„Năpasta” lui Caragiale

Moralitatea a devenit în zilele noastre ceva ce numai oamenii superiori

din punct de vedere intelectual mai poseda. Dintotdeauna moralitatea a fost un
fel de panou al onoarei si din păcate din ce in ce mai puțini oameni mai acced la
un asemenea nivel. Cei mai mulți preferă căi ilicite de obținere a ceea ce iși
doresc să realizeze: câștigarea prestigiului, un statut social înalt, foloase
materiale, etc. Totuși, acești oameni, în goana lor după atingerea idealurilor
meschine pe care și le impun, nu realizează faptul că atunci când ascensiunea lor
a fost obținută pe căi ilicite, cu cât ajung mai sus, cu atât le va fi mai
spectaculoasă căderea.
Aș spune despre moralitate că ea reprezintă de fapt matca, acea însușire
personală pe care ar trebui să și-o cultive fiecare individ în parte, cea care
dictează conștiința fiecărui individ și datoriile sale față de societatea din care
face parte si nu în ultimă instanță, acea sursă din care va izvorî mai târziu
deontologia ca ramură de conduită morală ce stabilește regulile nescrise după
care individul se poate conduce in viața sa profesională.
In ceea ce privește deontologia profesională, desigur că aceasta implică anumite
delimitări ce presupun de fapt acel punct unde se termină drepturile și cel de
unde încep obligațiile, delimitări care au ca rezultat observabil dihotomia
valoare - non-valoare. Dacă ne raportăm la diversitatea domeniilor de activitate,
putem observa că aceasta dihotomie poate îmbrăca forme variate însă în esență,
rămâne una și aceeași. Acest aspect poate fi regăsit și în ceea ce privește
deontologia în literatura de orice gen unde această distincție supune atenției
cititorului dihotomia originalitate versus plagiat.
In literatura română, este celebră acuzația unui “ilustru necunoscut” pe
nume Constantin Alexandru Ionescu (Caion) la adresa marelui scriitor Ion Luca
Caragiale, cum că ar fi plagiat drama în 17 acte si 2 scene “Năpasta”, apăruta în
1890, singura dramă scrisă de Caragiale și în același timp singura piesă
românească ce a fost jucată într-o limbă străină. Acest lucru se întâmpla acum
mai bine de o suta si ceva de ani si a stârnit multe controverse la vremea aceea,
verdictul în procesul desfășurat făcându-l pe Caragiale să părăsească țara foarte
mâhnit și să se stabilească la Berlin.
Fiind stăpânit de invidie în ceea ce privea receptarea favorabilă a operelor lui
Caragiale, Constantin Alexandru Ionescu care era prim redactor la “Revista
Literară” condusă de Theodor M. Stoenescu, se hotărăște să îl defăimeze pe
acesta acuzându-l că a plagiat drama “Năpasta” după opera unui autor de origine

