Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15/27 ianuarie
1850,[1] Botoșani, Moldova – d. 15/27 iunie 1889,[1] Iași, România) Mihai Eminescu
a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români
și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică
din literatura română.[3] Receptiv la romantismele europene de secol
XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în
care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru
istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon
de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și
cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia
europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles
Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună
educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile
sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de laHeraclit la
Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile
lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a Mihai Eminescu în 1869, laPraga
lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, Date personale
la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul Nume la naștere Mihail Eminovici
în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat Născut 15/27 ianuarie 1850[1]
Botoșani, Moldova
până la urmă) și de teoriile luiHegel.
Decedat 15/27 iunie 1889 (39 de ani)[1]
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau
Iași, România
politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în
Înmormântat Cimitirul Bellu
perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva
Naționalitate român
lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, Cetățenie Moldova
celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica Principatele Unite
eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, Regatul României
parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul Ocupație poet, jurnalist
era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața Limbi limba română[2]
mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un Activitatea literară
veritabil cronicar al momentului.
Activ ca scriitor 1866–1888
Mișcare/curent Romantism
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a
literar
Subiecte condiția geniului, moartea,
lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului iubirea
Conservator.[4] A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar Specie literară poezie, nuvelă
la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron
Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Pumnul”
Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie
1902.[5] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Membru post-mortem al
Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Academiei Române
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în Semnătură
sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat
la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-
mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Modifică date / text

Cuprins
Biografie
Familia
Data și locul nașterii
Copilăria
Debutul în literatură
Sufleor și copist
Student la Viena și Berlin
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
Moartea
Internarea
Serviciul funerar

Ipoteza asasinării
Personalitate
Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
Activitatea literară
Activitatea de jurnalist politic
Receptarea operei eminesciene
Traduceri
Mihai Eminescu în conștiința publică
În muzică
Teatru și film
Filatelie
Notafilie
Numismatică
Clădiri
Portrete
Sculpturi ale poetului
Fragmente audio
Note
Opere complete
Biografii
Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-
1947
Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1930-
2007. Opere selective
Bibliografie
Legături externe

Biografie
Familia
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din
Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit
Iminul[6], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca
preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al
cancelariei mitropoliei de laCarloviț.[7][8]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte
regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma
apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Mihai Eminescu și unii din
Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de apropiații săi, pe colița nr. 21
libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română emisă de serviciile poștale ale
pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[8]. Iovul Iminovici a avut doi Republicii Moldova, cu ocazia
sărbătoririi a 150 de ani de la
fii, Iosif, elev de 10 ani la1755, și Petrea Iminovici.[8]
nașterea poetului
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[8], iar din căsătoria
acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența mezinului
Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un
timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și
stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul1818 la vărsta de 83 de ani.[8]

Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungarimigranților stabiliți în
Bucovina, se mută cu familia la Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva
religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai
Eminescu.[8][9] Vasile Iminovici a decedat la20 februarie 1844.[9]

Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[10][11], a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki
Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După
moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul sulger.
de [12]

Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu
Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în
căsătoria pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[13] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei
Jurașcu.[14]

Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o zestre substanțială[15][16], iar la 12 mai
1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail Grigore Sturza.[17]

ghe Eminovici și al Ralucăi.[18][19]

Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheor

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la
30 noiembrie 1874[20]. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[20], în 1884. Iorgu (n. 1844)[21] studiază la Academia
Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se
naște în 1845[21], dar moare în copilărie[18]. Ilie (n. 1846)[21] a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme[22].
Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848[21] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d.
1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în
jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de
tuberculoză.[20] Matei (n. 1856)[21] este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a
devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil,
Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii asu a morții nefiind cunoscute.
Data și locul nașterii
La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că
Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova[23]. Într-un registru al membrilor
Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20
decembrie 1849[24]. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie
1850[25], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie
1849[26]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca
dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.[27] Fratele poetului, Matei,
a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii[28], iar mai târziu a
susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase:

„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute

evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.[29] ”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în
Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii
Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15
[30][31]
ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.

Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez
fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu
de la schitul Agafton, soră cu mama.[32][31]

Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și
Ipotești, în casa părintească și prin
împrejurimi[18], într-o totală libertate de
mișcare și de contact cu oamenii și cu
natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în
poezia de mai târziu (Fiind băiet…[33] sau Statuia lui Mihai Eminescu din
O, rămâi). Cernăuți

Clădirea National-Hauptschule Nu se cunoaște unde face primele două

din Cernăuți, unde Mihai
Eminescu a studiat în perioada
1858-60. În prezent clădirea
adăpostește o școală auto.
Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi,[33][35][36].
clase primare[19]. Începând cu clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National
Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. La finalul clasei a III-a
este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi.[21][34] Frecventează aici și clasa a IV-a în
anul scolar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar
director pe Vasile Ilasievici.[34] Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la
viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[33], liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ
liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775 parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare
administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu precădere din Austria, întocmeau studii și
colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul.
Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte.
Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la
învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române.
Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În
clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație
populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în
ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un
semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe
ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de
matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la

învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la
română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la
Ipotești, nu s-a mai întors la școală.
Clădirea Obergymnasium din Cernăuți,
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din unde poetul și-a făcut studiile în perioada
București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost 1860-63. Tot acolo a predat Aron Pumnul.
refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa În prezent este școala generală nr. 1.
nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la
ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“
. Elevul Eminovici a plecat laCernăuți unde trupa de teatru
Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi,
peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11
martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron
Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul
tom.

Debutul în literatură
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele
învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în
care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist.
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif
Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în
Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar
în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu –
Casa din Cernăuți a lui Aron
Pumnul, unde a locuit o perioadă București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a
și Mihai Eminescu (strada Aron obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a
Pumnul nr. 19) fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene,
respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu
în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a
unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică,
după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în
Formula AS nr. 367)

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția
mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În
toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la
București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la
recomandarea acestuia, sufleor și copist laTeatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila,
Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice înFamilia; a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu),
rămase în manuscris; a făcut traduceri dingermană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-
Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la
Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei
marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul
Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale.
Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu
semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru
marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher
(după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și
proiectul său de romanGeniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea
de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul
societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres
studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către
Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica
Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina,
din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu
condiția să-și ia doctoratul înfilozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca
scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la
Casa din Viena în care a locuit istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale
Eminescu (Kollergasse 3) Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru
Moldova. În vară se întâlnește întâmplător înCișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-
a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia
ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la
Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student
extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români
din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți
studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor
către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling.
În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până
în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult
interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății Junimea
din Iași, prin poeziile publicate de acesta înConvorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
 La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-
au remarcat pictorul Epaminonda Bucevskiși compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România
jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi
sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă,
Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui
Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest
an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se
afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie,
apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se
mute la o altă universitate, în provincie.

Plăcuța de pe casa din Viena în 1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie
care a locuit Eminescu a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se
(Kollergasse 3) află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18
martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a
lipsurilor de tot felul, iar în8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea
Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul dinBotoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le
urmeze, erau foarte variate: din domeniulfilozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe
la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul
de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru
a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma Mihai Eminescu în prima
jumătate a anilor 1870
de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta
oficial, pentru statul român, documentele dinKönigsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui
Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii
Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui
Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat
această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate
pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la
băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin
intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la
Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban,
fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest
an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără
serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici
redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în
bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă,
idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi
pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri
literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-
se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin
care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul
Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat
raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii
criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate
de elevii unor clase. În10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din
județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești,
mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de
instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a
comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur
, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”.
În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București,
unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale.
Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult
sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite
măcar pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai
trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu eVronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru
județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion
Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au
murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă
poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu:
„Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său
prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[37]

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o
activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria
Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a
tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă,
Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reor
ganizarea redacției
este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc
„iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri,
„Luceafărul” în limba germană.

Moartea

Internarea
La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare
mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în
sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion
Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea
de psihoză maniaco-depresivă- opinie adoptată și de criticulNicolae Manolescu[38].

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului

(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea
biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea
lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de
la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten,Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu,

din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la
Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui
Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu,
exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca Poesii - 1884
pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria
recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24
septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual
al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a primit vizita lui Alexandru
Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul
lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea
lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă
și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de laMănăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul
acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului.
În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall în Tirol, iar în 15
iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la
Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți
poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica
limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită
biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul
Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde
poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250
lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit
definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a
fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie aanului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul
Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical
a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un
institut”.[39] În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Serviciul funerar
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața,
după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a
doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9[40], București. Ziarul Românul anunța ziua
următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în
biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor
dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor".
După slujba ortodoxă și discursul luiGrigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră
înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește
al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o Mormântul lui Mihai Eminescu în
pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban cimitirul Bellu din București
Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din Bucureștiau
purtat pe umeri sicriul pînă la mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din
cimitirul Bellu, după cum scria chiarCaragiale în necrologul În Nirvana.

