Seminarul Teologic Ortodox

“Sfantul Vasile cel Mare”, Iaşi

Atestat

Indrumător, Prof. Sofragiu Petru

Elev:Macovei Ștefan-Petronel
2017
Macovei Ştefan-Petronel

Seminarul Teologic Ortodox

“Sfantul Vasile cel Mare”, Iaşi

Arhitectura artei bizantine

Indrumator, Prof. Sofragiu Petru

Elev: Macovei Ștefan-Petronel
2017

2
Macovei Ştefan-Petronel

Cuprins

3
Macovei Ştefan-Petronel

Motivația lucrării

Introducere
4
Macovei Ştefan-Petronel

Cadrul cronologic
Civilizația bizantină își datorează în mare parte trăsăturile fundamentale structurilor politice
și religioase ale Imperiului de la care își trage numele. Este deci legitim de a înscrie dezvoltarea
artelor plastice, care au constituit cea mai izbutită și cea mai atrăgătoare expresie a ei, între
datele întemeierii și prăbușirii orașului ConstantinopoI, capital acestui Imperiu: noiembrie 324-
29 mai 1453. Fără Îndoială, anumiți istorici au preferat uneori să situeze începutul Imperiului
bizantin ln 395, an în care Teodosie I, murind, a lăsat Imperiul român împărțit între cei doi fii ai
săi: Răsăritul Iui Arcadius, Apusul lui Honorius. Dar, la drept vorbind, evenimentul- care odată
cu trecerea timpului a căpătat în ochii noștri o mai mare însemnătate decât a avut-o în conștiință
contemporanilor, obișnuiți cu asemenea împărțeli-marchează mai puțin o cotitura decât hotărârea
luată de Constantin de a întemeia la țărmul Propontidei, pe locul unde se ridicase odinioară
Byzantium, veche colonie a Megarei, o nouă Romă, menită să slujească drept capitală
provinciilor din răsăritul Imperiului. De asemenea, în ce privește sfârșitul, s-a remarcat că
Despotatul Moreei, cu capital a la Mistra, nu a căzut în mâinile turcilor decât în 1460 și că alt
mic stat bizantin a rămas în picioare în jurul portului Trapezunt pînă în 1461. Totuși acestea nu
sunt decât niște mărunte supraviețuiri fără semnificație profundă pe planul civilizației. Este
evident deopotrivă că o artă nu apare pe deplin constituită încă de la nașterea statului după care
își căpăta denumirea și că nu moare cu desăvârșire odată cu el.

La început a existat o fază inevitabilă de tranziție între artă imperială română și artă
bizantină, fază despre care unii socotesc că s-ar fi prelungit până la moartea lui Iustinian Dar,
dacă geneza artei bizantine apare mai limpede atunci când se consideră perioadă să paleocreștina
că o ultima manifestare a artei române, ar fi nedrept să nu se pună și mai mult accentul pe tot ce
a creat ea nou și prin care mai degrabă a vestit viitorul decât a prelungit trecutul. De asemenea,
dacă tradiția artei bizantine s-a menținut pană în miezul secolului al XVII-lea în rândul
populațiilor creștine din Balcani supuse dominației otomane, în Cretă pe care turcii nu au luat-o
de la venețieni decât în 1669 și în colonia greaca din Veneția, trebuie să recunoaștem că aici nu
mai găsim bogăția de invenție datorată sprijinului oferit de Imperiu și că, în această epocă târzie,
este preferabil să vorbim despre o artă postbizantină.

Cine sunt bizantinii?

O înțelegere exactă a artei bizantine presupune o bună cunoaștere a bizantinilor înșiși. Se
manifestă prea mult tendința de a-i considera ca pe un nou popor apărut în istorie și care, în
drumul lui, ar fi prefăcut în ruine monumentele păgânismului. Cei pe care noi îi numim bizantini
se socoteau supuși ai Imperiului roman, care își ducea mai departe existența, în ciuda faptului că
migrațiile îi amputasera provinciile apusene, și nu le-ar fi trecut prin gând să folosească, așa cum
facem noi, expresia « Imperiul roman de răsărit ». Ei revendicau cu mândrie numele glorios de
<< romani >> și când stăpânul lor dorea să își precizeze titlul, îl lua pe acela de Împărat al
Romanilor. Patria lor, pe care au numit-o până în secolul al XV-lea « Romania », a fost Romania
pentru cruciați și « Rum» pentru arabi și turci, care îi pomeneau pe locuitorii ei sub numele de

