UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL: VASLUI

JUDECATA CETELOR DE BĂTRÂNI

SIBIU
2015/2016

JUDECATA CETELOR DE BĂTRÂNI

1
 Satul românesc este o forma de convietuire sociala, pe un trup de mosie, a unui grup
biologic închis, deseori legat prin rudenie de ceata, traind în gospodarii familiale, asociate
într-o obste care, prin hotarâri luate în adunarile ei generale are dreptul de a se amesteca în
viata particulara a fiecarei gospodarii, potrivit regulilor juridice ale devalmasiei si conform
mecanismului psihic al obstii pe baza de traditii difuze”1.

Până la apariţia primelor legi scrise, inclusiv legislaţia medievală românească se

baza pe un sistem arhaic de cutume, tradiţii, dar şi ritualuri mitice transmise din generaţie
în generaţie. În primele obşti româneşti, judecăţile erau făcute după legi nescrise, stricte,
de către bătrânii satului şi aplicate de confreriile de flăcăi.

Cercetările arheologice de pe tot teritoriul României au scos la iveală peste 2000 de

obiective, fie necropole, fie aşezări, din perioada secolelor III-XIII care au fost încadrate de
arheologi precum D. Serbănesc u sau G. Trohani într-un aspect cultural relativ unitar numit
”Dridu”. 2

Vechii români, prin prisma descoperirilor arheologice, dar şi a cercetărilor

interdisciplinare ale etnografilor şi antropologilor, erau grupaţi în comunităţi pastorale sau
agrare, numite obşti săteşti, care deţineau pământuri în comun (păşuni, păduri, ape) dar şi
ogoare şi grădini individuale, erau conduşi de cnezi sau jupâni şi se ghidau după un sistem
unicat de legi. Aceste legi erau bazate pe cutume, obieciuri arhaice, mituri şi erau păstrate
de bătrânii satului care judecau toate delictele. De altfel, întreaga viaţă a acestor comunităţi
se ghida după aceste cutume şi legi, numite ”legea pământului”, „legea strămoşească” şi
„legea firii”. Chiar şi după formarea statelor medievale aceste legi nescrise au continuat să
funcţioneze, cu reminiscenţe cutumiare chiar până la începutul secolului XX.

Istoria dreptului arată că la vechii români dreptatea şi binele erau legate şi erau de
altfel principalele norme care trebuiau respectate în obştile săteşti. Comunităţiile se ghidau
după aceste principii, fiind incluse şi norme creştine, dar şi cutume mitologice. Practic
legile vechi româneşti erau un amestec de percepte religioase, mitice, dar şi sociale care

1
Op. cit. H.H.Stahl

2
http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-judecau-romanii-infractiunile-vremuri-legea-era-aplicata-batranii-
satului-obiceiuri-nescrise-jurul-unui-copac-batran-1_56aa16ab5ab6550cb834af66/index.html
2
asigurau funcţionarea comunităţii. Principiul echităţii era cel mai important. Tot ce se
hotăra şi se făcea în comunitate trebuia să fie drept, în conformitate cu legile firii, adică ale
naturii, şi să nu fie nimeni nedreptăţit.

Specialiştii spun că în vechile legi nescrise ale românilor nu exista părtinire în

funcţie de avere sau de rang social. ”Această formulă are o veche tradiţie în practica
judiciară a poporului român. Conceptul roman „ ars boni et equi” (binele şi dreptatea)
are în vedere binele social şi apărarea valorilor sociale principale ale echităţii. Instituţia
„oamenilor buni şi bătrâni” a fost păstrată şi cultivată la români având aceeaşi concepţie cu
privire la binele social. ”Oamenii buni şi bătrâni” erau aceea care prin comportamentul lor
dovedeau calităţile corespunzătoare şi de aceea erau chemaţi să judece conduita şi faptele
semenilor. Astfel, în concepţia românească, dreptatea înseamnă şi echitate.
Conştiinţa juridică a timpului cuprindea pe lângă moştenirea dacoromană şi unele principii
rezultat al influienţei bizantine şi moralei creştine”3.

