Sunteți pe pagina 1din 6

1.

SISTEME DE ADMINISTRAŢIE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

Statele membre ale UE se caracterizează, încă printr-o mare diversitate a


sistemelor de administraţie, datorată atât naturii economiei şi istoriei fiecărei ţări dar
mai ales organizării politico-administrative şi puterii politice.
Uniunea implică stabilirea unor trăsături general – comune în reglementările
organismelor europene în ceea ce priveşte colectivităţile locale organizate în unităţile
administrativ – teritoriale.
Consiliul Europei este prima organizaţie interguvernamentală care şi-a înscris
între preocupările sale şi problema colectivităţilor locale şi regionale.
Încurajate de către opinia publică care dorea o instituţie unde toate problemele
europene să poată fi discutate, guvernele unor ţări europene (Danemarcei, Irlandei,
Norvegiei, Italiei şi Suediei) au semnat la Londra, la 5 mai 1949, Convenţia privind
statutul unui prim organism – Consiliul Europei – cu sediul la Strasbourg.
Consiliul Europei a început să se ocupe de o serie de probleme majore ale
societăţii europene, cu excepţia celor de apărare. Principalele sale preocupări
cuprinzând următoarele domenii: drepturile omului, mass-media, cooperare juridică,
probleme sociale, sănătate, învăţământ, cultura, colectivităţi locale şi regionale.
Cadrul instituţional şi de cooperare al Consiliului este constituit, în principal,
dintr-un organ deliberativ – Adunarea Parlamentară – şi dintr-o instanţă decizională –
Comitetul miniştrilor. Membrii Adunării Parlamentare sunt desemnaţi de către
parlamentele naţionale. Comitetul miniştrilor este alcătuit din miniştrii de externe ai
statelor membre. Lucrările Consiliului Europei constau în elaborarea unor convenţii şi
acorduri europene care, în perioada următoare, pot fi asimilate de statele membre în
vederea armonizării legislative.
La fel ca şi Consiliul Europei, Uniunea Europeană s-a arătat interesată de
dezvoltarea autonomiei locale, creându-şi la rândul său organisme proprii pentru
această problemă.
Realizarea unei Uniuni Politice generează o serie de probleme pentru viitorul
statelor membre şi al relaţiilor lor internaţionale. În acelaşi timp se are în vedere ca
diversitatea statelor şi regiunilor să fie menţinută. Principiul subsidiarităţii – unitatea
în diversitate – este cel care va creşte în importanţă. Conform acestui principiu
Uniunea Europeană îşi va asuma numai problemele pe care le poate rezolva mai eficient
decât autorităţile naţionale. Astfel, sporeşte rolul autorităţilor locale în raport cu
organele centrale. În acest context, Comisia Europeană a creat în 1988 „Consiliul
Consultativ al Colectivităţilor Regionale şi Locale”. Din această perspectivă, obiectivul
Comisiei Europene a fost de a constitui o politică regională specifică pentru a coordona
mai eficient finanţarea planurilor de dezvoltare
Constituţiile ţărilor membre, cadrul instituţional şi juridic al fiecărui stat asigură
aplicarea celor cinci principii de bază pe care se întemeiază administraţia publică locală:
- autonomia locală;
- descentralizarea serviciilor publice;
- eligibilitatea autorităţilor publice locale;
- controlul administrativ al activităţii autorităţilor locale;
- consultarea autorităţilor locale cu reprezentanţii lor aleşi.
Gradul de implementare a acestor principii şi mijloacele de aplicare diferă de la
stat la stat. Trăsăturile specifice se regăsesc în organizarea serviciilor publice locale,
constituirea bugetului local, politicile urbane şi chiar în dimensiunile relaţiile externe.
Primăriile din ţările cel mai puţin dezvoltate ale UE primesc finanţări de la Uniune pe
baza unor proiecte coerente, mai ales în domeniile: ecologic, informatizare, turism, etc.
1
GRECIA

