Text introductiv in minunata lume a celulei

Celula este unitatea de bază, structurală și funcțională, a

tuturor organismelor vii. Aceasta a fost descoperită de
către Robert Hooke și este unitatea funcțională a tuturor
organismelor vii cunoscute. Este cea mai mică unitate de
viață, care poate fi clasificată ca o vietate și este adesea
numită bloc de viață.[1] Unele organisme, cum ar fi cele
mai multe bacterii, sunt unicelulare (constau dintr-o
singura celula). Alte organisme, cum ar fi oamenii, sunt
multicelulare.
Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 1014 celule;
dimensiunea tipică celulei este de 10µm iar masa tipică
celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană
este de aproximativ 135 µm și se găsește în cornul
anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare
din cerebel, cele mai mici, pot avea circa 4 µm. Cea mai
lunga celulă poate ajunge de la degetul de la picior la
partea inferioară a trunchiului cerebral.[2] Cele mai mari
celule cunoscute sunt celulele de ou de struț nefertilizate,
care se cântăresc aproximativ 3.3 pfunzi.[3][4]
În 1835, înainte ca teoria finală despre celulă să fie
dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a observat mici
"granule", în timp ce privea prin microscop țesuturi de
plante. Teoria celulară, dezvoltată pentru prima oară
în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor
Schwann, afirma că toate organismele sunt compuse din
una sau mai multe celule, că toate celulele provin din
celulele preexistente, că funcțiile vitale ale unui organism
au loc in interiorul celulelor, și că toate celulele conțin
informațiile ereditare necesare pentru reglarea funcțiilor
 celulare și de transmitere a informațiilor pentru următoarea
generație de celule.[5]
Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula, care
înseamnă, o cameră mică. Termenul descriptiv pentru cea
mai mică structură de viață biologică, a fost inventat de
către Robert Hooke într-o carte pe care a publicat-o
în 1665, când a comparat celulele de plută pe care le-a
văzut prin microscopul său cu micile camere de locuit ale
călugărilor.[6]
Procariote[modificare | modificare sursă]

Structura celulei procariote

Celula procariotă este mai simplă și mai mică decât o celula eucariotă. Este
lipsită de nucleu individualizat, și de cele mai multe organite ale celulei
eucariote. Există două tipuri de procariote: bacteriile si archaea; amândouă au
o structură similară. Materialul nuclear al celulelor procariote constă dintr-un
singur cromozom, care este în contact direct cu citoplasma. La aceste celule,
regiunea nucleară nedefinită din citoplasmă se numește nucleoid.
O celulă procariota are trei regiuni arhitecturale:
 La exterior, flagel și pilus care se proiectează de pe suprafața celulei. Acestea
sunt structuri (nu sunt prezente în toate celulele procariote) din proteine care
faciliteză deplasarea și comunicarea între celule;
 Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulară. - în general, constând
dintr-un perete celular care acoperă o membrană celulară, totuși unele
bacterii au în plus un strat suplimentar de acoperire numit capsulă. Învelișul
ofera rigiditate celulei și separă interiorul celulei de mediul în care se află,
servind ca un filtru de protecție. Deși cele mai multe procariote au un perete
celular, există și excepții, cum ar fi Mycoplasma (bacterie) și Thermoplasma
(archaea). Peretele celular este format din peptidoglican la bacterii, și
acționează ca o barieră suplimentară împotriva forțelor exterioare. Acesta
previne, de asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată și în cele din
urmă de spargerea (citoliza) din cauza presiunii osmotice împotriva unui
mediu hipotonic. Unele celule eucariote (celule de plante și celule de ciuperci)
au de asemenea, un perete celular;
 În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conține genomul
celulei (ADN), ribozomi și diferite tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot
este de obicei o moleculă circulară (o excepție este cea a bacteriei Borrelia
burgdorferi, care provoacă boala Lyme). Deși nu formează un nucleu, ADN-ul
este condensat într-un nucleoid. Procariotele pot transporta elemente ADN
extracromosomiale numite plasmide, care sunt de obicei circulare. Plasmidele
activează funcții suplimentare, cum ar fi rezistența la antibiotice.
Eucariote[modificare | modificare sursă]

Celula eucariotă. Organite celulare: (1) nucleol (2) nucleu(3) ribozomi (4)
vezicule, (5) reticul endoplasmatic rugos, (6) aparatul Golgi, (7) citoschelet,
 (8) reticul endoplasmatic neted, (9) mitocondrie, (10) vacuole,
(11) citoplasmă, (12) lizozom, (13) centriol.
Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele și algele sunt toate
eucariote. Aceste celule sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o
procariotă tipică și pot avea volumul de 1000 de ori mai mare. Diferența
majoră dintre procariote și eucariote este că celulele eucariote conțin
compartimente legate de membrană în care pot avea loc activități specifice
metabolice. Cea mai importantă dintre acestea este nucleul celular, un
compartiment delimitat de membrană, care adăpostește ADN-ul celulelor
eucariote. Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferențe pot fi:

 Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcție, cu

diferențe minore în configurare. Pereții celulelor pot fi sau nu prezenți.
 ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare,
numite cromozomi , care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile
cromozomiale sunt stocate în nucleul celulei, separate de citoplasma printr-o
membrană. Unele organite eucariote, cum ar fi mitocondriile conțin de
asemenea ADN.
 Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult
mai complex decât al procariotelor.

Celulă tipică animală

Celulă tipică vegetală
Tabel 2: Comparație între structurile celulelor animale și vegetale
Celulă tipică animală Celulă tipică vegetală
Organite
 Nucleu  Nucleu
 Nucleol (în nucleu)  Nucleol (în nucleu)
 Reticul endoplasmatic rugos
 Reticul endoplasmatic rugos
 Reticul endolasmatic neted Reticul endolasmatic neted
 Ribozomi  Ribozomi
 Citoschelet  Citoschelet
 Aparat Golgi  Aparat Golgi (dictiozomi)
 Citoplasmă  Citoplasmă
 Mitocondrii  Mitocondrii
 Vezicule  Plastide
 Vacuole  Vezicule
 Lizozomi  Vacuole
 Centrozom  Perete celular
 Centrioli

Componentele celulare[modificare | modificare sursă]

Toate celulele, indiferent dacă sunt procariote sau eucariote, au o membrană
care inconjoară celula, separă interiorul acesteia de mediul său,
reglementează ceea ce trece înăuntru și afară (permeabilitate selectivă) și
menține potențialul electric al celulei. Toate celulele posedă ADN (materialul
ereditar de gene) și ARN (care conține informațiile necesare pentru
construirea diferitelor proteine cum ar fi enzimele, mașinăriile primare ale
celulelor). În celule există de asemenea și alte tipuri de biomolecule. Lista de
mai jos conține componentele principale ale celulei.
Membrana[modificare | modificare sursă]
Citoplasma celulei este înconjurată de o membrană celulară sau membrană
plasmatică. Membrana plasmatică din plante și procariote este de obicei
acoperită de un perete celular. Această membrană are rolul de a separa și de
a proteja o celulă de mediul său înconjurător și în general este formată dintr-
un strat dublu de lipide (hidrofil - asemănătoare celulelor de grăsime) și
molecule cu fosfor hidrofil; stratul se numește fosfolipid bistratificat. Integrate
în cadrul acestei membrane sunt o varietate de proteine moleculare care
acționează ca și canale și pompe facilitând mișcarea diferitelor molecule la
intrarea și ieșirea din celulă. Membrana are permeabilitate selectivă, în sensul
că poate să fie substanțe (moleculă sau ioni)care pot trece nestingherite, pot
trece într-o măsură limitată sau nu pot trece. Membranele de pe suprafața
celulară conțin de asemenea proteine receptoare care permit celulelor să
detecteze molecule de semnalizare externe, cum ar fi hormonii.
La unele celule, citoplasma prezintă diferite prelungiri acoperite de
plasmalemă. Acestea pot fi temporare și neordonate, cum ar fi pseudopodelor
(leucocitele), sau permanente: microvili (epiteliul mucoasei intestinale,
epiteliul tubilor renali), cili (epiteliul mucoasei traheei), desmozomi - corpusculi
de legătură care solidarizează celulele epiteliale.
Citoplasma[modificare | modificare sursă]
Citoplasma acționează în organizarea și menținerea formei celulei; ancorează
organitele în loc; are rol în timpul endocitozei, absorbția de materiale externe,
de către o celulă, și citochineză, separarea celulelor imature după diviziunea
celulară; și mută părți din celulă în procesele de creștere și de mobilitate.
Citoscheletului eucariotelor este compus din microfilamente, filamente
intermediare și microtubuli. Există un număr mare de proteine asociate
acestora, fiecare controlând structura unei celule prin îndrumarea, gruparea și
alinierea filamentelor. Citoscheletului procariotelor este implicat în menținerea
formei celulei, polaritate și citochineză.
Materialul genetic[modificare | modificare sursă]
Există două tipuri diferite de material genetic: acidului
dezoxiribonucleic (ADN) și acidul ribonucleic (ARN). Cele mai multe
organisme folosesc ADN-ul pentru stocarea informaților pe termen lung, dar
unii viruși (de exemplu, retroviruși) au ARN ca material genetic. Informațiile
biologice cuprinse într-un organism sunt codificate în secvența ADN sau ARN.
ARN-ul este, de asemenea, utilizat pentru transportul de informații (de
exemplu, mRNA) și funcții enzimatice (de exemplu, ARN ribozomal) în
organisme care utilizează ADN pentru codul genetic in sine. Moleculele ARN
de transfer (ARNt) sunt folosite pentru a adăuga aminoacizi în timpul
intepretării proteinelor.
Materialul genetic al procariotelor este organizat într-o moleculă de ADN
circular simplu (cromozom bacterial), în regiunea nucleoidului din citoplasmă.
Materialul genetic al eucariotelor este împărțit în diferite molecule liniare
numite cromozomi în interiorul unui nucleu separat, de obicei, cu material
genetic suplimentar în unele organite cum ar fi mitocondriile si cloroplastele.
O celula umana conține material genetic în nucleul celulei (genomul nuclear)
și în mitocondrii (genomul mitocondrial). La om genomul nuclear este împărțit
în 23 de perechi de molecule de ADN liniar numite cromozomi. Genomul
mitocondrial este o molecula de ADN circular distinct de ADN-ul nuclear. Cu
toate acestea ADN-ul mitocondrial este foarte mic în comparație cu
cromozomi nucleari.
Materialul genetic străin (cel mai frecvent ADN) poate fi, de asemenea,
introdus artificial în celulă printr-un proces numit sintezare. Acest lucru poate
fi trecător, în cazul în care ADN-ul nu este introdus în genomul celulei, sau
stabil, în cazul în care există. Anumiți viruși introduc de asemenea materialul
lor genetic în genom.
Compoziția chimică a celulei[modificare | modificare sursă]
Celula este formată din diferite molecule cu rol diferit. În componența acestor
molecule intră atomi reprezentând 63 elemente chimice. În funcție de
 proporția în care iau parte la formarea celulelor, elementele chimice se pot
clasifica în:

 macroelemente, (elemente prezente în proporție de 98%):

 oxigen, (66%)
 hidrogen, (10%)
 carbon, (18%)
 azot, (3,5%)
 microelemente, (elemente prezente în proporție de 2%):
 calciu, (1,2%)
 sulf, (0,9%)
 potasiu, (0,15%)
 sodiu, (0,15%)
 clor, (0,1%)
 magneziu, (0,1%)
 ultramicroelemente, (elemente prezente în proporție redusă - 0,01%):
 iod
 fier
 mangan
 zinc
 cobalt, etc.
Substanțe anorganice[modificare | modificare sursă]
Substanțele anorganice, sau minerale, sunt prezente în celulă atât sub formă
de molecule, cât și sub formă de ioni.Ele impregneaza unele membrane ,
polarizeaza membranele celulare, schimba proprietatile fizice ale
protoplasmei
Substanțe organice[modificare | modificare sursă]
Aceste substanțe sunt cele mai importante, ele luând parte activ la toate
procesele intracelulare.

 Acizi nucleici;
 Glucide;
 Lipide;
 Proteine.
Proprietăți fiziologice generale[modificare | modificare sursă]
Printre proprietățile care diferențiază materia vie de corpurile lipsite de viață
se pot aminti:
Metabolismul[modificare | modificare sursă]
Din substanța intercelulară în celulă pătrund substanțe
nutritive: oxigen, glucoză, lipide, apă, săruri, iar din ea se elimină substanțe
sub formă de deșeuri. Substanțele care intră în celulă participă la procesele
de biosinteză. Biosinteza semnifică
formarea proteinelor, glucidelor, lipidelor din substanțe mai simple, ce sunt
specifice celulei date. De exemplu, în celulele mușchilor se formează niște
proteine speciale, care le asigură contractilitatea. o dată cu biosinteza, în
celule are loc și descompunerea substanțelor organice. În urma
descompunerii se formează niște substanțe de structură mai simplă. Reacțiile
de descompunere decurg cu participarea oxigenului (reacții de oxidare) și
sunt însoțite de degajare de energie. Această energie se consumă în procesul
activității vitale a celulei sub formă de energie chimică, termică, mecanică.
Procesele de biosinteză și descompunere constituie metabolismul.
Excitabilitatea[modificare | modificare sursă]
Această proprietate a materiei vii este reprezentată prin capacitatea oricărui
corp viu de a răspunde, în mod activ, la unele modificări în mediul său de
viață și, în general, la orice acțiune care îi tulbură echilibrul. Factorii de mediu
care provoacă în celula vie tulburări reversibile sunt numiți excitanți. În
celulele excitate se schimbă viteza proceselor de biosinteză și de
descompunere a substanțelor, consumul de oxigen și temperatura. Celulele
își îndeplinesc funcțiile lor firești numai în stare de excitație. Celulele
grandulare produc și secretă anumite substanțe, cele musculare se contractă,
în celulele nervoase apare un semnal electric foarte slab numit impuls nervos,
care se propagă pe membranele celulare.