Din sfatul satului făceau parte trei unităţi social-culturale care îndeplineau funcţii
analoage în viaţa satului tradiţional românesc şi erau coordonate de gruparea de bătrâni
din sat.

Ceata sfatului satului se subdivide în trei grupe de vârstă: ceata bătrânilor, ceata
oamenilor zdraveni si ceata feciorilor. Prima categorie, ceata bătrânilor numită şi „capul
sfatului satului” îndeplinea cele mai importante activităţi deţinând experienţa vârstei.
Ceata bătrânilor era alcătuită din sexagenari şi septagenari, adică din oameni presupuşi a fi
ajuns la maximum de înţelepciune. Aceştia erau legislatorii, judecătorii, executorii si
administratorii satului. Cumulau toate funcţiile de conducere economico-culturale ale
satului. Locaţia lor trebuia să fie în vatra satului pe care o reprezentau.

„Ceata oamenilor zdraveni” era alcătuită din oameni maturi aleşi în

funcţie de categoriile profesionale existente în sat sau din oamenii fruntaşi ai satului.
Aceştia puteau locui înafara vetrei satului, pe moşia satului, în zona fâneţelor, la curături,
în pădure. „Ceata feciorilor” era alcătuită din întregul tineret al satului. Aceştia alcătuiau
unitatea de pază a satului, ştafeta ce ducea veştile în sat, grupul strigătorilor peste sat.
Concis îndeplineau activităţi paramiltitare şi totodată economico-culturale.
3
F. Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, edit. Universitara, 2008, p. 125
3
 Legea vechilor români, spune în special academicianul şi renumitul etnolog
Romulus Vulcănescu, este formată din mituri şi cutume preluate din generaţie în generaţie
încă de dinaintea formării poporului român. Mai precis etnologul spune că majoritatea
obiceiurilor şi cutumelor veneau din cultura dacică, fiind preluate însă în funcţie de zonă şi
obiceiuri sau norme slave, germanice sau din dreptul roman.

”Legea ţării este un sistem de drept teritorializat anterior cuceririi Daciei şi

transformării ei în provincie romană, sistem de drept sătesc care dăinuia paralel cu
sistemul de drept roman. Iar, după părăsirea militară şi organelor administrative romane
din Dacia, suprevieţuieşte în perioada migraţiei popoarelor, constituind baza juridică în
procesul de formare a statelor române” 4. Legea străbună cum era denumită legea după care
se ghidau vechii români, era de origine mitică, nu era scrisă şi, cel mai important, nu era
discutabilă sau negociabilă. Se aplica strict aşa cum rămăsese de la strămoşi. Legea
strămoşească sau Legea pământului era un set de cutume care se referea la buna funcţionare
a satului şi a obştii.

Fiecare îşi ştia locul, prin legea firii, adică aşa cum a fost lăsat din moşi-strămoşi şi
după creştinare de la Dumnezeu. Specialiştii spun că legea pământului reglementa
problemele agrare în special, de hotar sau de proprietate, dar şi pedepsea comportamentul
deviant al membrilor comunităţii. Mai precis cine se comporta altfel decât legea firii, adică
decât ceea ce era natural şi firesc, în concordanţă cu natura era pedepsit. Infracţiunile
precum hoţia, crima sau violul erau incluse în acest comportament deviant. Legea
strămoşească a vechilor români, spun specialişti nu are corespondent în alte legislaţii în
special prin faptul că reglementa şi pedepsea până şi trăsături negative ale firii umane,
precum lăcomia sau lipsa de ospitalitate. 5

Astfel legea strămoşească prevedea legea omeniei, adică membrii comunităţii erau
obligaţi să-i ajute pe cei în necaz, altfel erau pedepsiţi, legea ospitalităţii, care era sfântă,
arată şi Vulcănescu, prin care orice trecea pragul casei unui membru al obştii trebuia tratat
mai bine ca cei din familie. Totodată erau şi legi care stabileau puritatea în familie sau
ierarhiile săteşti. Astfel conform legii străbune româneşti la baza comunităţii sau mai
4
Romulus Vulcănescu, Etnologie juridica, Editura Academiei, Bucuresti, 1970

5
http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-judecau-romanii-infractiunile-vremuri-legea-era-aplicata-batranii-
satului-obiceiuri-nescrise-jurul-unui-copac-batran-1_56aa16ab5ab6550cb834af66/index.html
4
precis a obştii era grupul mare ale agricultorilor peste care se ridicau acei iniţiaţi ai
comunităţii reuniţi în aşa numitele ”cete de feciori”, un fel de vigilantes uneori ai
comunităţii iar apoi urma grupul ”bătrânilor înţelepţi şi buni”. Din rândul acelor cete de
flăcăi era ales de obicei judele sau cneazul.

