Sunteți pe pagina 1din 22

3.5.

FIXAREA PIESELOR

3.5.1. Introducere

Funcţia de fixare este asociată cu cea de orientare, constând în menţinerea poziţiei piesei (pieselor)
obţinută prin orientare în timpul desfăşurării procesului tehnologic.

Cauzele care pot provoca modificarea poziţiei pieselor sunt forţele care acţionează asupra lor. Pentru a
putea asigura fixarea este necesară cunoaşterea forţelor care acţionează în timpul procesului
tehnologic. Principalele forţe considerate sunt:
 forţe masice. În cadrul acestor forţe, în primul rând se consideră greutatea pieselor, forţă pe care
o întâlnim (cu valori semnificative) în toate cazurile. O altă categorie de forţe masice o reprezintă
forţele de inerţie provocate fie de mişcările rectilinii neuniforme fie de mişcările de rotaţie (forţe
centrifuge);
 forţe tehnologie (de prelucrare). Sunt forţe care apar în timpul procesului tehnologic şi sunt
specifice procedeului folosit. În domeniul sudării forţele tehnologice apar la procedeele de sudare prin
presiune, unde aceste forţe sunt elemente determinante ale procesului de sudare. O categorie de forţe
care pot fi asimilate forţelor tehnologice sunt forţele termoplastice produse de fenomenele de dilatare
şi mai ales contracţie la toate procedeele de sudare la cald (în special procedeele de sudare prin
topire). Deşi efectul acestor forţe se produce în special după desfăşurarea sudării, aceste forţe se pot
considera ca fiind forţe tehnologice. În plus, trebuie remarcat că aceste forţe pot avea valori foarte
mari, ele depind de caracteristicile termofizice ale materialelor de sudat, de caracteristicile sursei
termice, de grosimea materialului, de tipul îmbinării şi de configuraţia constructivă a subansamblului
sudat, de numărul trecerilor şi ariile metalului depus prin aceste treceri, de ordinea de sudare etc.
 forţele de frecare. Apar în locurile de contact între piesă şi dispozitiv, sunt proporţionale cu
reacţiunile şi cu coeficientul de frecare între piesă şi elementul de orientare şi sunt perpendiculare pe
direcţia reacţiunilor.

Pentru ca sub acţiunea forţelor orientarea să se păstreze este necesar ca rezultanta tuturor forţelor ce
acţionează asupra piesei să fie astfel orientată încât să menţină piesa pe elementele de reazem, adică
reacţiunile să fie pozitive.

Dacă rezultanta nu îndeplineşte această condiţie este necesară introducerea unei forţe suplimentare
forţa de fixare care împreună cu celelalte forţe să dea o rezultantă care să îndeplinească condiţia
cerută.

În figura 3.40 sunt prezentate cazuri simple de determinarea forţei de fixare S în funcţie de mărimea
de orientare a forţelor G (greutatea) şi T (forţa tehnologică) şi poziţia reazemelor. În cele patru cazuri
forţa S va trebui să aibă valoarea:

a) S = 0; b) S  T/ - G; c) S  G/ - T; d) S  (G + T)/

Dacă problema determinării mărimii şi direcţiei forţei de fixare este o problemă de natură mecanică,
problema modului de aplicare a forţei asupra piesei devine o problemă de natură tehnică. Aplicarea
incorectă a forţei de fixare poate avea urmări nedorite, de exemplu: deplasarea piesei (fig.3.41a),
deformarea piesei (3.41.b), sau deteriorarea locală a suprafeţei piesei (3.41.c). În general, aceste
neajunsuri pot fi înlăturate prin: alegerea atentă a mărimii şi a direcţiei forţei de strângere (forţa de
fixare este dată nu printr-o egalitate ci printr-o inegalitate, deci forţa nu se determină univoc ci se dă o
valoare minimă şi un domeniu admisibil de direcţii), prin alegerea corespunzătoare a punctului de
aplicaţie (eventual descompunerea forţei în mai multe componente paralele sau concurente), respectiv
aplicarea forţei pe o suprafaţă mai mare. Totalitatea forţelor de fixare ce sunt reprezentate pe desenul
piesei (ansamblului), de obicei împreună cu schema de orientare, scoţându-se în evidenţă direcţiile şi
punctele de aplicare, reprezintă schema de fixare.

73
Fig. 3.41

Fig. 3.43 Fig. 3.44


Fig. 3.42

Deformaţiile şi deplasările duc la apariţia unor erori de fixare care împreună cu celelalte erori afectează
precizia geometrică a operaţiei executate. Spre deosebire de erorile de orientare care pot fi
determinate separat pe fiecare reazem şi apoi însumate, în cazul erorilor de fixare este necesară
cunoaşterea ansamblului forţelor ce acţionează asupra piesei precum şi a schemei de orientare.

