Zona des împădurită de pe valea Prahovei în care se află azi orașul Sinaia era nelocuită în secolul

al XVII-lea, primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici, aflată la poalele
Bucegilor, fiind călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între 1690-1695 de către marele spătar Mihai
Cantacuzino[9], precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor
acesteia.[10] Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită așa după călătoria
spătarului la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din peninsula Sinai.[11]

La începutul secolului al XIX-lea întreaga Vale a Prahovei era organizată ca o singură comună,
denumită Podul Neagului, cuprinzând întreaga vale, de la Predeal la Posada. În 1864 cătunele
Posada și Podul Neagului au fost alipite comunei Comarnic.[10]

La 5 august 1866 principele Carol I al României a ajuns la Mănăstirea Sinaia, situată pe atunci în
comuna Podul Neagului. Acesta s-a implicat în organizarea regiunii și, în 1874, cătunele rămase
în afara comunei Comarnic au primit numele de Sinaia, o comună cu reședința la Bușteni.[10] Un
proces-verbal datat 1 decembrie 1874 atestă că reședința comunei Podul Neagului a fost mutată
la Sinaia, care și-a primit astfel numele în acel an (de la cel al Mănăstirii Sinaia, al cărei nume
provine la rândul său de la cel al Muntelui Sinai).

La 9 mai 1880 Sinaia a dobândit statutul de comună urbană și cuprindea cătunele Izvor, Furnica
și Poiana Țapului. Intravilanul orașului Sinaia a fost astfel desprins din domeniul comunei Podul
Neagului, care și-a mutat reședința înapoi la Comarnic. În 1884, cătunele Predeal, Azuga,
Bușteni și Poiana Țapului s-au separat de Sinaia, formând comuna Predeal, în vreme ce comuna
Sinaia a rămas cu cătunele Izvoru și Furnica. În aceeași perioadă, familia regală a României și-a
stabilit la Sinaia reședința de vară, construind complexul castelului Peleș. La sfârșitul secolului al
XIX-lea, comuna avea o populație de 2210 locuitori, o școală mixtă frecventată în 1899 de 103
elevi, hoteluri, gară pe calea ferată Ploiești-Brașov, clinică de hidroterapie și mănăstirea
Sinaia.[10]

Tot în acea perioadă, orașul a început să devină unul industrializat, apărând o fabrică de
cherestea, proprietatea industriașilor Popovici și Costinescu, ultimul deținând și o fabrică de var
hidraulic. De asemenea, în ianuarie 1892 a fost deschisă și o fabrică de cuie de fier, care avea 45
de angajați, români și germani.[10] Din punct de vedere administrativ, comuna era reședința
plaiului Peleșul din județul Prahova.[10]

În 1925, Anuarul Socec consemnează că Sinaia avea sistem de canalizare și apă curentă,
alimentată din izvoarele Peleșului și Vânturișului, precum și o uzină hidroelectrică de 1500 de
cai-putere care alimenta sistemul de iluminat public electric.[12]

Spre sfârșitul perioadei interbelice, Sinaia avea 3906 locuitori și era reședința plășii Sinaia din
județul Prahova.[13] În 1950, Sinaia a trecut în administrația raionului Câmpina din regiunea
Prahova și, după 1952, din regiunea Ploiești. În 1968, județul Prahova s-a reînființat, Sinaia
redevenind parte a acestuia.[14][15]

Monumente istorice
Castelul Peleș, monument istoric

În orașul Sinaia se află unsprezece monumente istorice de arhitectură de interes național:

Cazinoul Sinaia (1912–1913); Hotelul Caraiman (1911); vila Alina Știrbei (1875, astăzi
Circumscripția Financiară Sin