Cei care păstrau legile dar şi cei mai respectaţi şi importanţi oameni ai comunităţii
erau oamenii ”buni şi bătrâni”. Adică acei înţelepţi ai satului care transmiteau legea
strămoşească din tată-n fiu. Tot ei se grupau şi judecau diferitele pricini, conform acestor
cutume. Erau consideraţi un fel de strămoşi mitici la rândul lor, oameni care prin faptele şi
comportamentul lor şi-au câştigat dreptul de păstrători ai legii. ”Legea suprafirească este
voinţa zeilor concretizată în mituri şi rituri. Zeii sunt deci generatori de mituri şi rituri(n.r.
în concepţia populară).

Reprezentanţii lor pe pământ sunt bătrânii înţelepţi şi buni care sunt dătători de
legi şi datini. Într-o etimologie daco-romană neverificată, termenul de moş vine de la cel de
mos (mos-moris) care vrea să însemne lege şi legiuitor din popor” 6. Totodată specialiştii
arată că aceşti bătrâni judecători, păstrători ai legii strămoşeşti româneşti erau intangibili
şi nu puteau fi influenţaţi în deciziile lor în niciun fel. Numărul lor diferea de la o zonă la
alta, dar ca şi caracteristică comună, ei mereu judecau stând în formă de cerc ca simbol
solar şi simbol al perfecţiunii şi continuităţii vechilor legi.

Cetele de batrâni din sfatul satului exercitau dreptul de judecata locala în

conformitate cu obiectivele justitiei autonome a obstilor satesti. Acest drept de judecata
locala se referea la tot ceea ce privea organizarea si administrarea satului feudal, la
institutiile satesti, la gospodaria sateasca, la convietuirea pasnica între satele vecine ce
alcatuiau o unitate zonala numita în trecut "tara". 7

Ceata de batrâni aplica traditia juridica locala fixata în obiceiul pamântului sau crea
"legi" proprii, adica obiceiuri juridice noi, în cazul în care traditia nu stabilea sau nu sugera
solutii.

6
Romulus Vulcănescu, Etnologie juridica, Editura Academiei, Bucuresti, 1970

7
Cornelia Muntean, Etnologie juridică. Note de curs, Sibiu , P. 19
5
 Ca institutie juridica ceata de batrâni actiona periodic dar si accidental. Periodic, în
periada marilor sarbatori de peste an (Craciun, Lasatul Secului, Pasti, Rusalii etc.) când
judeca direct (constituita în complet de judecata) sau indirect (prin cetele de judecatori din
subordine: ceata pastorilor, ceata strigatorilor etc.).

În aceste conditii alcatuia la hotare, în tinda bisericii sau în vreo gospodarie din sat
"scaunul de judecata". Aceasta a fost prima si cea mai veche functie a cetei de batrâni,
judecata dupa traditie a conflictelor intersatesti. Accidental, ceata de batrâni se constituia
ori de câte ori era solicitata de o nevoie presanta vicinala. 8

Modul cum se judecau pricinile la vechii români este în general bănuit, tot pe baza
unor cutume care au supravieţuit în lumea satului. Judecata decurgea după un scenariu
mitic, legat chiar şi în creştinism de vechile culte solare. Judecata începea în zori la
răsăritul soarelui şi se termina la apusul ei. Locul de judecată era de asemenea mitic. Fie
era în ”vatra satului” locul de început şi cel mai important al comunităţii şi de obicei în
jurul unui copac, ce făcea legătura, după cum arată Vulcănescu între planul teluric şi cel
cosmic. Odată cu apariţia creştinismului, bătrânii ţineau sfatul şi în în pridvorul bisericii
săteşti, loc sacru deasemenea.