George Călinescu a scris despre moartea poetului:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate,
pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o
stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava
subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[41] ”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Ipoteza asasinării
Există o teorie a conspirației,[42][43] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai Eminescu. Această ipoteză susține că
îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului
Alexandru Șuțu, conducând în final la moartea poetului.[44] În acest complot se susține că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu
Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.[45] Conform lui Theodor Codreanu, principala
cauză a morții este tratamentul cu mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui
Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l vindeca pe poet”.[46] Diverse
personalități, cum ar fiXenopol, Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”,[46]
iar A. C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun.[46] Există surse conform cărora Eminescu, datorită poziției luate prin
intermediul ziarului Timpul și a deranjării personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-
Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de
deținut politic”.[47] În această situație, Titu Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este
trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A. C. Cuza, un admirator al marelui poet,
afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la
câteva secole unul”.[48]
 15 iunie 1889 intoxicat cu mercur.[49]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe

De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.[50] Grupul de autori ai volumului Maladiile
lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de
sindrom maniaco-depresiv[50] (sau puseu de manie psihotică).[51] Eugen Simion s-a referit la ipoteza asasinării, cu ocazia lansării
volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul
[50]
că Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”.

Personalitate
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care
după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie
și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu
era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”[52]. Viața lui Eminescu a
fost o continuă oscilare între atitudiniintrovertite și extravertite.[53]

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă
momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru;
mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o
abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de
oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată
nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită
pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți
dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în
Bustul lui Mihai Eminescu din
două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care
Constanța
va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în momentul
tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va
reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la
scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat
de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cît și de
doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I
pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în
studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau
dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia,
[54].
indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea luiEminescu este o așa covârșitoare inteligență,
ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele
bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea
ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz
individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar
soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori
sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate
din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele
care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la
întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale
de gelozie.[55]
 „Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără
cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și
nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășir e. Te urăsc
uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea
dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume,
unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să
am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea
consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor
la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism,
Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui
Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În
momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea
pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru,
neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al
sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia
europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună
educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la
Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și
reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la
traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui
Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei
sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate
omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici
germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de
E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia
din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui
Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele
rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a
audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau
reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană,
cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În
peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o
chrestomație a culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utlizate de C.Chițimia
sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica
poeziei populare, a cules cîntece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul,
poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul
popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care
reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.

Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.

Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea
guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului
conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a
fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de
junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul
oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și
câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își
propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și
dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor
noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum
îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii
tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține
ca la el însuși.[56] ”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservareanaționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din
suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și
calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul
se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [57] ”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei
psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața
publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului
Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și
caracterul acestui stat.”[58]

Publicistica lui Eminescu acoperă perioadaRăzboiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse
de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și
sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua
constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc.
Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul
condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții
poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a
creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de
Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000.
Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor
neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină
cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii
faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în
patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar
cîteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar", iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica
poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin cîteva
momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana
Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care
și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fiTudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae
Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de
tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O.Bobe, studentul
Marius Chivu, l-a constituit numarul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stîrnit o reacție foarte puternică a lumii culturale
românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie
intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea
unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai
departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar
interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului
cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta,
modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se
limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–
cultură și creație)

Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât
de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost preotul
greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul
1889.[59]

Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.

Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea: Victor de Bon. Loc de depozitare actual:
Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte: docudramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini
exotice (Italia, Egipt).

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul
Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la
editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca
Centrală Universitară din Bucureștiș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața
și creația poetului Mihai Eminescu.

Filatelie
Serviciile poștale din Republica Populară Romînăau emis în 1958 o serie filatelică pe care erau gravateportrete ale
diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe omarcă poștală cu valoarea nominală de 55 de
 bani. (Era una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind folosită pentru francarea
unei scrisori simple). Machetele acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul
Șerban Zainea.

Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în1996 o marcă poștală, pe
care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de 0,10
lei moldovenești.

Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele

genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei
moldovenești. Marcă poștală
românească
În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă (1958)
Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.
Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de către
serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr
. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la
naștere.

Notafilie
Marcă poștală
Banca Națională a Românieia pus în circulație mai multe emisiuni debancnote, pe care a
din Republica
fost gravat portretul lui Mihai Eminescu:
Moldova (1996)
1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 delei (ROL), în 1991;
2. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;
3. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;
4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.

Numismatică
Monedă cu valoarea
nominală de 1 rublă,
emisă de Uniunea
Sovietică, în 1989,
pentru a celebra
centenarul Eminescu[60]
(revers).
Pe o monedă comemorativă, cu valoarea Portretul lui Mihai Eminescu pe o
nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea bancnotă cu valoarea nominală
Sovietică, în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai
de 500 de lei (RON), emisă de
Eminescu.[60][61] Moneda, pusă în circulație pe
Banca Națională a României în
26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul
Eminescu, a fost bătută la monetăria din 2005 (avers)
Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de
2 milioane de exemplare, dintre care 500 de
exemplare de calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail
și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi. [61]
În anul 2000 Banca Națională a Moldoveia emis o monedă de argint, de calitateproof,
care are gravată efigia lui Mihai Eminescu.
La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la
debutul lui Mihai Eminescu înrevista Familia, a pus în circulație, în atenția colecționarilor
,
o monedă de argint cutitlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este
rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga
emisiune de 200 de exemplare este de calitateproof.[62]

Clădiri
Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești, județul Botoșani, se află singura biserică din Europa închinată unui
[63][64]
scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui Eminescu și are o pictură ieșită din comun.

Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia
s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din
1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig,
realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu
atunci când i-a fost arătat.[65]

1869 1878 1885 1887

Sculpturi ale poetului

Bustul lui Mihai Bustul lui Mihai Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai
Eminescu din Suceava. Eminescu din Suceava. Eminescu din Iaşi Eminescu de lângă Teiul
Pe soclu, un altorelief din Pe soclu, un altorelief în lui Eminescu, Iaşi. Operă
bronz cu chipul bronz cu chipul poetului de Ion Mateescu.
scriitorului Teodor V. Vasile Bumbac
Ștefanelli

Placă comemorativă a lui Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai Statuia lui Mihai
Mihai Eminescu în Eminescu din Chișinău Eminescu în Rotonda Eminescu din faţa
Cernăuți scriitorilor din Bucureşti Ateneului Român,
Bucureşti
 Statuia lui Mihai Statuia lui Mihai Bustul lui Mihai
Eminescu din Grădina Eminescu din Paris Eminescu în Scuarul
Botanică din Cluj Român din Montréal

