Sunteți pe pagina 1din 8

CONTROLUL INTEGRAT AL MEDIULUI

ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Elena-Maria MINEA

The issue of environment is an apparently facile debatable subject, but, in fact, is a very
complex and tender one, concerning the whole mankind.
The observation and the analysis of the environment carried out especially by the
scientists beside the environmental monitoring of its quality confered to the problem new
dimensions and valances since when the man himself generated an horrible scourge:
pollution.
The durable development has as a purpose to find the optimum among four systems: the
economic, the technologic, the ambiental and the human one.

Motto: “De zeci de mii de ani, de la homo sapiens încoace, Terra ne-a hrănit şi ne-a ajutat
să evoluăm. De milioane de ani, pământul acesta a înflorit şi a rodit, oferindu-ne grâne, fructe şi
legume, inimaginabil de multe bogăţii. Noi îl otrăvim cu îngrăşăminte chimice, cerându-i tot mai
multe roade şi tot mai bogate. Din totdeauna ne dă oxigen, prin chimia tainică a apelor şi
pădurilor. Noi tăiem copacii, deversăm deşeuri toxice în râuri şi fluvii, otrăvindu-i aerul cu
gigantice coşuri de fum. Răsturnăm munţii în căutare de aur, argint şi alte metale rare, fără să ne
pese de dezastrul rămas sub şenilele buldozerelor şi roţile excavatoarelor. Cu toate acestea,
Dumnezeu ne îndură, iar Pământul ne iartă! Mai mult, ne oferă în continuare hrana de zi cu zi,
aer proaspăt, ape limpezi şi bogăţii ale subsolului la care nici nu am visat”.

1. Problematica “mediului înconjurător”1 – subiect


Elena-Maria MINEA, asistent universitar , aparent facil de dezbătut şi “generos în oferte” de
(doctorand) la Departamentul de Administraţie exprimare spontană, dar nu întotdeauna foarte
Publică al Facultăţii de Ştiinţe Politice şi documentată – este, în realitate, unul complex (datorită
Administrative, Universitatea Babeş-Bolyai, inter şi multidisciplinarităţii sale) şi deosebit de delicat.
Cluj-Napoca. Cuvântul “mediu” exprimă şi acoperă o noţiune
globală, utilizată în toate domeniile de activitate,
inclusiv în ramurile ştiinţei care se ocupă, direct sau indirect, de protecţia factorilor de mediu naturali şi
artificiali.
Prin mediu înţelegem ansamblul condiţiilor şi elementelor naturale ale Terrei: apa, aerul, solul şi
subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi
anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa
bunăstarea şi sănătatea omului2.

1
Expresia “mediu înconjurător” este pleonastică, întrucât cuvântul “mediu” înseamnă “natura înconjurătoare
alcătuită din totalitatea factorilor externi în care se află fiinţele şi lucrurile” (a se vedea Dicţionarul Explicativ al
Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura “Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1996, p.617). Prin urmare, în
continuare, pentru a ne exprima corect, vom utiliza numai termenul mediu.
2
A se vedea definiţia din Anexa I a Legii nr. 137/1995 privind protecţia mediului, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.70 din 17 februarie 2000, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă
nr.91/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.465 din 28 iunie 2002.

Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, VIII, 2002, pp. 141-148

141
Astfel definit, conceptul evidenţiază o dinamică aparte, exprimând tendinţa generală de includere în
compunerea sa atât a elementelor naturale, cât şi a celor create de om. Având în vedere poziţia centrală pe
care o ocupă omul în mediu, şi luând în considerare interesele sale fireşti de a trăi într-un ambient sănătos,
despre noţiunea de mediu nu se poate vorbi decât cu referire la om care, ca vieţuitoare, face parte din
mediul natural.
Din definiţia de mai sus rezultă că noţiunea cuprinde atât mediul natural – natura în forma sa
originară, cu părţile ei vizibile şi invizibile, reprezentând condiţia existenţei tuturor vieţuitoarelor
(terenurile de orice fel, subsolul oricăror terenuri, apele subterane şi de suprafaţă, pădurile, aerul, flora şi
fauna terestră şi acvatică etc.) – cât şi mediul artificial, cel creat de mâna şi mintea omului, adică bunurile
care există datorită activităţii umane şi care reprezintă condiţiile materiale ale vieţii.
Pentru a ne putea oferi, în prezent şi în viitor, cadrul propice de viaţă şi manifestare sub toate
aspectele, mediul trebuie să fie atent şi neîncetat protejat.