Totodată în cazul chestiunilor agrare judecata se ţinea pe hotar. Bătrânii ascultau

ambele părţi şi apoi deliberau. Decizia lor nu putea fi contestată. De obicei rău-făcătorii
erau prinşi de acele cete de flăcăi şi tot ei executau şi pedeapsa dată de bătrâni. Aceste
pedepse variau de la simpla dojană publică la expunerea la stâlpul infamiei sau la
”perindele”. Această din urmă pedeapsă consta în prinderea celui vinovat cu mâinile şi
capul într-un dispozitiv din pridvorul bisericilor. Pedepsele puteau continua până la
alungarea femeii cu pruncul rezultat dintr-o relaţie extraconjugală sau a membrului
comunităţii bănuit de tâlhărie sau furt. În cazurile grave mai ales de omucidere şi viol,
vinovatul era ucis prin spânzurare.

Pedepsele „Judeţului ăl mic” (când ceata de bătrâni judeca abateri uşoare) erau:
mustrarea, ostracizarea, despăgubirea crescândă şi bătaia. „Judeţul ăl mare” (care judeca
abateri care periclitau existenţa fizică a comunităţii săteşti) aplica pedepse în funcţie de

8
Ibidem
6
periculozitatea infracţiunii pentru comunitatea sătească. Acestea erau: crâncenarea,
îfierarea, mutilarea mâinii, lapidarea.

Crîncenarea se folosea în sec. al XIX-lea în sens ritual de însângerare a pielii şi

muşchilor. Erau încrâncenaţi după o judecată între membrii familiei cei neîmpărtăşiţi
pentru a nu se transforma în strigoi; se încrâncenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se
încrâncena încheietura mîinii, se încrâncena talpa piciorului stâng. În sudul Dunării
încrâncenarea se făcea în ceafă.9

Înfierarea ca sancţiune fizică a fost concepută ca însemn pentru vinovaţi. Cei

înfieraţi erau ştampilaţi cu fierul roşu până la mutilarea organului respectiv. Rănile
înfierării lăsau cicatrici adânci asemenea semnelor de proprietate executate pe animale. În
documente se menţionează atât înfierarea robilor prinşi după evadare, cât şi a tâlharilor
criminali; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care aparţineau, ceilalţi
cu semnul degradării civile care era o cruce suplicatorie (în x sau v) marcată pe frunte.

Mutilarea mâinii. În dreptul cutumiar românesc întâlnim noţiunea de „mână”

întrebuinţată în două sensuri juridice: a) de forţă legală şi b) de sancţiune penală. Ca forţă
legală în obiceiul pământului mâna a fost evocată ca semn al autorităţii familiei, al
stăpânului casei, al lui pater familias, de aceea uneori românul se jura, printre altele şi pe
mână: „să-mi putrezească mâna dacă am luat ceva”.

Printre pedepsele grave era şi mutilarea integrală a mâinilor iobagilor şi parţială a

mîinilor oamenilor liberi (în special mutilarea degetelor care se puneau pe înscris). Cetele
de bătrâni aplicau sancţiunea mutilării mâinii celor vinovaţi de crime. Tăierea mîinii în
semn de pedeapsă pentru un iobag era echivalentă cu căderea pe treapta robiei iar pentru
omul liber considerat criminal era echivalentă cu moartea civilă (pierderea personalităţii
juridice).

Lapidarea. La origine lapidarea a fost o sancţiune rituală la fel de gravă ca arderea

pe rug, spânzuratul sau trasul în ţeapă. Macedo-românii lapidau fecioarele care păcătuiau
înaintea căsătoriei. Vinovata era dusă în munte, la marginea unei prăpăstii unde era
lapidată de membrii familiei: tatăl, mama, fraţii, surorile şi rudele apropiate. Lapidarea nu

9
Cornelia Muntean, Etnologie juridică. Note de curs, Sibiu , p. 20
7
se făcea anarhic: surorile şi fraţii mai mici ai vinovatei zvârleau pietricele, rudele apropiate
pietre mai mari şi părinţii cele mai mari. Înainte de a se prăbuşi sub lovituri victima prefera
să se arunce în prăpastie. 10