Pentru a putea totuşi vedea influenţa modului de repartiţie a forţelor precum şi a modului de rezemare
a pieselor asupra deformaţiei, deci a erorii de fixare, în fig.3.43.a. sunt prezentate valorile relative ale
săgeţii unei grinzi supusă la aceeaşi forţă, repartizată în diferite moduri, în două cazuri de rezemare:
dublu articulată şi respectiv dublu încastrată. De asemenea, în fig.3.43.b., pentru o bucşă, este
prezentată influenţa numărului bacurilor de prindere asupra abaterii de cilindricitate.

3.5.3. Clasificarea mecanismelor de fixare


Pentru realizarea fixării, dispozitivele sunt dotate cu mecanisme de fixare. Mecanismele de fixare
reprezintă un sistem efector cu mecanizare simplă sau completă format din elementul comandat
(elementul de aplicare a forţei), blocul de execuţie (sistemul de transmitere al forţei) şi o sursă de
energie.

După natura energiei folosite, mecanismele de fixare pot fi cu acţionare manuală sau cu acţionare
mecanizată, acestea din urmă putând folosi energie mecanică, hidraulică, electromagnetică etc.

După durata acţionării, mecanismele de fixare se împart în:


 mecanisme cu forţă activă, la care este necesară acţionarea tot timpul desfăşurării operaţiei şi,
 mecanisme cu forţă pasivă sau cu autoblocare la care se forţa de fixare se aplică numai în
momentul fixării şi se menţine de la sine în timpul procesării.

După modul de aplicare al forţei, mecanismele de fixare pot fi: rigide (fig.3.44.a.) la care în cazul
unei deplasări sau contracţii a piesei forţa se anulează şi mecanismele elastice ( fig.3.44.b. şi c) la care
în aceste situaţii forţa se menţine la valoarea iniţială sau valori apropiate (acestea se realizează cu

74
elemente elastice propriu-zise sau cu elemente fluidice). Sistemele elastice prezintă o mai mare
fiabilitate, dar sunt mult mai complicate.

După complexitate, mecanismele de fixare se împart în: mecanisme simple la care există un singur
element de transmitere a forţei (pârghie, pană etc.) şi combinate la care transmiterea forţei se face
printr-o serie de mai multe elemente.

După numărul pieselor fixate simultan, mecanismele de fixare pot fi: individuale sau multiple.
Sistemele multiple pot asigura fixarea mai multor piese în serie (fig.3.44.a) când forţa se transmite de
la o piesă la alta şi paralele (fig.3.44.b) când forţele se aplică separat. În acest ultim caz repartizarea
forţei se poate face cu element rigid (fig.3.45.a) când datorită diferenţelor dimensionale forţele nu
sunt egale şi mărimea lor nu poate fi controlată, cu element articulat (fig.3.45.b) când forţele sunt
riguros egale. O variantă a acestei situaţii se realizează când aplicarea forţei se face printr-un mediu
fluid (fig.3.46.a). Mediul fluid permite însă nu numai transmiterea dar şi amplificarea forţei (fig.3.46.b).

Un mecanism de fixare este caracterizat prin mărimi de intrare şi ieşire legate prin relaţia:

S Ce =  Q C i

unde:
S - forţa de fixare
Ce - cursa elementului de fixare
Q - forţa de acţionare
Ci - cursa de acţionare
 - randamentul mecanismului

Dacă se neglijează frecările, ( = 1), se poate defini raportul de transmitere a forţei al mecanismului:

S Ci
i 
Q Ce

3.6.1. MECANISME DE FIXARE

3.6.1.1. Mecanisme de fixare simple


Cea mai răspândită categorie de mecanisme de fixare simple este aceea care are la bază principiul
planului înclinat. Raportul de transmitere al mecanismului este:

S
i   tg(   )
Q

unde,  este unghiul de frecare.


Semnul “+” corespunde strângerii, iar semnul “-“ desfacerii piesei.
Se observă că pentru    pentru desfacere se obţine i > 0, ceea ce este echivalent cu condiţia de
autoblocare.
Realizarea concretă a mecanismelor cu pană se materializează în trei tipuri:
 mecanisme cu pană (fig.3.47.b)
 mecanisme cu filet (fig.3.47.c.)
 mecanisme cu excentric (fig.3.47.d)

În primul caz mişcarea de acţionare este o mişcare rectilinie perpendiculară pe direcţia forţei S
(fig.3.48.a.), în al doilea o mişcare de rotaţie cu axă paralelă cu S (fig.3.48.b.), iar în al treilea o
mişcare de rotaţie perpendiculară pe direcţia S (fig.3.48.c.).

75
Mecanismele prezentate în fig.3.48. reprezintă cele mai simple realizări posibile ale planului înclinat în
variantele sale.

