UNIVERSITATEA TEHNICĂ “GHEORGHE ASACHI” DIN

IAŞI
FACULTATEA DE INGINERIE CHIMICA ŞI PROTECTIA MEDIULUI
DEPARTAMENTUL DE POLIMERI NATURALI SI SINTETICI
SPECIALIZAREA: BIOMATERIALE POLIMERICE SI BIORESURSE

NANOTEHNOLOGIA

ÎNDRUMATOR: STUDENT:
Conferențiar dr. ing. IRINA CÂRLESCU LAZĂR DAVID IULIAN
 NANOTEHNOLOGIA

Nanotehnologia a apărut prima oară ca un “bâzâit” în 1980, când a fost înţeleasă

ingineria la o scală foarte mică. Nano – înseamnă 10-9 şi 1nm este echivalent cu 10 , despre
mărimea moleculei la scala lucrurilor în fig. 1. Pentru exemplu, diametrul unei spirale de
ADN este de 2 nm. În zilele de dinainte biotehnologia devenise o importantă industrie în
creştere ceea ce este azi, lumea tehnologiei a fost sinonim cu ingineria, deci primele
imagini ale nanotehnologiei au fost apăratele submicroscopice; şi componentele făcute
pentru foarte mici toleranţe. Dacă am putea face asemenea lucruri, oameni ar crede că toate
fabricile ar putea fi transformate. Părintele acestui domeniu aparte al viitorului a fost Eric
Drexler, care a scris: “Mecanismele pot face orice virtual, din materiale comune, fără
muncă, înlocuind intreprinderile poluante cu sisteme la fel de ecologice ca şi pădurea.

Mână umană Placă de circuit integrat

~0,1 m lărgime 0,05-1 m lărgime

Circuit integrat
~10 mm lărgime
Granulă de nisip
~1 mm

Component micromecanic
10-1000 m lărgime

Păr uman
50-100 m laţime

Tranzistorul unui
circuit inegrat
2-20 m lărgime
Particulă de fum
~m

Structura coantică
a electronilor
~200 Å lărgime

DNA ~ 2 nm lungime

Scriere atomică scanând

din tunelul microscopic
65Å înălţime
Atom 1-4 Å

2
 Acestea vor reclădi tehnologia şi activitatea economică din temelii, deschizând o
gamă largă de posibilităţi”.
Fără îndoială, maşinile foarte mici au fost făcute prin tăierea unor părţi din pastile
de silicon folsind tehnicile fascicolelor de electronişi fotolitpografierea. Dar pentru
chimişti, aceasta parte să fie o modalitate inginerească clasică începând de “sus” prin
luarea unei bucăţi de material cum ar fi siliconul şi divizându-l în bucăţi şi mai mici.
În schimb chimiştii, pentru care lumea dimensiunilor nanometrice le este pe de-a-
ntregul familiară, abordează problema de “jos” adică pornnind de la o scară de mărimea
atomilor şi a moleculelor. Ce poate oferi chimia nanotehnologiei?
Pentru a răspunde la această întrebare avem nevoie să-nţelegem nanotehnologia
dintr-un punct de vedere diferit decăt de acela “al vizionarului” Drexler, şi o perspectivă
mai largă decât doar aceea a fabricării de mecanisme miniaturale. Deci, ne-ntrebăm: ce fel
de necesitate acoperă nanotehnologia astăzi şi ce trebuie să ne ofere ea în viitor?

CHIMIA ÎN MINATURĂ
Într-un context mult mai larg decât cel mecanic a lui Drexler, se poate spune că
nanotehnologia caracterizează toate ştiinţele, care lucrează cu materia la scară de 0.1–100
nm pentru scopuri inginereşti, la fel cu mecanica inginerească utilizează teoriile şi
principiile fizicii, biotehnologia pe cele ale biologiei pentru a fabrica produse finite. Ca
exemple deja folosite în industrie sunt videorecorderul cu suprafeţe netede pentru interior
la câţiva nanometri şi senzorii miniaturali pentru diagnosticuri medicale intravenoase.
Privind acest fundal, noi domenii de aplicaţii încep să apară:
 modificarea şi manipularea suprafeţelor;
 etalonarea microstructurilor (de obicei etalonarea);
 formarea particolelor monodisperse;
 sintetizarea cavităţilor şi structurii matricilor autoasamblate
În final, vehiculând şi măsurând ceea ce s-a făcut este foarte important că
microscopia cu rezoluţie nanometrică apare ca o unaelată cheie.
Hai să vedem unde-şi aduce aportul chimia şi cum poate contribui la dezvoltarea
fiecăruia dintre aceste domenii de aplicaţii ale nanotehnologiei, ajutându-ne de câteva
exemple recente!

