Sunteți pe pagina 1din 10

Biomecanica şi cinematica articulației

gleznei

Biomecanica este știința care studiază mișcările ființelor vii, ținând seama de
caracteristicile lor mecanice. Ea poate fi considerată o mecanică aplicată la statica și dinamica
omului în special. Are un domeniu de cercetare apropiat de al anatomiei, fiziologiei și mecanicii.
La acestea se mai adaugă biochimia, care furnizează date asupra metabolismului, legate de
procesul de mișcare, de efortul fizic în procesul de recuperare (13).
Biomecanica facilitează înțelegerea rolului forțelor mecanice asupra diferitelor tipuri de
țesuturi din componența aparatului locomotor: os, cartilaj, lichid sinovial, tendoane, ligamente și
sistemul reprezentat de discul intervertebral.
De o deosebită importanță este și evaluarea frecării și uzării la nivelul articulațiilor
sinoviale, mai ales la nivelul celor portante (șold, genunchi, gleznă), unde încărcările sunt mari,
facilitând, astfel, înțelegerea rolului acțiunilor mecanice în generarea patologiei articulare (11).
Articulația gleznei formează joncțiunea dintre scheletul gambei și piciorul transformat
într-o platformă orizontală, mobilă, adaptabilă la neregularitățile suportului. Ea este legată
funcțional de articulațiile situate la nivelul retro- și antepiciorului cu care formează un complex
articular ce permite orientarea piciorului în toate direcțiile spațiului, absorbția șocurilor și
transmiterea greutății spre suportul de sprijin în statică și locomoție (14).
Privită anterior are aspectul unei chei formată din extremitățile inferioare ale tibiei și
fibulei ce se mulează pe o suprafață situată pe fața posterioară a astragalului (trohleea talusului).
Privită din profil se observă că cele două suprafețe articulare au o formă cilindrică
(superior un cilindru gol, inferior un cilindru plin). Aceste suprafețe sunt acoperite de cartilaj
(Fig. II.11).
Figura II.11. Anterior/ Posterior (după Benno M. Nigg, Walter Herzog –
„Biomechanics of the Musculo-skeletal System”, 2010)

Corespondența dintre suprafețele articulare este destul de precisă: trohleea talusului este
prelungită lateral de cele două feţe maleolare ce se vor articula cu cele două maleole. În partea
internă (tibială), suprafețele sunt aproape verticale. În partea externă (fibulară), suprafețele sunt
mai curbate, oblice și coboară mai jos (Fig. II.12) (11).

Figura II.12. Suprafețe articulare (după Winter D., Patla A., Frank J., Walt S. –
„Biomechanical walking pattern changes in the fit and healthy elderly”, 2014)
Cinematica articulației gleznei

După forma suprafețelor articulare, glezna este considerată o trohleartroză („ginglym”)


care permite uniplanar realizarea mișcărilor de flexie plantară și dorsiflexie. Unii autori
consideră că articulația talocrurală este o articulație în „șa”, în care mișcările în plan sagital sunt
favorizate. Ca în orice trohleartroză, conducerea mișcărilor articulare este dublă, ligamentară și
osoasă. Indiferent de geometria articulară luată în considerație, axul biomecanic în jurul căruia se
execută aceste mișcări, deși este transversal, face un unghi de 8° cu linia bimaleolară, așa încât,
dacă piciorul se așează în flexie dorsală, vârful lui se duce în adducție. Dar față de axul
transversal de flexie-extensie al genunchiului, plasat în plan frontal strict, axul transversal de
flexie-extensie al articulației tibiotarsiene are o înclinație de 20-50°, datorită rotației externe
normale a tibiei. Glezna deține o stabilitate articulară intrinsecă care ține de geometria
elementelor osoase componente.
În articulaţia talocrurală au loc mişcările de flexie şi extensie ale piciorului. Flexia sau
flexia dorsală este mişcarea prin care faţa dorsală a piciorului se apropie de faţa anterioară a
gambei, iar extensia sau flexia plantară este mişcarea în sens invers, prin care faţa dorsală a
piciorului se îndepărtează de gambă. Amplitudinea totală a mişcărilor de flexie şi extensie este
de 70°, dintre care 18°-20° revin flexiei dorsale, iar 45°-50° flexiei plantare (Fig. II.13). În flexia
plantară sunt posibile şi mişcări laterale de mică amplitudine. Mobilitatea articulaţiei talocrurale
variază de la individ la individ. Aceste mișcări reprezintă părți constituiente ale diferitelor faze
ale mersului. În cazurile de hipermobilitate se ajunge la o hiperextensie forțată, astfel că piciorul,
prelungind gamba, ajunge la un unghi drept față de sol, ca în poantă de balet (”coup-de-pied”).
Figura II.13. Mișcările articulației gleznei și gradele de amplitudine (după Winter D., Patla
A., Frank J., Walt S. – “Biomechanical walking pattern changes in the fit and healthy
elderly”, 2014)