3.6.1.1.1. Mecanisme de fixare cu pene

Mecanisme de strângere cu pană simplă, la care aplicarea forţei se face direct, se folosesc destul de
puţin datorită dificultăţilor la desfacerea piesei şi a uzurii pronunţate a suprafeţelor active. În fig.
3.49.a. se prezintă utilizarea fixării cu pană la un dispozitiv staţionar, iar în fig.3.49.b. este prezentat
un sistem detaşabil de fixare folosit la îmbinările sudate ale plăcilor groase.
În construcţia dispozitivelor, penele se folosesc cel mai frecvent asociate cu plunjere. Acest lucru
permite atât acţionarea manuală cât şi cea mecanizată, spre deosebire de mecanismele cu pană
simplă care nu pot fi acţionate decât manual. Cea mai simplă formă este mecanismul cu plunjer simplu
ghidat ( fig.3.50.a.). Pentru îmbunătăţirea caracteristicilor funcţionale se utilizează mecanisme cu
plunjer dublu ghidat (fig.3.50.b.) sau cu rolă (fig.3.50.c.) la care se îmbunătăţeşte randamentul, sau
mecanisme cu pană cu două pante (fig.3.50.c.) la care se măreşte viteza de acţionare în cazul curselor
lungi.
Raportul de transmitere şi randamentul mecanismelor cu pană sunt funcţie de unghiul pantei şi de
unghiul de frecare. Relaţiile exacte care dau aceste mărimi sunt destul de complexe şi anevoie de
folosit în calculele exacte. În fig.3.51, pentru plunjerul simplu ghidat, sunt prezentate aceste relaţii şi
variaţia celor două mărimi funcţie de pantă.

Fig. 3.45

Fig. 3.46

Fig. 3.47

76
Fig. 3.48

Fig. 3.50

Fig. 3.51

3.6.1.1.3. Mecanisme de fixare cu filet


Cea mai mare răspândire o au
mecanismele de fixare cu filet.
Se folosesc în general filete
metrice normale care verifică
condiţia de autoblocare. Forţa
se aplică prin intermediul
cepurilor (fig.3.53.a. şi b.),
tălpilor de presiune
(fig.3.53.c), a piuliţelor
(fig.3.53.c), sau a şaibelor
(fig.3.53.d, f şi g). În anumite
situaţii forţele se transmit
indirect prin intermediul unor
piese speciale ca: bride
(fig.3.53.a) sau discuri de
presiune (fig.3.5.b). Pentru
antrenarea manuală se
folosesc capete tipizate
(fig.3.54.). Principalul
dezavantaj al mecanismelor
cu filet este durata mare a
strângerii.
77
Pentru a reduce timpul de strângere se folosesc: şaibe detaşabile (fig.3.55.a), şaibe articulate
(fig.3.55.b) sau piuliţe speciale cu strângere rapidă (fig.3.55.c).
În fig.3.56 sunt prezentate două tipuri de dispozitive universale care folosesc mecanisme de fixare cu
filet: menghina, respectiv universalul cu bacuri independente.

3.6.1.1.4. Mecanisme de fixare cu excentric


Spre deosebire de majoritatea mecanismelor cu pană şi de toate mecanismele cu filet, mecanismele
cu excentric se caracterizează prin unghiul de pantă variabil.

Cele două forme utilizate de mecanisme cu excentric sunt:


 excentricul circular (fig.3.57.a) foarte simplu de realizat iar având cursă relativ mică;
 excentricul spiral (fig.3.57.b) greu de realizat dar având o cursă mare şi autoblocare toată
cursa.

Câteva moduri constructive de


realizare ale excentricelor sunt
prezentate în fig.3.58. Dintre
acestea variantele din
fig.3.58.b şi d se folosesc şi în
cazul acţionării mecanizate.
Mecanismele cu excentric pot
acţiona direct pe piesă, dar
acest lucru este în general
evitat deoarece apar
componente tangenţiale ale
forţei care pot deplasa forţa,
iar suprafaţa redusă de contact
poate duce la deteriorarea
suprafeţei piesei.

De obicei, forţa se aplică


indirect prin intermediul unei
bride (fig.3.59.a) sau a fălcii
mobile a unei menghine
(fig.3.59.b). Principalul avantaj
al mecanismelor cu excentric
este rapiditatea de acţionare,
iar dezavantajele sunt cursa
relativ scurtă şi o relativă
nesiguranţă a strângerii.

3.6.1.1.5. Mecanisme de fixare cu bare articulate

78
Unul din cele mai simple sisteme de amplificare a forţei o reprezintă bara articulată şi îşi găseşte o
largă utilizare şi la mecanismele de fixare.
Mecanismele cu bare articulate se utilizează în două forme:
pârghia (fig.3.60.a) cu raportul de transmitere:

S l1
i 
Q l2

genunchiul (fig.3.60.b) cu raportul de transmitere:

S
i  ctg(   )
Q

Se observă că în timp ce raportul de transmitere al pârghiei este constant cel al genunchiului este
variabil, crescând foarte mult când se apropie de 0. Pentru    se asigură autoblocarea.
Din această cauză mecanismele cu pârghie se pot folosi numai la sistemele cu forţe active, extrem de
rar folosite cu acţionare manuală (fig.3.61.a.). Genunchiul poate fi folosit ca atare pentru fixare
(fig.3.61.b) asigurând autoblocarea dar ridicând probleme similare cu fixarea directă cu pană. În cazul
când genunchiul este parte a unui mecanism articulat, unghiul devenind foarte mic, fixarea se asigură
mai uşor prin poziţie (fig.3.62). În poziţia de autoblocare, cele două bare articulate se găsesc cu un
unghi 0 sub dreapta de colinearitate a celor 3 articulaţii, articulaţia dintre cele două bare sprijinindu-
se de bază. În această poziţie forţa S provoacă o forţă Ro = S tg 0, de valoare foarte mică care
menţine pârghiile în poziţia de autoblocare.