 adaptabilitatea
Diviziunea celulară[modificare | modificare sursă]
 Diviziunea (în latină divisio, divisionis = diviziune, împărțire) se realizează pe
două căi:

 - directă (amitoză)
 - indirectă (mitoză și meioză).
Diviziunea este procesul prin care o celulă ajunsa la maturitate (celula mamă)
va da naștere la doua celule identice (celulele fiice) care vor avea cromozomi
identici cu aceasta.
Diviziunea directă: Amitoza[modificare | modificare sursă]
Diviziunea amitotică este caracteristică procariotelor. Ea reprezintă diviziunea
care are loc fără fus de diviziune. Se poate întâlni și la unele eucariote cum ar
fi: unele ciuperci (drojdiile), alge albastre verzi (alga Pleurococcus - verzeala
zidurilor), celule maligne, celule pe cale de regenerare, în gale (țesuturi ale
plantelor).
Amitoza la procariote decurge astfel:

 cromozomul bacterian se atașează de peretele celulei divizându-se și

formându-se astfel doi cromozomi identici;
 apariția celor 2 cromozomi fie va determina creșterea celulei; între cromozomi
fie se va stabili un perete despărțitor ce îi va separa în final;
 separarea cromozomilor și formarea celor două celule fiice.
Amitoza poate decurge prin două moduri:

 prin clivare: apariția unui perete transversal sau longitudinal la nivelul

ecuatorial al celulei mamă, avansarea acestuia prin membrana celulară și
peretele celular, până la formarea celor două celule fiice;
 prin ștrangulare: apariția unei ștrangulări la nivelul zonei mediane a celulei
mamă, avansarea acesteia prin membrana celulară, citoplasmă și nucleu,
până la formarea celor două celule fiice.
Diviziunea indirectă[modificare | modificare sursă]
Diviziunea indirectă se realizează în prezența fusului de diviziune. Fusul de
diviziune se formează din centrozom. Fusul de diviziune este format din fibre
polare (mențin distanța dintre cei doi poli ai celulei) și kinetocorale(de acestea
 se atașează centromerii cromozomilor). Fusul de diviziune asigură distribuția
echilibrată a cromozomilor în cele două celule fiice.
Diviziunea indirectă este de două tipuri:

1. Mitoza: diviziune ecvațională/equațională;

2. Meioza: diviziune reducțională.
Mitoza[modificare | modificare sursă]
Mitoza este diviziunea prin care din celula mamă iau naștere două celule fiice
cu numărul de cromozomi egal cu cel al celulei mamă.
Mitoza presupune:

1. Diviziunea nucleului: Cariokineza/Cariochineza;

2. Diviziunea citoplasmei: Citokineza/Citochineza.
Cariokineza (diviziunea nucleului)[modificare | modificare sursă]
Are 4 faze:
1) Profaza:

 celula este în stare diploidă;

 are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se
deplaseze câte unui;
 se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;
 cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;
 cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la
microscopul optic;
 se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de
natură proteică).
2) Metafaza:

 celula este în stare diploidă;

 cromozomii sunt individualizați la maxim, observându-se foarte bine la
microscopul optic;
 cromozomii bicromatidici se află în planul ecuatorial al celulei, în placa
metafazică;
 la sfârșitul acestei faze are loc clivarea cromozomilor bicromatidici.
3) Anafaza:

 celula este în stare tetraploidă (are 4 seturi de cromozomi monocromatidici);

 spre fiecare pol al celulei se îndreaptă câte două seturi de cromozomi;
 deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea
(contractarea) fibrelor kinetocorale.
4) Telofaza:

 cromozomii monocromatidici încep sa își piardă din individualitate,

nemaiputând fi observați la microscop;
 cromatina se decondensează și se despiralizează;
 fusul de diviziune se dezorganizează;
 are loc reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;
 se formează, în final, doi nuclei fii/două nuclee fiice, fiecare având același
număr de cromozomi ca și celula mamă.
Citokineza (diviziunea citoplasmei)[modificare | modificare sursă]

 Are loc în cadrul telofazei.

