Sunteți pe pagina 1din 7

CAPITOLUL 1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1 Definiţia şi obiectul biochimiei
1.2 Compoziţia chimică generală a organismelor

Biochimia este ştiinţa modernă care studiază materia vie şi procesele specifice
acesteia sub raportul compoziţiei, tipului, structurii moleculare, asamblării şi corelaţiilor
biomoleculelor componente, precum şi al proceselor de biosinteză şi biodegradare prin care
se generează şi se consumă energia necesară vieţii.
Biochimia - ştiinţa care studiază procesele chimice şi fizico-chimice care au loc în
organismele vii, având rolul să stabilească substratul material al fenomenelor vieţii. În
general, dezvoltarea organismelor este posibilă datorită proceselor biochimice care se
desfăşoară în toate plantele şi animalele, în cele mai diferite condiţii de mediu.
Caracteristicile biochimice ale organismelor
Compuşii chimici care se găsesc în organismele vii sunt foarte complecşi şi diferiţi.
Alături de moleculele de apă şi dioxidul de carbon, care au o masă moleculară mică, se
găsesc molecule gigant a căror masă moleculară se măsoară cu sutele de mii şi milioane de
daltoni (moleculele de proteine şi acizi nucleici). Moleculele compuşilor care alcătuiesc
materia vie poartă denumirea de biomolecule. Ele condiţionează organizarea biochimică
structurală şi funcţională specifică tuturor organismelor vii.
Dalton = 5000 atomi de hidrogen, masa hidrogenului, la cat de greu este hidrogenul;
de ex. proteinele virale care alcatuiesc capsida virusului este alcatuit din 2 milioane Da.

Comparativ cu materia nevie, organismele vii se caracterizează printr-un ansamblu de


principii şi trăsături definitorii de organizare şi funcţionare la nivelul moleculelor, cum ar fi:
Sunt sisteme deschise, adică se află într-un permanent schimb de materie, energie şi
informaţie cu mediul ambiant şi au drept caracteristică definitorie metabolismul, concept care
defineşte esenţa materială şi dinamismul vieţii;
Posedă un înalt grad de organizare şi complexitate, adică sunt alcătuite din diferite
tipuri de molecule şi macromolecule cu structuri variate şi funcţii specifice;
Reprezintă o stare calitativ superioară, atât sub aspectul naturii, structurii şi modului
de asamblare a biomoleculelor componente, dar mai ales sub aspectul interacţiunilor dintre
acestea;
Au capacitatea unică de a absorbi şi de a transforma energia din mediul ambiant,
adaptând-o şi utilizând-o pentru sinteza propriilor structuri şi pentru menţinerea organizării
structurale;
Au capacitatea de autoreplicare precisă din generaţie în generaţie, în forme identice
ca masă, conformaţie, structuri interne şi proprietăţi;
Pentru toate organismele vii, celula este unitatea de bază structurală şi funcţională,
ce conţine echipamentul complet pentru menţinerea şi continuitatea vieţii. (sediul
transformărilor metabolice/modulul vieţii)

Principiul universal al unităţii naturii stă atât la baza compoziţiei chimice a


organismelor, cât şi a proceselor care se desfăşoară continuu, şi care înseamnă viaţa însăşi.
Materia organică se formează, se transformă şi se degradează în orice organism viu
(plantă, animal sau microorganism); ea nu diferă de la un organism la altul prin natura
substanţelor care o alcătuiesc, care sunt întotdeauna aceleaşi sau înrudite, ci diferă prin
caractere secundare, neesenţiale, determinate de proporţia şi condiţiile în care această materie
organică se formează şi se transformă. Din această cauză, lumea foarte diferită a
organismelor manifestă, în cea mai mare măsura, procese de formare şi degradare a materiei
vii identice sau asemănătoare, procese care pot varia între anumite limite, determinând astfel
variabilitatea şi ereditatea organismelor.
Biomoleculele pot fi:
- anorganice: apa şi sărurile minerale (nu pot fi sintetizate de plante, principala
sursa de aprovizionare este solul);
- organice: proteine, lipide, glucide, enzime, hormoni etc.
Totalitatea substanţelor organice şi a substanţelor minerale alcătuiesc substanţa
uscată, care poate reprezenta între 3% (la castraveţi) şi 88% (la semintele de fasole) din masa
totală, restul fiind reprezentată de apă.