2. Protecţia mediului este, într-o accepţiunea generală, ansamblul tuturor acţiunilor menite să
asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii componentelor mediului.
Cu toate că practica internaţională în acest domeniu are o vechime de doar douăzeci de ani, se
consideră că o strategie de protecţie a mediului la nivel naţional trebuie să aibă şase componente şi
anume:
- legislativă (legi cadru, legi speciale, ordonanţe guvernamentale, hotărâri de guvern, ordine, decizii,
normative, instrucţiuni, standarde);
- administrativ-instituţională (înfiinţarea unei autorităţi centrale de mediu cu structuri administrative
şi în teritoriu; înfiinţarea unor inspecţii de mediu la nivel central şi local; organizarea de direcţii sau
servicii de mediu la fiecare minister economic; organizarea de institute de specialitate; organizarea
Reţelei Naţionale de Monitoring Global; înfiinţarea şi organizarea zonelor şi ariilor protejate);
- educativ-informativă (înfiinţarea de şcoli de specialitate şi secţii sau facultăţi de specialitate;
introducerea în programa şcolară şi universitară, la toate specialităţile, şi a unor discipline de
ecologie şi protecţia mediului; organizarea de muzee, expoziţii, comunicări cu tematică orientată pe
protecţia mediului; derularea unui program de informare, sensibilizare şi antrenare a populaţiei la
acţiuni de protecţia mediului);
- economico-tehnologică (promovarea unor mecanisme pentru asigurarea de fonduri pentru mediu;
elaborarea şi introducerea de tehnologii “curate”, cele mai bune ale momentului; dezvoltarea unei
noi activităţi de tip industrial, aceea de protecţie a mediului; promovarea acţiunilor de reconstrucţie
ecologică a zonelor deteriorate; promovarea de programe intersectoriale: energie şi mediu,
transport şi mediu etc.);
- socială (anchete sociale de specialitate; iniţiative locale de genul: Săptămâna curăţeniei, Ziua
Mondială a Apei, Ziua Mondială a Mediului; crearea unei opinii locale de conservare şi protejare a
valorilor naturale; antrenarea populaţiei la analiza unor proiecte cu impact important asupra
mediului);
- cooperare internaţională (semnarea şi ratificarea de tratate, convenţii, înţelegeri, protocoale
regionale sau globale; organizarea şi participarea la activităţi comune şi comisii mixte monitoring –
cercetare; participarea la congrese, sesiuni, simpozioane internaţionale)3.

3. Strategia de protecţia mediului se poate defini ca totalitatea acţiunilor şi măsurilor destinate


conservării resurselor naturale şi menţinerea calităţii factorilor de mediu la un nivel acceptabil.
Componentă importantă a conceptului actual de dezvoltare durabilă, strategia de protecţia mediului
trebuie gândită astăzi în formula acceptată de toate guvernele lumii, care consacră menţinerea echilibrului
ecologic pe plan global, regional sau local, de o importanţă majoră faţă de scopurile politicii social-
economice.
Strategia de protecţia mediului adoptată, conceptele şi instrumentele însuşite îşi dovedesc eficienţa în
măsura în care se reuşeşte: menţinerea calităţii sănătăţii umane şi menţinerea calităţii tuturor valorilor
specifice naturii.

3
A se vedea Vl. Rojanschi, F. Bran, Gh. Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului, Ed. Economică, Bucureşti,
1997, p.15-17.

