Philip K.

Dick
SUBSTANŢA M

A fost odat ă un tip care îşi scutura gângăniile din păr cât era ziua
de lungă. Doctorul i-a spus că în părul lui nu era nici urm ă de gângănii.
După ce a petrecut, una după alta, opt ore sub duş, stând sub apă
fierbinte şi suportând durerea provocată de gângănii, ieşi şi se şterse,
dar tot le mai avea în păr. De fapt, le avea peste tot. Peste o lună, îi
ajunseră în plămâni.
Pentru c ă nu avea nimic de făcut şi nici altceva mai bun la care s ă
se gândească, începu să elaboreze teoria ciclului de viaţă al gângăniilor
şi, cu ajutorul enciclopediei Britannica, încercă să stabilească ce anume
erau. Acum îi umpluseră casa. Citi despre diferite specii şi, în cele din
urmă, le observă şi pe afară, aşa că deduse că erau păduchi de plante.
După ce ajunse la aceast ă concluzie, nu şi-o mai schimbă niciodată,
indiferent ce i-au spus alţii… ca, de exemplu: „Păduchii de plante nu
pişcă oamenii.”
I-o spuneau pentru c ă era chinuit de ciupituri neîntrerupte, îşi
cumpără spray-uri Raid, Black Flag şi Yard Guard din reţeaua 7-11,
răspândită în toată California. Cel mai bun părea să fie Yard Guard.
Cât despre latura teoretică, îşi dădu seama că ciclul de viaţă al
gângăniilor era alcătuit din trei stadii. Mai întâi, erau aduse la el, s ă-l
contamineze,
procesul de răde spâoameni care
ndire. Pe acenu erau
ştia conşPurt
îi numi tienţăi tori.
de propriul loracestui
În timpul rol în
stadiu, insectele nu aveau fălci sau mandibule (un cuv ânt deprins în
timpul săptămânilor de studiu academic – o ocupaţie savantă,
neobişnuită pentru un tip ca el, care repara saboţi de frână într-un
atelier de depanare şi vulcanizare). Aşadar, Purtătorii nu simţeau nimic.
Obişnuia să stea în cel mai îndepărtat colţ al sufrageriei sale, uitându-se
la diferiţii Purtători care intrau – pe cei mai mulţi îi ştia de câtva timp,
dar pe unii nu-i cunoştea – acoperiţi de păduchii de plante aflaţi în stare
latentă. Cum s-ar spune, zâmbea pentru sine, ştiind că persoana
respectivă habar n-avea că era folosită de gângănii.
— De ce r ânjeşti, Jerry? întrebau ei.
 El zâmbea şi atât.
În stadiul următor, gângăniilor le creşteau aripi sau ceva de genul
ăsta. De fapt, nu erau tocmai nişte aripi; erau, oricum, un soi de
apendice cu rol funcţional, care le permitea să mişune încoace şi încolo
ajungând mai ales la el. Era momentulîn care îmbâcseau aerul; formau
nori în sufragerie şi în toată casa. Pe durata acelui stadiu, se str ăduia să
nu le inhaleze.
Mai presus de toate, îi era milă de câinele său, fiindcă vedea
gângăniile sărind pe el, năpădindu-l şi, probabil, strecurându-i-se în
plămâni. Câinele suferea la fel de mult ca el sau, cel pu ţin, aşa îi
spuneau aptitudinile sale empatice. Se întreba dacă nu cumva ar trebui
să alunge câinele, ca să-l scutească de suferinţe? Hotărî că nu: câinele
era de-acum infectat şi ar fi dus gângăniile cu el pretutindeni.
Uneori, f ăcea duş împreună cu câinele şi încerca să-l cureţe. Dar
nu avea mai mult succes decât cu el însuşi.
Suferinţa câinelui îl durea şi se străduia întruna să-l ajute. Dintr-
un anumit punct de vedere, chinurile mute ale animalului care nu se
putea plânge erau partea cea mai cumplită.