La rândul lor, biomoleculele reprezintă combinaţii ale elementelor chimice prezente
în materia vie şi care poartă denumirea de bioelemente.
Materia vie este formată din aceleaşi elemente chimice care există şi în natura
anorganică, iar organismele vii preiau în mod selectiv din mediul înconjurător substanţele
chimice necesare desfăşurării activităţilor lor vitale. Fiecare substanţă care intră în alcătuirea
materiei vii are o anumită constituţie care este caracterizată în primul rând prin natura şi
proporţia diferitelor elemente chimice care o compun şi în al doilea rând, de modul de
aranjare sau de legare al atomilor în moleculă.
Substanţele organice sunt sintetizate din substanţele anorganice:
▪ Rol plastic şi energetic: lipide, glucide şi protide
▪ Rol informaţional: acizii nucleici
▪ Rol catalitic: enzime
▪ Rol de reglare: enzime, hormoni, vitamine, pigmenţi
▪Substanţe intermediare şi finale de metabolism: glicozide, lignină, alcaloizi,
uleiuri eterice
Organismul uman adult este alcătuit din: apă (60%), proteine (15%), lipide (14%),
glucide (15%) şi săruri minerale (5%), dar proporţia acestor substanţe diferă de la un teritoriu
al organismului la altul.
În compoziţia materiei vii intră următoarele elemente :
a) C, H, O, N, S, P, Cl, Ca, Mg, K, Na, care se găsesc în proporţie mare şi formează
99% din masa organismelor, din care cauză se numesc şi elemente plastice/
macroelemente/elemente de constituţie.
b) Fe, I, F, B, Cu, Zn, Co, Mn, Si, Mo, Va, Ba, Li etc., care se găsesc în cantitate
mică însă, sub 1% din total. Unele din aceste elemente apar în cantităţi extrem de mici (sub
formă de urme), în limitele unei sutimi sau miimi de miligram pentru fiecare ; ele sunt numite
microelemente/oligoelemente şi îndeplinesc, în general, un rol biocatalitic.
Microelementele intră în alcătuirea unor enzime, hormoni şi participă astfel la reglarea
proceselor biochimice care au loc în organism.
Pe plan general, numai 21 de elemente sunt totdeauna prezente în materia vie,
denumite şi bioelemente sau elemente esenţiale, care au fost împărţite în trei grupe în
funcţie de concentraţia lor în organisme :
Grupa I : elemente abundente (prezente în proporţie de 60% din totalul atomilor) : C,
H, O şi N.
Grupa II : elemente puţin abundente (prezente în proporţie de 0,02-0,1 atomi%) : Na+,
Mg, P, S, Cl-, Ca, K.
Grupa III : elemente rare (prezente în proporţie mai mică de 0,02 atomi%) : Si, B, Fe,
Cu, Mn, Zn, Va, I, Ni, Co.
În toţi compuşii organici existenţi în materia vie, carbonul (ca element tetravalent)
joacă un rol predominant, datorită poziţiei centrale pe care o ocupă în sistemul periodic al
elementelor, adică configuraţiei sale electronice (structurii sale cuantice) care-i permite să
realizeze combinaţii atât cu elementele electronegative (oxigen, sulf, azot, fosfor, clor), cât şi
cu elemente electropozitive (hidrogen, Na,K,Ca,Mg). Acest element mai posedă proprietatea
de a se combina cu el însuşi, participând astfel la formarea de edificii moleculare din ce în ce
mai complexe atât prin lungimea şi ramificarea catenelor ce iau naştere, cât şi prin formarea
scheletului aciclic şi ciclic caracteristic substanţelor organice. Carbonul constituie 48-50% din
substanţa uscată, iar legăturile sale chimice cu alte elemente înmagazinează mari cantităţi de
energie, eliberată şi utilizată în procesele de respiraţie celulara, CO2 din aer folosit la
fotosinteza pentru formarea de glucide.