142
Considerentele care au impus elaborarea unor strategii de protecţie a mediului sunt:
- înlocuirea sistemului de acţiuni întâmplătoare, ocazionale cu acţiuni programatice şi coerente de
protecţie a mediului;
- eliminarea unor contradicţii interne care limitau luarea unor măsuri de protejare a mediului sau
reduceau eficienţa acestor măsuri;
- elaborarea, implementarea şi evaluarea politicii de mediu pe etape, astfel încât să fie posibilă
reevaluarea acesteia;
- adaptarea planurilor de acţiune şi de implementare la scară de timp (pe termene scurte, medii şi
lungi);
- alegerea şi formarea unui personal adecvat, în funcţie de etapă şi acţiune;
- controlul aplicării riguroase a măsurilor stabilite conform acordurilor, autorizaţiilor, normelor sau
altor cerinţe legale.
La elaborarea strategiei de mediu se are în vedere dinamismul elementelor în discuţie şi caracterul
relativ nou al problemelor, astfel încât trebuie aplicat principiul activităţii interactive. Strategia trebuie
supusă unui proces periodic de reconsiderare de tipul: adaptare continuă; recurgere la propuneri flexibile.
Această reconsiderare presupune două elemente de bază: adaptare la ideile în schimbare sau la
circumstanţele vieţii socio-economice, respectiv adaptare la rezultatele evaluării etapei anterioare.
În cadrul strategiei de protecţia mediului un rol esenţial revine alegerii adecvate a instrumentelor
politicii de mediu. În acest sens trebuie avut în vedere:
- alegerea unor combinaţii adecvate de instrumente;
- alegerea celor mai potrivite puncte de aplicare.
Instrumentele pot fi clasificate în funcţie de componenta politică căreia îi aparţin, astfel: a) politica
reglementărilor globale – care se referă la ansamblul agenţilor economici, de stat sau privaţi, la toate
categoriile de cetăţeni (legi cadru, standarde, norme, studii şi analize de impact asupra mediului); b)
politica reglementărilor specifice – care apelează la instrumente de tipul: responsabilităţi pentru produse
periculoase, responsabilitatea riscului, dreptul de informare corectă şi în timp real; c) politica prin
convingere – categoria cea mai eficientă, care utilizează instrumente specifice, cum sunt: promovarea
tehnologiei ecologice şi a cercetării; utilizarea mecanismelor de piaţă; promovarea conştientizării şi
educaţiei; d) politica transferului de informaţie – utilizează instrumente de comunicare socială ca:
educaţie, mass - media şi relaţii cu publicul, sisteme informaţionale accesibile publicului; e) politica de
stimulare financiară şi economică – care promovează: scutiri de impozite pentru investiţii şi activităţi de
protecţia mediului etc.4
În stabilirea strategiilor care să corespundă în mod optim situaţiei şi conjuncturii interne trebuie
analizat modul cum vor acţiona instrumentele separat şi în combinaţie, iar apoi efectul acestora asupra
diferitelor segmente ale societăţii.

4. Problemele controlului calităţii mediului s-au pus după ce omenirea – parcurgând o evoluţie scurtă
(la scară geologică) – s-a înmulţit (de multe ori, la intervale mici, populaţia s-a dublat), a ocupat – sub o
formă sau alta – toată suprafaţa planetei, a modificat-o profund, a afectat sau transformat ecosistemele
naturale şi a provocat un flagel necunoscut până atunci: poluarea. Interacţionând, aceste intervenţii ale
omului au declanşat o serie de procese care periclitează viitorul omenirii şi al planetei.
Pentru o facilă înţelegere a acestei perspective şi în vederea determinării capacităţii de instituire a
măsurilor de redresare şi reconstrucţie ecologică, s-a impus organizarea şi desfăşurarea unei ample acţiuni
de control a calităţii mediului – aşa-numitul monitoring ecologic sau monitoring integrat5.
Un control real al calităţii mediului trebuie realizat pe baza unor principii şi reguli stricte şi unitare,
unanim acceptate.
Supravegherea mediului s-a făcut de-a lungul timpului, dar nu în mod organizat. Sunt bine cunoscute
observaţiile privind schimbările climatice, secetele, inundaţiile etc., pe care le găsim în scrierile din
antichitate, calendarele egiptene, summeriene, romane, aztece, incaşe etc. Ele au fost sintetizate în lucrări
pe baza lor efectuându-se o serie de prognoze şi estimări.

4
Idem, p.27-29; D. Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1995.
5
A se vedea S. Godeanu, Elemente de monitoring ecologic/integrat, Ed. “Bucura Mond”, Bucureşti, 1997, p. 15-18.

