PERSPECTIVE TEORETICE ȘI CRITICE INTERBELICE

DESPRE MODERNISM

În ultimii ani, termeni ca modern, modernitate, modernism au fost intens analizați. A

aduce în discuție modernitatea părea un lucru din ce în ce mai dificil, ținând cont de faptul că
acest concept a reușit să obțină o mulțime de referințe specifice de-a lungul trecerii timpului.
Omul zilelor noastre și-a manifestat modernitatea sub diverse forme, iar lucrarea
Cinci fețe ale modernitații explică trecerea de la modernism la postmodernism, oprindu-se și
asupra unor termeni precum: avangardă, decadență și kitsch.
Cercetarea teoretică realizată de Matei Călinescu asupra conceptului de modernitate
dezvăluie o conștiință a omului în raport cu diversele fenomene ale epocii sale, fie că ne
referim la literatură, arte, economie sau politică. În plus, termenului modernitate i-au fost
asociați termeni precum progres și dezvolare.
La sfârșitul secolului al-XVII-lea și pe tot parcursul secolului al-XVIII-lea, modernii
implicați în celebra „Ceartă dintre Antici și Moderni” continuau să vadă frumosul ca fiind un
model etern și nu în ultimul rând transcendent. Dar modernii, tindeau să se considere superiori
anticilor, deoarece credeau că dobândiseră o întelegere logică și superios mai bună a legilor
perene ale frumosului, față de cei din urmă. Deși, în realitate, această ceartă dintre antici și
moderni s-ar fi iscat încă din Evul Mediu, stimulând idei și atitudini, pe care foarte puțini ar fi
cutezat să le caute în „ evul întunecat”. Ideea este că, de-a lungul secolului al-XII-lea, se pare
că, cearta legată de moderni a luat amploare printre poeții care, deși vorbeau aceeași limbă și
anume latina, aveau păreri împărție în ceea ce privește estetica. După 1170 s-au format două
tabere : adepții de formație umanistă ai poeziei antice și modernii, după cum afirmă Curticus.
Montaigne, a cărui concepție despre progres conținea o urmă de melancolie, sugera
faptul că, deși modernii sunt mai avansați decât anticii, ei nu se pot bucura de acest privilegiu,
întrucât ei nu au realizat nimic eroic pentru a ajunge în acestă postură, iar poziția lor pe scara
progresului nu este nimic altceva decât o consecință a legilor naturale și nicidecum meritul lor
pesonal.

1
 Din punct de vedere estetic, Cearta dintre Antici și Moderni și-a tras seva din
disputele filozofico-științifice din secolele al-XVI-lea și al-XVII-lea, care au avut ca rezultat
eliberarea rațiunii, atât de tirania scolasticii medievale, cât și de cătușele, la fel de restrictive,
impuse de idolatria renascentistă față de Antichitatea clasică.
Din punct de vedere terminologic, termenul modern, ca și conceptul în sine, avea
conotații în mare parte negative, mai ales în opoziție cu antic.
În ceea ce privește relația dintre Antichitate și modernism, putem spune că modernii
erau încă mici, prin comparația cu măreții antici.
În secolul al-XVIII-lea, concepția despre frumos a început să capete noi forme,
pierzându-și dimensiunile transcendente și devenind într-un final doar o categorie pur istorică.
Sfârșitul secolului al-XVIII-lea și începutul secolului al-XIX-lea marchează procesul
de eroziune constantă a conceptului de frumos universal inteligibil și atemporal. Prin urmare,
în secolul al-XIX-lea romantic era sinonim cu modern.
Călinescu rezumă consecințele Certei dintre Antici și Moderni, concluzionând că cea
mai importantă este atribuirea unor conotații polemice termenului modern.
Este destul de dificil să oferim o dată exactă apariției unui concept și cu atât mai mult
cu cât vorbim de un comcept atât de controversat precum modernitarea. Cu toate acestea
trebuie subliniat faptul că, asemenea concept nu putea fi discutat decât „ în parametrii unei
anumite conștiinte a timpului, anume în aceea a timpului istoric, linear și ireversibil, curgând
neîntrerupt înainte.”1
Putem afirma deci, că ideea de modernitate și-a făcut simțită prezența în Evul Mediu
creștin. Este necesar să observăm că ipoteza originii medievale a modernitățiieste confirmată
din punct de vedere lingvistic, ținând cont de faptul că termenul „modernus” (adjectiv și
substantiv) a luat naștere în timpul Evului Mediu din adverbul „modo” care însemna
„recent”.
Se pare că în perioada lui Cicero, care a împrumutat din greacă termenul de
„neoteros”, se cerea prezența unui termen precum „modern”. Cu toate acestea, se pare că
termenul a fost lăsat moșternire de latina târzie lumii moderne.
În cartea sa, Călinescu face referire, deci, la trei epoci ale istoriei: Antichitatea, Evul
Mediu și modernitatea. Această divizare a istoriei are loc în Renaștere.
Matei Călinescu susținea existența a două modernități distincte și total incompatibile.
Se pare că în prima jumătate a secolului al-XIX-lea a apărut o ruptură între modernitate cu

1
Matei Călinescu, Cinci fețe ale modenității.Modernism,avangardă, decadență, kitsch,postmodernism, Ed.
Univers, București, 1995, p. 24.