În unele sate româneşti din Serbia exista o formă de ucidere comunitară de tipul
lapidării: uciderea bătrânilor neputincioşi numită lapot, socotiţi că au devenit o
povară insuportabilă pentru copii, familie sau comunitate sătească. Hotărârea se dădea de
către judeţul ăl mare al adunării satului. Bătrânii neputincioşi erau declaraţi de ceata de
neam sau de spiţa de neam indezirabili, apţi de a fi exterminaţi atât cât mai puteau sta pe
picioare. Ceata de bătrâni invoca „legea lapotului”, fixa data şi executa pedeapsa. Data
sortită uciderii trebuia să fie într-o zi lucrătoare. Dis de dimineaţă bătrânul în cauză, fără să
ştie sau conştient chiar dar fără să protesteze, era îmbrăcat în straie de sărbătoare, apoi era
scos în bătătura satului unde era salutat cu respect de săteni. Fiul lui, o rudă apropiată sau
un cetaş din neam îi punea un drob de mălai copt pe cap şi îi spunea: „Nu te omorâm noi, ci
mălaiul ăsta” şi brusc zdrobea capul bătrânului cu un fier de plug.

Alte forme de lapidare se referă la superstiţiile relative la posesiile demonice. Cei

posedaţi de demoni trebuiau să se lase lapidaţi pentru a scăpa de această boală spirituală
(cum susţinea medicina magică). Tradiţia istorică menţionează şi lapidarea celor atinşi de
molimele catastrofale: bolnavii de mişelie (lepră nevindecabilă), de gubăvie (lepră
vindecabilă), de ciumă şi holeră.11

Tăierea nasului menţionată şi în expresia „a tăia nasul“, era o pedeapsă severă

întâlnită şi în dreptul penal al altor popoare şi în legislaţia penală românească tăierea sau
scurtarea nasului. la prima abatere se tăia nasul, la a doua se aplica spânzurătoarea. Paul
de Alen spune că „în această ţară este obiceiul ca o persoană sluţită la nas să cadă într-un
fel de imfamie şi nu mai poate deveni bei“ Nicolae Milescu a avut nasul tăiat de către
Ştefăniţă Vodă, devenind Nicolae Cârnul.12

10
Cornelia Muntean, Etnologie juridică. Note de curs, Sibiu , p. 21

11
ibidem

12
A. Stănciulescu, Contribuţii privind dezvoltarea dreptului la români, Edit. Sitech, Craiova, 2007, p. 49
8
 Era obiceiul ca pe cel căruia i se tăia nasul să-l poarte autorităţile prin târg, ca să fie
văzut de lume, să fie supus oprobiului public, dar în acelaşi timp să fie ca un avertisment
pentru ceilalţi privind duritatea autorităţilor faţă de cei care încalcă legea.

Raderea bărbii menţionată în expresii precum „A ras pe cineva“; „A-i rade barbă“.
La români ca şi la germani şi alte popoare, e interzis ca un om liber să fie tuns, ori să i se
radă barba. Aceasta era o pedeapsă ce io dădea instanţa sau obştea şi atrăgea oprobiul
public. 13

Despăgubirea în bani, numită şi deşugubină. Există expresia „A da de şugubină“.

Şugubina era omor sau desfrâu, ambele privite ca pierdere de suflet, infracţiuni deosebit de
grave. Pentru răscumpărarea crimei se dădea o sumă măre de bani, căre se dădea
deşugubinarilor. Tot la acest capitol menţionăm şi o altă expresie: „A plăti ciubetele“.
Aceasta se referea la plata ce trebuia făcută celui trimis către stăpânire să rezolve un caz să
cerceteze la faţa locului să hotărnicească etc; Era un fel de cheltuială de judecată, iar în
unele cazuri taxă de expertiză. Despăgubirile în bani se mai făceau şi atunci când cineva nu
putea să achite în natură o anumită obligaţie. 14

Bătaia corporală, pe care o aplicau cetele de feciori ai satului, punând astfel în

aplicare sentinţa dată de sfatul bătrânilor.

