Capitolul 4.

GESTIUNEA CICLULUI DE
EXPLOATARE
 Gestiunea ciclului de exploatare priveşte deciziile care au
impact asupra activelor şi pasivelor curente.
 Ea caută răspunsuri la următoarele întrebări:
• care este mărimea capitalului ce trebuie alocat pentru
stocuri şi creanţe comerciale astfel încât să nu fie
compromisă rentabilitatea întreprinderii?
• care este nivelul optim al activelor de trezorerie?
• care este nivelul optim al stocurilor de materii prime şi
materiale?
• care este termenul optim de creditare a clienţilor şi de plată
a furnizorilor?
• care sunt costurile procurării resurselor temporare ce
nu fac riscantă activitatea de exploatare?
• în ce măsură aceste aspecte afectează echilibrul pe termen
scurt al întreprinderii?
 4.1. Conţinutul ciclului de exploatare
 Ciclul de exploatare sau operațional reprezintă activitatea de aprovizionare-
producţie-comercializare a oricărei întreprinderi.
 Compoziţia şi lichiditatea activelor circulante (stocuri, creanţe comerciale,
investiţiile pe termen scurt, casa şi conturile la bănci etc.) se modifică și se
reflectă direct asupra structurii şi exigibilităţii pasivelor curente (împrumuturi
din emisiunea de obligaţiuni, datorii comercile, credite bancare pe termen
scurt etc.) în funcție de:
• durata şi modul de organizare a ciclului de exploatare;
• specificul activităţii întreprinderii;
• caracterul cotidian şi repetabil al unor operaţiuni ale ciclului de
exploatare.
Creşterea progresivă a ponderii activelor circulante în totalul activului
caracterizează întreprinderile elastice la solicitările pieţei.
Aptitudinea întreprinderilor de a mobiliza resursele financiare temporare la
momentul la care acestea sunt necesare reflectă flexibilitatea lor.
 4.1. Conţinutul ciclului de exploatare

Un ciclu de exploatare începe cu aprovizionarea de factori de

producţie pentru formarea stocurilor necesare derulării procesului
productiv şi se încheie cu încasarea contravalorii produselor
livrate sau serviciilor prestate clienţilor.
 4.1. Conţinutul ciclului de exploatare

Ciclul financiar reprezintă diferenţa temporară dintre

momentul în care se plăteşte contravaloarea factorilor de
producţie achiziționaţi de la furnizori şi momentul în care se
încasează contravaloarea produselor şi/sau serviciilor livrate
către clienţi.
Expresia valorică a duratei ciclului financiar este necesarul de
finanţare a ciclului de exploatare.
 4.1. Conţinutul ciclului de exploatare
Diminuarea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare se va
realiza ca urmare a apropierii celor două momente, care este
posibilă prin:
• optimizarea stocului de factori de producţie;
• diminuarea duratei ciclului de producţie;
• accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor de produse finite şi
diminuarea termenului de staţionare în magazie a acestora;
• scăderea volumului şi duratei de acordare a creanţelor comerciale,
fără a avea drept consecinţă diminuarea vânzărilor;
• creşterea volumului şi duratei creditelor primite de la furnizori
(datorii comerciale) care nu implică cheltuieli financiare pentru
întreprindere.
 4.1. Conţinutul ciclului de exploatare
Funcţionalitatea unei întreprinderi şi lichiditatea sa depind, în
mare măsură, de modul în care sunt gestionate:
• stocurile şi intervalele de stocare;
• clienţii şi intervalele de încasare a acestora;
• furnizorii şi intervalele lor de plată.
Toate aceste elemente determină durata ciclului financiar sau
durata medie de conversie a numerarului ( ), exprimată în
număr de zile, astfel:
= − = + −
- durata ciclului de exploatare;
- durata medie de achitare a datoriilor comerciale;
- durata medie de stocare;
- durata medie de încasare a creanţelor comerciale.
 4.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare

Obiectivul esenţial al gestiunii ciclului de exploatare îl

reprezintă realizarea ciclului de exploatare cu un minimum de
active circulante, finanţate din pasive curente procurate la un
cost cât mai redus, astfel încât să nu fie compromisă
rentabilitatea întreprinderii şi să se diminueze riscurile asociate
activităţii de exploatare.
4.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare

Creşterea rentabilităţii activelor circulante are loc atunci când

majorarea cifrei de afaceri se realizează ca urmare a imobilizării
unui capital cât mai mic în active circulante.