143
Odată cu dezvoltarea ştiinţei acestea devin o preocupare sistematică şi metodică, realizată prin
intermediul diverselor sisteme de măsurare, cu ajutorul cărora au fost înregistraţi – pe perioade
îndelungate – diverşi parametri ai mediului: temperatura, umiditatea, radiaţia solară, nivelul şi viteza de
scurgere a apelor. În timp s-a manifestat şi concretizat tendinţa de unificare a unităţilor de măsură pentru
toţi aceşti parametri, făcându-se trecerea de la urmărirea şi consemnarea empirică la studiul sistematic,
ştiinţific al tuturor acestor indicatori (factori).
Observarea şi analizarea mediului s-a efectuat mai ales de către oamenii de ştiinţă. Aceştia au lucrat
la început independent, fiecare alegându-şi reperele, etaloanele după propriile metode de cercetare,
ajungându-se – în cel mai fericit caz – la utilizarea standardelor ţărilor lor. În timp s-a impus
uniformizarea metodelor de lucru, a unităţilor de măsură, coordonarea activităţilor de experimentare şi
cercetare, informarea reciprocă în legătură cu fazele parcurse şi performanţele atinse. Aceste aspecte au
favorizat şi accelerat procesul de înfiinţare a unor comitete, asociaţii de specialişti care s-au întrunit în
cadrul unor ample manifestări de specialitate în cadrul cărora s-au elaborat materiale cuprinzând
rezultatele obţinute, care puteau fi accesate de către toţi cei interesaţi.
Problemele fundamentale care au apărut şi care şi-au căutat răspunsul au fost:
• cine realizează şi finanţează sistemul de control al calităţii mediului?
• care sunt scopurile şi obiectivele programului de monitoring?
• ce metode trebuie folosite în măsurarea sistematică în timp a variabilelor şi proceselor?
• care este scara de timp în care se realizează monitoring-ul şi care este frecvenţa de colectare a
datelor?
• ce variabile şi procese au fost alese şi care sunt cele mai eficiente, elocvente, relevante variabile
care pot satisface obiectivele programului de monitoring al mediului?
Pentru termenul “monitoring” (controlul calităţii mediului) există două sensuri: unul ecologic şi unul
tehnologic.
În sens ecologic, monitoring-ul ecologic reprezintă sistemul de supraveghere sistematică şi continuă
a stării mediului şi a componentelor sale sub influenţa factorilor naturali şi antropici.
În sens tehnologic, monitoring-ul integrat reprezintă un sistem complet de achiziţie a datelor privind
calitatea mediului, obţinut pe baza unor măsurători sistematice, de lungă durată, la un ansamblu de
parametrii şi indicatori, cu acoperire spaţială şi temporală care pot să asigure posibilitatea controlului
poluării.
În ţara noastră s-a acceptat şi este consacrată sintagma monitoring integrat, dar se foloseşte şi
formula monitoring ecologic/integrat.
Monitoring-ul ecologic/integrat urmăreşte:
- realizarea unui sistem integrat de înregistrări metodice;
- evaluarea cuantificată a structurilor şi a modului de funcţionare a proceselor ecologice;
- compararea stării mediului cu intensitatea activităţilor socio-economice;
- modelarea situaţiilor constatate;
- prognozarea sensului, a tendinţelor şi schimbărilor care au loc.
Problema fundamentală a monitoring-ului ecologic/integrat constă în preîntâmpinarea – cât mai
devreme posibil – a acţiunilor negative rezultate din activităţile umane. Pentru aceasta trebuie apreciat
sensul în care reacţionează mediul, evoluţia subsistemelor care îl compun, totul efectuându-se pe bază de
analize detaliate, sistematice, de lungă durată. Este necesar ca monitoring-ul ecologic/integrat să fie
abordat sistemic, holistic, în concordanţă cu complexitatea proceselor din natură.
Parametrii care se urmăresc în monitoring-ul ecologic/integrat sunt următorii6:
1. parametrii geofizici – cei care urmăresc factorii climatici (temperatura, insolaţia, nebulozitatea,
precipitaţiile, curenţii de aer etc.) şi hidrologici (debitele lichide şi solide, curenţii, vitezele,
transparenţa etc.);
2. parametrii geochimici – cei care evidenţiază conţinutul diferitelor substanţe chimice în diversele
subsisteme ale mediului;
3. parametrii biologici – care constau în inventarul speciilor existente (evidenţierea biodiversităţii);
4. parametrii de radioactivitate – obţinuţi prin măsurarea radioactivităţii globale;
6
Idem, p. 20-28.

