuleazã secreţia de bilã a ficatului, au un uşor efect
hipoglicemiant, acţiune antispasticã, astringentã şi antisepticã, bacteriostaticã.
Se mai menţioneazã şi un efect calmant asupra sistemului nervos.
Indicaţii terapeutice. Preparatele din frunze de salvie sunt utilizate pentru
combaterea transpiraţiei excesive în diverse stãri, cum ar fi distoniile neurovegetative
şi menopauza. De asemenea, preparatele din salvie sunt utile în stãrile de meteorism
abdominal, în dischineziile biliare, ca adjuvant în tratamentul diabetului zaharat, în
unele dureri abdominale, în inflamaţiile mucoaselor (stomatite, gingivite, faringite,
amigdalite) şi ale pielii sau în acnee.

Figura 3.9. Salvia (Salvia officinalis)

Administrare. Pentru combaterea balonãrii abdominale şi în dischineziile

biliare, se poate administra infuzia preparatã din 1 linguriţã de frunze la 1 canã cu
apã. Se beau 2-3 cãni pe zi.
Pentru reducerea transpiraţiei, infuzia se va prepara în acelaşi fel, dar se va bea
rece.
 49

În gingivite, afte bucale, faringite şi amigdalite, se poate face gargarã, de mai

multe ori pe zi, cu infuzie preparatã din 2 linguriţe de frunze de salvie la 100 ml de
apã.
În acnee se pot aplica comprese îmbibate într-o infuzie pregãtitã din 1 lingurã
de frunze la 100 ml apã.
În cosmetică. Uleiul volatil din frunzele de salvie este folosit în industria
cosmeticã pentru fabricarea diverselor parfumuri.
 50

CAPITOLUL IV

ALIMENTE CU ROL ANTIINFLAMATOR

Alimentele considerate antiinflamatoare conțin substanțe nutritive care luptă

eficient împotriva durerilor fizice - de cap, oase, spate, articulare - provocate de
inflamațiile interne care pot aparea în organism. Nutriționiștii susțin că aceste
alimente ar trebui să facă parte din dieta zilnică a oricărei persoane, și nu doar pentru
acest beneficiu, ci și pentru multiple alte proprietăți terapeutice pe care le au pentru
organism.
Inflamația reprezintă reacția de aparare a organismului în momentul în care este
atacat de diverși radicali liberi (bacterii, virusuri, traumatisme, stres). Aceștia slabesc
sistemul imunitar și declanșează reacția inflamatorie.
Inflamațiile produc boli care afectează toate sistemmele și organele din organism.
Sunt considerate unele dintre cauzele principale ale multor boli cardiace, renale,
digestive, pulmonare, osoase sau articulare.
• Ulei de măsline extravirgin.
Uleiul de măsline extravirgin conține un tip special de Omega 3, numit acid
alfalinolenic (ALA), care are un rol esențial în inhibarea ciclooxigenazei, o enzimă
implicată în declanșarea inflamațiilor din organism și în apariția cancerului.
Uleiul de măsline nu se folosește la gătit, ci doar în stare naturală, crudă. Doar
acest mod de utilizare îi păstrează intacte proprietățile nutritive cu rol antiinflamator.
• Nuci
Nucile sunt fructe oleaginoase extrem de bogate în acizi grași Omega 3,
substanțe nutritive care combat durerile și reduc riscul de infarct sau boli
cardiovasculare, afecțiuni care pot aparea din cauza inflamațiilor din corp.
Pe lângă acizii grași Omega 3, nucile sunt bogate și în fitochimicale, substanțe
care conțin agenți antiinflamatori și care protejează organismul de boli și afecțiuni.
• Afine
Afinele sunt unele dintre fructele de pădure cu cel mai crescut conținut de
antioxidanți, esențiali în combaterea îmbătrânirii premature și a inflamațiilor din
organism.
 51