Grecia este caracterizată printr-o gamă largă de servicii publice descentralizate


la nivel local, astfel, în afara serviciilor publice locale obişnuite (transport, apă,
termoficare, salubritate), primăriile din Grecia coordonează reţele de învăţământ,
cultură şi sportive. Tot în sarcina primăriilor intră programele de protecţie a mediului, a
monumentelor, a bisericilor şi organizarea evenimentelor cultural–sportive.
Autorităţile locale sunt sprijinite financiar de diverse ministere pentru proiecte
locale.
Un sistem cuprinzător şi bine organizat de taxe şi impozite locale contribuie
substanţial la realizarea bugetului local. Veniturile de la bugetul statului sunt alocate
anual în sumă fixă pentru fiecare primărie, pe bază de fundamentare. Prefecturile
centralizează bugetele primăriilor pe care le echilibrează, iar apoi proiectul de buget al
prefecturii se înaintează la Ministerul de Interne, care la rândul său înaintează proiectul
spre aprobare la guvern. Rezultă, prin urmare, tutela statului asupra gestiunii locale.
Primăriile pot realiza resurse financiare din sponsorizări ale firmelor locale, prin
desfăşurarea unor activităţi economice locale şi pot apela la împrumuturi de la bănci şi
organizaţii financiare.
Primăriile din Grecia, ţară mai puţin dezvoltată a UE, obţin finanţarea de la
Uniune pe baza unor cereri şi programe în domeniul reabilitării infrastructurii, ecologiei,
informatică şi turism.

PORTUGALIA

Constituţia Portugaliei consacră nu mai puţin de 31 de articole administraţiei


publice locale. Cadrul legislativ portughez conferă autorităţii publice locale
responsabilităţi în următoarele domenii:
- servicii publice de transport, canalizare, salubritate;
- distribuţia energiei şi iluminatul public;
- educaţie, învăţământ, sănătate, cultură;
- comunicaţii;
- protecţie civilă;
- protecţia mediului.
Legea portugheză a finanţelor publice locale stabileşte cinci surse fundamentale
de finanţare:
1. venituri proprii de la contribuabili, rezultate din încasarea impozitelor directe
şi indirecte; administraţia centrală stabileşte anual modalităţile şi nivelurile de
colectare a impozitelor locale;
2. venituri primordiale (din administrarea patrimoniului municipal);
3. venituri rezultate prin transferul public de la administraţia centrală;
4. venituri rezultate în urma negocierilor pe piaţa de credit, respectiv
împrumuturi pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare locală;
5. venbituri obţinute prin cooperare externă, inclusiv sumele primite de la
organismele UE. Primăriile din Portugalia au acces la Fondul Social European
şi Fondul Structural de Dezvoltare Economică Regională .

2
SPANIA

În Spania, administraţia publică locală este organizată pe trei niveluri: oraş,


comuna, provincie-regiune, Costituţia ţării conferind pentru fiecare nivelul de
competenţă şi autonomie.
Particularităţile sistemului spaniol sunt legate de modul de constituire a organelor
de conducere. Există un organ deliberativ şi un organ executiv. Primarul, şeful
executivului, este ales de consilieri. La rândul său, primarul desemnează organul de
conducere al primăriei. Totodată, primarul este acela care îşi desemnează adjuncţii săi,
respectiv viceprimarii. Competenţele primăriei sunt:
- servicii publice locale de transport, apă, salubritate, iluminat public;
- circulaţie;
- urbanism şi patrimoniu istoric şi artistic;
- cultura, educaţie, sănătate, activităţi sportive;
- protecţia contra incendiilor;
- poliţia municipală.

ITALIA

Constituţia Italiei şi Legea administraţiei publice locale conferă colectivităţilor


locale autonomie.
Particularităţile sistemului italian faţă de cel spaniol constă în faptul că fiecare
municipalitate şi provincie îşi stabileşte statutul propriu. La nivel de regiuni sunt emise
„Legi regionale”, care guvernează relaţiile pe orizontală între municipalitate şi provincie,
dar şi pe cele pe verticală între aceasta şi regiune. Regiunea va determina obiectivele
generale ale planificării teritoriale, economice şi sociale. Regiunile sunt conduse de
„guvernele regionale”. Statutele municipalităţilor şi provinciilor cuprind regulamentele
de bază pentru organizarea autorităţilor locale şi în special componentele
administrative, structura serviciilor publice locale, economie şi descentralizare la trei
niveluri.

FRANŢA

Franţa dispune de o organizaţie administrativă locală structurată pe trei niveluri:


comunal (comuna urbană sau rurală), departamental şi regional. Spre deosebire de
Italia, în Franţa (stat unitar) entităţile locale la acelaşi nivel nu au statute diferite.
Departamentul este structura administrativă intermediară între unitatea de bază,
comună şi regiune, având atribuţii în domeniul planificării, social şi al protecţiei
împotriva incendiilor.
Regiunea este o structură administrativă care cuprinde mai multe departamente
şi face legătura între stat şi departament.