Rentabilitatea pasivelor curente implică reducerea costului de

procurare a capitalului necesar finanţării ciclului de exploatare
prin creşterea ponderii resurselor atrase de la furnizori, salariaţi,
buget etc. în totalul pasivelor curente.
 4.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare

Limitarea riscului de exploatare se realizează prin:

• evitarea rupturii de stoc;
• limitarea lipsei de lichiditate;
• asigurarea constanţei surselor de finanţare;
• creşterea autonomiei financiare a ciclului de exploatare prin
conservarea în întreprindere a unui excedent de resurse
permanente, destinat finanţării ciclului de exploatare etc.

 Asigurarea corelaţiei rentabilitate-risc este esenţa gestiunii

ciclului de exploatare.
 4.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare
 Principale atribute ale gestiunii ciclului de exploatare sunt:
• cuantificarea investiţiilor în active circulante, care se realizează
în corelaţie cu nivelul prevăzut al vânzărilor;
• determinarea surselor de finanţare a ciclului de exploatare, în
funcţie de raportul dintre datoriile curente şi datoriile pe termen
lung ale întreprinderii.
 În funcţie de raportul stabilit între vânzări (cifra de afaceri) şi
nivelul activelor circulante există trei politici de gestionare a
ciclului de exploatare:
• o politică agresivă;
• o politică defensivă;
• o politică intermediară sau echilibrată.
 4.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare
O politică agresivă (ofensivă) îşi propune realizarea cifrei de
afaceri scontate cu un nivel minim al activelor circulante.
O astfel de politică vizează obţinerea unei rentabilităţi
semnificative ca urmare a creşterii vitezei de rotaţie a activelor
circulante, însă sub ameninţarea riscurilor cauzate de: ruptura
de stoc, lipsa de lichiditate, deteriorarea relaţiilor cu clienţii
întreprinderii.
Finanţarea activelor circulante se realizează din credite bancare
pe termen scurt, care trebuie frecvent reînnoite, şi al căror
costuri vor fi acoperite ca urmare a creşterii vânzărilor viitoare.
Există în acest caz riscul imposibilităţii reînnoirii acestor
credite la momentul oportun, credite caracterizate prin niveluri
fluctuante ale ratelor dobânzii.
4.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare
O politică defensivă presupune realizarea cifrei de afaceri
scontate cu stocuri şi lichidităţi ridicate, cu credite comerciale
cu durate îndelungate.
Rentabilitatea este influenţată negativ de costurile suplimentare
pe care le implică imobilizarea resurselor temporare în active
circulante suplimentare, necesare activităţii curente. La aceste
costuri se mai pot adăuga şi costurile de tranzacţionare a titlurilor
de plasament deţinute de întreprindere pentru procurarea de
disponibilităţi.
Finanțarea activelor circulante trebuie să se realizeze din surse
permanente (fond de rulment) costisitoare, generatoare de risc
financiar, dar care asigură o oarecare permanenţă a finanţării.
 4.2. Obiectivul gestiunii ciclului de exploatare

O politică intermediară sau echilibrată care tinde să armonizeze

permanent relaţia contradictorie rentabilitate-risc, ca urmare a
sincronizării scadenţelor activelor şi pasivelor circulante şi a
existenţei unui fond de rulment minim necesar acoperirii creşterii
minime a necesarului de fond de rulment şi asigurării echilibrului
financiar al ciclului de exploatare.
 4.3. Gestiunea stocurilor

Gestiunea stocurilor trebuie să garanteze că dimensiunea

stocurilor este economică, adică în măsură să asigure
desfăşurarea continuă a procesului productiv (stocurile de
materii prime şi materiale) şi a celui de distribuţie (stocurile de
produse în curs de execuţie, stocurile de produse finite, stocurile
de mărfuri), minimizând investiţiile în active circulante.
 4.3. Gestiunea stocurilor