Modele atomice
Manipulând suprafeţe în practică înseamnă, modelare, ceva ce a constituit baza
industriei microelectronicii pentru 40 de ani. În mod izbitor în ultimii ani, fizicienii au
descoperit, folosind microscospele, forţele atomice pentru a mişca atomii izolaţi pe
suprafeţe netede şi a-i asambla în modele-familare-desene de oameni făcuţi din linii sau
IBM scis cu atomi de gaz rar. Pentru că asemenea poziţionare precisă poate fi realizată
prin mijloace pur “fizice”, se pare că nu este nevoie de “amestecul” chimiştilor. Aceasta nu
este adevărată din două motive. În primul rând, cerinţele inginereşti de vid înaintat şi
poziţionarea foarte precisă etc, sunt extrem de scumpe pentru scopuri productive: costul de
fabricaţie pentru circuite integrate pe scară foarte largă depăşeşte în momentul de faţă 1000
de $, dacă avem pretenţia unor dimensiuni mai mici de 0.5 m. În al doilea rând, poate fi

3
necesar să desenăm pe suprafeţe care nu sunt în totalitate netede. În contextul celor mai
recente tehnici mult mai înrudite cu imprimare decât fotolitografia obişnuită, chimia poate
fi o forţă în plus la “armura” miocroelectronicii. De exmplu, chimia alchilului de Au
menţionată mai sus permite desemnarea prin legarea celuilalt capăt la lanţului de alchil la
un model principial şi transformarea acestuia pe supstratul de Au, în acelaşi mod în care
scriem cu cerneală o lespede tipărită. Grosimea structurilor nanometrice reprezintă un mod
de abordare, dar obiectele de mărimi nanometrice în toate cele 3 dimensiuni reprezintă un
alt domeniu cu dezvoltare puternică pentru nanometrie. Nanoparticulele sunt peste tot, de
mulţi ani. La “Institutul Regal” avem o monstră de aur coloidal obţinut de M. Faraday, care
încă îşi menţine frumoasa sa nuanţă purpurie. În pofida muncii intense a chimiştilor în
domeniul compuşilor anorganici organometalici, care s-a desfăşurat pe parcursul a peste 20
de ani, cu privire la grupuri conţinând un număr relativ redus de atomi de metal, doar
foarte recent a devenit posibil sinteza unor cantităţi macroscopice de “mănunchiuri” mai
largi, bine caracterizate. La începutul acestui an, Robert Whettor de la Institutul de
Tehnologie Georgia din Atlanta, a descris o familie discretă de nanocristale de Au,
autoasamblându-se unistratificat de la sine. Fiecare reprezentant al acestei familii are o
anumită masă şi structură: un octahedron cubic de srtuctură compactă turnchiat de o reţea
cristalină de Au “îmbrăcat” de grupuri alchil. Unul dintre aceste mănunchiuri conţine o
eşalonare de 459 atomi de Au. Din punct de vedere al multitudinii de prprietăţi fizice un
cristal conţine atât de multe entităţi câte trebuie să fie văzute, pentru a fi controlate la
nivelul a două scări de lungimi foarte diferite: separarea atomilor Au-Au, care este în
esenţă aceeaşi şi cu cea a catenelor din reţeaua metalului Au, şi separarea centrelor
mănunchiurilor. Implicaţiile teoretice profunde decurg din asemenea sisteme, la graniţa
dintre discret şi infinit, relevat pentru prima oară, cu mulţi ani în urmă, de fizicienii
Jacques Friedel şi Noville Mott, şi dezvoltate de chimiştii C.N.R. Rao şi Edwards din
Bangalore şi Birmingham.
Probabil cele mai cunoscute particule nanometrice din metal nu sunt cele obţinute
de chimişti, ci de organismele biologice: particulele de Fe din bacterii şi porumbeii, care le
furnizează acestora informaţii pentru orientarea în câmpul magnetic al Pământului.
Chimiştii ar spune cu siguranţă, că biologia este o chimie mai dezvoltată şi nu există vreun
dubiu, că mărimea şi structura acestor particule de Fe este influeţată de mecanismul de
creştere, care (chiar dacă necunoscut) în mod clar implică “concedieri“ într-un mediu
încojurător nano-structurat d.p.d.v. chimic. Ceea ce frapează, în legătură cu particulele
sintetizate pe cale biologică, este aceea că dimensiunile lor sunt la un nivel maxim dincolo
de care o anumită cantitate de Fe s-ar împărţi în domenii magnetice separate – cu alte
cuvinte ele rămân superpara magnetice. Creatorul particulelor magnetice nanometrice când
a suspendat într-un mediu fluid poate fi în aplicaţiile de împachetatre pentru transmiterea
relativă şi elemente căzătoare în vorbitori şi în motoarele pe trepte.
“Insulele” nanometrice de semiconductori au fost deja realizate pe diverse suprafeţe
cu metode litografice utilizând fascicule de electroni. Numele dat de fizicieni acestor
grupuir mici de atomi – puncte de coantă – semnifică fapul că în cazul metalelor şi
magneţilor electronii din nivelele energetice din semiconductoare sunt radical diferite când
doar un număr mic de atomi sunt “adoptaţi” în structură. În cazul Si şi CdS această
diferenţă se manifestă prin spaţiul dintre benzile de energie, astfel încât culoarea radiaţiei
emise este controlată de dimensiunile particulelor. O altă cale de obţinere a particulelor
nanometrice de CdS este aceea a producerii lor înăuntrul cavităţilor – “vezicule
anorganice” existente în micro- şi mezoporii unor structuri scheletice asemenea zeoliţilor.
Mănunchiurile de molecule ale oxizilor metalelor tranziţionale, cum ar fi WO 3 plasate în
aceleaşi cavităţi pot fi oxidate electrochimic pentru a realiza materiale colorate în mod
asemănător metodei generale electrochimice de expunere a WO3-x pe pelicule subţiri.