FINLANDA

Finlanda prezintă o serie de particularităţi în ceea ce priveşte structura şi


funcţionarea administraţiei locale. Din punct de vedere administrativ, statul este compus
din regiuni, provincii şi municipalităţi.

3
O primă particularitate o reprezintă municipalitatea, ca unitate administrativă de
bază şi, totodată, unicul nivel de autoguvernare. Managementul municipalităţii se
bazează pe autoguvernarea de către cetăţeni, în conformitate cu Constituţia Finlandei.
La nivel de provincie este reprezentată numai de administraţia de stat în funcţie
de ministerul implicat.
O altă particularitate a sistemului finlandez o reprezintă modul de constituire al
autorităţii publice locale. Organul deliberativ este Consiliul municipal. Organul executiv
este format din „Consiliul executiv”, primar şi administraţia propriu-zisă. Consiliul
executiv este numit de către consiliul municipal şi este format din preşedinte,
vicepreşedinte şi membrii. Acest Consiliu executiv este responsabil pentru pregătirea şi
aducerea la îndeplinire a deciziilor luate de către Consiliul municipal. Consiliul municipal
nominalizează primarul (directorul municipal) care este şef direct al administraţiei.
Primarul (directorul municipal) este subordonat direct Consiliului executiv.

SUEDIA

În Suedia, actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea


autorităţilor locale sunt „Legea guvernării locale” şi „Legea municipalităţii”. Din punct de
vedere al organizării administrativ – teritoriale, Suedia este împărţită în „districte”.
Districtele au în competenţa lor „municipalităţile”. Atât districtul, cît şi
municipalităţile se bucură de autonomie locală.
Autoguvernarea se realizează prin Consiliul districtual şi cel municipal.
O particularitate o constituie faptul că un consilier al municipalităţii este automat
şi membru în Consiliul districtual.
O altă particularitate o constituie faptul că alegerile pentru autorităţile locale au
loc în paralel cu alegerile parlamentare.
Consiliile municipale sunt organele deliberative ale municipalităţilor. Consiliul
municipal adoptă rezoluţii şi decizii care apoi sunt duse la îndeplinire de către
funcţionarii din administraţia municipală. Activitatea propriu – zisă de conducere şi
execuţie este asigurată de două organisme subordonate Consiliului municipal, şi anume:
Consiliul executiv şi Consiliul primarilor.
Consiliul executiv este un organ care întocmeşte avize pentru toate problemele
ce urmează a fi discutate în şedinţele Consiliului municipal.
Consiliul primarilor este un organ compus din primar şi viceprimari.

DANEMARCA

Danemarca este foarte asemănătoare Suediei în ceea ce priveşte sistemul


adminstraţiei publice. În Danemarca, administraţia publică se compune din administraţia
de stat şi administraţia locală.
Administraţia de stat coordonează servicii la nivel central şi servicii în teritoriu.
Din punct de vedere al împărţirii teritorial-administrative, Danemarca este
împărţită în „districte” şi „municipalităţi”, la fel ca Suedia.
Autoguvernarea locală se realizează prin „ consilii” la nivel de municipalităţi şi la
nivel de districte, între le neexistând relaţii de subordonare.
Caracteristica sistemului danez constă în faptul că serviciile şi investiţiile sunt
incluse în buget indiferent de sursa de finanţare (de stat sau de către consiliul local).
Aceeaşi situaţie se întâlneşte în cazul unor servicii sociale (şcoli, grădiniţe, centre
de bătrâni, etc.)

4
Resursele financiare adiţionale constau din taxe, rambursări, subvenţii, încasări
directe de la beneficiarii serviciilor, împrumuturi şi lichidităţi disponibile în cont.
În ceea ce priveşte serviciile publice locale, acestea revin în cea mai mare parte
în responsabilitatea consiliilor municipale. Altele, cum ar fi reţeaua sanitară,
învăţământul liceal, infrastructura districtului, mediul înconjurător, revin autorităţilor
districtuale. Cea mai mare parte a serviciilor publice sunt gratuite pentru beneficiari, în
unele cazuri acesţia plătesc o parte din cheltuieli, iar alte servicii sunt plătite integral de
beneficiari (colectarea gunoiului, alimentarea cu apă curentă).