5
Macovei Ştefan-Petronel
rumi. Până nu de mult noi înșine vorbeam, în franceză, despre greaca modernă denumind-o
<<limbă romeica >> și despre grecii de azi denumindu-i << romeoti >> numele însuși de
bizantini nu era purtat decât de către cetățenii Byzantium-ului antic, devenit Constantinopol, și în
aceasta se poate vedea un exemplu al voinței lor de a menține legătură cu trecutul. Până la
sfârșitul secolului al VI-lea, latina rămăsese limba curții de la Constantinopol, a administrației, a
justiției și a armatei. Mauriciu (582-602) a fost primul împărat a cărui limbă maternă era greaca.
Până la reformele lui Heraclius (610-641), instituțiile politice și militare ale Imperiului bizantin
au provenit din cele ale Imperiului roman și terminologia lor, chiar și atunci când era greaca, își
trăgea originea din cuvinte latine. Nu este deci de mirare să găsim, în civilizația bizantină și mai
ales în arte, o trainică moștenire din epoca romană.

Caracterul său creștin

Cea de-a două trăsătură prin care Imperiul bizantin se deosebește de înaintașul său roman
este faptul că a devenit creștin. La sfârșitul secolului al treilea, populația din provinciile
răsăritene ale Imperiului roman trecuse în mare parte la creștinism, încă de pe acum unul dintre
cei mai înverșunați dușmani ai noii credințe, Galeriu, fiul unei preotese păgâne și instigator al
persecuțiilor lui Dioclețian, fusese nevoit să recunoască eșecul acestei politici și promulgase, în
aprilie 311, la Serdica (actualul oraș Sofia), un edict de toleranță, care le îngăduia creștinilor să
practice cultul în chip liber.

În 313, prin scrisori trimise guvernatorilor Bitiniei și Palestinei, Liciniu întregi dispozițiile
liberale ale acestui edict și înzestra comunitățile creștine cu deplină și neștirbită personalitate
juridică. A doua din aceste scrisori este numită în chip tradițional, dar impropriu, Edictul de la
Milano. Constantin, care, în general, a avut un simț foarte ascuțit al forțelor ce prefigurau
viitorul, a înțeles profitul pe care îl putea trage dacă și-ar fi pus în slujba sa influența exercitată
de ierarhia ecleziastică asupra credincioșilor. Fiind, din grijă pentru liniștea publică, un partizan
al coexistentei religiilor într-o tolerantă reciprocă, și înclinând spre sincretism el a acordat
clerului creștin privilegii fiscale și însemnate drepturi de jurisdicție rămânând în același timp
Pontifex Maximus al păgânismului. El a creștinat moravurile făcând duminica zi de repaus legal
și adaptând anumite legi la învățăturile bisericii. Datorită acestor măsuri creștinismul, în loc să
fie un ferment de dezagregare și de opoziție față de puterea imperială, a devenit unul dintre
factorii care au consolidat-o.

Un pas hotărâtor a fost făcut atunci când Teodosie I, printr-o serie de legi promulgate între
391 și 394 a proscris păgânismul, a poruncit să se închidă templele și sanctuarele și a făcut din
biserica creștină ortodoxă singura religie a statului. De acum înainte romanitatea și creștinismul
se identificară într-atât, încât, prin opoziție termenii de eleni și elenism slujiră la a-i desemna pe
grecii păgâni și civilizația lor, sau pe cei care se pretindeau ca atare și care erau suspecți de
necredința în ochii celor intrasigenti. La musulmani, numele de rumi se extinse asupra tuturor
creștinilor. Alianța dintre puterea imperială și ierarhia ecleziastică, chiar dacă a cunoscut
perioade de conflict violent și de criză ascuțită constituie unul dintre elementele esențiale ale
istoriei bizantine. Cu toate acestea, în sânul bisericii existau unele grupări care s-au dovedit
aprig independente și care au pricinuit o mulțime de neajunsuri împăraților și patriarhilor : .este
vorba de cercurile monastice, recrutate în ansamblu din rândurile poporului, având că principiu

6
Macovei Ştefan-Petronel
lepădarea de lume, de exigențele și de compromisurile ei. Deoarece nu au izbutit să le supună
legilor lor, împărații au căzut în cele din urrna la învoială cu aceste grupări.