144
5. parametrii legaţi de nevoile umane – istorici, sociologici, epidemiologici, legaţi de alimente şi
apa potabilă, de zgomot etc.;
6. parametrii de evidenţiere a unor surse de afectare a mediului.
Obiectivele monitoring-ului ecologic/integrat pot fi cu caracter general, cu caracter specific şi cu
caracter prospectiv.
Principiile de realizare a monitoring-ului ecologic/integrat sunt de trei tipuri:
- principii instituţionale – care vizează activitatea instituţiilor care sunt abilitate să organizeze şi să
desfăşoare monitoring ecologic/integrat;
- principii ştiinţifice – care constituie baza, fundamentarea ştiinţifică a activităţii de protecţia
mediului;
- principii operaţionale – care relevă modul concret în care se lucrează în monitoring-ul
ecologic/integrat

5. În scopul abordării integrate a măsurilor ce se impun a fi luate în vederea prevenirii, reducerii şi


controlului poluării a fost adoptată recent o nouă reglementare: Ordonanţa de Urgenţă nr.34/20027.
Prin acest act normativ au fost stabilite măsurile necesare pentru prevenirea sau, în cazul când aceasta
nu este posibilă, pentru reducerea emisiilor provenite din unele activităţi preponderent industriale care pot
afecta aerul, apa şi solul; de asemenea, sunt stabilite măsuri speciale pentru gestionarea deşeurilor, astfel
încât să se atingă un nivel ridicat de protecţie a mediului, considerat în întregul său, în acord cu
respectarea legislaţiei în vigoare şi a obligaţiilor din convenţiile internaţionale din acest domeniu, la care
ţara noastră este parte.
Controlul privind respectarea cu stricteţe a măsurilor adoptate în scopul arătat se va exercita – în
principal – prin acordul integrat şi autorizaţia integrată de mediu.
Acordul integrat de mediu este actul tehnico-juridic, emis de autoritatea competentă8 pentru
protecţia mediului, prin care se conferă dreptul de a stabili condiţiile de realizare a unei activităţi încă din
etapa de proiectare, care să asigure că instalaţia corespunde cerinţelor legale. Acordul poate fi eliberat fie
pentru una sau mai multe instalaţii, fie numai pentru anumite părţi ale instalaţiilor situate pe acelaşi
amplasament9.
Autorizaţia integrată de mediu este actul tehnico-juridic emis de autorităţile competente pentru
protecţia mediului conform dispoziţiilor legale în vigoare, care acordă dreptul de a exploata în totalitate
sau în parte o instalaţie în anumite condiţii care să confere siguranţa că instalaţia corespunde cerinţelor
legii. Şi autorizaţia poate fi eliberată pentru una sau mai multe instalaţii ori părţi ale instalaţiilor situate pe
acelaşi amplasament şi exploatate de către acelaşi titular10.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului poate emite acordul şi/sau autorizaţia integrată de
mediu numai cu respectarea abordării integrate a tuturor elementelor şi factorilor de mediu. Potrivit legii,
condiţiile necesare pentru emiterea acordului şi/sau autorizaţiei integrate de mediu sunt următoarele:
verificarea cuprinderii în autorizaţie a tuturor condiţiilor menite a asigura realizarea unui nivel ridicat
de protecţia mediului, în întregul său; luarea în considerare a informaţiilor şi concluziilor pertinente,
precum şi a celor din studiul de impact privind efectele asupra mediului pentru instalaţiile noi, în cazul
unei modificări substanţiale a instalaţiilor existente şi a unor proiecte publice/private; stabilirea
valorilor limită de emisie, în special pentru poluanţii susceptibili de a fi evacuaţi de instalaţia respectivă
în cantităţi semnificative, în funcţie de natura şi de potenţialul lor de transfer al poluării de la un
element şi factor de mediu la altul etc.11
7
A se vedea Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr.34 din 21 martie 2002 privind prevenirea, reducerea
şi controlul integrat al poluării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.223 din 3 aprilie 2002.
8
Autoritatea competentă este, potrivit definiţiei cuprinsă în Anexa II la Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002, orice
autoritate a administraţiei publice centrale şi/sau teritoriale pentru protecţia mediului. Autoritatea competentă
pentru protecţia mediului are o serie de atribuţii, între care: coordonează şi controlează modul de aplicare a
prevederilor legale în domeniu; elaborează, avizează şi aprobă procedurile şi măsurile care se impun a fi luate,
conform legii; publică anual inventarul principalelor emisii şi surse responsabile de poluare şi pune la dispoziţie
publicului rezultatele supravegherii emisiilor în mediu; verifică luarea măsurilor necesare pentru a se evita orice
poluare semnificativă, verifică aplicarea măsurilor de utilizare eficientă a energiei etc.
9
A se vedea definiţia din Anexa II la Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002.
10
A se vedea definiţia din Anexa II la Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002.
11
Conform disp.art. 17 din Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002.

