Sunteți pe pagina 1din 2

Luceafărul

Mihai Eminescu
A. . IPOTEZA
Poemul Luceafărul a apărut în anul 1883 şi este o alegorie pe tema
geniului, în raport cu lumea, iubirea, cunoaşterea, dar şi o meditaţie asupra
condiţiei umane.
B. SURSE DE INSPIRATIE
Principalele surse de inspiraţie sunt cele folclorice (basmul Fata în
grădina de aur, cules de austriacul Richard Kunisch, motivul zburătorului),
alături de care poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice
( antinomile dintre geniu şi omul comun, din filozofia lui Arthur
Schopenhauer).
C. ARGUMENTARE
1. viziune romantică,elemente clasiciste
Viziunea romantică este dată de temă (condiţia omului de geniu), de
motivele literare (luceafărul, noaptea, umbra, visul, fereastra, castelul),
metamorfozele lui Hyperion, cosmogonie, amestecul genurilor (epic, liric,
dramatic) şi al speciilor ( idila, elegia, meditaţia, pastelul), în timp ce
elementele clasiciste sunt reprezentate de echilibrul compoziţional, simetrie,
armonie.
2 . compoziţie,structură
Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor terestru şi
cosmic şi a două ipostaze: omul comun şi geniul, poemul constituindu-se din
patru tablouri.
3. incipitul
Incipitul este specific basmului, se face referire la un timp mitic: “A fost
odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”, iar visul înlesneşte întâlnirea celor
două spirite, unul aparţinând cadrului cosmic, celălalt cadrului terestru.
4.tablouri
Tabloul I este reprezentat de povestea de iubire dintre fata de împărat şi
Luceafăr, evenimentele fiind proiectate atât în plan teluric, cât şi în plan
astral. La cea dintâi chemare a fetei( Cobori în jos, luceafăr blând/
Alunecând pe-o rază”), Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa
din cer şi mare. Cea de-a doua întrupare va fi din soare şi din noapte. În
antiteză cu cea dintâi imagine, angelică, (“tânăr voievod”, “păr de aur
moale”, “umbra feţei străvezii”), cea de a doua este circumscrisă
demonicului. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului, ca şi cea
dintâi, iar paloarea feţei şi lucirea ochilor, semne ale dorinţei de absolut, sunt
înţelese de fată ca atribute ale morţii, ea refuzând din nou să-l urmeze. Dacă
fata(omul comun) nu se poate înălţa la condiţia nemuritoare, Luceafărul
(geniul), din iubire, dar şi din dorinţa de a deţine cunoaşterea absolută,
acceptă condiţia de muritor: “Da, mă voi naşte din păcat/ Primind o altă
lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă dezlege”).
Tabloul al II-lea, idila dintre Cătălin şi Cătălina, ilustrează o altă ipostază
a iubirii, opusă celei ideale, asemănarea numelor sugerând apartenenţa la
aceeaşi condiţie: a omului comun. Realizat în antiteză cu portretul
Luceafărului, portretul lui Cătălin este este întruchiparea mediocrităţii
pământene: “viclean copil de casă”, “Băiat din flori şi de pripas”. Deşi
acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru
Luceafăr, “dorul de moarte” relevând dualitatea fiinţei umane.
Tabloul al III-lea este nucleul filozofic al textului şi poate fi divizat în alte
trei secvenţe poetice: călătoria intergalactică, rugămintea lui Hyperion şi
răspunsul Demiurgului. Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de
nemurire, pentru a descifra taina iubirii absolute: „Reia-mi al nemuririi
nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O ora de
iubire.../”. Demiurgul refuză cererea lui Hyperion (cel care merge deasupra),
căci el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea sa
ar duce din nou la haos.
Tabloul al IV-lea este construit simetric faţă de primul, prin interferenţa
celor două planuri, terestru şi cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un
cadru romantic, tipic eminescian: scenele de iubire se petrec în pacea
codrului, sub lumina protectoare a lunii. Declaraţia de dragoste a lui Cătălin,
pătimaşa sete de iubire îl înnobilează: “... eşti iubirea mea de-ntâi/ Şi visul
meu din urmă”. Chemarea adresată de fată astrului accentuează ideea că
destinul omului este supus norocului, întâmplării: „Cobori în jos, Luceafăr
blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru şi în gând,/ Norocu-mi
luminează”. Atitudinea din final a Luceafărului este una specifică geniului:
distantă, raţională, vizând ataraxia stoică: ”Trăind în cercul vostru strâmt/
Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.”
5. stil, versificaţie
Limbajul artistic al Luceafărului, „poemul-culme” cum îl numea Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, se defineşte prin câteva particularităţi: limpezimea
clasică (nu abundă podoabele stilistice), exprimarea gnomică, frecvenţa
expresiilor populare, muzicalitatea(conferită de ritmul iambic predominant,
alternanţa rimei masculine cu cea feminină).
F. CONCLUZIE
Ilustrând condiţia omului de geniu, prin armonizarea unor teme, motive,
prin folosirea antitezei ( planurile teluric şi astral, metamorfozele lui
Hyperion etc.), prin amestecul genurilor şi al speciilor literare, poemul
Luceafărul se încadrează în curentul literar numit romantism.