Alungarea din sat era iarăşi o formă de sancţionare a celui ce săvârşise o

infracţiune sau un delinct mai grav. De asemenea, strigarea peste sat era atât judecată a
obştii, cât şi pedeapsă pentru făptaş.

Blestemul făcut atât din partea celui nedreptăţit, cât şi din partea celorlalţi
membrii ai obştei, mai ales dacă făptaşul nu era cunoscut. Era de fapt, un fel de apel la
instanţa superioară, Dumnezeu.

Judecata avea şi componentele ei mistice. De exempu martorii erau puşi să

jure pe tot felul de obiecte sacre, pe apă, pe pâine, sare sau pe icoană. Credinţa în
13
Ibidem

14
Ibidem p. 50
9
supranatural prevenea falsul în declaraţii. Totodată când nu erau suficiente dovezi se aplica
ordalia. Mai precis acuzatul era lăsat la voia divinităţii. Fie era legat de un copac o zi şi o
noapte în calea animalelor sălbatice, fie trebuia să treacă proba focului sau a înecului. Dacă
scăpa însemna că avea dreptate, fiindcă divinitatea nu ar fi lăsat un nevinovat să piară.

Cel condamnat la ordalie dacă era nevinocat scăpa printr-o minune, fiind supus unei
singure probe: proba focului, a apei, a fiarelor sălbatice, a pământului. La români ordalia
nu a fost un produs de import medieval, ci o creaţie juridică sătească autohtonă, cu
rădăcini în dreptul roman şi implicit în cel indo-european15.

Dreptul ca şi morala erau foarte apropiate ca sisteme ideologice şi de conduită

practică. În întreg sistemul juridic cutumiar românesc predomină convingerea că deasupra
tuturor există o forţă divină, supranaturală, care cunoaşte şi judecă toate după dreptate, un
judecător nemitarnic, care va judeca în final şi pe judecătorii pământeşti şi pe împricinaţii
lor. Judecătorii obşteşti reprezentaţi de obicei prin sfatul bătrânilor, judecau cu frica de
Dumnezeu în suflet ca nişte reprezentanţi ai lui Dumnezeu în scaunul de judecată. Sistemul
juridic cutumier românesc făcea ca în obştea româneasca să existe bine înrădăcinat simţul
juridic şi etic în relaţiile dintre oameni. Proverbele erau mijloacele cele mai potrivite de
transmitere şi conservare a dispoziţiilor, concluziilor şi învăţăturilor cu caracter juridic şi
moral, pe care bătrânii şi oamenii cu experienţă ai obştei doreau să le împărtăşească
contemporanilor şi urmaşilor lor. Proverbul reuşea să sintetizeze adevăruri fundamentale
într-o formă redusă ca întindere şi uşor de reţinut. Aceasta în condiţiile în care scrisul era
apanajul celor puţini de la curţile boiereşti şi domneşti. Proverbul a fost în stare să răzbată
peste veacuri până la noi cei de azi, constituind materia primă alături de alte surse, din care
cercetătorii dreptului cutumiar ar putea să se înfrupte mai din plin. Multe dintre normele
dreptului cutumiar, menţionate şi conservate şi prin proverbe, au fost preluate de
legislaţiile scrise româneşti, începând cu pravilele împărăteşti din veacul al XVII-lea până
azi. Aceasta tocmai datorită concepţiei sănătoase care a stat la baza alcătuirii normelor de
drept cutumuiar românesc.16

Cercetarea civilizaţiei săteşti tradiţionale româneşti şi din acest unghi de vedere, ne

ajută să înţelegem mai bine că obiceiul pământului, legea ţării sau dreptul cutumiar era o
15
Romulus Vulcănescu, Etnologie juridica, Editura Academiei, Bucuresti, 1970