Fragmente audio

Note
1. ^ a b c d "Mihai Eminescu" (http://catalogue.bnf.fr/ark:/12148/cb119017272) , data.bnf.fr (http://data.bnf.fr/ark:/12148/c
b119017272), accesat în 10 octombrie 2015
2. ^ "Mihai Eminescu" (http://catalogue.bnf.fr/ark:/12148/cb119017272) , Mihai Eminescu (1850-1889)(http://data.bnf.fr/
ark:/12148/cb119017272)(în engleză), data.bnf.fr[*], accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ Mihai Eminescu (http://www.mihaieminescu.eu/) - accesat 11.01.09
4. ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. Stiințifică și enciclopedică,
București, 1986
5. ^ Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a manuscriselor(http://www.biblacad.ro/Eminescu2.html)-
Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
6. ^ Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu , Cartea românească, 1989, p. 201
7. ^ Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 7
8. ^ a b c d e f Dan Stănescu , Neamul și numele lui Eminescu. Originile, Confluențe literare, 10 ianuarie 2014(http://co
nfluente.ro/Neamul_si_numele_lui_eminescu_ion_ionescu_bucovu_1389337426.html)
9. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 16
10. ^ Eminescu comemorativ, Album artistic-literar, întocmit de Octav Minar, Iași, 1909
11. ^ Dicționarul literaturii... , p. 321
12. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 30
13. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 31
14. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 18-19
15. ^ Dr. V. Branisce, Izvodul de zestre al părinților lui Mihai Eminescu
, Convorbiri literare, LVIII, 1926, p. 44-48
16. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 20
17. ^ Omagiu lui Mihai Eminescu, Comitetul Comemorării, Galați, București, 1909
18. ^ a b c Călinescu, Istoria literaturii..., p. 25
19. ^ a b Dicționarul literaturii... , p. 322
20. ^ a b c Cioculescu, p. 159
21. ^ a b c d e f Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București, 2001, p. 8
22. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 53
23. ^ Mihail Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu(conferință), Revista olteană, II, 1889, p. 85-100
24. ^ C. Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, Adevărul literar și artistic, IV, nr. 217, 1 februarie 1925
25. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 43
26. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903
27. ^ I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București, „Bucovina” V, 1934
28. ^ Mihail Eminescu, Diverse cu o prefață de I. L. Caragiale, Biblioteca Academiei Române, I. 102021
29. ^ Mihail Eminescu, Poezii cu o notiță biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului M. E., București, „L. Alcalay”,
Biblioteca Academiei Române, I. 101830
30. ^ Corneliu Botez, Unde s-a născut poetul Eminescu?, în Mihail Eminescu - Literatură, Iași, 1904, p. 76-78 șiAteneul,
Botoșani, număr festiv, februarie 1904
31. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 44
32. ^ N. D. Giurescu, Când s-a născut Eminescu?, Convorbiri literare, 1892, p. 183-185
33. ^ a b c Cioculescu, p. 160
34. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 60
35. ^ Dr. V. Branisce, Două certificate școlare ale lui Mihai Eminescu , Convorbiri literare, LVIII, 1926, p. 241 - 248
36. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903
37. ^ Prof. dr. Mandache Leocov. Despre Teiul lui Eminescu. Comunicare publică, Grădina Copou. Înregistrare video
(minutul 7:00), accesată în 28 noiembrie 2014 lahttp://www.dailymotion.com/video/x10va9e_mandache-leucov-
despre-teiul-lui-mihai-eminescu-iasi_creation.
38. ^ Nicolae Manolescu, „Boala și moartea lui Eminescu”, Adevărul, 28 iunie 2013
39. ^ Eminescu și Teleormanul (http://cititordeproza.wordpress.com/2010/03/04/eminescu-si-teleormanul/)
40. ^ De ce mergem pe strada Plantelor? | Locuri de vizitat(http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/De-ce-mergem-pe-stra
da-Plantelor-art7996070385/)
41. ^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu(1932)
42. ^ Paul Cernat, „O comisie medicală pentru Eminescu(http://www.observatorcultural.ro/articol/o-comisie-medicala-pe
ntru-eminescu/)”, Observatorul Cultural, 27 februarie 2015. Citat: „Apariția acestui volum colectiv vine într-un moment
în care boala și moartea poetului național fac, mai mult ca oricînd, deliciul consumatorilor de teorii ale conspirației.”
43. ^ Adrian Dinu Rachieru, „Eminescu și teza dublului referențial(http://www.crainou.ro/2015/04/04/eminescu-si-teza-du
blului-referential/)”, Crai Nou, 4 aprilie 2015. Citat: „Aberația în discuție privește „diversiunea asasinării”, o chestiune
„bizară”, aprecia M.R. Iacoban, insinuată, prin zelul „conspiraționiștilor”, în mentalul nației. Nu e vorba, desigur , de
înscenarea bolii (reală), ci de mania eminescologilor („oratori, retori și limbuți”) de a propune „conspirații infernale”,
zicea E. Simion”.
44. ^ Theodor Codreanu, „De la mistica rațiunii la mistica nebuniei”, înLimba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 22
și Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, înLimba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-
200), p. 28.
45. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzutăde Theodor Codreanu”, înLimba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-
200), pp. 27-28.
46. ^ a b c Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzutăde Theodor Codreanu”, înLimba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-
200), p. 28.
47. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzutăde Theodor Codreanu”, înLimba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-
200), p. 29.
48. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzutăde Theodor Codreanu”, înLimba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-
200), pp. 29-30.
49. ^ Alexandru Ovidiu Vintilă, „Theodor Codreanu. Eminescu în captivitatea «nebuniei»”, înLimba română, Chișinău, nr.
1-2 (199-200).
50. ^ a b c Daniel Popescu, Mihai Simionescu, V „ olumul «Maladiile lui Eminescu și maladiileimaginare ale
eminescologilor», lansat la Academie(http://www.agerpres.ro/cultura/2015/01/15/volumul-maladiile-lui-eminescu-si-
maladiile-imaginare-ale-eminescologilor-lansat-la-academie-14-25-07) ”, Agerpres, 15 ianuarie 2015.
51. ^ Nicolae M. Constantinescu, „Recenzie: «Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor» (http://w
ww.rpss.inoe.ro/articles/195/file)”, Revista de politica științei și scientometrie, serie nouă, vol. 4, nr. 1, martie 2015,
pp. 60-63.
52. ^ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, pag. 148
53. ^ I.L. Caragiale,În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 pag. 147
54. ^ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967, pag. 333
55. ^ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu –eronica V Micle, Editura
POLIROM, 2000 pag. 157
56. ^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, București, 1985, vol. III, p. 44.
57. ^ M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p. 301.
58. ^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, București, 1985, p. 40.
59. ^ Andor Réthy, Eminescu költeményei magyarul (Poeziile lui Eminescu traduse în limba maghiară). În: Irodalmi
évkönyv 1957 (= Almanah Literar 1957), Állami Irodalmi És Művészeti Kiadó, Bukarest, 1956, pag. 461-490.
60. ^ a b Colecționarul Român, Numărul 3, duminică 02.04.2006,Personalități române peste hotare(http://www.worldwar
2.ro/colectionarul/Colectionarul-Roman-Nr3.pdf)
61. ^ a b Romanian coins, 1 rublă 1989 Eminescu(http://romaniancoins.org/ro1reminescu.html)
62. ^ Banca Națională a României,Monedă din argint dedicată împlinirii a 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în
revista "Familia" (http://www.bnr.ro/page.aspx?prid=11196)
63. ^ Biserica lui Eminescu, o ciudățenie în lumea ortodoxiei: sfinții au aureole negre, iar marele poet e pictat pe pereți (h
ttp://adevarul.ro/locale/botosani/biserica-eminescu-ciudatenie-lumea-ortodoxiei-sfintii-aureole-negre-marele-poet-e-pi
ctat-pereti-1_57adaea75ab6550cb8b19c3c/index.html) , 13 august 2016, Cosmin Pătrașcu Zamfirache,Adevărul,
accesat la 19 septembrie 2016
64. ^ Sfinții cu aureole negre, care au atras ura rușilor. De ce sfinții pictați pe biserica de lângă casa lui Eminescu poartă
doliu - secretul unei picturi unice în lume(http://adevarul.ro/locale/botosani/sfintii-aureole-negre-atras-ura-rusilor-sfinti
i-pictati-biserica-casa-eminescu-poarta-doliu-secretul-picturi-unice-lume-1_5582caeccfbe376e356adf1b/index.html) ,
21 iunie 2015, Cosmin Pătrașcu Zamfirache,Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016
65. ^ George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu,1945