Atomii de H (provine din apă şi din substanţe organice reduse, participă la reacţii
redox, realizează transferul de electroni şi formarea punţilor de hidrogen, caracteristice
substanţelor organice, se implică în menţinerea echilibrului acido-bazic, la schimbările ionice
membranare, etc. şi reprezintă 6-7% din substanţa uscată) şi O (provine din aerul atmosferic
prin procese de respiraţie, participă la reactii redox; absenţa oxigenului atmosferic este
incompatibila cu menţinerea proceselor oxidării celulare; activat de enzime, lanţul respirator
este principalul acceptor al protonilor, formând apa metabolică şi eliberând mari cantităţi de
energie stocată în legăturile macroergice ale ATP şi PC; reprezintă 41-43% din substanţa
uscată), alături de atomul de C, formează primii constituenţi elementari ai materiei vii.
Atomul de N este, de asemenea, un element esenţial pentru procesul de creştere,
dearece alături de C, H, şi O intră în compoziţia substanţelor proteice – protide (16%), adică a
compuşilor care reprezintă structurile moleculare cele mai importante ale materiei vii.
Atomii de C, H, O şi N sunt înzestraţi cu o proprietate comună şi anume pot stabili legături
covalente prin distribuirea de perechi de electroni.
Elementele mai puţin abundente (P, S, Ca, Mg) iau parte ca elemente de construcţie în
alcătuirea moleculelor ce intră în alcătuirea organismelor vii, iar Cl, Na şi K s-au dovedit şi
ele indispensabile vieţii.
Elementele rare participă în concentraţii extrem de mici în procesele metabolice
celulare fundamentale în calitate de componenţi ai numeroase enzime, sau de activatori ai
acestora. Ca urmare, absenţa lor ar determina perturbări grave ale metabolismului celular.
Dacă se examinează locul, din sistemul periodic al elementelor, pe care-l ocupă
elementele ce intră frecvent în alcătuirea materiei vii, se constată că aproape toate fac parte
din primele patru perioade ale acestui sistem ; ca o consecinţă, natura vie este aproape toată
constituită din atomi uşori, care dau compuşi puţin complecşi, solubili în apă, ce permit
circulaţia şi schimburile nutritive din celule. Cea mai mare parte din compuşii atomilor uşori
sunt rău conducători de căldură şi electricitate şi au o căldură specifică ridicată. Datorită
acestor proprietăţi, compuşii celulari sunt instabili, instabilitate necesară desfăşurării
proceselor metabolice.
I. Biomolecule anorganice: acestea sunt reprezentate de apă şi sărurile minerale. Apa
şi sărurile minerale provin în cea mai mare parte din sol, de unde sunt absorbite de către
plante cu ajutorul rădăcinilor.
I.1. Apa este cel mai important lichid pentru viaţă. Este importantă nu numai pentru
faptul că este principalul constituent din punct de vedere cantitativ al organismelor vii, ea
depăşind, de cele mai multe ori, totalul celorlalţi constituenţi, dar prezintă importanţă şi
pentru faptul că ia parte la organizarea structurală a sistemelor biologice şi la activitatea
metabolică a acestora. Datorită structurii sale moleculare simetrice, în care fiecare atom de
oxigen este centrul unui tetraedru, apa are o serie de proprietăţi fizico-chimice propice vieţii:
- capacitate calorică mare, ce face să-şi păstreze timp îndelungat temperatura
constantă, utilă proceselor metabolice ;
- căldură specifică aproape constantă,
- formează cu uşurinţă legături de hidrogen ;
- disociază uşor în ion hidroniu anorganic H3O+ şi hidroxil HO-.
Datorită acestor proprietăţi particulare, apa îndeplineşte în organism o serie de
funcţii. Apa participă în calitate de component de bază la formarea structurilor intracelulare
şi în cea mai mare măsură determină activitatea acestora. De exemplu, de gradul de hidratare
a mitocondriilor depinde intensitatea proceselor de fosforilare oxidativă care au loc în ele.
Apa participă direct la formarea citoplasmei celulare, de a cărei stare fizică depinde funcţia sa
fiziologică. Apa este un excelent solvent pentru unii componenţi celulari. Formează legături
de hidrogen şi participă la structura unor compuşi macromoleculari. Legătura de hidrogen
este o legătură de natură electrostatică, se formează între molecule ce conţin atomi de
hidrogen legaţi de atomi puternic electronegativi şi cu volum atomic mic (O,N,F).
Apa constituie mediul de desfăşurare a reacţiilor biochimice, participă la transportul
substanţelor dizolvate, reglarea temperaturii plantelor şi creşterea acestora.