Pe baza acestui mod de autoblocare se realizează un mare număr de mecanisme de fixare. Aceste
mecanisme au avantajul că realizează simultan o cursă mare şi forţe de fixare mari pe seama
raportului de transmitere variabil, mic la început crescând către poziţia de fixare. De asemenea, aceste
mecanisme sunt relativ uşor de confecţionat. Aceste caracteristici le fac deosebit de utile în cazul
dispozitivelor pentru operaţii de sudare.

În fig.3.63. este prezentat un mecanism de fixare cu genunchi (cu bare articulate) cu mişcare de
translaţie. Aceste mecanisme sunt tipizate şi se fixează pe corpul dispozitivelor respective. La capătul
tijei se pot monta diferite elemente pentru aplicarea forţei.

În fig.3.64 este prezentată o familie de mecanisme de fixare cu mişcare oscilantă. Dispozitivele din
fig.264.a. şi b. se deosebesc între ele prin direcţia de acţionare, cel din fig.3.64.c. se deosebeşte prin
direcţia de aplicare a forţei de fixare, iar în fig.264 d este prezentat un dispozitiv portabil, un cleşte cu
genunchi cu autoblocare realizat pe acelaşi principiu. Aplicarea forţei se face direct sau prin
intermediul unor accesorii speciale adoptate la talpa de presiune în formă de U (fig.3.65.a). Prinderea
mecanismelor pe corpul dispozitivului se face orizontal, lateral sau frontal (fig.3.65.b).

79
3.6.1.1.5.1. Calculul mecanismelor de fixare cu o pirghie

Din punct de vedere constructiv, pârghia, ca element de fixare, poate fi dreapta sau cotita (cu braţele
dispuse sub un unghi oarecare-de obicei 90).
In figura următoare sunt prezentate diferite de pârghii drepte, utilizate frecvent in construcţia
dispozitivelor. Acestea primesc o
forţa exterioara de acţionare Fa si
transmit, mai departe, o forţa de
fixare F, pe aceeaşi direcţie, in
sensuri diferite sau aceleaşi.

Forţa de acţionare poate fi realizata


fie cu mecanisme manuale-şurub,
excentric, etc., fie mecanizat –
pneumatic sau hidraulic. Rotirea
pârghiei poate avea loc sau in jurul
unui bolţ sau pe suprafaţa sferica a
capătului unui şurub (figura
Fig.3.65.1
Fig.3.65.1
a) Corespunzător celor trei tipuri
diferite de pârghii (fig. a, b, c),
relaţiile de calcul ale forţei de acţionare, daca se neglijează frecările sunt:

l L l
a) Fa = F ; b) Fa = F ; c) Fa = F ;
l1 l1 L

Se observa ca aceeaşi forţa de fixare poate fi obţinuta cu diferite valori ale forţei de acţionare, cea mai
avantajoasa construcţie fiind prezentata in fig. Fig.3.65.1.c, iar cea mai dezavantajoasa in fig.
Fig.3.65.1.b.
In cazul unui calcul exact este necesar sa se ia in considerare si forţele de frecare care apar in
punctele de contact dintre pârghie-semifabricat, pârghie-element de acţionare, precum si in articulaţie.
80
Astfel, pentru pârghiile din fig. 3.65.1.a, forţa F a se determina pe baza ecuaţiilor de echilibru:

 X 0  F  1 Fa

Y  F  Fa
 F l   F h  Fl  Fh  M  0
 a1 1 a 1 f

in care M f  r o X 02  Y02  r 0 ( F  1 Fa ) 2  ( F  Fa ) 2

Daca pentru calculul momentului Mf se considera   1 rezulta:

Mf = r 1   2  r 0 ( F  Fa )  (F + Fa)

si înlocuind in ecuaţia momentelor se obţine:

l  h   0 r
Fa  F
l1  1 h1   0 r

Pentru celelalte cazuri rezulta similar:


L  h   0 r
- pentru figura b Fa  F ;
l1  1 h   0 r
l  h   0 r
- pentru figura c Fa  F
L  1 h1   0 r

In fig. 3.65.2 sunt prezentate câteva pârghii cotite de construcţie diferita.


Pârghia din figura a primeşte si transmite forţa pe aceeaşi direcţie, nedeosebindu-se esenţial de
pârghiile drepte. Pentru calculul acesteia s foloseşte relaţia:

l  h   0 r
Fa  F
l1  1 h1   0 r

In fig. 3.65.2 b si c pârghiile sunt


solicitate pe direcţii perpendiculare.