Caracterele fundamentale ale artei bizantine

Arta bizantină a purtat pecetea imperiului autocratic, creștin și grecooriental în sânul
căruia a înflorit. Funcția sa esențială a fost aceea de a exalta măreția supranaturală a împăratului
și a bisericii de a crea cadrul somptuos în care se desfășurau liturghiile lor, de a ilustra prin
imagini natura divină a misiunii lor de a furniza obiectele necesare celebrării ritualului. Nu este o
artă a rațiunii și a realității, ci a transcendenței și a fastului, o artă care trebuie să uluiască și să
insufle respect supușilor, credincioșilor și popoarelor învecinate. Acest caracter imperial este una
dintre trăsăturile care o deosebesc cel mai net de celelalte arte creștine, cum ar fi cea romanică și
cea gotică. Arta bizantină mai avea și misiunea de a contribui la divertismentul împăratului, al
membrilor aristocrației și al demnitarilor bisericii. Alături de o artă religioasă care a predominat
în chip ferm, a înflorit o artă profană, prea multă vreme neglijată de către istorici. În ea se
observă același gust pentru lux și materialele frumoase, că și fidelitatea față de temele moștenite
de la pagânism, de care cercurile cultivate din Bizanț nu s-au putut detașa niciodată. Călugării, în
lepădarea lor pătimașă de lumea profana și de valorile ei, au favorizat, în schimb tot ceea ce con
tituia expresia uner asprimi înverșunate.

Arta bizantină având drept scop să redea sensibil esențele unei lumi supranaturale, definite
printr-o strictă ortodoxie, și trebuind să răspundă exigențelor bine precizate ale clientelei, cei are
o practieau erau departe de a se bucura de libertatea pe care o relama artiștii de azi. În societatea
în are trăiau, ei nu puteau nici măcar să întrevadă această posibilitate. Subiectele le erau propuse
adesea până în cele mai miei amănunte : erau nevoiți să se călăuzească după modele. Dar,
înăuntrul acestor cadre, intensitatea sentimentului i-a condus la uimitoare născociri, țâșnite din
străfundurile neliniștii lor. Ei căpătară harul care după expresia teologului Leontios << ne-a făcut
să pătrundem adevărurile pe care mintea nu le poate atinge. Cu izbânzi variabile în ceea ce
privesta factură, percepem aproape totdeauna o mare forță de convingere. Sub forme
schimbătoare după tendințele dominante ale diferitelor epoci sunt exprimate sensibilități estetice
felurite. Unele opere vor avea o armonie și un echilibru clasic, altele o vehemență patetică. Aici
va predomina simțul unui colorit manaietor, dincolo gustul pentru. linia elegantă. Artei
Bizanțului i se poate aplica ceea ce profesorul Mirambel a spus despre literatura acestuia:

<<A gândi după un model, a se elibera prin sentiment.>>

Căci, să nu ne lăsăm înșelați, lumea Bizanțului este mai ales o lume a sentimentului și a
pasiunii. Pasiune care a ridicat populația capitalei sau a orașelor din provincie împotriva
împăratului de pildia cu prilejul exilării patriarhului Ioan Hrisostom, sau, altă data, cu prilejul
jocurilor din Hipodrom, în 532, sub Iustinian ; pasiune care a împins la răscoală masele populare
din Egipt și din Siria cu prilejul disputelor asupra celor două naturi ale lui Hristos: umană și
divină. Pasiune care i-a împins pe călugării ce luau parte la Conciliul din Efes , în 449, să se
dedea la violențe asupra persoanei ierarhilor ; pasiune care a însuflețit lupta. adoratorilor
ioanelor împotrivă Împăraților iconoclaști ; pasiune care, în clipă când pericolul turc a devenit
iminent, i-a făcut pe greci să se răzvrătească împotriva unirii Bisericilor prin care împărații

7
Macovei Ştefan-Petronel
înțelegeau să cumpere ajutorul Apusului. Violența vestitelor certuri bizantine, pe care noi, astăzi,
le socotim inconsistente întrucât nu cunoaștem profunda lor semnificație psihologică, este una
dintre cele mai bune mărturii despre această pasiune. Aceeași fervoare străbate și dă tensiune
artei bizantine.