I.2. Substanţele minerale intră în alcătuirea unor compuşi chimici cu rol structural,
dar au şi o importanţă fiziologică deosebită, fiind activatori sau inhibitori ai unor sisteme
enzimatice sau fiind componente ale unor substanţe organice (enzime, coenzime, pigmenţi,
etc.). Rolul elementelor minerale în corpul plantelor este extrem de variat şi specific, lipsa
acestora sau carenţa determină simptome specifice la nivelul frunzelor, în primul rând, dar şi
la nivelul fructelor sau organelor de depozitare.
● Sulful (S): este transferat de la plante, care îl preiau din sol; prezenţa sa
condiţionează formarea aminoacizilor cu sulf (metionina, cistina, cisteina), iar punţile
disulfidice (-S-S-) asigură rigiditate polimerilor organici (fibrina) şi, alături de grupurile SH,
asigură structura terţiară a proteinelor. Mai participă la formarea unor vitamine, glucide
complexe, precum şi la procesele de detoxifiere hepatică prin sulfoconjugare. Este esenţial
pentru activitatea cloroplastelor, are rol în apărarea contra stresului oxidativ şi un rol
important în creştere şi dezvoltare.
● Fosforul (P): joacă rol esenţial în energetica celulară, contribuind la formarea
legăturilor macroergice din ATP şi PC, intervine în fotosinteză, activează unele enzime şi
este util în semnalizarea celulară. Fosfaţii de calciu dau rigiditatea caracteristică scheletului.
În forme circulante, reprezintă o importantă capacitate tampon în menţinerea echilibrului
acido-bazic din mediul intern. Compuşii cu fosfor (fosfolipidele, fosfoproteinele) sunt
componenţi esenţiali ai membranelor şi a altor structuri intracelulare.
● Calciul (Ca): majoritatea calciului (99 %) se găseşte în structura scheletului, iar
restul este ionizat sau legat de proteine. Ionii de calciu au rol în stabilizarea membranelor
celulare şi lizozomiale, în cuplarea excitaţiei cu contracţia sau cu secreţia, la fagocitoză,
coagulare etc., reglează transportul altor nutrienţi în plante şi este implicat în rezistenţa la
temperaturi ridicate.
● Clorul (Cl2): este asigurat prin aportul alimentar; participă la menţinerea
potenţialului de repaus al membranei şi la echilibrul hidro-osmotic.
● Sodiul (Na): provine din aportul alimentar; este repartizat inegal de o parte şi de alta
a membranei celulare (intracelular 10 mEq/l; extracelular 142 mEq/l), aspect menţinut prin
permeabilitatea selectivă a membranei şi prin mecanismele de transport activ). Această
inegală repartiţie contribuie la apariţia potenţialului de repaus transmembranar. În fine,
influxul de sodiu în momentul stimulării este responsabil de depolarizarea membranară şi de
declanşarea potenţialului de acţiune.
● Potasiul (K): este principalul cation intracelular (cca. 98 %); asigură presiunea
osmotică intracelulară, participând, totodată, la menţinerea potenţialului de repaus, a
excitabilităţii celulare şi la repolarizarea din cursul potenţialului de acţiune. Este necesar
pentru funcţionarea unor enzime implicate în sinteza de proteine. Reglează închiderea şi
deschiderea stomatelor, reduce pierderea apei prin frunze în timpul transpiraţiei şi creşte
rezistenţa plantelor la secetă.
● Magneziul (Mg): contribuie la echilibrul osmotic intracelular şi acţionează, adesea
ca antagonist competitiv al calciului şi ca activator enzimatic (situs activ al enzimelor). Este
componenta structurală a clorofilei, fiind implicat în procesul de fotosinteză, are rol în
producerea de ATP şi stabilizarea ribozomilor cu rol în sinteza ARN.
Oligoelementele celulare: deşi reprezintă mai puţin de 0,1 % (în corpul uman circa
150 g, adică 0,25 % din greutatea acestuia), ele joaca un rol covârşitor în procesele
fundamentale ale vieţii. Din acest motiv, ele sunt denumite elemente esenţiale. Prezenţa lor
este obligatorie pentru majoritatea sistemelor biocatalitice (enzimatice), reprezentând grupări
active ale unor enzime, a proteinelor transportatoare de oxigen, a unor hormoni şi vitamine.
Carenţa lor provoacă tulburări grave cu consecinţe adesea fatale pentru organism.