145
Autorizaţia integrată de mediu care se emite trebuie să cuprindă şi să impună toate condiţiile care să
garanteze că instalaţia îndeplineşte cerinţele prevăzute de aceasta.
În cazul neîndeplinirii condiţiilor legale cerute de lege se va refuza – motivat – acordarea autorizaţiei
integrate de mediu, comunicându-se acest fapt titularului activităţii în termen de 30 de zile de la data
depunerii documentaţiei.
Condiţiile de autorizare trebuie reexaminate şi actualizate periodic; competenţa în această materie
aparţine autorităţii pentru protecţia mediului. Reexaminarea este obligatorie, conform prevederilor legale,
în situaţiile când: poluarea cauzată de instalaţie necesită revizuirea valorilor limită de emisie existente la
autorizare sau necesită stabilirea de noi valori limită de emisie; schimbările substanţiale ale celor mai
bune tehnici disponibile permit o reducere semnificativă a emisiilor; siguranţa exploatării şi a
desfăşurării activităţii face necesară recurgerea la alte tehnici; prevederile unor noi reglementări legale
o impun12.
Titularii activităţilor potenţial periculoase au obligaţia să solicite şi dreptul să obţină, de la autorităţile
pentru protecţia mediului, încă din etapa de proiectare, acordul integrat de mediu şi autorizaţia integrată
de mediu pentru toate activităţile aflate în desfăşurare.
Principalele obligaţii ale titularilor de activităţi privind exploatarea instalaţiilor poluante se referă la:
luarea măsurilor de prevenire eficientă a poluării, în special prin recurgerea la cele mai bune tehnici
disponibile; luarea măsurilor corespunzătoare pentru înlăturarea imediată a efectelor unei eventuale
poluări semnificative; evitarea producerii de deşeuri ori neutralizarea şi eliminarea acestora atunci când
s-au produs, evitându-se sau reducându-se impactul asupra mediului13; utilizarea eficientă a energiei;
luarea măsurilor necesare pentru prevenirea accidentelor şi limitarea consecinţelor acestora; luarea
măsurilor necesare, în cazul încetării definitive a activităţii, pentru evitarea oricărui risc de poluare şi
pentru aducerea amplasamentului şi a zonelor afectate într-o stare care să permită reutilizarea
acestora14.
Orice schimbare a modului de exploatare a instalaţiei, prevăzută de titularul activităţii, se va putea
opera numai după ce s-a cerut şi obţinut acordul şi/sau autorizaţia integrată de mediu necesare. Cererea de
autorizare se va face pentru toate părţile de instalaţie şi pentru toate elementele susceptibile de a fi
modificate15.
Încălcarea prevederilor legale în materie atrage răspunderea civilă sau contraveţională, după caz16.
Actul normativ privind controlul integrat al mediului, prezentat succint mai sus, nu conţine nici o
reglementare expresă referitoare la modul în care titularul unei activităţi pentru care este necesară
emiterea autorizaţiei integrate poate cenzura profesionalismul şi buna-credinţă a autorităţii de mediu. Aşa
fiind, considerăm că refuzul nejustificat ori neîntemeiat al eliberării autorizaţiei va putea fi atacat în
condiţiile şi după procedura prevăzute de Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ.