DEFINIRE:
• Din punct de vedere fizic, stocurile reprezintă cantităţi de
materii prime şi materiale consumabile, producţie în curs de
execuţie, produse finite şi mărfuri necesare desfăşurării
ritmice şi continue a ciclului de exploatare.
• În expresie valorică, stocurile se regăsesc în structura
activelor circulante, care figurează în bilanţul contabil al
întreprinderii.
 4.3. Gestiunea stocurilor

Volumul stocurilor este dependent de factori, precum:

• producţia previzionată a se realiza;
• durata ciclului de producţie;
• ritmicitatea aprovizionărilor;
• relaţia cu furnizorii;
• cererea pieţei pentru produsele/serviciile oferite;
• caracterul ritmic sau sezonier al vânzărilor etc.
 4.3. Gestiunea stocurilor
 Structura stocurilor diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie
obiectul de activitate:
• întreprinderile industriale, de producţie, îşi constituie stocuri de
materii prime, materiale, produse în curs de execuţie, produse
finite. În aceste întreprinderi, fără stocuri nu se poate asigura
utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie şi satisfacerea
cerinţelor clienţilor, cu costuri minime;
• întreprinderile prestatoare de servicii, constituie doar stocuri de
materii prime, materiale, alte bunuri de consum, deoarece oferta de
cele mai multe ori nu poate fi înmagazinată pentru că există
simultaneitate între producţie şi consum;
• întreprinderile de distribuţie, a căror activitate constă în a
achiziţiona şi a revinde bunuri, stochează mărfuri, ambalaje şi alte
materiele de consum, pentru că stocajul este unul dintre serviciile
oferite de aceste întreprinderi clienţilor săi finali.
 4.3. Gestiunea stocurilor

Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă o investiţie

pentru întreprindere.

Capitalurile investite în stocuri reprezintă imobilizări de

capital, pe durate mai mari sau mai mici, care nu vor fi
recuperate până când aceste stocuri nu parcurg întregul ciclu de
exploatare, care se încheie cu valorificarea produselor/servicilor
realizate de întreprindere.
 4.3. Gestiunea stocurilor
 Imobilizarea capitalului în stocuri generează următoarele
costuri:
• costuri de deţinere (depozitare, deteriorare fizică a elementelor
de stoc, asigurarea stocurilor etc.);
• costuri de aprovizionare (studiul pieţei, lansarea comenzilor,
deplasarea, încheierea contractelor etc.);
• costuri aferente lipsei de stoc (pierderea unor comenzi de
livrare, costul suplimentar determinat de aprovizionarea în
regim de urgenţă la preţuri mai mari etc.);
• costul unitar de cumpărare a elementelor de stoc (preţul
unitar).
 4.3. Gestiunea stocurilor

Cheltuieli suplimentare inutile derivă atât din insuficienţa

stocurilor, care nu permite desfăşurarea normală a procesului
productiv, cât şi din excedentul de stocuri.
 4.3. Gestiunea stocurilor
Un aspect esenţial al gestiunii activelor circulante îl reprezintă
determinarea mărimii optime a stocurilor.
Un stoc este optim din punct de vedere al mărimii sale atunci
când este suficient, în orice moment, pentru a asigura
continuitatea ciclului de exploatare fără a imobiliza inutil capital
în stocuri supranecesare.
Mărimea optimă a stocurilor este expresia gestiunii eficiente a
aprovizionărilor, care a permis corelarea achiziţiilor cu necesarul
de stocuri pentru producţie sau pentru vânzare, în condiţiile
minimizării cheltuielilor de aprovizionare (variabile în funcţie
de numărul de aprovizionări) şi a cheltuielilor de depozitare
(variabile în funcţie de mărimea stocurilor).
 4.3. Gestiunea stocurilor

Rezultatul optimizării stocurilor este minimizarea cheltuielilor

totale cu formarea stocurilor (de aprovizionare şi depozitare) şi
maximizarea rentabilităţii activităţii de exploatare.
 4.3. Gestiunea stocurilor

Optimizarea stocurilor implică cunoaşterea prealabilă a:

