SISTEMUL URINAR

Sistemul urinar are funcţia principală de producere şi eliminare a urinei prin care sunt
excretaţi principalii compuşi azotici: ureea, acidul uric şi creatinina. Sistemul urinar este alcătuit dintr-
o pereche de organe excretoare numite rinichi şi căi urinare.

1. Rinichii

Rinichii sunt dispuşi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, în dreptul vertebrelor T12 –
L3. Faţa anterioară a rinichiului drept este acoperită de ficat, duoden şi o ansă a colonului, iar cea a
rinichiului stâng de către splină, stomac, pancreas, jejun şi o ansă a colonului. Fiecare rinichi este
protejat şi susţinut de trei pături concentrice de ţesut:
 capsula renală sau tunica fibroasă a rinichiului
 capsula adipoasă (cele două capsule având rol de protecţie mecanică)
 fascia renală care ancorează rinichiul de structurile înconjurătoare
1.1. Morfologie externă
Rinichiul adult are formă de boabă de fasole, lungime de circa 10 cm lungime, laţime 5,5 cm,
grosime 3 cm, culoare roşie brună şi consistenţă fermă. Greutatea medie pentru fiecare rinichi este
de aproximativ 150 g. sunt netezi la exterior, au câte două feţe (anterioară şi posterioară), două
margini (laterală care este convexă şi medială – concavă, cuprinzând hilul renal) şi doi poli (superior
– acoperit de glanda suprarenală, şi polul inferior). Hilul renal reprezintă locul de intrare a arterei
renale în rinichi, cât şi cel de ieşire pentru vena renală şi ureter.

1
 1.2. Structură
Rinichiul prezintă la exterior o capsulă fibroasă, iar în interior parenchimul renal, constitut din
tubi uriniferi şi ţesut conjunctiv interstiţial ce formează stroma conjunctivă.
Parenchimul renal este organizat în două zone: corticală şi medulară. Zona corticală este
dispusă la periferie, având aspect granular. Zona medulară este reprezentată de formaţiuni conice
numite piramide medulare (Malpighi), orientate cu baza spre cortex şi cu vârful (papila) spre
regiunea medială a rinichiului. Piramidele medulare, în număr de 5-11 pentru fiecare rinichi, sunt
separate între ele prin intruziuni ale cortexului, numite coloane renale. Fiecare piramidă medulară
plus ţesutul cortical care o înconjoară constituie un lob renal. Piramidele medulare au aspect striat
dat de prezenţa ductelor papilare colectoare de urină.
Partea medială a rinichiului este ocupată de un spaţiu larg, numit sinus renal, care conţine
vase şi nervi renali. Grăsime şi tuburi mari colectoare de urină (caliciile şi pelvisul renal). Caliciile
mici colectează urina de la papilele renale, apoi confluează între ele dând caliciile mari, care se
unesc formând pelvisul renal, în formă de pâlnie turtită.

Nefronul
Unitatea structurală şi funcţională a rinichiului este nefronul (fiecare rinichi conţinând circa
1250000 nefroni). Acesta, împreună cu tubul colector formează aşa numitul tub urinifer. Tubul
colector are rolul de a drena urina formată în mai mulţi nefroni. Mai mulţi tubi colectori se unesc,
formând un duct papilar care se deschide printr-o papilă renală într-un calice mic.
Nefronul este alcătuit dintr-un corpuscul renal şi o parte tubulară reprezentată de tubul contort
proximal, ansa Henle şi tubul contort distal.

2
 Corpusculul renal, partea iniţială de formă sferică a nefronului, este format dintr-un ghem de
capilare, numit glomerul, înconjurat de capsulă glomerulară. Glomerulul este de fapt o reţea capilară
admirabilă, care provine dintr-o arteriolă aferentă şi este drenată de o arteriolă eferentă. Capsula
glomerulară este formată din două straturi:
 parietal – un epiteliu simplu pavimentos
 visceral – epiteliu simplu special format din celule numite podocite
Între cele două straturi există un spaţiu capsular.
Capsula prezintă doi poli:
 vascular - pe unde intră arteriola aferentă şi iese arteriola eferentă
 urinar – de unde începe tubul nefronului
La nivelul corpusculului renal are loc filtrarea sângelui din glomerul, filtratul rezultat în spaţiul
capsular fiind urina primară. Urina primară, care conţine toate moleculele mici ale plasmei sangvine,
va urma apoi calea tubulară a nefronului, modificându-şi compoziţia ca urmare a proceselor de
reabsorbţie şi secreţie.
Tubul contort proximal are peretele format dintr-un epiteliu simplu cuboidal, cu microvili
apicali, fiind cel mai activ segment al nefronului în ceea ce priveşte reabsorbţia şi secreţia.
Ansa lui Henle prezintă un ram descendent şi unul ascendent. Prima jumătate a ramului
descendent are o structură a peretelui similară tubului contort proximal, iar restul este mai subţire şi
cu peretele format dintr-un epiteliu simplu aplatizat. Aceste ultime caracteristici se întâlnesc şi în
prima parte a ramului ascendent, ultima sa porţiune fiind mai groasă, asemănătoare cu următorul
segment.
Tubul contort distal are în perete un epiteliu simplu cuboidal, cu un număr mai redus de
microvili apicali, rata reabsorbţiei fiind mai scăzută.
Raportat la anatomia rinichiului, componentele refronilor, tubii şi ductele colectoare au
următoarele poziţii:
 în corticală – corpusculii renali, tubii contorţi (proximali şi distali) şi tubii colectori
 în medulară – ansele Henle şi ductele papilare.
Există două categorii de nefroni, după poziţia lor:
 corticali – 85% din toţi nefronii, localizaţi aproape în întregime în cortica renală având ansa
Henle scurtă
 juxtamedulară – 15% dintre nefroni, plasaţi aproape de limita cortico-medulară, cu ansa Henle
mai lungă. Aceştia produc o urină mai concentrată.