— Ce naiba faci toat ă ziua sub du ş împreună cu afurisitul ăsta de
câine? îlastfel
într-un întrebde
ă omoment.
dată prietenul său Charles Freck, care îl surprinse
— Trebuie s ă-l scap de păduchii de plante, spuse Jerry.
Îl scoase pe Max, câinele, de sub duş şi începu să-l şteargă.
Charles Freck îl urmări împietrit în timp ce îi freca blana cu o loţiune
pentru nou-născuţi, apoi cu talc. Flacoanele cu spray insecticid, sticlele
cu talc şi loţiunile pentru bebeluşi ori pentru întreţinerea pielii erau
stivuite sau aruncate prin toat ă casa. Cele mai multe dintre ele erau
goale, fiindcă acum folosea zilnic, din ce în ce mai multe.
— Nu v ăd nici un păduche de plante, spuse Charles. Ce-i ăla?
— Ceva care, în cele din urmă, te ucide, zise Jerry. Ăsta-i un
păduche de plante. Îi am în cap, pe piele şi în plămâni, iar blestemata de
durere e insuportabilă. O să fiu nevoit să mă duc la spital.
— Cum se face c ă eu nu-i pot vedea?
Jerry l ăsă jos câinele, pe care îl înfăşurase într-un prosop, şi
îngenunche pe covorul scămoşat.
— O să-ţi arăt unul, zise.
Covorul era plin de p ăduchi; săreau peste tot, înainte şi înapoi,
care mai de care mai sus. Îl căută pe cel mai mare, pentru că oamenilor
le era greu să-i vadă.
— Adu-mi o sticl ă sau un borcan de sub chiuvetă, spuse. O să-l
astupăm cu un capac şi pe urmă o să-l pot lua cu mine la doctor, să-l
studieze.
 Charles Freck îi aduse un borcan gol de maioneză. Jerry căută
îndelung şi, în final, dădu peste un păduche care sări mai mult de un
metru în sus. Avea peste doi centimetri şi jumătate lungime. Îl prinse, îl
puse cu grijă în borcan şi înşurubă capacul. Apoi îl ridică, triumfător.
— Îl vezi? zise.
— Daa, r ăspunse Charles Freck, holbându-se la borcan. Ce mare
e! Uau!
— Ajut ă-mă să găsesc mai mulţi, ca să-i vadă doctorul, spuse
Jerry, ghemuindu-se din nou pe covor cu borcanul alături.
— Desigur, zise cel ălalt şi aşa şi făcu.
După o jumătate de oră, aveau trei borcane pline cu g ângănii. Deşi
era un novice, Charles le g ăsi pe cele mai mari.
Era în miezul zilei, în iunie 1994. Se aflau în California, într-o zonă
cu case de plastic ieftine, dar trainice, abandonate cu multă vreme în
urmă de conformişti, cum erau numiţi cei care nu luau droguri. Ca s ă
nu pătrundă lumina înăuntru, Jerry acoperise ferestrele cu o vopsea
metalizată. Încăperea era luminată de o lampă polarizată, în care
înşurubase nişte proiectoare. Le ţinea aprinse zi şi noapte, anulând
pentru el şi prietenii lui scurgerea vremii. Îi plăcea asta. Îi plăcea să
scape de timp.
lucrurilor În felul acesta
importante. Ca, de se putea concentra
exemplu: doi oamenif ăîrngenunchea
ă întrerupere asupra
ţi pe un
covor scămoşat, culegând gângăniile una după alta şi umplând cu ele
borcan după borcan.
— Ce c ăpătăm pentru ele? întrebă Charles Freck mai târziu, în
cursul aceleiaşi zile. Adică, doctorul ne dă o gratificaţie sau ceva de genul
ăsta? O recompensă? Ceva mangoţi?
— Îl ajut să găsească un tratament împotriva lor, spuse Jerry.
Durerea continu ă devenise insuportabilă. Nu se obişnuise deloc cu
ea şi ştia că nici n-avea să se obişnuiască vreodată. Avea o poftă
nestăvilită să se bage din nou sub duş. Era o dorinţă mai puternică
decât el.