1
ungurească pe nume Kemeny Istvan și susține că piesa originală s-ar fi numit
„Nenorocul”. Pe data de 30 Noiembrie 1901, Caion menționa că piesa a fost
tradusă în limba română la Brașov în anul 1848 de către Alexandru Bogdan.
Articolul publicat de Caion pe 10 Decembrie 1901 îl determină pe Caragiale să
se adreseze instanțelor de judecată întrucât în acest articol, Caion atașa și textul
care coincidea întru totul cu cel al operei „Năpasta” și îl acuza pe Caragiale că ar
fi copiat absolut tot, fiind schimbat doar titlul.
Prietenul său, Barbu Ștefănescu Delavrancea, avocat cu o bună reputație, va fi
cel care îl va reprezenta pe Caragiale în procesul intentat lui Caion.
Pentru a demonstra că acuzația lui Caion nu are niciun fundament real
și că autorul maghiar Kemeny Istvan și “Nenorocul” erau pure invenții, au fost
aduse ca probe în instanță catalogul Kronstaedler Drucke din perioada 1535
până în 1886 aparținând bibliotecarului Julius Gross, acesta fiind catalogul
tuturor tipăriturilor de la Brașov, locul unde se susținea că ar fi fost efectuată
traducerea și s-a cercetat totodată și “ Viața și opera scriitorilor maghiari” pe o
perioada de 40 de ani. A fost de asemenea adus în instanță și profesorul de
literatură maghiară, dr. Ioszef Bayer care a infirmat existența unui asemenea
autor cat și a operei presupusă a fi plagiată.
Încă de la prima înfățișare în fața autorităților, Caion recunoaște că a inventat
acel autor cât și presupusa lui operă și își schimbă declarația afirmând că
dramaturgul ar fi copiat de fapt din opera lui Lev Tolstoi numită „Puterea
Întunecimei” aducând ca probă un exemplar scris in limba franceză, apărarea
solcitând ulterior o traducere legalizata de la Ministerul de Externe. Caragiale
acceptă fără acordul avocatului său să fie adusa ca probă traducerea din Tolstoi
care conform avocatului ce îl reprezenta pe Caion, semnase sub pseudonimul
Kemeny.
Cu ajutorul iscusinței sale ca avocat, Delavrancea reușește să demaște și
de această dată invențiile rău intenționate ale lui Caion și să demonstreze că
această acuzație de plagiat era în realitate doar o încercare de a se răzbuna
pentru articolul ironic publicat de Caragiale în propriu său ziar “Moftul Român”
în care ironizase și publicațiile lui Macedonski. Se presupune că, de fapt ,
Macedonski ar fi fost cel care l-ar fi folosit pe Caion drept unealtă pentru a se
răzbuna. Si cum Caragiale, făcând aluzie la un text al lui Caion în care acesta
părea că acordă prea multă importanță podoabei capilare a iubitei, îi intitulează
textul, in mod ironic “Un poet-frizer și o damă care trebuia să se scarpine-n
cap”, este lesne de înțeles de ce Caion a rezonat cu dorința lui Macedonski de
răzbunare. Deși Caragiale nu era implicat în politică, s-a mai spus la acea vreme
că tot acest proces ar fi avut totuși și astfel de interese deoarece Caragiale era
2
unul dintre conducătorii literari ai “Junimii”, grupare cu concepții conservatoare
opusă orientării liberale.
După cum afirma Immanuel Kant: “Originea oricărei erori ar trebui să fie deci
căutată numai în influența neobservată a sensibilității asupra intelectului sau,
mai precis asupra judecății. Această influnță ne permite deci să considerăm
cauzele pur subiective drept cauze obiective și, prin urmare, să înlocuim
adevărul însuși cu simpla aparență a adevărului. Căci tocmai în aceasta constă
esența aparenței, care trebuie deci înțeleasă drept o cauză a faptului că o
cunoștință falsă poate fi socotită adevărată. Ceea ce face posibilă eroarea este
deci aparența, pe baza căreia se confundă în judecăți ceea ce este pur subiectiv
cu ceea ce este obiectiv.” 1
La finalul procesului, Caion este sancționat cu trei luni de închisoare
corecțională, amendă penală de cinci sute de lei și despăgubiri civile insumând
zece mii de lei.
Pe data de 10 Iunie 1902 însă, a avut loc recursul, Caion având ca avocat o
somitate în domeniu, anume, academicianul și fondatorul criminologiei
românești, Ioan Tanoviceanu dar și pe decanul baroului de Ilfov, Gheorghe
Danielopolu care se pare că au reușit să îl exonereze de pedeapsă pe Caion
printr-o susținere subiectivă, cu probe ce nu erau nicidecum elocvente încât să îl
incrimineze pe Caragiale.
Dezamăgirea și mai mare gustată de dramaturg avea să vină puțin mai târziu
când Caion a publicat o broșură, desigur menită să defăimeze, intitulată
“Originalitatea D-lui Caragiale: două plagiate”, susținută și de publicațiile lui
Alexandru Macedonski in revista “Forța morală” sub pseudonimul Luciliu.
Caragiale și-a simtit bineînțeles profund subminată calitatea de autor cu atât mai
mult cu cât constientiza că o astfel de situație cu un astfel de deznodământ ar
putea perpetua promovarea non-valorilor.
Profesorul universitar Dorin Isoc, specialist în gestiunea proprietății intelectuale
și inițiatorul campaniei anti-plagiat din țara noastră, menționa că “(…)
inducerea în eroare a societății și a reprezentanțior acesteia, calitatea de co-
autor, în cazul unei lucrări plagiate, constituie o primă etapă în dezvoltarea și
întărirea de nuclee care vor sta mai târziu la baza faptelor de corupție. Este în
acest fel un temei deosebit de semnificativ ca plagiatul sa fie considerat ca o

1
Kant, Immanuel „Logica Generală”, Ed. Cartea Universitară, București, 2004, pag. 107

3
faptă de gravitate deosebită, motiv pentru care se justifică să înlocuim sintagma
de “plagiat” cu cea de însușire ilegală”. 2
În concluzie, prin achitarea lui Caion, instanța a contribuit la
promovarea imoralității, a non-valorilor și la dispensarea de un geniu al
literaturii române întrucât, datorită dezamăgirii trăite, Caragiale și-a luat întreaga
familie și s-a mutat la Berlin unde a și decedat mai tîrziu. Dramaturgul nu a vrut
să simtă cu timpul, pierderea prestigiului căpătat prin atât de multă trudă și a
preferat să se retragă. După cum considera Gustave Le Bon: “prestigiul dispare
întotdeauna o dată cu succesul. Eroul pe care mulțimea îl aclama în ajun, este
huiduit de ea a doua zi, dacă soarta l-a lovit. Reacția va fi chiar cu atât mai vie
cu cât prestigiul fusese mai mare. În cazul acesta, mulțimea îl socoate pe eroul
căzut ca pe un egal și se răzbună pe faptul de a se fi înclinat înaintea unei
superiorități pe care ea n-o mai recunoaște.”3
În cele din urmă, “năpasta” lui Caragiale a fost prețul plătit pentru ironiile sale și
dovada finală a autenticității operei lui nu a constituit chiar un element surpriză
atunci când procesul a luat sfârșit, deoarece Caragiale era înca de la acea vreme
“un bun national”.
Merită să reflectăm așadar, asupra importanței pe care o are originalitatea,
naturalețea în sfera creației de vreme ce aceasta ramâne ca punct de referință
posterității care se află în permanentă căutare a validității și a modelelor morale
solide.

2
Isoc, Dorin, “ Ghid de acțiune contra plagiatului: buna-conduită, prevenire, combatere”, Editura Ecou
Transilvan, Cluj- Napoca, 2012, pag. 49
3
Le Bon, Gustave, “Psihologia Maselor”, Traducere, Cuvânt înainte și note de Dr. Leonard Gavriliu, Editura
Științifică, București, 1991, pag. 91