Din această categorie de elemente chimice fac parte: Fe, Cu, Co, Mn/Zn, F, St, Cr,
Mo (rol în procesul de fixare a N) etc.
▪ Fierul (Fe): reprezentat prin cele 5g din organismul uman, condiţionează procesele
vitale, cum ar fi transportul gazelor (hemoglobina) sau eliberarea energiei din lanţurile
respiratorii (citocromii).
▪ Cuprul (Cu): facilitează absorbţia şi utilizarea fierului şi participă la procesele de
transport şi de utilizare energo-eliberatoare ale oxigenului – fenoloxidaze
▪ Cobaltul (Co): face parte integrantă din vit B12. În ficat, participă la sinteza vitaminei
B12, cu rol în hematopoeza, neurotroficitate, creşterea şi regenerarea tisulară.
Hematopoeza este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul
măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin
procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism, procesul
de formare şi maturare a celulelor sangvine (hematii, limfocite, trombocite).
▪ Manganul (Mn): este un activator a numeroase sisteme enzimatice şi favorizează
utilizarea vitaminei B1
▪ Iodul (I2): condiţionează sinteza şi activitatea hormonilor tiroidieni.
▪ Fluorul (F): se depozitează în dentină şi oase, prevenind caria dentară.
▪ Nichelul (Ni): favorizează hematopoeza şi funcţionarea sistemelor contractile.
▪ Cromul (Cr): implicat în hematopoeza şi biosinteza acizilor graşi şi colesterolului.
▪ Bromul (Br): participă la procesele de excitaţie şi inhibiţie nervoasă.
▪ Siliciul (Si): are acţiune cu rol fibroplastic.
Importanţă: pentru cunoaşterea cantităţii de elemente nutritive ce este îndepărtată din
sol odată cu recolta, pentru a se înlocui prin îngrăşăminte şi pentru cunoaşterea valorii
nutritive pentru om şi animale.
Între componentele organismelor vii (ioni, bioelemente, biomolecule) se stabilesc
interacţiuni, procese de autoreglare care asigură menţinerea şi perpetuarea vieţii organismelor
vii, au capacitatea de a extrage energie din mediul exterior (alimente, solară, compuşi
macroergici) pe care o utilizează şi transformă în funcţie de procesele metabolice, de
necesităţile organismului.
II. Biomolecule organice. Sunt reprezentate de glucide, lipide şi proteine, fiecare cu
roluri biologice importante în organism.
• Glucidele: sunt substanţe ternare, complexe cu formula generală Cn(H2O)n. În
organismul animal, ele au o importanţă primordial energetică, fiind substratul metabolic pe
seama căruia se eliberează rapid energia chimică potenţială, conţinută în molecula lor: 1g
glucide = circa 4,1 Kcal. Glucidele alimentare ingerate (amidon, glicogen) sunt hidrolizate în
intestin până la forme solubile în apă (hexoze şi pentoze), sub care formă trec din tubul
digestiv, pe calea venei porte, în ficat, unde sunt transformate în glucoză, care, pe cale
enzimatica, este polimerizată în glicogen – singurul polizaharid animal. Glicogenul hepatic
şi cel muscular acumuleaza circa 3.00 Kcal. Glucidele mai pot lua nastere in ficat si pe
socoteala acizilor grasi si a proteinelor (gluconeogeneza). Dar, principalul compus glucidic
folosit de organism este glucoza, care are utilizari multiple in organism: o parte este
convertita in glicogen, stocat in ficat si muschi, iar majoritatea este oxidata in vederea
obtinerii energiei necesare functiilor vitale.
Glucidele au, de asemenea, si roluri structurale (in componenta tesutului cartilaginos)
sau functionale (ribozele acizilor nucleici).
• Lipidele: sunt tot substanţe ternare, dar pot avea în molecula lor şi P sau N. În
organism, se găsesc sub forma unor combinaţii chimice simple (gliceride, steride, ceride) sau
complexe (fosfatide, glicolipide şi lipoproteine) cu importante roluri structurale şi
funcţionale. Astfel, intrând în structura biomembranelor, lipidele confera acestora o serie de
caracteristici care contribuie la menţinerea integrităţii celulare (permeabilitate selectivă,
tensiune superficială, rigiditate etc.). Ele eliberează 9,1 Kcal/g, producând, totodată, şi
importante cantităţi de corpi cetonici acidifianţi. Lipidele mai intervin în desfăşurarea a
numeroase activităţi celulare: rol hormonal (corticosuprarenalieni, sexuali şi
prostaglandinele) sau de mesager secund intracelular (fosfatidilinozitolul).