Capitolul 1: Arhitectura religioasă: o

căutare de răspunsuri

Creștinii aveau nevoie de locuri de întrunire pentru a celebra ritualurile religiei lor. Potrivit
tradiției apostolice ei și-au ținut la început adunările în case particulare. Apoi, când numărul
credincioșilor a crescut, comunitățile au cumpărat sau au pus să se construiască edificii special
menite să slujească drept biserici. Cercetătorii de la Universitatea din Yale, care au făcut săpături
la Dura-Europos, au găsit pe malul drept al Eufratului una din aceste case. Zidită la începutul
secolului al III-lea pentru a fi o casă particulară, a fost transformată după puțină vreme în
biserică (în 232-233 dacă judecăm după un sgraffito). Ea nu se deosebește de vecinele sale nici
prin aspectul exterior, nici prin dispoziția generală a planului, care este dreptunghiular, cu
încăperile așezate în jurul unei curți centrale. În partea de sud a acestei curți două încăperi au fost
prelucrate într-una singură, cu prilejul transformării, prin dăramarea unui perete despărțitor,
astfel încât să slujească drept sală de adunare pentru celebrarea liturghiei euharistice. Oamenii nu
s-au sfiit să păstreze în partea de sus a pereților un decor pictat, pe deplin păgân, cu măști de
satiri, fluiere, cupe, delfini și cochilii. Din unghiul de nord-vest al curții centrale se intră în
haptisteriu, unde bazinul lipit de peretele dinspre apus avea deasupra un ciborium, un fel de
baldachin, a cărui boltă în leagăn era zugrăvita în albastru și presarată cu stele albe. Prezența
acestui baldachin, care nu putea decât să stinjenească gesturile catehurnenilor și ale episcopului,
se justifica printr-o intenție simbolică: în ochii neofitului trebuia să reprezinte bolta cerească și să
sublinieze caracterul sacru al bazinului baptismal.

După părerea lui Eusebiu (1st. eclez., VIII; I, 5), din pricina sporirii numărului de credincioși
în anii care precedară persecuțiile lui Dioclețian, vechile lăcașuri de rugăciune nu au mai fost
destul de încăpătoare și s-a simțit nevoia construirii unor biserici mai spațioase. Știm din alte
texte că de la un capăt la altul al Imperiului au fost zidite biserici, în Galia, în Spania, în Africa,
în Tracia, în Asia Mică, în Siria și la Roma. Poate că unele dintre aceste biserici fuseseră ridicate
după un plan bazilical cu absidă, pe care arhitecții români îl foloseau în chip firesc atunci când
aveau de construit săli de adunare, fie pentru audiențele date de Împărat sau de înalții dregători,
fie pentru procese sau ceremoniile unor confrerii religioase. Unele texte oficiale latine din Africa
de nord, datând din anii 305 și următorii, menționează în diferite orașe existența unor basilicae
creștine, care ar fi fost distruse în timpul persecuțiilor lui Dioclețian. Fără îndoială că termenul
de basilica a fost aplicat în cele din urrna oricărei biserici, indiferent de planul ei, dar putem să
ne îndoim că o atare extindere a sensului s-a produs încă de pe atunci. Cum însă Africa de nord

8
Macovei Ştefan-Petronel
nu a cunoscut ulterior alt plan pentru biserici în afară de cel bazilical, ne este îngăduit să credem
că acele basilicae din texte aparțineau tipului pe care cuvîntul îl evocă pentru noi .