2
sensul de etapă în istoria civilizației occidentale și modernitate cu sensul de concept estetic.
Din acel moment cele două tipuri de modernitate au fost „ în mod ireductibil ostile, permițând
însă și chiar stimulând o diversitate de influențe reciproce , cu toată furia lor, de a se distruge
una pe cealaltă.” 2
În ceea ce privește prima variantă de modernitate, ideea burgheză de
modernitate, se poate spune ca ea a continuat în linii mari, tradițiile perioadelor anterioare din
istoria ideii de modernitate. Doctrina progresului, încrederea în posibilitățile benefice ale
științei și tehnologiei, preocuparea pentru timp, care este măsurabil și ca oricare altă marfă se
vinde și se cumpără, având un echivalent calculabil în bani, toate acestea s-au implicat, în
diferite grade, în lupta pentru modernitate. În ceea ce privește cealaltă modernitate, cea care
va da naștere avangardei, lucrurile au stat total invers, deoarece încă de la începuturile ei
romantice a avut atitudini antiburgheze radicale. Fiind dezgustată de scara de valori a clasei
de mijloc și-a manifestat dezgustul prin diferite mijloace: de la revoltă, anarhie și atitudini
apocaliptice, până la autoexilarea aristrocratică. Modernitatea cultă se descrie prin respingerea
directă a modernității burgheze. Ciocnirea celor două tipuri de modernitate pare să fi dus
aproape la epuizarea ambelor, cel puțin ca mituri intelectuale.
Călinescu dezbate și problema relației dintre modernitate și creștinism. La mijlocul
secolului al-XIX-lea apare o ruptură totală între cele două odată cu moartea lui Dumnezeu,
astfel că după îndepărtarea creștinismului tradițional apare utopismul.
Din punct de vedere isoric, modernul își face simțită prezența în orice epocă, precum
și în toate domeniile de activitate, presupunând, după cum am observat, actualul.
Modern presupune renunțarea la obiectivism pentru unicitate, la subiectivism pentru
pluralism, modern fiind, deci, nu obiectul, ci modelul în care este receptat obiectul.
Într-o pespectivă mai restrânsă a fenomenului, termenul „modern” viza o perioadă
culturală limitată în timp. Sfârșitul secolului al-XIX-lea, precum și prima jumătate a secolului
al-XX-lea au cunoscut mai multe „fețe”, de la etapă la etapă, de la generație culturală la
generație culturală, de la o comunitate culturală la alta.
Adrian Marino sublinia în studiul său critic „Modern. Modernism. Modernitate.” că
termenul modern face trimitere la dimensiunea temporală: recent, de curând, nu demult,
adică opusul a tot ce este învechit.
Tot Marino este și cel care demonstează în studiul cu același titlu că noțiunea de
modernism este specifică tuturor curentelor și tendințelor inovatoare din istorie, pentru tot ce
presupune ansamblul de idei și de creație din epoca recentă, într-un cuvânt.

2
Matei Călinescu, op.cit.,p. 46.

3
 Modernismul este o mișcare largă, care se manifestă în spațiul cultural european,
începând cu mijlocul secolului al- XIX-lea și până în perioada postbelică a secolului al-XX-
lea. Reperul inițial al modernismului literar se pare că îl reprezintă volumul lui Charles
Baudelaire, intitulat „Florile răului” din 1857. Ținând cont de importanța cardinală a lui
Baudelaire ca teoretician al modernității estetice, trebuie avut în vedere că termenul
modernitate, neologism în Franța la mijlocului secolului al-XIX-lea, în Anglia se pare că
circula, totuși, cu cel puțin un secol în urmă. Dictionarul Oxforn întregistrează prima apariție
a cuvântului modernitate încă din 1627.
În ceea ce privește Franța, termenul analog modernité nu ar fi fost utilizat înainte de
jumatarea secolului al-XIX-lea. Littré îl descoperă într-un aticol publicat de Théophile
Gautier în 1867.
La noi, teoreticianul acestui curent este Eugen Lovinescu care susținea existența unui
„spirit al epocii”, care nu face altceva decâtsă afecteze literaturile mai puțin dezvoltate,
raportându-le la unele evoluate. Lovinescu devine creatorul și teroreticianul conceptului de
modernism. Numele lui a fost legat de teoretizarea doctrinei estetice moderniste, iar odată cu
apariția publicației Sburătorul (1919) s-au pus bazele celei mai mari grupări literare
interbelice cu același nume.
Lovinescu ajunge să publice articole referitoare la orientarea modernistă a literaturii
române aceasta fiind absolut necesară, din punctul lui de vedere. Toate opiniile lui au fost
puse laolaltă în „ Istoria literaturii române contemporane”, în cinci volume. Aceste opinii se
diferențiază prin două asptecte majore: teoria sincronismului și teoria mutației valorilor
estetice. Prima se bazează pe principiul imitației, considerând că popoarele cu o cultură mai
puțin dezvoltată nu au altă posibilitate decât cea de a imita pe cele cu o cultură evoluată.
Această viziune este contrară celei maioresciente, a „formelor fără fond”. Cea de-a doua
teorie susține trecerea de la literatura rurală la cea urbană, precum și trecerea poeziei de la cea
subiectivă la cea obiectivă, urmărind astfel intelectualizarea prozei și a poeziei.
Ținând cont de faptul că această idee de modernitate admite deopotrivă o critică
totală a trecutului și o promisiune clară în favoarea schimbării și a valorilor de viitor este
evident de ce modernii au avut nevoie de o metaforă precum avangarda (garda avansată) în
aproape toate domeniile, inclusiv în literatură, arte și chiar politică. Din acest motiv în prima
jumătate a secolului al-XIX-lea acest concept de avangardă a fost varianta radicalizată și
puternic utopizată a modernității.
Găsindu-și geneza în originea fantasticului romantic plin de exagerări mesianice,
această avangardă urmează un curs al dezvoltării aproape identic cu cel al modernității, iar

