Dificultăți întâmpinate în cadrul procesului de evaluare a examenului de

definitivare și a concursului de titularizare în învățământ

În cadrul sistemului de învățământ, perfecționarea cadrelor didactice reprezintă o

activitate cu impact atât social cât și pedagogic, având ca efect funcția de reglare/autoreglare a
procesului de învățământ.

Examenele de definitivare și de titularizare de adresează tuturor absolvenților de

învățământ superior care au dreptul să participe la concursul de definitivare/ocupare a posturilor
didactice/catedrelor declarate vacante/rezervate în învățământul preuniversitar, în conformitate
cu Metodologia privind mișcarea personalului didactic din învățământul preuniversitar.

Din punct de vedere social, civilizația se află într-un avânt fără precedent al dezvoltării
sale, motiv pentru care obținerea unui post didactic în învățământ nu se poate realiza fără
participarea la concursul de titularizare. Perfecționarea personalului didactic vizează stimularea
capacităților pedagogice de valorificare a tuturor resurselor informaționale, umane,financiare,
didactico-materiale pe care candidatul la un astfel de examen își propune să le exploateze la nivel
de sistem și de proces de învățământ. În același timp, prin participarea la acest concurs,
candidații își asumă misiunea de transformare a finalităților educației (ideal, scopuri) în obiective
stabilite atât la nivelul procesului de învățământ cât și la nivelul culturii organizaționale a fiecărei
unități de învățământ.

Misiunea evaluatorilor este de a realiza o selecție riguroasă, exigentă, care răspunde

cerințelor societății. Cu toate acestea, ca în orice proces de evaluare, și în cazul acestor două
examene pot interveni o serie de erori, și anume:

 Eroarea tendinței centrale: constă în tendința evaluatorilor de a concentra

rezultatele candidaților pe mijlocul scalei de evaluare, din dorința de a evita o
evaluare care să se situeze la nivelurile extreme ale grilei de evaluare;
 Eroarea restrângerii de rang: se referă la concentrarea rezultatelor ori în zona
calificativelor superioare, ori în cea a calificativelor inferioare, manifestându-se
 prin numărul mic de poziții pe care sunt plasați subiecții evaluați. Această eroare
apare atunci când evaluatorul își construiește o idee preconcepută despre subiecții
supuși evaluării.

Cele două erori de evaluare pot fi corijate atât printr-o bună instruire a evaluatorilor cât și
prin evitarea de a pune în relație distribuția reală a evaluaților cu caracteristica evaluată.

De asemenea, procesul de evaluare este supus mai multor tipuri de influențe, factorii
subiectivi ai evaluării dezvoltând două direcții:

 O influență pozitivă, constructivă, prin care atât evaluatorul cât și evaluatul se

angajează într-o activitate care are la bază motivații și atitudini pozitive, prin care
este pusă în valoare capacitatea celor doi de a delimita ceea ce este semnificativ;
 O influență negativă, deformatoare, care duce la crearea de abateri, la o
îndepărtare de la caracterul obiectiv al evaluării, influența care poate să apară
neintenționat, ca urmare a nivelului de competență al evaluatorului, sau
intenționat, ca rezultantă a tendinței de favorizare sau defavorizare a evaluatului.

Influența pozitivă se mai numește și subiectivitate, pe când cea negativă subiectivism și

are la origini insuficiența informațiilor elementare pe baza cărora se face evaluarea, metode și
tehnici de evaluare inadecvate în raport cu obiectul și obiectivele evaluării, influențe de ordin
psihosocial.

Dincolo de particularitățile pe care le presupune procesul de evaluare în cadrul acestui tip

de examen, fie că sunt valori asociate evaluatorului, fie valori asociate evaluatului, obiectivul
principal rămâne selectarea cât mai riguroasă a candidaților care să se plieze pe modelul
educațional actual al dascălului cu vocație, profesionist, empatic, care să stimuleze aplecarea
elevilor către învățătură.