În organism, lipidele se găsesc sub trei forme: lipidele de constituţie sunt combinaţii
lipoproteice din membrane, citoplasma şi nucleul celular; lipidele de circulaţie, care din
intestin sunt conduse spre ţesuturi pe cale limfatică, de unde limfa, conţinând grăsimi, ajunge
în circulaţia sangvină. Trigliceridele greu solubile în mediul apos al sângelui, circulă sub
forma unor particule microscopice numite kilomicromi, transformate în ficat în
glicerofosfatide sau în lipoproteine, solubile în mediul apos al sângelui, fiind astfel
transportate spre ţesuturi, unde sunt utilizate ca material plastic, ca material energetic sau sunt
depozitate ca lipide de rezervă. Acestea din urma sunt depozitate sub forma de gliceride în
ţesutul subcutanat sau în jurul organelor. Depozitele sunt mai bogate la femei decât la barbaţi.
Ţesutul adipos reprezintă un depozit energetic de 50.000-90.000 Kcal. Lipidele de
rezervă sunt principala forma de depozitare a energiei chimice în organismul animal. Ele
reprezintă o încărcatură mecanică pentru organism numai când acesta se afla în exces (obezi).
În cantităţi moderate are însa un rol activ în procesele de termoreglare, impiedicand pierderea
de caldură, datorită conductibilităţii calorice reduse. În cursul inaniţiei sunt puternic
mobilizate.
• Proteinele: sunt principalii constituenţi ai materiei vii, fiind formate din aminoacizi
cuplaţi în structuri ce pot atinge grade de complexitate extrem de înalte. Structura proteinelor
se caracterizează printr-o riguroasă specificitate, care depinde atât de secvenţa aminoacidă,
cât şi de configuraţia spaţială a moleculei. Specificitatea proteinelor este condiţionată genetic
sub raportul speciei, având caracter de organ şi caractere individuale în cadrul aceleaşi specii.
Rezultă, deci, că fiecare organism sintetizează proteinele proprii din diferite organe
după tiparul inclus în ADN, care transmite informaţia ereditară. Totodată, fiecare organism
viu dispune de mecanisme enzimatice care asigură degradarea acestor proteine. Caracterul
specific al proteinelor ridică o serie de probleme pentru medicină privind terapia cu hormoni
şi enzime. De aceea, preparatele animale de hormoni sunt inactive la om.
După clasificarea chimică, proteinele sunt reprezentate, în ordinea creşterii
complexităţii, prin: aminoacizi, peptide, protide, iar sub aspect funcţional în proteine
structurale şi proteine funcţionale. Proteinele structurale sunt în majoritatea lor fibrilare şi
formează structuri celulare de rezistenţă, tensive şi elastice. Proteinele funcţionale pot avea o
prezenţă temporară (deoarece sunt trecute în sânge ca hormoni) sau pot fi permanente
(rămân în celula de origine unde îndeplinesc numeroase roluri: enzime sau nucleoproteine
care intră în constituţia genomului ce controleaza sintezele şi funcţiile celulare).
Proteinele au urmatoarele proprietati fizico-chimice, care le confera diferite roluri in
biologia organismului: a) greutate moleculara mare, care le impiedica sa traverseze pasiv
membranele celulare, jucand un rol deosebit in schimburile hidro-electrolitice dintre diversele
compartimente ale corpului; b) caracter amfoteric – datorita prezentei simultane a gruparilor
aminice si carboxilice – care le face sa se comporte ca acizi in mediile alcaline si ca baze in
mediile acide, dar si sa participe ca sisteme tampon in echilibrul acido-bazic; c) solubilitate
diferita, in functie de tipul de proteina si de solvent; d) capacitate de hidratare, datorata
interactiunii gruparilor polare cu dipolii apei din mediu, care determina presiunea caloid-
osmotica a compartimentului lichid in care se afla proteina, ce reprezinta un factor important
in directionarea fluxurilor de apa dintre diverse compartimente ale mediului intern; e)
activitatea optica, adica capacitatea de a devia planul luminii polarizate, datorita prezentei
carbonului asimetric din molecula proteica, fiind optic active si levogire.