4
această comparație se datorează faptului că au la bază aceeași idee asupra timpului linear și
ireversibil.
Există și diferențe sesizabile între cele două mișcări. Avangarda este mai radicală
decât modernitatea din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, este clar că avangarda nu
ar fi putut lua naștere în lipsa unei conștiințe distincte și pe deplin conturată a modernității,
dar această constatare nu ne permite să facem confuzia între modernitate sau modernism și
avangardă.
Bell considera că, sfârșitul culturii moderniste burgheze trebuia explicat prin
banalizare. Teama de plictiseală, de banalitate, precum și nevoia de evadare, combinate cu
ideea destul de des întâlnită conform căreia arta era văzută ca joc și paradă, reprezintă factorii
care au contribuit la formarea și dezvoltarea a ceea ce numim kitsch.
Kitsch-ul este unul dintre produsele cele mai tipice ale modernității. Prin intermediul
lui cele două modernități aflate mereu în confruntări se confruntă cu propria lor caricatură.
Kitsch-ul nu reprezintă consecința directă a apariței modernității estetice, ci mai degraba a
intruziunii tehnologiei capitaliste, specifică modernitații burgheze, în domeniul artelor.
Kitsch-ul este legat de un anumit stil de viață și este cel mai probabil că în acest
domeniu și-a găsit „autenticitatea”, deoarece „e greu să trăiești înconjurat de capodopere ale
artei adevărate”.3 Așadar, acesta reprezintă unul din motivele trasate de Moles, pentru care
kitsch-ul își face prezența în toate domeniile artei.
În capitolul intitulat „Omul mediocru este măsura tuturor lucrurilor” același autor
sugerează faptul că această artă a kitsch-ului este pe măsura omului, a omului mediocru,
deoarece este creat de către și pentru omul mediocru. Prin urmare, kitsch-ul se opune
impresionismului și expresionismului, apărute ca reacție împotriva ordinii burgheziei.
Stilistic kitsch-ul este o pseudo-artă, care se definește prin previzibilitate, avangarda
utilizând scandalos manierismele kitsch-ului.
Noțiunea de epocă postmodernă a fost fixată aproximativ după 1870, iar primul care i-
a formulat criteriile de utilizare a fost Ihan Hassan, pentru el acest postmodernism devenind
mai mult decât o mișcare literară, fiind un fenomen social și poate chiar o mutație în
umanismul occidental.
În timp ce modernismul și-a elaborat programul în termeni raționaliști,
antihermeneutici, postmodernismul are o atitudine flexibilă, dialogică, interpretativă.
Tehnicile narative ale postmodernismului corespund mărcilor baroce.

3
Abraham Moles,Psihologia kitsch-ului-Arta fericirii,Ed. Meridiane,București, 1980,p. 19.

5
 Modernul reprezintă, așadar, trecerea de la obiectivism și unicitate, la subiectivism și
pluralism. Confruntarea între vechiși nou este continuă, precum și între spiritul conservator și
novator. Modernul devine antagonic și agresiv prin noutatea sa, critic cu tendința de
autonomizare.
Modernitatea își face simțită prezența în permanență și ea se opune cu vehemență
tradiției, fiind totodată curentul artistic manifestat în ultimele decenii ale secolului al-XIX-lea
și prima jumătate a secolului al-XX-lea.

6
BIBLIOGRAFIE:
1. Călinescu, Matei, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență,
kitsch,postmodernism, Ed.Univers, București,1995;
2. Friedrich, Hugo, Structura liricii moderne, Ed. E.P.L.U., București, 1969;
3. Moles, Abraham, Psihologia kitsch-ului-Arta fericirii, Ed. Meridiane, București, 1980.