3
 Aparatul juxtaglomerular
Este o structură endocrină care secretă renină şi eritropoetină, hormoni de reglare a presiunii
sangvine. Este diferenţiat în zona de contact dintre prima parte a tubului contort distal şi arteriola
aferentă incluzând celulele juxtaglomerulare (celule musculare modificate din peretele arteriolei
aferente), macula densa (celule epiteliale mai înalte din peretele tubului contort distal), şi celulele
mezangiale extraglomerulare (celule care ocupă spaţiul dintre glomerul şi tubul contort distal).

1.3. Vascularizaţia
Rinichiul este puternic vascularizat, el fiind organul care în mod continuu curăţă şi reconstituie
sângele (la nivel renal se filtrează zilnic circa 200 l sânge). Fiecare rinichi primeşte o arteră renală,
desprinsă din aorta abdominală. Înainte de a intra în hilul renal artera se ramifică în cinci artere
segmentare, care în sinusul renal se divid fiecare în câteva artere lobare. Arterele lobare se divid
apoi în artere interlobare, care se dispun de-a lungul coloanelor renale dintre piramide.
La limita dintre corticală şi medulară, arterele interlobare dau arterele arcuate dispuse la baza
piramidelor medulare. De pe arterele arcuate se desprind spre periferie mici artere interlobulare,
care împart corticala în lobuli. La nivelul arterelor interlobulare se formează arteriolele aferente, care
stau la baza formării glomerulilor renali (reţele vasculare admirabile).
Din capilarele glomerulare rezultă arteriole eferente care se distribuie şi se capilarizează
peritubular (în jurul tubilor nefronilor). Aceste capilare intervin în procesele de reabsorbţie şi secreţie

4
pentru definitivarea compoziţiei urinei. Din reţeaua capilară peritubulară se formează venule, apoi
venele interlobulare, vene arcuate , vene interlobare şi în final vena renală, care părăseşte rinichiul
prin hil, deschizându-se în final în vena cavă inferioară.

2. Căile urinare

Căile urinare transportă, stochează şi elimină la exterior urina. Există o serie de căi urinare
intrarenale, prezentate odată cu structura rinichiului (tubi colectori, ducte papilare, calicii mici şi mari,
pelvisul renal), iar altele extrarenale (uretere, vezica urinară şi uretră).

2.1. Ureterele
Organe perechi, tubulare, ureterele au circa 30 cm, începând fiecare de la hilul renal şi
deschizându-se inferior în vezica urinară. Peretele ureterului are în structura sa trei straturi:
 mucoasa – căptuşită de un epiteliu tranziţional
 musculara – două pături de musculatură netedă, longitudinală, internă şi circulară externă
 adventicea – de natură conjunctivă

2.2. Vezica urinară

Vezica urinară este un organ pelvian, impar, cavitar, cu rol de rezervor termporar pentru urină.

5
La bărbat, vezica urinară este localizată anterior faţă de rect, iar la femeie este anterioară veginului
şi uterului. Plină, vezica urinară poate conţine circa 1 l de urină. Postero-lateral, în ea se deschid
ureterele, iar inferior se continuă cu uretra. Regiunea delimitată de cele trei orificii poartă numele de
trigonul vezical.
Peretele vezicii urinare are trei straturi:
 mucoasa – cu epiteliu tranziţional
 musculara – bine dezvoltată (două pături longitudinale şi între ele una circulară)
 seroasa – de natură conjunctivă

2.3. Uretra
Uretra este un conduct nepereche, diferită ca lungime şi funcţie la cele două sexe.
La femeie, uretra este foartă scurtă (3 – 5 cm), servind numai pentru eliminarea urinei; este
dispusă anterior faţă de vagin şi se deschide prin orificiul urinar în vestibulul vaginal. Epiteliul ce
căptuşeşte uretra este stratificat pavimentos.
La bărbat, are o lungime de 18 -20 cm şi este un organ comun sistemului urinar şi celui
genital. Are diferenţiate trei porţiuni:
 uretră prostatică – înconjurată de prostată, în dreptul ei se deschid canalele ejaculatoare şi
canalele prostatice
 uretra membranoasă – traversează perineul
 uretra peniană – străbate penisul şi se deschide în vârful glandului prin meatul urogenital,
fiind înconjurată de corpul spongios al uretrei şi corpii cavernoşi ai penisului.
La ambele sexe, uretra prezintă două sfinctere: intern (muşchi neted, contracţii involuntare) şi
extern (muşchi striat, contracţii voluntare).
Epiteliul mucoasei se modifică de-a lungul eretrei la bărbat, începând dinspre vezica urinară
spre orificiul uretral extern trecând prin tipurile: tranziţional, pseudostratificat columnar, stratificat
columnar, stratificat pavimentos.