Articulația gleznei este foarte importantă în realizarea mersului. În momentul atacului


calcanean, poziția articulației este în ușoară flexie plantară, care se accentuează pe măsură ce
piciorul rulează spre contactul plantar complet. Tricepsul sural se opune flexiei dorsale în timpul
momentului de sprijin, stabilizând astfel piciorul. Mușchii încep să se contracte când planta
atinge solul și acțiunea devine maximă o dată cu ridicarea calcaneului de pe sol, când piciorul
ajunge oscilant, acțiunea tricepsului sural încetează (14).
Statica articulației gleznei
Când un pacient este în sprijin bipodal, fiecare articulaţie a gleznei preia jumătate din
greutate corpului. Într-o analiză statică, forţa care acţionează în articulaţia gleznei este influenţată
de acţiunea muşchilor gastrocnemieni şi solear, prin intermediul tendonului lui Ahile.
R – forţa rezultantă ce acţionează asupra articulaţiei gleznei;
S – forţa de reacţiune din partea solului;
A– forţa cu care acţionează muşchii solear şi gemeni (gastrocnemieni) prin intermediul
tendonului lui Ahile (Fig. II.14) (13).

Figura II.14. Cinetica articulației gleznei (după Hunt, A.E. Smith, R.M. Torode, M.
Keenan, “Inter‐segment foot motion and ground reaction forces over the stance phase of
walking. Clinical Biomechanics”, 2010)
Cea mai importantă dintre mișcările efectuate de gleznă este flexia plantară (extensia). Piciorul
poate să acționeze:
 Ca o pârghie de gradul I (forță – sprijin – rezistență);
 Ca o pârghie de gradul II (forță – rezistență – sprijin);
 Ca o pârghie de gradul III ( rezistență – forță – sprijin).
În prima fază a mersului piciorul se comportă ca o pârghie de gradul II (F.R.S.), iar în a
II-a fază ca o pârghie de gradul I (F.S.R.). Când membrul inferior acționează ca un lanț cinematic
deschis gamba acționează cu piciorul ca o pârghie de gradul III (pârghie de viteză), ex.: lovirea
mingii de fotbal.
Tricepsul sural făcând parte din lanțul muscular al triplei extensii are un rol foarte
important în mișcarea de impulsie și amortizare, în cadrul mersului, alergării, săriturii etc. Lanțul
triplei extensii asigură atât impulsia cât și amortizarea, cu deosebirea că la impulsie se depune o
activitate dinamică de învingere, iar la amortizare o activitate dinamică de cedare care anihilează
treptat forța reacției sprijinului.
Din punct de vedere biomecanic, stabilitatea, adică “starea de echilibru”, conform legii
echilibrului se realizează atunci când proiecția verticală a centrului de greutate principal al
corpului cade în interiorul bazei de susținere. Deoarece stabilitatea poziției este cu atât mai mare
cu cât proiecția centrului de greutate este mai apropiată de centrul bazei de susținere, pentru
menținerea echilibrului urmează ca activitatea tuturor grupelor musculare să fie coordonată în
acest sens.
Din punct de vedere neuromuscular menținerea stării de echilibru în poziție ortostatică
este rezultatul unui ansamblu de acte reflexe în cadrul cărora atât exteroceptorii, cât și
proprioceptorii au un rol foarte important.
Stațiunea bipedă este posibilă fară intervenția vreunui mușchi, prin mijloace de stabilitate
pasivă. Punerea în tensiune a ligamentelor posterioare ale genunchiului, inextensibilitatea
capsulei și tensionarea ligamentului ilio-femural Bertin-Bingelow sau chiar simpla hiperextensie
de șold și genunchi cu excepția acțiunii tonice a tricepsului sural, care împiedică glezna să se
flecteze sub greutatea corpului fac posibilă menținerea stațiunii bipede.
Ciclul de mers conține o serie de configurații la un moment dat, 7 momente de tip stop
cadru ce permit o definire exactă a fazelor mersului. Momentele fundamentale ale ciclului de
mers sunt: contactul inițial, ridicarea degetelor membrului contralateral, ridicarea călcâiului
membrului de referință, contactul inițial contralateral, ridicarea degetelor membrului de referință,
picioare adiacente, tibia verticală (Fig. II.15) (15).