Bazilicile lui Constantin

Nu putem decât regreta dispariția marilor bazilici ridicate de Constantin, dintre care unele,
după cât se pare, nu au fost terminate decât de fiii săi. Dar, in linii mari, ne putern face o idee
despre aspectul celor mai multe dintre ele datorita informatiilor capatate prin sapaturi sau din
texte. Aproape toate erau bazilici mari cu cinci nave ,precedat de un atrium cu patru porticuri, fie
ca e vorba de catedrala de la Roma, construita intre anii 312 si 319 si numita mai tarziu Sfântul
Ioan din Lateran (S. Giovanni in Laterano), fie ca e vorba de biserica martiriala Sfantul Petru, de
bazilica Sfantului Mormant din Ierusalim, inaugurata din anul 335, de cea a Nasterii din
Betleem, sau de cea de pe Muntele Maslinilor. Nu cunoastem exact planul bazilicilor construite
de Constantin, sau de fiul sau Constanțiu (337-361) la Constantinopol: bisericile închinate Pacii
divine ( Sfanta Irina) si Sfintilor Apostoli, care au disparut amandoua prada flacarilor, in timpul
rascoalei Nika din ianuarie 532, ca si Marea Biserica, in curand inchinata Întelepciunii divine
(Sfanta Sofia), tîrnosita la 15 februarie 360, dar care avea sa fie partial distrusa in cursul unei
răzmerițe iscate de surghiunirea sfantului loan Gura-de-Aur, in 404, înainte de a pieri si ea in
incendiul provocat de rascoala Nika. Se presupune ca aceasta prima bisserica Sfinta Sofia fusese
si ea o bazilica cu cinci nave. Spre deosebire de bisericile de la Roma si de aceea a Nasterii de la
Betleem, bazilica Sfantului Mormant avea dupa de descrierea lui Eusebiu, tribune deasupra
navelor laterale. Poate la fel fusese construita si Sfinta Sofia. Vom vedea, intr-adevar ca tribunele
constituie o trasatura caracteristica a bisericilor monumentale de la Constantinopol si din Grecia.
În capitala Imperiului ele permiteau împaratului si dregatorilor din jurul sau sa asiste la slujbe
dominand in acelasi timp multimea de credinciosi si sa primeasca acolo Împartasania din mainile
patriarhilor sau ale altor preoti. Poate acesta era rolul care li se atribuia inca de la inceput la
Sfanta Sofia si astfel am putea vedea in acest element arhitectonic un efect al artei aulice din
capitala. Vom mai nota ca, desi biserica Sfantului Mormant a fost construita de un arhitect numit
Zenobius care, judecand dupa numele sau, putea fi sirian, Constantin a trimis un preot din
Constantinopol, Eustațiu, spre a-l îndruma si supraveghea. În sfarsit vom releva ca tribune
existau si in bazilicile pagane din orasele Asiei Mici a carei influeuenta s-a exercitat asupra
tinerei capitale, în << Museion >>-ul din Efes, precum si in bazilica aflata in Agora din Smirna.
În afara marilor biserici întemeiate la Constantinopol si a unor edificii care s-au inspirat din ele,
mai mult sau mai putin direct, marea majoritate a bazilicilor aveau trei nave.

Arhitectura bizantină este, înainte de toate, o arhitectură a cărămizii. Acesta este vizibilă la
exterior și acoperită în interiorul edificiilor. O altă tehnică de construcție, frecvent utilizată, este
aceea care folosește tuburi de pământ ars etanș încastrate cu mortar. Din aceste tehnici lesne de
mânuit, care folosesc material ușoare, se naște o arhitectură foarte suplă, care preconizează
folosirea cupolei.

9
Macovei Ştefan-Petronel

Interiorul bisericii San Vitale, la Ravenna

În secolele V și VI, în Imperiul de Răsărit se întâlnesc formele arhitecturii religioase

paleocreștine (planul bazilical sau centrat). Cu timpul, folosirea planului centrat în scopuri
cultice necesită, rapid, adăugarea unei abside la acest tip de construcții.

Această inovație duce la apariția unei soluții originale basilica cu cupolă – catedrala Sfânta
Sofia din Constantinopol, înalțată în secolul VI de împăratul Iustinian, este primul exemplu de
acest fel.

Tipul de plan in cruce greacă este cea mai originală creație a arhitecturii bizantine și
reprezintă trăsătura ei caracteristică. El se prezintă sub forma unei cruci cu patru brațe egale,
înscriindu-se în interiorul unui pătrat. Spațiul central, la încrucișarea brațelor, este dominat de
cupolă. De o mare unitate interioară și exterioară, acest tip de plan asociază nevoilor practice un
simbolism accentuat, characteristic spiritului bizantin. Apărut în secolul IX, planul în cruce
greacă este folosit sistematic începând cu secolul XI.

La "începutul secolului al Vl-lea, Constantinopolul era înconjurat cu ziduri de apărare lungi

de peste 70 km.

Ziduri

10
Macovei Ştefan-Petronel

Ziduri

Incă de pe vremea lui Hadrian se construise la Bizant un prim apeduct. Constantin a construit
mai multe. Cel ce s-a păstrat pâna astăzi este un apeduct cu 2 nivele de arcade, cu înălțimea până
la 26.5m și o lungime de peste 600m, el străbătea aproape tot orașul.

Arhitectura civilă înregistrează din sec. III până în sec. IV apariția unor palate grandioase în Asia
Mica, continuând vechile tradiții romane și orientale. Autoritatea împaratului bizantin,
considerată sacră, va da palatului aureola de “sacru”.