Întrucât expresia reacţiunii R, care


determina valoarea forţei de frecare si
respectiv a momentului de frecare in
articulaţie, este, pentru aceste variante
constructive, mai complicata decât in cazul
pârghiilor drepte, se accepta pentru
calcule practice aproximaţia
R  F 2  Fa2 , din care decurg relaţiile
aproximative:
Fig.3.65.2 - pentru l1=l R1,41F;

- pentru l1  l R 0,96F+0,96Fa

- pentru l1 l R0,4F+0,96Fa

81
Rezulta, aşadar, pentru pârghia din fig. b ecuaţia: Fl  Fh  Fa l1  1 Fa h1  M f  0
In care M f   0 rR.
l  h  1,41 0 r
- pentru l1  l ; Fa  F ,
l1  1 h1
l  h  0,96  0 r
- pentru l1  l ; Fa  F
l1  1 h1  0,4  0 r
l  h  0,4  0 r
- pentru l1  l ; Fa  F
l1  1 h1  0,96  0 r

Cele trei relaţii de mai sus sunt valabile si pentru pârghia din fig. c. In cazul construcţiei din fig. d,
forţa exterioara de acţionare se calculează cu expresiile:
l  r  1,41 0 r0 l
- pentru l1=l Fa  F
l1  r1 1
l  r  0,96  0 r0
- pentru l1>l Fa  F
l1  1 r1  0,4 0 r0
In situaţiile practice de proiectare, determinarea forţei de acţionare F a pentru construcţiile de pârghii
drepte si cotite din figurile anterioare se poate face mai simplu, prin introducerea unui coeficient
aproximativ  , care ia in considerare pierderile datorate frecărilor din articulaţii si din punctele de
contact ale pârghiei cu semifabricatul si cu elementul de acţionare.

Astfel, pentru pârghiile din figurile , relaţia de calcul a forţei F a devine:


l 1
Fa  F
l1 
Pentru fig. b (primul set) avem relaţia:
l  l1 1
Fa  F
l1 l

Pentru fig. c (primul set):


l 1
Fa  F
l  l1 

3.6.1.1.5.2. Calculul mecanismelor de fixare cu mai multe pirghii

Foarte des sunt utilizate mecanismele cu mai multe pârghii articulate. La acestea, de la elementul
motor forţa se transmite prin mai multe pârghii, obţinându-se ampli fixarea forţei iniţiale, schimbarea
direcţiei de transmitere a acesteia, aplicarea simultana in unul sau mai multe puncte situate la distante
mari etc.
In figura 3.65.3.a este prezentat un asemenea mecanism. Forţa dezvoltata de tija cilindrului 1 este
transmisa prin culisa 2 pârghiei intermediare 3, al cărei capăt este articulat pe a doua pârghie 4.La
extremitatea pârghiei 4 se obţine forţa necesara fixării semifabricatului.
Pentru a stabili relaţia dintre forţa exterioara de acţionare F a si forţa F1 pe care pârghia intermediara 3
o transmite pârghiei drepte 4 (al cărei calcul a fost analizat anterior), se iau in considerare forţele care
acţionează asupra culisei 2 (fig. 3.65.3.a).

82
Fa  F1'  F f  F1'  F1tg ,

in care s-a notat cu F1 si F1' , componenta verticala si respectiv orizontala a reacţiunii R a pârghiei 3
asupra culisei 2 cu Ff - forţa de frecare dintre culisa si ghidaj.
Din cauza frecărilor care apar in articulaţiile pârghiei 3, direcţia reacţiunilor din articulaţii va forma cu
linia centrelor acestora unghiul  .Deci:

F1'  F1tg    ,

in care s-a notat cu  unghiul de înclinare a pârghiei fata de direcţia verticala, cu  unghiul pe care
il face reacţiunea cu axa pârghiei si cu  unghiul de frecare intre culisa si ghidaj.

Pentru determinarea
unghiului  se are in
vedere faptul ca
articulaţiile din punctele
O si O1 sunt cuple
cinematice de rotaţie, in
care reacţiunile sunt
întotdeauna tangente la
cercurile de frecare, a
căror raza este
  r sin  1  rtg 1  r1
(fig. 3.65.3.c).
1 - unghiul de
frecare din articulaţie.
Transpunând aceasta la
Fig. 3.65.3. pârghia din fig. 3.65.3.b,
in care reacţiunile sunt
tangente la cercurile de frecare de raze 1 si respectiv  2 se obţine:

1   2 r1 1  r2  2
  arcsin  arcsin ,
L L

in care r1 si r2 sunt razele bolţurilor articulaţiilor; L-distanta dintre axele lor, iar 1 si  2
coeficienţii de frecare din cele doua articulaţii

Daca se considera r1=r2=r si 2r=d, iar 1   2   , atunci:

d
  arcsin .
L

Având toate elementele pentru determinarea forţei F 1, forţa de fixare F dezvoltata la capătul pârghiei
4(fig.3c) se poate obţine folosindu-ne de relaţiile anterioare. Pentru determinarea relaţiei dintre
cursele articulaţiilor se foloseşte fig. 3.65.3.d, din care rezulta:

83
S 2  AB  O1 A  L1  cos  ;

S1  L sin 

S 2 L1  cos   
  tg
S1 L sin  2

S2
S1 
tg 
2

In cazurile când in locul culisei 2 (fig. 3.65.3.a) se introduce o rola (fig. 3.65.3.e), frecarea de
alunecare dintre culisa si ghidaj se transforma in frecare de rostogolire, astfel apare relaţia:
Fa
F1  ,
tg     tg r

in care  r este unghiul de frecare de rostogolire.