Figura II.15. Momentele fundamentale ale ciclului de mers (după Perry J. – „Gait
Analysis: Normal and Pathological Function”, 2016)
În ciclul de mers, greutatea corporală se lasă pe un singur membru, în timp ce corpul
încearcă să găsească o modalitate de a transfera masa corporală de pe acel membru mai departe.
Cel mai eficient mod de a determina avansarea este trecerea prin ciclul “rulare” (the rocker
cycle): rularea călcâiului (heel rocker), rularea gleznei (ankle rocker), rularea antepiciorului
(forefoot rocker) (16).
Pentru a preveni căderea, membrul inferior se configurează ca o coloană cu genunchiul
extins. Contactul inițial se realizează cu călcâiul. La impact corpul acționează cu forța
gravitațională, perpendiculară pe sol. La nivelul gleznei, în timpul contactului inițial, există un
moment extern de flexie plantară determinat de vectorul reacțiunea solului (→RS) ( talpa rămâne
in poziție plantigradă), contracarat de un moment intern de flexie dorsală realizat de contracția
izometrică a mușchilor compartimentului anterior al gambei: tibial anterior, extensor lung al
halucelui, extensor lung al degetelor. În acest moment, avansarea corpului sub forța
gravitațională creează un vector vertical care trece prin călcâi şi este anterior atât genunchiului,
cât şi şoldului.
Încărcarea masei corporale este mișcarea de la contactul inițial până la ridicarea
degetelor membrului contralateral. Corpul avansează prin mecanismul heel rocker (rularea
călcâiului). În mersul normal se realizează simultan coborarea degetelor ( rularea călcâiului) și
verticalizarea gambei. Apare o flexie plantară de 5° ce permite amortizarea avansării forțate a
genunchiului în față.
Contracția concentrică a mușchilor compartimentului anterior al gambei permite
rostogolirea controlată a ansamblului ( tibia avansează) ce împiedică apariția șocurilor de la
nivelul gleznei (Fig. II.16).

Figura II.16. Fazele ciclului de mers: Contactul inițial și Încărcarea masei corporale
(după Perry J. – „Gait Analysis: Normal and Pathological Function”, 2016)

Faza de sprijin intermediar începe cu ridicarea degetelor membrului controlateral și


până la ridicarea călcâiului ipsilateral. Șoldul trece de la 10° de flexie la extensie prin contracția
mușchiului gluteus mijlociu. Genunchiul ajunge în flexie maximă și apoi începe să se extindă
prin contracția excentrică a mușchiului cvadriceps. Mecanismul esențial în această fază este
ankle rocker (rularea gleznei). Momentul extern de flexie dorsală (5°) este contracarat de un
moment intern de flexie plantară determinat de contracția excentrică a mușchiului triceps sural
(mușchiul solear în principal), în regim de alungire, prin care progresia tibiei este controlată, în
așa fel încât să nu depășească articulația metatarsofalangiană. Apare un moment de gravitație
pentru avansare în această primă fază de sprijin intermediar (Fig. II.17).

Figura II.17. Faza de Sprijin intermediar (după Perry J. – „Gait Analysis: Normal
and Pathological Function”, 2016)

În faza de sprijin final obiectivele funcționale sunt: avansarea corpului și sprijinul


unipodal. Intervine mecanismul forefoot rocker (rularea antepiciorului). Glezna este blocată în
10° grade de flexie dorsală pentru a realiza rularea antepiciorului, lucru posibil prin contracția
mușchiului solear, la final isometrică. Este nevoie de mai mult de jumătate din forța maximă a
mușchiului solear pentru rularea antepiciorului. Efectul constă în ridicarea călcâiului membrului
de referință realizată la nivelul articulației metatarsofalangiene în condițiile în care există 10° de
flexie dorsală, mișcare determinată de vectorul gravitație. Din această cauză tensiunea devine
mare la nivelul tendonului lui Ahile , iar masa corporală apasă pe tendon (Fig. II.18).
Figura II.18. Faza de Sprijin final (după Perry J. – „Gait Analysis: Normal and
Pathological Function”, 2016)

Pre-balansul este ultima fază a perioadei de sprijin și începe cu contactul inițial


contralateral până la ridicarea degetelor membrului de referință. Apare transferul de greutate și
descărcarea membrului de referință ce determină flexia genunchiului, rezultând scoaterea bruscă
din tensiune a întregului ansamblu triceps sural. Consecințele din faza de pre-balans sunt: șoldul
devine mai puțin extins, flexia genunchiului (40°), avansarea tibiei prin eliberarea forței elastice
de la nivelul tricepsului sural, 15° flexie plantară.
Forța elastică eliberată de la nivelul ansamblului triceps sural determină un vector oblic
ce realizează deplasarea spre anterior a tibiei, flexia plantară, flexia genunchiului și flexia
șoldului. Apare o sincronizare antagonică a fazelor de mers. Fazei de pre-balans îi corespunde
faza de încărcare a masei corporale (15) (Fig. II.19).

Figura II.19. Faza de Pre-balans (după Perry J. – „Gait Analysis: Normal and
Pathological Function”, 2016)
Cele trei structuri principale care înconjoară, conectează și stabilizează articulațiile sunt
tendoanele, ligamentele și capsulele articulare. Deși aceste structuri sunt pasive, fiecare joacă un
rol esențial în mișcarea articulară. Rolul ligamentelor și a capsulei articulare, structuri care fac
conexiunea os-os, este de a crește stabilitatea mecanică a articulației, de a ghida mișcarea
articulară și de a preveni o mișcare exagerată. Funcția tendoanelor este aceea de a atașa mușchii
de os, deci, de a contribui la producerea mișcării articulare. De asemenea, tendonul face posibil
ca mijlocul mușchiului să fie la distanță optimă de articulația asupra căreia acționează, fără a fi
necesară o lungime mare între originea mușchiului și inserția acestuia (11).