Palatul sacru, construit de Constantin cel Mare, va primi prin Justinian o mai mare amploare.

Apeducte

11
Macovei Ştefan-Petronel
In Constantinopol, cisternele subterane, ramase din timpul lui Justinian, dau dimensiunea
grandorii lucrarilor publice. Cisterna bazilicii cu 420 de coloane, cat si cea de la Bin Bir Direk cu
224 de coloane, erau destinate sa asigure asezarilor urbane reserve mari de apa.

Cisternă interior

1.1: Arta reliefului

În opoziție cu gustul Antichității pentru ronde-bosse, pe care îl va oculta definitive de-a
lungul secolului VI, lumea bizantină, sub influența orientală, dezvoltă o artă a reliefului, înainte
de toate ornamental și decorativă. Îi sunt caracteristice mai multe tehnici: basorelieful accentuat,
meplat care dă suprafeței sculptate pe un fond ușor scobit și umplut cu o pastă închisă la culoare,
uneori cu praf de sticlă colorată. Adesea mai aproape de artele decorative decât de sculptură,
relieful bizantin se joacă cu culorile, cu contrastele între plin și gol, în motive de obicei
geometrice sau vegetale, puternic stilizate. Sarcofagele sculptate răspund acelorași exigențe
decorative. Reprezentările figurative ale acestora sunt înlocuite cu elemente simbolice izvorâte
din vocabulartul oriental.

Capitel din biserica San Vitale, la Ravenna

12
Macovei Ştefan-Petronel

Capitolul 2: Sfânta Sofia- prima mare

capodoperă a stilului bizantin

Biserica Sfânta Sofia, aflată în Istanbul - vechiul Constantinopol - este o fostă biserică
creștină, și o fostă moschee musulmană, în prezent servind doar pe post de muzeu. Biserica
Sfânta Sofia este recunoscută mondial drept una dintre cele mai mari și impresionante clădiri din
lume. Biserica este cunoscută sub denumirea de "Haghia Sophia" sau "Sfânta Înțelepciune".

Prima biserică de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare în anul 325, dar a ars
într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Teodosiu al II-lea în 415, biserica a fost din nou
arsă, în timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea și-a primit forma finală în 537 sub împăratul
Iustinian I. Era foarte importantă pentru ortodoxia timpurie și pentru Imperiul Bizantin, fiind
primul exemplu de arhitectură bizantină. Interiorul său decorat cu mozaicuri, coloanele de
marmură și acoperișul sunt de o mare importanță artistică.

Pe dinafară are aspectul unui dreptunghi (aproape pătrat) de 77 x 71,70 m. În față are un
atrium, un exonartex și un nartex de mici proporții față de restul clădirii. Interiorul e împărțit
într-o navă centrală, mai mare, și alte două laterale mai mici, peste care se ridică galeriile în două
etaje. Atenția e atrasă de marea cupolă centrală de deasupra navei centrale, încadrată de două
semicupole și șase cupole mai mici. Cupola centrală e o adevărată minune arhitectonică, atât prin
mărimea ei (diametrul de 31 m), cât și înălțimea la care e ridicată (54 m), datorită căreia pare
suspendată în văzduh, luminată de cele 40 ferestre de la baza ei .

Biserica Sfânta Sofia din Instanbul

13
Macovei Ştefan-Petronel
Planul bisericii lui Iustinian cuprindea un atrium perpendicular pe axa longitudinală a
edificiului, un nartex exterior (pronaos), un nartex interior, nava centrală, acoperită cu o cupolă
gigantică, două nave laterale și galeriile superioare, de la etaj, galerii care înconjoară nava
centrală din trei părți, sub formă de potcoavă deschisă spre altar. Din atriumul astăzi dispărut se
pătrundea în nartexul exterior (exonartex) prin șapte porți gigantice, iar mai departe în nartexul
interior (esonartex) prin cinci porți bătute în bronz și decorate cu cruci aurite. Din nartexul
interior, alte nouă porți asigură comunicația cu spațiul central al bisericii. Trei porți de la sud
erau destinate accesului poporului, iar altele trei de la nord erau destinate celor care solicitau
adăpost spiritual. Porțile centrale, tot în număr de trei, erau rezervate împăratului și suitei sale. În
mijloc, cea mai înaltă era Poarta împărătească, placată cu argint aurit, decorație jefuită de
apuseni în 1204.