In figura 3.65.4 este prezentat un alt tip de mecanism cu pârghii, la care culisa sau rola cu fost
înlocuite cu o a doua pârghie articulata. In acest caz forţele de frecare de alunecare sau rostogolire
dintre culisa-ghidaj sau rola-suport devin nule. Forţa de acţionare F1 care se obţine la extremitatea
pârghiei intermediare de transmisie, poate acţiona fie o pârghie dreapta, ca in (fig.4,b,d) la capătul
cărora se obţine forţa F de fixare a semifabricatului.

Fig.3.65.4.

Relaţia de calcul a forţei F1, pentru pârghii intermediare de lungimi egale, in condiţiile de funcţionare
din figurile 4,a si b, se obţine:

Fa
F1  .
2tg    

Pentru schemele prezentate in fig. 3.65.4,c si d, la care ambele pârghii intermediare acţionează prin
forţele F1alte pârghii drepte ,cotite sau plunjere, rămâne valabila relaţia de mai sus, daca ne referim la

84
valoarea forţei F1 intr-un singur punct de strângere. Daca se calculează forţa totala dezvoltata la
capetele pârghiilor intermediare, ca urmare a aplicării forţei F a, adică suma forţelor F1,se obţine:

Fa
F1 = .
 tg    

Forţele finale de fixare, F, pentru cele doua categorii de mecanisme prezentate in fig.4, se calculează
cu relaţiile stabilite in cazul pârghiilor drepte si respectiv al mecanismelor cu pene si plunjere in
consola, la care F1 constituie forţa exterioara de acţionare.

Cursele obţinute la pârghiile de acţionare din construcţiile prezentate in fig. 3.65.4,a si b, se vor dubla
in raport cu cele descrise anterior, datorita articulaţiei nedeplasabile de la extremitatea celei de a doua
pârghii si a posibilităţii de oscilare a cilindrului. Ca urmare:
S 2  2 L1  cos  ,
S2 
 2tg .
S1 2

Pentru sistemele din fig.4,c si d, cursa totală este:

S 2   2 L1  cos  

In continuare, sunt prezentate câteva elemente de fixare:

Fig. 3.65.5 – Tiuri de mecanisme de


fixare cu bare articulate

85
86
3.6.1.2. Mecanisme de fixare combinate
De foarte multe ori necesităţile impuse de construcţia mecanismelor de fixare duc la realizarea unor
sisteme de transmitere a forţei mai complexe numite mecanisme combinate care folosesc mai multe
elemente diferite.
Raportul de transmitere total al unui astfel de mecanism este dat de relaţia:

i t = i1  i 2 ... i n

iar randamentul total este dat de relaţia:

 t = 1   2 ... n

Cu ajutorul unui astfel de mecanism se poate asigura comoditatea acţionării, introducerea şi scoaterea
uşoară a piesei, forţe de fixare adecvate aplicate în locuri şi direcţii independente acţionării.
În fig..3.66. este prezentat un mecanism combinat cu excentric şi pârghie. Înălţimea articulaţiei poate
fi reglată în funcţie de piesă.
Mecanismul din fig.3.66. este compus dintr-un mecanism cu filet, unul cu pană şi o pârghie care
asigură aplicarea forţei.

3.6.4. În cazul când forţele de fixare cerute sunt mari, există numeroase puncte de fixare, iar timpul
auxiliar trebuie să fie mic se vor folosi mecanisme de fixare cu acţionare automată. Dintre toate
posibilităţile de realizare ale acestor sisteme cel mai frecvent se utilizează acţionările cu fluide. După
cum s-a arătat în fig.3.4.6. mediul fluid poate servi atât la repartizarea uniformă a forţelor cât şi la
generarea lor.
Componenţa şi tipologia mecanismelor de fixare cu fluide este prezentată în fig.3.67.
Din punct de vedere al acţionării, în primul caz acţionarea mecanohidraulică implică folosirea energiei
omeneşti mediul hidraulic având numai rolul de amplificare şi distribuţie a forţei. În aceste cazuri ca
mediu hidraulic în afara uleiului şi apei se poate folosi hidroplastul, o masă plastică pe bază de
pliclorură de vinil cu vâscozitate mare care se comportă ca un lichid incompresibil care nu necesită
practic etanşări. În celelalte cazuri se foloseşte o motopompă, sau o sursă de aer comprimat cu sau
fără multiplicator pneumohidraulic:

Din punct de vedere al comenzii, aceasta se poate face direct asupra sursei sau prin intermediul
aparatelor de comandă;

Din punct de vedere al execuţiei, aceasta se face cu motoare hidraulice şi pneumatice cu simplă sau
dublă acţiune, unice sau multiple.