16
A. Stănciulescu, Contribuţii privind dezvoltarea dreptului la români, Edit. Sitech, Craiova, 2007, p. 52
10
latură spirituală mult mai complexă şi mai bogată decât se credea. Ideea de dreptate
cuprindea toate sectoarele vieţii sociale, economice, culturale şi spirituale a obştei.
Proverbele sunt printre puţinele relicve spirituale, care ne ajută să reconstituim vechiul
sistem juridic românesc, Jus Valachicum, cum se mai numea, care a coordonat
activitatea şi relaţiile strămoşilor noştri cu rezultate dintre cele mai notabile. Studierea
comparativă a dreptului cutumiar românesc cu sistemele juridice cutumiare ale ţărilor din
sud-estul Europei şi chiar din întreg spaţiul european, ne-ar convinge că, deşi redus
numeric în comparaţie cu alte popoare, poporul român a creat o cultură spirituală şi
materială vastă, demnă să intre în circuitul de valori europene. Aceasta denotă capacitatea
de creaţie şi progres chiar şi în domeniul juridic al poporului român. El a ştiut să creeze
norme juridice şi morale noi, menite să-l adapteze mereu noilor împrejurări în care a fost
nevoit să-şi desfăşoare existenţa, fără a abandona pe cele vechi, fără a abandona trunchiul
de gândire şi trăire religioasă exprimat concret în Sfânta Scriptură. Fiecare normă juridică,
fiecare proverb cu conotaţie juridică este o dezvoltare sau o reflectare a unui text sau a unei
idei desprinse din Biblie. Este foarte interesant că în dreptul cutumiar românesc există o
unitate de gândire în toate provinciile româneşti, deşi ele au fost despărţite vremelnic. Este
drept că anumite influenţe minore, venite de la etniile cu care a intrat mai mult în contact
fiecare zonă se resimt, dar aceasta nu afectează concepţia generală despre lume şi viaţă,
despre raporturile juridice dintre persoane. Am putea spune că avem de-a face cu o
diversitate în unitate sau cu o unitate reflectată în diversitate. Trebuie reţinut în concluziile
noastre că normele de drept cutumiar de bază, cât şi concepţia juridică ce a stat la baza lor
sunt comune nu numai românilor din principatele istorice din perioada feudală
românească, ci şi românilor din diaspora, respectiv din Balcani sau chiar din părţile de
nord ce se întindeau până în Polonia de azi. Jus Valachicum era recunoscut de
autorităţile politice străine, de statele pe teritoriul cărora românii vieţuiau. Respectul faţă
de structura solidă şi sănătoasă a instituţiilor jjuridice ale obştei româneşti din diasporă
mergea până acolo încât se ţinea cont de ea în relaţiile juridice oficiale ale statului cu
comunităţile româneşti de pe teritoriul lor.

Dacă în antichitate istorici precum Theopomp şi Iordanes spun că legile geţilor se

fixau şi se transmiteau prin cântece, deci prin versuri, în perioada medievală acest proces s-
a mai atenuat, transmiterea făcându-se în versuri, din care multe au căpătat caracteristicile
unui proverb şi s-au păstrat ca atare: „Cine fură azi un ou,/Mâine fura un bou/Şi-a
11
plăti nemăsurat/ Pentru tot ce a furat“. Astfel de versuri puteau fi receptate de toate
vârstele, puteau fi introduse chiar şi în incantaţiile şi jocurile copiilor, făcându-se astfel
educaţia juridică încă de la vârste fragede.17

BIBLIOGRAFIE:

1. F. Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, edit. Universitara, 2008.

2. Romulus Vulcănescu, Etnologie juridica, Editura Academiei, Bucuresti, 1970.

3. http://adevarul.ro/locale/botosani/cum-judecau-romanii-infractiunile-vremuri-
legea-era-aplicata-batranii-satului-obiceiuri-nescrise-jurul-unui-copac-batran-

1_56aa16ab5ab6550cb834af66/index.html, accesat la data de 04.05.2016.

4. Cornelia Muntean, Etnologie juridică. Note de curs, Sibiu.

5. A. Stănciulescu, Contribuţii privind dezvoltarea dreptului la români, Edit. Sitech,

Craiova, 2007.

6. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, Bucuresti, 1985.

17
A. Stănciulescu, Contribuţii privind dezvoltarea dreptului la români, Edit. Sitech, Craiova, 2007, p. 54
12