Planul bisericii

Cele două nartexuri sunt săli transversale alăturate și succesive, perpendiculare pe axa
mediană a locașului și lungi cât toată latura acestuia. Au lungimea de 60,90 metri și lățimea de
6,03 metri, cu plafoane sub formă de bolți alternative întrepătrunse.

Nartexul exterior era încăperea rezervată celor care nu fuseseră botezați și cărora nu li se
permitea intrarea în biserică. La extremitățile lui de nord și de sud otomanii au practicat niște uși
de acces spre minaretele ridicate de ei. Bolțile sale întrepătrunse sunt decorate cu frescă.
Nartexul interior are bolțile decorate cu mosaic pe fond auriu, iar zidurile placate în partea de jos
cu marmură de diverse nuanțe, străbătută de vinișoare de culoare mai închisă în aceeași nuanță.
Păstrează mozaicurile originale cu caractere geometrice și florale și avea menirea de a-i
impresiona pe credincioși.

14
Macovei Ştefan-Petronel

Secțiune

Spațiul imens din nava centrală stupefiază și nu poate fi cuprins dintr-o singură privire.
Centrul cupolei se înalță la 55,60 metri (echivalentul unui bloc modern cu 15 etaje), având un
diametru la bază de 31,36 metri (echivalentul unui bloc modern cu 9 etaje, așezat de-a latul).
Cupola parcă plutește pe cele 40 de ferestre care o înconjoară la bază. Ea pare a pluti, a se înălța,
purtată de lumina ferestrelor ce-i înconjoară baza. Spațiile de la parter erau rezervate bărbaților,
iar cele de la galeriile etajului erau destinate femeilor. Spațiul central al bisericii, cel mai luminat,
era destinat clericilor și este mărginit pe două nivele de șiruri grațioase de coloane. La dreapta și
la stânga navei centrale, la parter, se aliniază câte un rând de coloane din granit, aduse de la Efes.
Nișele circulare de la colțurile spațiului central posedă opt coloane de porfir provenite de la
Baalbek. Cea mai mare parte a coloanelor se termină cu capiteluri bizantine composite, ornate cu
frunze de acant. Monogramele cuplului imperial, Justinian și Theodora sunt gravate pe fața și
spatele capitelurilor. În total, biserica posedă 107 coloane, din care 40 la parter și 67 la etaj, la
galerii. Cele mai înalte coloane de la parter măsoară 20 de metri înălțime, au un diametru de
aproape 1,5 metri și o greutate de circa 7 tone. Galeriile de la etaj s-au construit deasupra navelor
laterale și deasupra nartexurilor, având un plan de potcoavă cu unghiuri drepte, potcoavă
deschisă spre altar. Accesul de la parter spre etaj se făcea pe la capetele nartexului interior,
urmând niște serpentine largi, pavate cu cu piatră bolovănoasă, serpentine asemănătoare unei
scări încolăcite, dar fără trepte. Acele căi se numeau kihlias. Cea din sud a dispărut cu ocazia
lucrărilor pentru un minaret.

Galeria centrală, poziționată în fața altarului, adică partea vestică a potcoavei galeriilor, era
destinată numai împărătesei și suitei sale. Partea nordică a galeriei, a potcoavei, era destinată ca
ginaeceum sau matroneum, fiind destinată numai femeilor care asistau la slujbe. Cea mai
atractivă este galeria sudică la care se ajunge după ce se trece printr-o deschidere a unui perete
subțire de marmură. Acel perete a fost adăugat mai târziu pentru a delimita Sala conciliilor, iar
deschiderea a primit numele de „Poarta Paradisului și a Infernului”.

15
Macovei Ştefan-Petronel

Interiorul

Uimitoarea cupolă este unită la răsărit și la apus cu câte o semicupolă cu dimensiuni

asemănător de ample, acelea concurând la amplificarea grandioasă a spațiului. Cupola centrală
este unită cu alte trei semicupole mai mici, dintre care cea din mijloc acoperea absida altarului.
Lungimea navei centrale, incluzând absida altarului, măsoară 79,30 metri, astfel că împreună cu
nartexurile edificiul atinge lungimea de circa 100 de metri. Nava centrală măsoară 32,27 metri,
iar împreună cu navele laterale oferă edificiului o lățime de 70 de metri. În total, construcția
acoperă, cu unele anexe, suprafața de 7.500 de metri2.

16
Macovei Ştefan-Petronel

Bibliografie :

www.wikipedia.com

17