• cererii de produse şi/sau servicii pe care întreprinderea trebuie să o
satisfacă şi care influenţează, din punct de vedere cantitativ şi
calitativ, stocurile de mărfuri şi produse finite;
• modalităţii de reînnoire, continuă sau periodică, a stocurilor
care vor fi antrenate în ciclul de exploatare;
• nivelului cheltuielilor de aprovizionare şi depozitare pe care le
determină existenţa stocurilor.
 4.3. Gestiunea stocurilor

 Cheltuielile de aprovizionare şi de lansare a comenzilor, sunt

cele ocazionate de:
• studiul pieţei;
• deplasarea salariaţilor pentru aprovizionări;
• încheierea contractelor şi întocmirea documentelor pentru
aprovizionare;
• de controlul mărfurilor şi analiza eşantioanelor;
• supravegherea realizării tuturor acestor operaţiuni.
Astfel, cu cât operaţiunile de aprovizionare şi reaprovizionare
sunt mai frecvente, cu atât cresc cheltuielile de aprovizionare.
 4.3. Gestiunea stocurilor
 Cheltuielile de depozitare sau de antrepozitare variază în
funcţie de mărimea stocurilor şi sunt ocazionate de:
• transportul, manipularea, depozitarea, degradarea şi
deteriorarea stocurilor;
• costul capitalului necesar pentru procurarea lor (costul de
oportunitate a capitalurilor imobilizate, pe durata de staţionare
a acestor stocuri).
Stocurile mari antrenează suprafeţe mari de depozitare și
presupun:
o cheltuieli cu chiriile şi amortizarea spaţiilor respective;
o cheltuieli cu personalul, mai numeros, necesar pentru
manipularea stocurilor şi administrarea depozitelor;
o cheltuieli de întreţinere a depozitelor etc.
 4.3. Gestiunea stocurilor

Cheltuielile de aprovizionare sunt direct proporţionale cu

frecvenţa aprovizionărilor şi invers proporţionale cu mărimea
stocului.

Cheltuielile de depozitare sunt direct proporţionale cu mărimea

stocurilor şi cu timpul de stocare.
 4.3. Gestiunea stocurilor
Pentru determinarea stocului optim se pot folosi:
• modele deterministe - concepute în baza mai multor ipoteze,
respectiv:
 cererea constantă de elemente de stoc;
 perioade fixe de aprovizionare (aprovizionare ritmică);
 imposibilitatea apariţiei lipsei de stoc;
 inutilitatea constituirii stocului de siguranţă;
 coincidenţa între momentul consumării totale a unui stoc şi
momentul constituirii altui stoc nou.
• modele stohastice - elaborate în ipotezele aprovizionării la
intervale inegale, cu cantităţi variabile de elemente de stoc şi
fără a exclude posibilitatea „rupturii” de stoc.
 4.3. Gestiunea stocurilor
 Modelul Wilson-Whitin face parte din categoria modelelor deterministe.
• Este utilizat în optimizarea mărimii stocului curent, adică a stocului minim
care trebuie să asigure consumul curent în intervalul de timp dintre două
aprovizionări succesive.
• Potrivit acestui model, optimizarea constă în minimizarea funcţiei costului
total de formare a stocului (CT), exprimată după relaţia de mai jos:
= + = +
în care:
Ca - costul de aprovizionare;
Cd - costul de depozitare;
N - necesarul anual de aprovizionat;
S - mărimea stocurilor;
T - intervalul de timp pentru care se constituie stocul curent;
ca - costul unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări (comenzi);
cd - costul de depozitare pe unitate de stoc.
 4.3. Gestiunea stocurilor
Stocul optim se determină conform următoarei relații de calcul:

Numărul optim de aprovizionări ( ) de efectuat în intervalul

T se calculează conform relației:
=

Intervalul optim dintre două aprovizionări succesive (i) se

determină astfel:
=
 4.3. Gestiunea stocurilor
Cazul cel mai frecvent este al aprovizionărilor la intervale
variabile de timp şi în cantităţi variabile, existând riscul
întârzierilor în aprovizionare.

Din acest motiv este necesar să se constituie alături de stocul

curent şi stocul de siguranţă.