6. Adoptarea reglementării privind controlul integrat al mediului reprezintă un pas (mic, desigur, dar
important) în direcţia asigurării unei protecţii eficiente a mediului, iar eficientizarea măsurilor – juridice,
economice, politice etc. – întreprinse pentru protejarea mediului se înscrie perfect în cadrul marcat de
principiile dezvoltării durabile17.
Pentru conceptul de dezvoltare durabilă este fundamentală necesitatea integrării obiectivelor
economice cu cele ecologice şi de protecţia mediului.
Până acum douăzeci de ani s-a acordat prioritate creşterii economice, fără a se ţine cont deloc de
necesitatea protejării mediului; formele grave de manifestare a deteriorării componentelor mediului
înconjurător au impus schimbarea acestei optici.

12
Conform dispoziţiile art.7 alin.2 din Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002.
13
A se vedea şi Hotărârea Guvernului României nr.918 din 22 august 2002 privind stabilirea procedurii-cadru de
evaluare a impactului asupra mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei
proceduri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.686 din 17 septembrie 2002.
14
Potrivit dispoziţiilor art.11 din Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002.
15
Conform prevederilor art. 12 din Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002.
16
A se vedea dispoziţiile art.20 din Ordonanţa de Urgenţă nr.34/2002.
17
A se vedea M. Şt. Minea, Dreptul mediului înconjurător şi dezvoltarea durabilă, în “Analele Universităţii din
Oradea”, Seria Drept, 1995, p. 41-46.

146
Perspectiva creşterii economice înaintea protecţiei mediului este posibilă, putându-se chiar susţine o
astfel de strategie prin faptul că o economie stabilă generează fonduri şi îşi poate permite să susţină o
intensă muncă socială în domeniul protecţiei mediului. O astfel de abordare însă nu permite tuturor ţărilor
o dezvoltare susţinută. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare sunt mai frecvente împrejurările care produc
pagube ecologice şi care antrenează consecinţe grave asupra sănătăţii generaţiilor prezente şi viitoare.
Este regretabil, de asemeni, faptul că nu este sesizată problema necesităţii participării tuturor ţărilor la
rezolvarea problemelor globale ale protecţiei mediului (schimbări climatice, distrugerea stratului de ozon,
creşterea suprafeţelor de deşert etc.). Ţările mai sus menţionate – confruntate fiind cu probleme severe de
protecţia mediului pe plan local – nu mai au disponibilităţi, în special materiale, de a contribui la
rezolvarea celor globale.
Ideea de a evalua mai întâi paguba şi abia apoi de a o remedia este discutabilă, neputând şi
netrebuind să constituie singura posibilitate de abordare a chestiunii în cauză. Managementul ecologic, ca
şi ştiinţa medicală, are un principiu confirmat: prevenirea este întotdeauna mai bună şi mai economică
decât tratarea (remedierea, repararea). Cele prezentate se constituie într-un argument puternic în
susţinerea şi promovarea acţiunilor de integrare a obiectivelor economice şi a celor ecologice, incluzând
şi acţiunile de protecţia mediului, astfel încât pagubele ecologico-economice să fie minimalizate.
Ultimele două decenii au fost consacrate de către specialiştii, politicienii şi oamenii de decizie – care
au înţeles acuitatea acestor probleme – căutării soluţiilor locale sau globale, economice, tehnice sau
politice care au condus la dezvoltarea şi afirmarea unui nou domeniu al tehnicii şi practicii inginereşti
prin care proiectele şi activităţile se abordează sub toate aspectele (economic, financiar, monetar, social şi
ecologic) în relaţia lor cu mediul şi care necesită o muncă de sinteză şi de coordonare a unei echipe
multidisciplinare: ingineria mediului.
Una dintre definiţiile generale ale conceptului de dezvoltare durabilă precizează că acesta are ca obiectiv
general găsirea optimului interacţiunii între patru sisteme: economic, tehnologic, ambiental şi uman. Nivelul
optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată care poate fi susţinută de către cele patru sisteme.
Cerinţele minime pentru asigurarea dezvoltării durabile includ:
- redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi
accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
- eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru un loc de muncă, hrană,
energie, apă, locuinţă şi societate;
- asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demografică controlată);
- conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea
impactului activităţilor economice asupra mediului;
- reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;
- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor
privind mediul şi coroborarea acestora cu dezvoltarea ţărilor pe plan naţional şi internaţional.
Datorită importanţei sale capitale, conceptul de dezvoltare durabilă s-a impus în întreaga lume, ca
obiectiv strategic ( evident, prezentând aspecte particulare în fiecare stat).
Necesitatea asigurării unei dezvoltări durabile pe Terra, care să profite întregii omeniri a fost
conştientizată târziu, în urmă cu puţină vreme, dar din momentul când s-au întrevăzut – de către toată
lumea – perspectivele sumbre ale degradării (nu numai continue, dar şi rapide şi de o amploare alarmantă)
s-a intrat într-un soi de panică generală a cărei “parte bună” este reprezentată de creşterea gradului de
preocupare a oamenilor pentru găsirea şi punerea în operă a ideilor şi măsurilor de “salvare” a pământului
astfel încât el să ofere şi generaţiilor viitoare condiţii normale de viaţă şi dezvoltare.
În scopul prezentat mai sus au avut loc mai multe reuniuni internaţionale, de mare amploare, care au
culminat cu “Întâlnirea la Vârf a Pământului” – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare,
care a avut loc la Rio de Janeiro în iunie 1992. Rezultatul acestei Conferinţe – la care au participat şefi de
state şi personalităţi guvernamentale de pe întreg globul, împreună cu delegaţi ai agenţiilor Naţiunilor Unite,
ai organizaţilor internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale – a fost adoptarea AGENDEI XXI
(“Agenda Schimbării”), document prin care se propun – la nivel de principii – soluţii (într-un plan de
acţiune coerent) la problemele critice cu care se confruntă omenirea în prezent, la cumpăna dintre milenii18.