 Se finalizează cu cele două celule, fiecare având același număr ce celule cu
celula mamă.
 În celulele animale, citokineza se realizează printr-un șanț de clivare.
 La celulele plantelor, citokineza se realizează printr-o placă celulară ce se
formează prin unirea peretelui celular cu membrana celulară.
 Placa celulară se dispune la nivelul ecuatorului celulei mamă între cele două
nuclee fiice, în final separându-le.
Importanța mitozei[modificare | modificare sursă]

 Asigură formarea embrionului din celula ou.

 Asigură creșterea organismelor până la maturizare.
 Asigură refacerea țesuturilor lezate sau a părților pierdute.
 Meioza[modificare | modificare sursă]

 Este procesul prin care, dintr-o celulă mamă iau naștere 4 celule fiice, fiecare
având numărul de cromozomi redus la jumătate față de celula mamă.
 Are două etape:
1) Etapa reducțională (meioza I): în această etapă, celula se divide formând
două celule fiice cu numărul de cromozomi redus la jumătate; această etapă
este heterotipică.
2) Etapa ecvațională (meioza II): se realizează ca o mitoză în celulele
haploide (n).

 Între meioza I și meioza II are loc o interfază scurtă fără sinteză de ADN,
deoarece cromozomii sunt deja bicromatidici.
Meioza I[modificare | modificare sursă]
Profaza I

 celula este în stare diploidă;

 are loc diviziunea centrozomului, astfel încât spre fiecare pol al celulei să se
deplaseze câte unul;
 se dezorganizează membrana nucleară și nucleolul;
 cromatina se fragmentează, se condensează și se spiralizează;
 cromozomii încep să se individualizeze, putând fi astfel observați la
microscopul optic;
 se formează fusul de diviziune alcătuit din fibre polare și kinetocorale (fibre de
natură proteică);
 cromozomii omologi se grupează în perechi numite bivalenți sau tetrade
cromozomiale;
 cromozomii omologi ai bivalentului fac schimb reciproc de gene (proces numit
crossing-over);
 în urma crossing-overului rezultă cromozomi recombinați.
Metafaza I

 celula este în stare diploidă;

 cromozomii bivalentului sunt individualizați la maxim, observându-se foarte
bine la microscopul optic;
 bivalenții se află în planul ecuatorial al celulei, în placa metafazică;
 la sfârșitul acestei faze are loc separarea cromozomilor bicromatidici ai
bivalentului.
Anafaza I

 celula este în stare diploidă (2n);

 spre fiecare pol al celulei migrează câte un set de cromozomi bicromatidici;
 deplasarea cromozomilor spre polii celulei se face pasiv prin scurtarea
(contractarea) fibrelor kinetocorale;
Telofaza I

 celula este în stare haploidă (n);

 cromozomii bicromatidici încep sa își piardă din individualitate, nemaiputând fi
observați la microscop;
 cromatina se decondensează și se despiralizează;
 fusul de diviziune se dezorganizează;
 are lor reorganizarea membranei nucleare și a nucleolului;
 se formează, în final, două celule fiice, fiecare având numărul de cromozomi
redus la jumătate față de celula mamă.
După finalizarea meiozei I are loc meioza II. Astfel, fiecare dintre celulele fiice
rezultate în meioza I intră în meioza II.
Meioza II decurge ca o mitoză în celule haploide și presupune cariokineză și
citokineză.
Meioza II are 4 faze:

 Profaza II;
 Metafaza II;
 Anafaza II;
 Telofaza II.
La sfârșitul telofazei are loc și citokineza, iar în final, din cele două celule fiice
haploide (exemplu: n=2 cromozomi bicromatidici) intrate în diviziune, rezultă 4
celule fiice haploide (exemplu: n=2 cromozomi monocromatidici).
Importanța meiozei[modificare | modificare sursă]
Duce la formarea celulelor reproducătoare sexuate (gameți) și asexuate
(spori).
Istoria descoperirii celulei[modificare | modificare sursă]
Celula a fost descoperită de Robert Hook în 1665 care făcea studii pe tulpini
de plută folosind microscopul. Acesta a observat că materialul dat a fost
împărțit în mai multe compartimente, egale ce semanau cu niste camarute.
Acestea au primit numele de celule (lat. cella=camera) Antonie van
Leeuwenhoek a observat primul organismele unicelulare într-o picătură de
apă, folosind microscopul.Teoria celulară a fost enunțată pentru prima dată
de Matthias Jakob Schleiden și Theodor Schwann în 1839. În 1858, Rudolf
Virchow emite teoria sa, Omnis cellula ex cellula, potrivit căreia celulele apar
în urma diviziunii celulare.