Sunteți pe pagina 1din 3

Ion

Liviu Rebreanu
caracterizare personaj principal

„Ion” de Liviu Rebreanu, opera publicata in anul 1920, marchează un început de drum in istoria
romanului romanesc modern. Opera lui Liviu Rebreanu este o proza realist obiectiva care propune o
viziune tradițională, fiind vizibile si elemente de modernitate. Rebreanu contribuie la modernizarea
prozei românești, eliberând-o de excesele idilice ale prozei semănătoriste sau de notele moralizatoare
din romanele lui Slavici.
Ion este un personaj complex şi contradictoriu, el reflectând o mentalitate tradiţională, potrivit căreia
demnitatea umană depinde de întinderile de pământ. Deşi sărac, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”,
iubind munca „oricât ar fi fost de aspră”, şi pământul, care „îi era drag ca ochii din cap”. Isteţ, silitor şi
cuminte, el trezeşte simpatia învăţătorului Herdelea, dar renunţă la şcoală, tocmai pentru că dragostea
pentru pământ e mai mare. Ion este în acelaşi timp un personaj realist, ilustrativ pentru o clasă socială-
ţăranul sărac însetat de pământ : “ Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion”(George Călinescu). Tipic prin
iubirea de pământ, Ion este, în schimb, atipic prin mijloacele folosite pentru a-l obţine.
Folosind simplificarea artei clasice, după modelul eroilor lui Moliere, psihologia lui Ion se organizează în
jurul unei trăsături dominante- instinctul posesiunii. Inteligent, harnic, brutal, impulsiv, cinic, considerat
de unii critici erou stendhalian, cu voinţă puternică ( Eugen Lovinescu), de alţii o brută, “căreia şiretenia
îi ţine loc de deşteptăciune” ( George Călinescu), personajul poate avea, în final, statutul moral formulat
de criticul Nicolae Manolescu: “Ion trăieşte în preistoria moralei, într-un paradis foarte crud, el e aşa
zicând bruta ingenuă”, care acţionează sub impulsul necesităţii ca acoperire morală.
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut, perceput simultan
ca terra mater (“de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce garantează succesul în
comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv.
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de monografie,
descrierea horei este, de asemenea, ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului. În această
ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor fizice,
voinţei, inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile
Baciu ( sărăntoc, hoţ şi tâlhar) care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia.
Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei
sale, se declanşează latenţe obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui
suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George
Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se
însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg
spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu apare în
capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei ţăranului
cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi merge prima oară să le
vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o
uriaşă “anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută “cu voluptate”; “şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un
fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: “Se vedea acum mare şi
puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În “Laudă
ţăranului român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a
ţăranului de pământul “ care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi
şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui
Ion pentru pământ are doar fervenţa dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt
reprezentativă identităţii noastre naţionale.
Accentul pus pe zugrăvirea personajului principal se reflectă în construcţia acţiunii. Pe scurt, povestea
are la bază dorinţa unui ţăran sărac, dar harnic, de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi satisface setea de
pământ, pentru că “toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult,
mult…”. Ascultând glasul acestei dorinţe primordiale, el seduce o fată bogată, pe care nu o iubeşte, silind
pe tatăl acesteia -Vasile Baciu- să permită căsătoria lor. Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata
unui ţăran înstărit din satul natal , se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul
central este, de asemenea, inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, din
satul autorului. Ion devine un personaj complex prin faptul că nu se limitează la satisfacerea primei sale
pasiuni. Îşi doreşte, cu aceeaşi încrâncenare, satisfacerea glasului iubirii, din nou o imposibilitate,
deoarece Florica, prima sa iubire, este acum căsătorită cu George Bulbuc. În încercarea de a se împotrivi
destinului său, de a stabili o ordine proprie, subordonată ambiţiei şi dorinţelor sale, Ion încalcă legi
nescrise. Determinând moartea copilului său Petrişor prin neglijenţă şi a Anei,care, conştientă că nu este
iubită, se spânzură, ridicând mâna împotriva părinţilor, revoltându-se împotriva binefăcătorului său-
învăţătorul Herdelea, comiţând adulter, Ion suportă în final pedeapsa implacabilelor legi ale vieţii. Nu
întâmplător este ucis cu o sapă, unealtă legată de pământul care îl supune pentru ultima oară.
Pământurile lui Vasile Baciu ajung ale bisericii.
Conflictul principal care stă la bază temei romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul
exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un “sărăntoc”, ci după alt “bocotan”,
George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii.
În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care
fusese înainte a Glanetaşilor (“inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George
Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul
pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu acceaşi
pasiune, de fiecare, dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-
stihie, amintind de mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-
hybris-care determină căderea personajului în tragediile greceşti.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către narator: “iute şi
harnic, ca mă-sa”; “ munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte
personaje, în diferite momente ale acţiunii: “Ion e băiat cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e
isteţ “( Maria Herdelea); “ eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar
umbli numai după blestemăţii ”( preotul Belciug). Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti
prin monologul interior: “ Mă moleşesc ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul
norocului pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj, personajul
dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale-îşi
nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu învăţătorul,
ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile:
“avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în
evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de
consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi
cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central.
In opinia mea, Relatia fundamentala din roman se stabileste intre protagonist si personajul simbolic mai
puternic decat el si anume pamantul.Conflictul tragic dintre om si pamantul-stihie este provocat de
ubirea patimasa a personajului pentru pamant, de iluzia ca-l poate stapani, dar se incheie prin
intoarcerea in aceasta matrice universala. Ion iubeste pamantul mai presus de orice astfel ca renunta la
scoala si apoi la Florica in favoarea lui.Relatia dintre taran si pamant este infatisata in trei ipostaze
simboliceȘ pentru copil, pamantul-mama „Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil.De pe atunci
pamantul i-a fost mai drag ca o mama.”, pentru barbat, pamantul-ibovnica „Il cuprinse o pofta sălbatecă
sa imbratiseze huma, s-o crâmpoțeasca in saruturi”, iar pentru omul cu destin tragic, pamantul-stihie,
care spulbera dorintele si iluziile efemere prin moarte.
Conchid ca, Ion este un personaj monumental si memorabil, ipostaza a omului teluric, dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forte mai presus de vointa lui puternica: pamantul-stihie si legile
nescrise ale satului traditional.