18
A se vedea şi M. Duţu, Dreptul internaţional al mediului, Ed. “Economica”, Bucureşti, 1996.

147
Agenda XXI reprezintă un document deosebit de amplu şi generos. Din el se desprind principiile şi
acţiunile care – puse în aplicare cu consecvenţă şi seriozitate – asigură dezvoltarea durabilă a omenirii.
Reţinem, în continuare, într-o enumerare selectivă, cele mai importante acţiuni şi activităţi care trebuiesc
întreprinse la nivel mondial: cooperarea internaţională, combaterea sărăciei, schimbarea modelelor de
consum, populaţia şi viabilitatea, protecţia şi promovarea sănătăţii umane, aşezările umane viabile,
adoptarea deciziilor pentru dezvoltarea durabilă, protecţia atmosferei, gospodărirea viabilă a terenurilor,
combaterea despăduririlor, combaterea deşertificării şi a secetei, dezvoltarea montană durabilă,
dezvoltarea durabilă a agriculturii şi a localităţilor rurale, conservarea diversităţii biologice,
managementul biotehnologiei, protecţia şi gospodărirea oceanelor, protecţia şi gospodărirea apelor dulci,
gospodărirea deşeurilor periculoase, utilizarea în siguranţă a produselor chimice toxice etc.

Bibliografie
1. M. Duţu, Dreptul comunitar al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.
2. M. Duţu, Dreptul internaţional al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.
3. S. Godeanu, Elemente de monitoring ecologic/integrat, Ed. “Bucura Mond”, Bucureşti, 1997.
4. E. Lupan, Dreptul mediului, Ed. “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2001.
5. E. Lupan, M.Şt. Minea, A. Marga, Dreptul mediului, Tratat elementar, Ed. “Lumina-Lex”, Bucureşti, 1997.
6. D. Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. “Şansa SRL”, Bucureşti, 1996.
7. Gh. Mohan, A. Ardelean, Ecologie şi protecţia mediului, Ed. “Scaiul”, Bucureşti, 1993.
8. M. Negulescu şi colectivul, Protecţia mediului înconjurător, Manual general, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995.
9. Vl. Rojanschi, F. Bran, Gh. Diaconu, Protecţia şi ingineria mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.

148