— Ştii ce, omule, bolborosi, cât timp mă duc eu să mă piş, tu
continuă să le aduni, tot a şa, în borcane.
O luă către baie.
— OK, zise Charley, împleticindu-se pe picioarele lui lungi în timp
ce se avânta spre un borcan, cu palmele f ăcute căuş. Însă, ca un fost
veteran ce era, reuşi să-şi controleze bine muşchii şi ajunse la destinaţie.
Apoi spuse, pe neaşteptate: Ei, Jerry, gângăniile astea încep să mă cam
sperie. Nu-mi place să rămân singur aici.
Se ridic ă în picioare.
— Nemernic fricos, f ăcu Jerry, gâfâind de durere şi oprindu-se în
uşa băii.
— N-ai putea…
 — Trebuie s ă mă uşurez!
Trânti uşa şi răsuci robinetele duşului. Apa începu să curgă.
— Mi-e fric ă să stau aici.
Deşi era evident că Charles Freck ţipa cât îl ţinea gura, abia dacă îi
auzea vocea.
— Car ă-te dracului! zbieră Jerry drept răspuns, apoi intră sub
duş.
La ce naiba sunt buni prietenii? se întrebă, cu amărăciune. La
nimic, la nimic! La nimic, fir-ar ai naibii!
— Afurisi ţii ăştia pişcă? urlă Charles din dreptul u şii.
— Da, pi şcă, spuse Jerry, frecându-şi părul cu şampon.
— Aşa mă gândeam şi eu. Tăcere. Pot să mă spăl pe mâini ca să
scap de ei şi să aştept să termini?
Laşul, gândi Jerry, cu o furie plin ă de amărăciune. Nu zise nimic,
ci pur şi simplu continuă să se spele. Ticălosul nu merita să i se
răspundă… Nu-i dădu nici o atenţie lui Charles Freck, concentrându-se
doar asupra lui însuşi. Asupra nevoilor lui cruciale, presante, cumplite,
imperioase. Nu avea timp, nici un pic de timp; asemenea lucruri nu
puteau fi amânate. Orice altceva era pe planul doi. În afară de câine. Se

întrebă ce făcea
Charles Max,
Freck câinele.
telefon ă cuiva despre care ştia că are marfă.
— Poţi să-mi dai vreo zece doze de moarte?
— Dumnezeule, nu mai am nimic. Şi eu sunt în căutare. Anunţă-
mă dacă faci rost de ceva, mi-ar prinde bine şi mie.
— Sunt probleme cu aprovizionarea?
— Cred c ă au fost nişte razii.
Charles Freck puse receptorul în furcă şi ieşi din cabină; nu-ţi
foloseşti niciodată telefonul de acasă ca să cauţi marfă. Una dintre
plăsmuirile sale începu să i se deruleze în minte în timp ce se târa
posomorât înapoi, către locul unde îşi parcase Chevroletul. În fantezia
asta, mergea cu maşina spre farmacia Thrifty, iar ăia aveau o vitrină
imensă, plină cu moarte lentă: flacoane şi cutii cu moarte lentă, borcane
şi căzi, şi cazane, şi lighene cu moarte lentă, milioane de capsule şi de
tablete, şi de doze de moarte lentă, moarte lentă amestecată cu
amfetamină şi cu heroină, şi cu barbiturice, şi cu psihedelice… Erau de
toate. Şi o reclamă imensă: AICI, CREDITUL DUMNEAVOASTRĂ E
VALABIL. Ca să nu mai pomenim de: PREŢURI FOARTE, FOARTE MICI,
CELE MAI MICI DIN ORA Ş.
Dar, în realitate, la Thrifty n-aveau niciodată mai nimic: piepteni,
flacoane cu uleiuri minerale, spray-uri deodorante, numai rahaturi de
astea. Dar fac pariu că în farmacia din spate, unde nu intră nimeni, ţin
sub cheie moarte lentă în stare pură, nealterată şi neporţionată, se gândi