OLANDA

Olanda este un stat unitar, format din provincii, fiecare din acestea compusă
dintr-un număr de municipalităţi. Atât provinciile cât şi municipalităţile se bucură
constituţional de legi uniforme, care le conferă un anumit grad de autonomie locală.
Particularităţile constau în faptul că o serie de „sarcini” la nivel municipal sau
provincial sunt „sarcini autonome”, iar altele, „sarcini de co-guvernare”, sunt impuse de
guvernul central. Administrarea fiecărei provincii este îndeplinită de către Consiliul
Provincial ales pe patru ani, Comitetul Executiv Provincial şi de Comisarul Reginei.
Provincia este responsabilă pe teritoriul său de infrastructura rutieră, planificare,
servicii publice, mediu, ordine publică şi canalizare. Provincia supervizează
municipalităţile în special în probleme financiare şi ale poliţiei municipale.
Comitetul Executiv Provincial este format din membrii Consiliului Provincial şi
conduce provincia în şedinţele Consiliului.
„Comisarul Reginei” este numir de Regină pe un termen de 6 ani şi este
Preşedintele Consiliului Provincial şi, totodată, Preşedintele Comitetului Executiv
Provincial. Comisarul Reginei semnează toate actele emise de Consiliu şi de executiv.
„Comisarul Reginei” are un rol important în numirea primarului. El se consultă cu
Consiliul municipal şi dintre candidaţii propuşi de acesta nominalizează primarul. De
asemenea, un „administrator şef” numit de consiliu coordonează serviciile publice ale
provinciei şi, în general, aparatul administraţiei propriu-zise a provinciei.
La fel ca şi primăriile, municipalităţile au două categorii de competenţe. În prima
categorie sunt incluse acele competenţe conferite de autonomia locală: administraţia
străzilor, salubritatea, activităţile culturale, reţeaua sanitară, turismul, etc. A doua
categorie o constituie competenţele legate de aşa-numita „co-guvernare”, relaţionate
de legi naţionale, dar şi de regulamentele provinciale. Aici sunt incluse planificarea,
poliţia, mediul, învăţământul superior şi administrarea parcurilor. Consiliul municipal,
ales pe patru ani, este organul deliberativ, iar primarul şi „alderman-ul” (preşedintele)
reprezintă împreună conducerea executivă. „Alderman-ul” (preşedintele) este ales pe
patru ani de Consiliul municipal dintre membrii săi, iar primarul este numit pe şase ani
de către guvernul central. Primarul este automat preşedintele Consiliului, dar nu poate
fi demis de Consiliu. Primarul este şi şeful poliţiei. Şeful administraţiei este „secretarul
municipiului” şi este numit de Consiliu. El este co-semnatar al actelor emise de Consiliu
şi de executiv. Secretarul municipiului este responsabil de coordonarea serviciilor
municipale şi ale departamentului administraţiei. Din pezentarea modului de constituire
şi funcţionare a autorităţilor publice locale în Olanda, se observă că acestea se bucură
de un grad mai restrictiv de autonomie locală.

5
BELGIA

Belgia prezintă cel mai complicat sistem al administraţiei publice.


Belgia este un stat federal şi totodată regional. În plus, există competenţe
acordate celor trei comunităţi lingvistice care teritorial, se suprapun peste regiunile
administrative.
În concluzie, în Belgia, competenţele administrative se distribuie între autorităţile
federale şi comunităţile lingvistice. Fiecare dintre acestea au organe deliberative şi
executive. Statul federal are următoarele responsabilităţi:
- finanţe şi politici monetare;
- justiţie şi siguranţă;
- afaceri externe (competenţe pe care le împarte însă cu Regiunile şi
Comunităţile);
- apărare naţională;
- securitate socială şi pensii;
- economie, comerţ exterior, transporturi, comunicaţii, sănătate publică,
probleme de muncă.
Regiunile au responsabilităţi în domeniile:
- amenajarea teritoriului şi urbanism;
- mediu şi protecţia naturii;
- economia regională şi energia;
- finanţele;
- transporturi regionale şi lucrări publice;
- relaţii internaţionale.
Comunităţile au, în principal, următoarele competenţe:
- cultura şi limbi;
- învăţământ;
- audio-vizual, turism, tineret;
- relaţii internaţionale.
Comunele (urbane sau rurale) au competenţe asupra serviciilor locale. Un sistem
complex de legi sau normative caută să rezolve legăturile între deciziile statului,
regiunilor, comunităţilor lingvistice şi comunelor.