Pentru determinarea acestor categorii de stocuri se utilizează

modelele stohastice.
 4.3. Gestiunea stocurilor
Calculul stocului curent mediu ( ) este precedat de
determinarea intervalului mediu dintre aprovizionările consecutive
(i), pentru care s-au luat ca reper intervalele de aprovizionat din
perioadele anterioare:
∑
=
∑

∑
= =
∑
 4.3. Gestiunea stocurilor

 Stocul mediu de siguranţă ( ) este destinat să asigure

continuitatea consumului impus de activitatea de exploatare, în
situaţia în care stocul curent a fost epuizat şi reîntregirea lui întârzie,
ca urmare a:
• nerespectării termenelor de livrare de către furnizori;
• creşterii ritmului consumului peste limitele estimate;
• altor disfuncţionalităţi care intervin în procesul aprovizionării.

 Acest stoc implică o obligaţie financiară suplimentară din partea

întreprinderii şi se recomandă constituirea lui când costurile ce
decurg din întreruperea activităţii de exploatare sunt foarte mari.
 4.3. Gestiunea stocurilor
Mărimea stocului mediu de siguranţă ( ) este influenţată
de intervalul mediu de întârziere în aprovizionare (s), numit şi
intervalul pentru stocul de siguranţă:

∑
=
∑
= −

∑
= =
∑
 4.3. Gestiunea stocurilor

Când întreprinderea se confruntă cu lipsă de stoc, optimizarea

stocului curent face necesară luarea în calcul, pe lângă costurile
de aprovizionare şi de depozitare, şi a costurilor datorate lipsei
stocurilor.

Aceste costuri se compun din:

• cheltuielile ocazionate de procurarea disponibilităţilor financiare
pentru constituirea stocurilor, numite cheltuieli de negociere;
• pierderile suportate de întreprindere din cauza întreruperii
activităţii de exploatare, a deteriorării relaţiilor contractuale cu
clienţii etc.
 4.3. Gestiunea stocurilor
În funcţie de raportul dintre costurile de achiziţie, costurile de
depozitare şi costurile datorate lipsei de stoc se stabilesc
modalităţile de reducere a cheltuielilor totale de constituire a
stocurilor, astfel:
• când costurile de aprovizionare şi depozitare sporesc, ca
urmare a investiţiilor în active circulante, costurile datorate
lipsei de stoc sunt mai mici, iar întreprinderea trebuie să
aleagă varianta optimizării prin constituirea de stocuri mici;
• când nivelul costurilor de aprovizionare şi depozitare scade
într-o măsură mai mare decât cresc costurile cauzate de lipsa
de stoc, se asigură optimizarea prin constituirea de stocuri
mari.
 4.3. Gestiunea stocurilor
O altă modalitate de gestiune a stocurilor a fost fundamentată
prin „Metoda ABC”.
La baza acestei metode stă constatarea faptului că:
• 70% din numărul articolelor mărunte de stoc, din majoritatea
întreprinderilor industriale, reprezintă 10% din valoarea
totală a stocurilor;
• 20% reprezintă numărul articolelor de stoc care deţin circa
20% din valoarea totală a stocurilor;
• aproximativ 10% din numărul articolelor semnificative de
stoc reprezintă circa 70% din valoarea totală a stocurilor.
Nu se justifică din punct de vedere financiar urmărirea şi
controlul detaliat al stocurilor de valoare mică, dar cu pondere
mare ca număr în totalul articolelor de stoc.
 4.3. Gestiunea stocurilor
Potrivit „Metodei ABC” stocurile sunt împărţite în trei grupe,
astfel:
• grupa A - stocuri de valoare mare, dar cu pondere mică în
numărul total de elemente de stoc;
• grupa B - articole de stoc de valoare medie şi cu pondere
medie în numărul total de articole de stoc;
• grupa C - articole de valoare mică, însă care au pondere
ridicată în numărul total de articole de stoc.

Stocurile încadrate în grupele A şi B sunt supuse optimizării, iar

stabilirea necesarului de finanţat pentru acestea se realizează prin
metodele analitice.
Stocurile din grupa C, care se vor aproviziona în loturi mari se
vor gestiona utilizând metode sintetice.