4
 Cele mai cunoscute nanoparticule de câţiva ani încoace sunt “fulerienii” de la C 60 în
sus. Exemple cunoscute în zilele noastre sunt cele ale compuşilor carbon cu metale (eg
Sc2C82) deşi, cinstit vorbind, nici o tehnologie ecologică nu a apărut încă din această ştiinţă
fascinantă. Când deschidem cutia grupurilor de C întrezărim aplicaţii noi. Cercetătorii de la
Universitatea din Oxford au deschis capetele şi au umplut tuburile cu soluţie de sare
metalică, acestea putând fi ulterior reduse la metale “sârme”. Încercările sunt asrmenea
făcute încât introducerea moleculelor active biologic în nanotuburi, cu ţintă în obţinerea
senzorilor submicroscopici.

Sisteme autoasamblate
Ca o concluzie, dintre toate imboldurile prin intermediul cărora chimia stimulează
nanotehnologia, cel mai avangardist este “autoasamblarea sistemelor”, sintagmă care
exprimă modalitatea prin care arhitectura tridimensională complexă a moleculelor rezultă
din formele şi distribuţiile “cantitative” ale părţilor componente. Biolgia este dependentă
de autoasamblare: striuctura terţiară a proteinei este în mod natural izolată în succesiunea
de amino-acizi. În privinţa fazei cristaline, în ultimii ani s-au făcut paşi mari în obţinerea
unor sturcturi moleculare în care moleculele componente sunt aranjate într-o succesiune
dorită. Este ceea ce se numeşte “ingineria cristalelor”, care permite obţinerea reţelelor de
polimeri uni-, bi- sau tridimensionali. Putem întrezări două principii din felul
autoasanblării sistemului format din liganzi şi atomi de metal prin legături coordinative, şi
a celui format prin intermediul legăturilor de H 2. Un astfel de compus se obţine prin
utilizarea unui ligant stabil capabil de a realiza legături coordinative la ambele capete ale
sale, cum este de pildă 4,4 dipiridinul, care formează structuri tetragonale, în care se găsesc
canale largi, a căror secţiuni transversală este un pătrat. Un compus din această clasă
reprezintă Zn (4,4’dipiridin)2SiF6. Structuri de lungime considerabilă existente în natură,
care sunt stabilizate prin intermediul legăturilor cu hidrogenul le găsim sub forma elicelor
 şi a straturilor  de proteine, dar cu singuranţă cea mai renumită este elicea dublă de
ADN. Chimiştii obţin compuşi mult mai simpli, dar asemănător ca structură cu cei mai sus,
cum ar fi ribonii din anhidrină piromielitică sau cilindrii goi pe din interior din simpli
reactanţi. Asemenea structuri nu au un mod izolat vreun rol chimic sau electronic, dar nu e
greu de observat, bazându-se pe “demonstraţia principiului” menţionat cu lanţuri
nanometrice, proiectate să îndeplinească asemenea roluri, pot apărea curând. Chiar aşa stau
lucrurile, nanomecanismele cele mai miniaturizate sunt deja construite sub forma lanţurilor
moleculare închise în care un ciclu de molecule de eter, care înnoadă un alt ciclu de ioni de
dipirdin, oscilează dintr-un loc bine determinat în altul având ca scară de măsdurătoare
putând fi urmărită prin RMN.