Afinele întaresc sistemul imunitar al organismului și îl fac rezistent în fața

radicalilor liberi care atacă sanatatea și determină apariția inflamațiilor.
• Usturoi
Usturoiul este un alt aliment care nu trebuie să lipsească dintr-o dieta
antiinflamatoare.
Conține compuși sulfurați care au rolul de a combate inflamația din organism
și durerile provocate de aceasta.
• Amaranth
Considerat unul dintre cele mai nutritive tipuri de cereale, amaranthul conține
o substanță numită lunasina care are rolul de a inhiba eliberarea moleculelor care
determină declanșarea inflamațiilor din corp.
Chiar dacă este destul de rar utilizat în bucataria romanească, amaranthul este
simplu de consumat și poate fi integrat în orice produs de panificație și salate.
• Ciuperci Shiitake
Ciupercile nu sunt doar o sursă bogată de proteine pentru santate, ci și un izvor
de antioxidanți și substanțe nutritive care luptă eficient împotriva inflamațiilor din
corp. Ciupercile Shiitake sunt specia cu cele mai puternice efecte antiinflamatoare.
• Legume crucifere
Fie că este vorba de specii de varză (Kale, de Brussels), broccoli sau conopidă,
toate legumele crucifere sunt recomandate pentru a fi integrate într-o dietă
antiinflamatoare, datorită efectelor detoxifiante și antioxidante pe care le au pentru
organism. Combat îmbatranirea prematură, întaresc sistemul imunitar și redau starea
generală de sanatate.
• Somon
Somonul este unul dintre tipurile de pește cu cel mai crescut conținut de acizi
grași Omega 3, substanțe nutritive esențiale șn combaterea inflamațiilor din organism.
Se pare ca somonul salbatic de Alaska are cele mai puternice efecte antiinflamatoare
și conține cele mai multe substanțe care au rol calmant în organism.
• Dovleac
Dovleacul de placintă sau "plăcintarul" este plin de carotenoizi. Aceștia sunt
antioxidanți care absorb radicalii liberi care atacă organismul și îl protejează de boli,
întărindu-i imunitatea.
 52

Betacarotenul din dovleac luptă eficient împotriva bolilor inflamatorii ale pielii
și plămânilor.
• Avocado
Avocado este considerat un medicament natural pentru ameliorarea durerilor
fizice provocate de inflamațiile din organism.
Conține fitosteroli, carotenoizi și acizi grași Omega 3 care protejează eficient
organismul de riscul de inflamații și patologii asociate acestora.
• Cartof dulce
Cartoful dulce este o sursă bogată de carbohidrați, betacaroten, fibre, mangan
și vitaminele B si C. Toți acești nutrienți din cartof luptă eficient împotriva
inflamațiilor din organism și combat durerile fizice suparatoare.
• Turmeric
Turmericul este un condiment indian cu multiple proprietăți terapeutice pentru
organism. Conține curcumina, care este considerat cel mai puternic antiinflamator din
câte există.
Integrarea lui în meniul zilnic, prin condimentarea diverselor preparate cu
carne sau legume, contribuie la combaterea apariției durerilor fizice în organism și a
cancerului.
 53

CONCLUZII

După cum se știe, în realitate nu ne confruntăm cu afecțiuni tipice, ci cu

bolnavi care suferă de anumite afecțiuni, situație care particularizează fiecare
tratament. În schimb, și principiile active ale plantelor sunt diferite în funcție de
afecțiune atât calitativ cât și cantitativ.
Însă, prin numeroase studii s-a constatat că plantele medicinale diferite conțin
aceleași principii active în cantități diferite dar care pot fi recomandate pentru
aceleași afecțiuni.
Acest fapt ne conduce așadar la o concluzie clară și anume că trebuie sa
cunoaștem foarte bine afecțiunea de care pacienții suferă și printr-o serie de testări
trebuie să se stabliească de la caz la caz, care planta este cea mai în măsură să rezolve
problemele de sănătate ale pacientului.
Dacă în natură nu există chiar pentru fiecare plantă o boală , avem destule cu
ajutorul cărora să putem vindeca suferințele.
 54

BIBLIOGRAFIE

Ghidul plantelor medicinale și al plantelor tratate cu plante – Gheorghe

Grigore, Corina Grigore, Editura B.I.C ALL, București 2007
Utilizarea plantelor în tratarea bolilor – Dr. Jean- Claude Houdret, Isabelle De
Paillette, Editura Orizonturi, București 2004
Fitoterapie, plante izvor de sănătate – prof. univ. dr docent Dumitru Dobrescu,
Editura Universitară
Plante medicinale spontane din România – Mihaela Temelie, Editura
Vladimed-Rovimed, 2005
Plante medicinale de la A la Z - Ursula Stanescu, Monica Hancianu, Oana
Cioanca, Ana Clara Aprotosoaie, Anca Miron, Editura Polirom,2014
www. Wikipedia.org
www.GoogleImages.ro
www.sfatulmedicului.ro
www.catena.ro
www.csid.ro