109
mecano- hidraulica pneumohidraulica pneuma
hidraulica -tica

Actionare

directa manuala electrica


Comanda

simpla actiune dubla actiune


Executie

unica multipla distribuita multipla distribuita


mecanic hidraulic

Fig.3.67

Motoarele care sunt folosite pot fi motoare universale standardizate sau tipizate, ataşate unui
mecanism de fixare cu acţionare manuală înlocuind cu această acţionare (fig.3.68).
Se folosesc în ultimul timp motoare hidraulice sau pneumatice speciale pentru mecanisme de fixare.
Aceste motoare sunt de mici dimensiuni lucrând prin împingere (fig.3.69.a şi b), prin tragere cu
ajutorul unei bride (fig.3.69.c) care execută şi o mişcare de oscilaţie pentru a permite scoaterea piesei
sau reprezintă grupuri mari complexe cu două motoare şi mecanism cu pârghii articulate (fig.3.69.d).

110
Pentru acţionarea dispozitivelor montate pe axe de rotaţie (la strunguri, maşini de sudat prin frecare
etc.) se folosesc cilindri rotativi la care capul cilindrului se roteşte alimentarea făcându-se prin nişte
armături speciale (fig.3.70).

Fig.3.69 Fig.3.70

În cazul când forţele


sunt repartizate pe
o suprafaţă întinsă
în special în cadrul
operaţiilor de
sudare, se folosesc
motoare
pneumatice tip
furtun, simple şi
uşor de adaptat
Fig.3.71. Fig.3.72. care pot distribui
forţa pe o lungime
oricât de mare. În fig.3.72 este prezentată acţionarea unui dispozitiv pentru suduri longitudinale cu un
astfel de motor liniar, fixarea făcându-se prin intermediul unor pârghii, iar în fig.3.71 este prezentat un
dispozitiv pentru suduri circulare la care se foloseşte un motor circular, care transmite forţa prin
intermediul plăcilor de cupru care asigură rădăcina cusăturii.

3.6.2. Mecanisme de fixare cu vid


O metodă de fixare folosită frecvent în cazul unor forţe mici şi a unor piese cu suprafeţe plane întinse,
care se întâlnesc în special la operaţiile de sudare este fixarea cu vid. În acest caz vidul asigură direct
forţa de fixare. Forţa de fixare care se obţine este:

S = A (p0 - p)

unde:
A - suprafaţă activă
Po - presiunea atmosferică
p - presiunea absolută în camera de vid
111
Pentru aplicarea acestei metode de fixare se pot folosi ventuze circulare (fig.3.73.a) sau de altă formă,
sau plăci de fixare (fig.3.73.b) prevăzute cu o reţea de orificii care sunt legate de camera de vid. Forţa
acţionează prin astuparea orificiilor de către piesă. Forma plăcii şi dispunerea orificiilor trebuie să ţină
seama de forma piesei (fig.3.73.c).

Dacă piesa nu acoperă orificiile de presiune din camera de vid nu va fi suficientă pentru a menţine
piesa. Pentru a se putea realiza plăci universale pe care să poată fi fixate piese de forme diferite
orificiile trebuie prevăzute cu supape speciale care deschid oficiul numai dacă este acoperit de piesă
(fig.273.d).

3.6.3. Mecanisme de fixare magnetice şi electromagnetice


O altă categorie de metode de fixare este constituită din fixarea electromagnetică şi magnetică.
Energia de fixare în acelaşi mod ca de exemplu acţionarea hidraulică prin intermediul motoarelor
electrice rotative sau liniar (electromagneţi de acţionare) sunt mai puţin utilizate.
Fixarea electromagnetică şi magnetică propriu-zisă foloseşte forţa câmpului magnetic al unor
electromagneţi sau magneţi permanenţi faţă de piese din material feromagnetic. Forţa de fixare este:

S = 4 AB2

unde:
A - aria traversată de flux a piesei;
B - inducţia magnetică
Dispozitivele magnetice pot fi realizate cu electromagneţi (fig.3.73.a.) sau cu magneţi permanenţi ficşi
(fig.3.73.b.)

112
Magneţii permanenţi sunt montaţi în nişte bucşe de material paramagnetic (cupru, alamă) astfel încât
câmpul magnetic se închide prin piesă. Dacă forţa magnetică a magneţilor permanenţi este suficient
de mare pentru a îngreuna scoaterea pieselor se folosesc dispozitive cu magneţi mobili (fig.3.73.c). În
faza de lucru câmpul magnetic dirijat de bucşele de material paramagnetic se închide prin piesă ca în
cazul anterior. În poziţia neutră câmpul magnetic este dirijat să se închidă prin placa frontală
feromagnetică fără să mai ajungă la piesă.
Cu ajutorul electromagneţilor sau magneţilor permanenţi se pot realiza blocuri pentru fixarea în diferite
poziţii relative a pieselor de sudat (fig.3.74).