Opere complete
Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și variante, ediție critică îngrijită de
Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1939
Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Povestea Codrului la Luceafărul ,
ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.
Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Doina la Kamadeva , Fundația
pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944
Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. T abloul edițiilor, ediție critică îngrijită de
Perpesiccius, București, Editura Academiei Române R.P .R., 1952
Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note și variante. Exerciții și moloz- Addenda și corrigenda.
Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii Române, R.P.R., 1958
Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale de inspirație folclorică, Lirica
populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase. Paremiologie. Note și variante. Anexe. Exerciții și moloz.
Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963
Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte
proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii
Române, 1977
Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus. Traducerile de proză literară, Dicționarul de rime , studiu
introductiv de Petru Creția, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988
Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870- 1877,Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul
de Iași, studiu introductiv de Al. Oprea, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii române, 1988
Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887- 15 februarie 1890,Timpul, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, 1989
Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880,Timpul, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1984
Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881,Timpul, coordonator Dimitrie
Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985
Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889,Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei,
ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie aVtamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii Române, 1985
Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice. Hurmuzaki. Rötscher. Kant. Leskien. Bopp.
Articole și excerpte, ediție critică întemeiată de Perspessicius, coordonator Dimitrie atamaniuc,
V studiu introductiv de
Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983
Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1993
Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989
La acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența intimă cu Veronica Micle, Dulcea mea Doamna/ Eminul meu iubit.
Corespondența inedită Mihai Eminescu - V
eronica Micle, ediție de Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura Polirom, 2000.
Biografii
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, București,1968
Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu,1983
Ilina Gregori,Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art,2008

Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947

Titu Maiorescu, Critice, 1892
Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-1936
D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent
,
T. Arghezi, Eminescu, 1943
D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943
E. Lovinescu, Eminesciana

Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1930-2007. Opere

selective
Amita Bhose, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași, 1978, 176 p.
Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii române literare , Editura Minerva, 1971
Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în variantele liricii eminesciene , Junimea, Iași, 1975, 264 p.
Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu și psihologia romantismului , Cu o prefață de C. Rădulescu-Motru,
Editura Librăriei „Principele Mircea”, București, 1936;
Constantin I. Calotă, Idealismul magic la Novalis și Eminescu, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București;
Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundațiilor Regale, 1943
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundațiilor Regale, 1934-1936 și reed, Editura Minerva
G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura Junimea, Iași, 1979, 192 p.
Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964
Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962
Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998
Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1972, 356 p.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963
Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație
Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București, 1986, 292 p.
László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura Academiei RPR, București, 1964, 473 p.
Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu , Paris, Didier, 1963;
Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Traducere de Gh. Bulgăr și Gabriel Pîrvan, Editura
Junimea, Iași, 1977, 608 p.
G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole, Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai Drăgan, Editura
Junimea, Iași, 1974, 384 p.
Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema romantismului în literatura română , Traducere, prefață și indice de
autori de Ariton Vraciu, Editura Junimea, Iași, 1979, 328 p.
D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera, Editura Eminescu, București, 1983, 488 p.
Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, București, 1992, 384 p., reeditare în 2003
Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971
Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și bibliografie deDumitru D. Panaitescu, Editura Junimea, Iași,
1983, 664 p.
Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică , Editura Minerva, 1972
Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu * Originile , Cartea Românească, București, 1989, 228 p.
ISBN 973-23-0101-5
 Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964
Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972
Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965
Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 și reed.
Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima, Editura Junimea, Iași, 1974, 356 p.
Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967; Ediția a III-a, Editura Junimea, Iași, 1970, 184 p.
Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, coord. Tudor Vianu, Editura Academiei, București, 1968

Bibliografie
George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent , Fundația Regală pentru Literatură și Artă,
București, 1941
Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici
, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1973
Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900
, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIV AS,
București, 2008

Legături externe
de Mihai Eminescu în Catalogul Bibliotecii Naționale a Germaniei
Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – E
Biblioteca Academiei Române - Mihai Eminescu, Bibliografie adnotată 1990-2005
Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu"
Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu"
Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Botoșani
Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani; Catalogul Fondului Documentar Eminescu; Donația Ion C.
Rogojanu
Cele mai importante momente din viața lui Mihai Eminescu , 14 ianuarie 2007, Amos News
Volumul „Poesii", asa cum era, 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea Șontică,Jurnalul Național
„Povatuitoriu la cetire prin scriere” - Prietenia cu Ion Creangă, 14 ianuarie 2006, Costin Anghel, Mihai Stirbu,Jurnalul
Național
Portalul Mihai-Eminescu.Ro - realizat de Fundatia Pentru Romania
Opera ”Dialogurile dragostei”, istoria unei dragoste inegalabile a lui Mihai Eminescu și aerinicăi
V Micle. Muzica e
scisă pe versurile acestor doi protagoniști, Mihai Eminescu și eVronica Micle. Muzica de Eugen Doga(Limba
engleză)
Poezii și biografie

ICI.ro: Biografie
Formula AS - Călătoria lui Eminescu în Transilvania
Site elaborat special de Fundatia Culturala Libra si ITC, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii.
Cinci mituri despre Mihai Eminescu, 22 ianuarie 2011, Andreea Dogar, Evenimentul zilei
„Eminescu nu ne reflectă: în el punem imaginea noastră idilică", 15 ianuarie 2010, Andreea Dogar, Evenimentul zilei
Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul conservator, 12 ianuarie 2013, Mihai Mincan,Adevărul
Volumele „Eminescu - drama sacrificarii” de Theodor Codreanu si „Boala si moartea lui Eminescu” de Nicolae
Georgescu (PDF) si Primul film documentar despre Eminescu, realizat in 1914 de Octav Minar: „Eminescu,
Veronica, Creanga”
Jurnalistul

Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul tradiționalist

Teoria conspirației

Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu

Eminescu a fost victimă politică- interviu cu Nicolae Georgescu (eminescolog), 14 ianuarie 2006, Daniela Cârlea
ȘOntică, Jurnalul Național
Eminescu - moartea misterioasa a unui geniu, 13 aprilie 2009, Georgiana Fefea,Descoperă
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Mihai_Eminescu&oldid=12124284

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 21 martie 2018, ora 22:11.

Acest text este disponibil sub licențaCreative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice
; pot exista și clauze
suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.