3.7. MECANISME DE CENTRARE


În general construcţia dispozitivelor elementele de orientare şi cele de fixare sunt realizate separat
cele două funcţii îndeplinindu-se succesiv: întâi se face orientarea piesei şi după aceea se realizează
fixarea piesei orientate.
Practic este posibil ca în anumite condiţii cele două funcţii să se realizeze simultan aducând o precizie
mai mare şi un timp de execuţie mai scăzut. Acest lucru este cerut în special în cazul bazelor virtuale
(plane, axe şi centre de simetrie).
Astfel, de exemplu în fig.275.a. piesa este fixată într-o menghină normală bacul fix reprezentând
elementul de orientare, bacul mobil fiind elementul de fixare, iar eroarea de orientare a planului de
simetrie este  = 0,5T. Folosirea unei menghine autocentrante face ca cele două bacuri să fie în
acelaşi timp elemente de orientare şi de fixare, iar eroarea să devină  = 0.

Fig.3.75
Fig.3.76

În fig.3.75.b. piesa este fixată într-o menghină cu bacul fix prismatic (2 = 900) care joacă rol de
element de orientare asigurând poziţionarea axei piesei cu x = 0,7T, y = 0, iar fixarea se realizează
cu ajutorul bacului mobil. Schimbarea bacurilor între ele, duce şi la modificarea rolurilor îndeplinite.
Bacul fix plan rămâne element de orientare doar pe direcţia “x”, iar bacul mobil realizează orientarea
pe direcţia “y” şi fixarea piesei. Erorile vor fi:
x = 0,5T; y = 0.
Se poate observa că orice element de orientare (reazem) mobil poate îndeplini şi funcţia de fixare cu
condiţia ca elementul şi sistemul său de deplasare să fie dimensionate la forţele de fixare.
Întotdeauna orientarea şi fixarea simultană implică existenţa unui element de simetrie (plan, axă,
centru), iar acţiunea se numeşte centrare după 1,2, respectiv 3 direcţii.
Centrarea se poate realiza în două moduri:
 prin deplasarea unilaterală a elementului de orientare fixare, în care caz centrarea se face de un plan
sau o axă paralele cu direcţia de deplasare. Centrarea se poate face după forma piesei după 1 direcţie
(fig.276.a, b şi c) sau după 2 direcţii (fig.3.276 d, e şi f).
 prin deplasare simultană bi sau multilaterală a elementului de orientare - fixare în care caz centrarea
se realizează faţă de elemente perpendiculare pe direcţiile de mişcare. Centrarea se poate face după 1
direcţie (fig.3.77.a) sau 2 direcţii (fig.3.77.b şi c).
Centrarea se poate face şi combinat folosind simultan ambele moduri după 2 direcţii (fig. 3.77.d) şi
după 3 direcţii (fig. 3.77.e).

113
a)

Fig.3.77 b) c)

d) e)

Mecanismele de centrare îmbină în construcţia lor atât elemente de orientare şi mecanisme sau părţi
ale mecanismelor de fixare.
În cazul celui de al doilea mod, centrarea este asigurată de deplasarea simultană a elementelor de
orientare - fixare. Acest lucru poate fi realizat spirală plană (fig.3.78.a) cu pârghii (fig.3.78.b) cu pene
şi plunjere sau fălci (fig.3.78.c) cu filet dreapta-stânga (fig.3.78.d), cu element elastic acţionat
hidraulic (fig.3.78.e).
O categorie larg răspândită de elemente de orientare-fixare o reprezintă bucşele şi drumurile elastice
crestate acţionate cu ajutorul unor canuri (fig.3.79). Aceste servesc de obicei pentru suprafeţe
cilindrice exterioare şi interioare, dar pot fi adaptate şi pentru alte forme.

Un exemplu de
mecanism de
orientare - fixare
frecvent în
operaţiile de
sudare este
dornul cu bile
(fig.3.80.a).
Acţionarea
bilelor se poate
realiza fie prin
mişcare de
rotaţie cu camă
multiplă(fig.3.80.b)
sau prin mişcare de
translaţie
(fig.3.80.c).

114
1 2 3 4 5 6 7 8 9

1 - distribuitor; 2 - cilindru pneumatic; 3 - piston; 4 - transmisie mecanica;


5 - tija; 6 - corp universal; 7 - parghii; 8 - bacuri autocentrante; 9 - piesa

115
Filename: CURS_006 (fixare)
Directory: D:\MAPS_2006-2007\CURS 2006-2007\CURS_006
Template: C:\Documents and Settings\Bibanel\Application
Data\Microsoft\Templates\Normal.dot
Title: CURS_006 Fixarea - pieselor
Subject: CURS_006 Fixarea - pieselor
Author: GH MAZREANU
Keywords:
Comments: CURS_006 Fixarea - pieselor

De paginat
Creation Date: 08.04.2003 01:03:00
Change Number: 50
Last Saved On: 18.06.2006 09:58:00
Last Saved By: Bibanel
Total Editing Time: 301 Minutes
Last Printed On: 18.06.2006 09:59:00
As of Last Complete Printing
Number of Pages: 21
Number of Words: 4,981 (approx.)
Number of Characters: 28,895 (approx.)